Din această cauză la începutul sec.

XX şi în următoarele decenii cercetătorii voinţei au continuat, ce-i

drept nu atât de activ, cu folosirea autoobservării în calitate de metodă de bază a dezvoltării
fenomenelor legate de ea. însă, ca urmare a stării nesatisfacătoare a cercetărilor voinţei, mulţi savanţi
renunţau la această noţiune ca la ceva ştiinţific, căutau să o schimbe cu caracteristici de purtare sau de
alt mod, operaţionale şi verificaţionale, deci cu acele, ce se pot observa şi aprecia. Astfel, în psihologia
americană (behaviorismul în locul noţiunii de „voinţă” a început să utilizeze noţiunea „fermitatea
comportării” - perseverenţa omului în înfaptuirea actelor comportării, înfruntarea obstacolelor
corespunzătoare. Această perseverenţă, la rândul său, cercetătorii o determinau cu asemenea
caracteristici ale personalităţii cum sunt scopul precis, răbdarea, îngrijirea, consecutivitatea, rezistenţa
etc. Cercetările psihologice ale voinţei ţin de diferite direcţii ştiinţifice. Acum mulţi savanţi întreprind
măsuri, orientate spre a renaşte ştiinţa despre voinţă ca ceva unic, spre а-i atribui un caracter integrativ.
Unul din acei cercetători din Rusia, care a acordat o atenţie deosebită acestei probleme, V. A. Ivannikov
corelează soarta cercetărilor psihologice ale voinţei cu lupta a două concepţii de reglare a comportării
umane: • reactivă; • activă. 122 Conform I concepţii toată comportarea omului reprezintă reacţiile la
diferiţi stimuli interni şi externi şi sarcina studierii ei ştiinţifice se reduce la faptul de a găsi aceşti stimuli,
de a determina legătura lor cu reacţiile. Pentru o atare interpretare a comportării umane noţiunea de
voinţă nu este necesară. Conform concepţiei a II-a, care în ultimele decenii a căpătat forţă şi-şi găseşte
tot mai mulţi părtaşi, comportamentul omului se concepe ca ceva activ, iar el însuşi e perceput ca fiind
înzestrat cu capacitatea pentru alegerea conştientă a formelor sale. Pentru o asemenea percepere a
comportării, voinţa şi reglarea volitivă sunt necesare. Ea impune o atenţie deosebită privind problema
voinţei, cercetărilor ştiinţifice ale comportamentului uman. în prezent se poate consemna o deosebire
de ordin mai general între orientările psihologice de origine americană şi cele de origine europeană: în
cadrul celor dintâi, voinţa nu este prezentă ca problemă distinctă de cercetare şi analiză şi nu figurează
în nici un manual sau tratat modern de psihologie generală; în schimb, psihologia europeană afirmă
existenţa voinţei ca entitate psihică distinctă şi o abordează în individualitatea ei specifică. în psihologia
românească este precumpănitor punctul de vedere, potrivit căruia voinţa trebuie să fie identificată,
recunoscută şi tratată ca entitate psihică ireductibilă