Sunteți pe pagina 1din 100

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Abordarea anxietatii si manifestarea comportamentului anxios la


adolescenti vazatori. Adolescenti ambliopi

INTRODUCERE

Privim în jurul nostru şi nu este greu să o identificăm... Poate este deranjantă prezenţa
ei şi atunci, ca o primă reacţie de apărare, avem tendinţa să o negăm; asta nu înseamnă, însă,
că ea nu există. O regăsim în diferite stări de indispoziţie, la nivel fiziologic sau psihologic,
influenţând semnificativ – în sens negativ – capacitatea noastră de adaptare la solicitările
externe. Ajungem, astfel, să trăim neputinţa de a ne bucura de anumite lucruri, de a ne
implica în anumite activităţi, evitându-le cât de mult posibil, conştientizând consumul mare
de energie fizică şi psihică ce îl presupune.
Toate acestea indică terenul fragil de manifestare al anxietăţii – acea nelinişte, stare de
agitaţie resimţită de fiecare individ în mod diferit; o teamă lipsită de un corespondent real. În
psihologie, istoricul temei este descris în cele mai apreciate lucrări de specialitate ca fiind
nerelevant pentru realitate, tulburarea evitantă (anxioasă) fiind prezentată, iniţial, foarte
asemănător cu ceea ce astăzi se numeşte tulburare schizoidă a personalităţii. Ca o explicaţie
adusă acestui fapt, precizăm că persoana anxioasă nu este insensibilă, indiferentă, ci, din
contră, deosebit de sensibilă la respingere; retrasă şi închisă prin timiditate şi nu prin
asocialitate, fiind dominată de o puternică nevoie de ataşament afectiv – indicator al
imaturităţii afective.
Problematica anxietăţii este deosebit de complexă, antrenând preocupările multor
cercetători din domeniul ştiinţelor umane. S-a ajuns, astfel, prin calcule statistice, să se
evidenţieze scoruri ridicate ale unor factori ce influenţează defavorabil sentimentul siguranţei
lumii în care trăim, facilitând, prin această stare de fapt, instalarea germenilor anxietăţii.
Enumerăm, în continuare, câţiva din aceşti factori: consumul tot mai mare de droguri şi
alcool, creşterea numărului de sinucideri, frica de şomaj, calamităţile naturale, teama unui
război nuclear sau faptul că valorile umane se degradează. Astfel, anxietatea devine o temă

Pagina 1 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

privilegiată pentru orice activitate de cercetare psihologică, motiv pentru care am ales să
studiem unul din aspectele sale.
În cercetarea noastă urmărim identificarea diferenţelor dintre nivelul anxietăţii la
adolescenţii ambliopi şi cei văzători. De asemenea, suntem interesaţi de relaţia dintre
anxietate şi manifestările psihocomportamentale dezadaptative la adolescenţii ambliopi.
Astfel, am descoperit că un nivel ridicat al anxietăţii este însoţit de un nivel ridicat al
manifestărilor psihocomportamentale dezadaptative. De asemenea, prelucrarea datelor
empirice ne-a condus la identificarea unui nivel mai ridicat al anxietăţii la adolescenţii
ambliopi în comparaţie cu cei văzători. În aceste condiţii, mergând mai departe, am aflat o
relaţie relativ puternică între anxietate şi manifestările psihocomportamentale în cazul
adolescenţilor ambliopi.
Rezultatele obţinute în această cercetare pot servi ca punct de plecare pentru unele
cercetări viitoare. O sugestie în acest sens ar fi iniţierea unor cercetări în vederea punerii la
punct a unor programe de psihoterapie adecvate adolescenţilor ambliopi, în scopul dezvoltării
abilităţilor de relaţionare ale acestora. De altfel, propunem un program de optimizare a
manifestărilor psihocomportamentale.

Pagina 2 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Capitolul I
ASPECTE GENERALE PRIVIND ANXIETATEA

I.1. Delimitări conceptuale ale anxietăţii şi fricilor umane

O primă noţiune care ne pune în legătură cu termenul “anxietate” este cea referitoare
la “nelinişte”, “îngrijorare”. Într-adevăr, pornind de la un simplu gând ce reflectă o
preocupare despre o problemă oarecare, mintea umană poate construi veritabile scenarii care
nu fac altceva decât să o încorseteze, să o înrobească negreşit, sufocând creativitatea,
îngrădind libertatea de acţiune a întregii finţe umane. Această minte “îngrijorată”, o dată ce
începe să se desfăşoare,nu mai poate fi oprită uşor, căzând pradă iraţionalităţii. Într-un fel,
îngrijorarea, prin vigilenţa sa faţă de un potenţial pericol, provoacă mintea să găsească soluţii
optime, anticipând primejdiile.
Ineficienţa în adaptare apare în cazul îngrijorărilor cronice repetitive, provocând un
adevărat blocaj emoţional, atunci când subiectul uman îşi concentrează atenţia asupra unui
singur punct de vedere, oglindind rigiditatea. Daniel Goleman este de părere că, în acest caz,
la nivel neurologic există un deficit în privinţa capacităţii creierului emoţional de a reacţiona
în mod flexibil la împrejurările unei schimbări. Cei afectaţi de îngrijorare cronică se tem
pentru lucruri care în cea mai mare parte nu au cum să se întâmple sau pentru probleme pe
care ceilalţi nu le prevăd. Obiceiul pe care aceştia îl capătă – de a se îngrijora – se adânceşte
într-un mod asemǎnǎtor superstiţiilor; se ajunge, astfel, la convingerea că în felul acesta ei
previn pericolul care îi obsedează. Dacă acest proces persistă şi se intensifică, atunci se
instalează tulburarea de anxietate.
Consultând dicţionarul de psihologie al domnului Paul Popescu-Neveanu, găsim
redactată succint semnificaţia conceptului “anxietate”: tulburare a afectivităţii manifestată
prin stări de nelinişte, teamă şi îngrijorare nemotivată, în absenţa unor cauze care să le
provoace. Anxietatea se defineşte ca “teamă fără obiect”, spre deosebire de fobie, care este
“teamă cu obiect”. Deseori anxietatea se manifestă sub forma unei stări de frică cauzată de o
incertitudine în care subiectul are impresia unei nenorociri iminente, care planează
pretutindeni, îl înconjoară, îl pătrunde, dar nu o poate defini şi nici îndepărta. Stările de
anxietate sunt însoţite de fenomene organo-funcţionale ca: jenă precordială, palpitaţii,
greutate în respiraţie, transpiraţie, etc. Ca simptom psihopatologic, se întâlneşte în melancolia

Pagina 3 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

anxioasă, în nevroza obsesivă, fobică, în debutul psihozelor sau în afecţiuni endocrine şi


cardiace. În explicaţia conceptului – anxietate – Paul Popescu - Neveanu prezintă de
asemenea, angoasa, ca fiind acea formă accentuată de anxietate, în opinia psihologiei
existenţialiste ea apărând ca “stare permanentă” a omului.
Extragem de aici câţiva termeni înrudiţi semantic şi pe care A.Le.Gall ne ajută să-i
încadrăm în ceea ce se numeşte categoria stărilor timerice, pornind de la termenul “timeric”
(lat. “timere” = “ a se teme”) propus de autor în cartea sa: “L’anxieté et l’angoisse”, a patra
ediţie. Avem astfel: angoasă, anxietate, frică, teamă, nelinişte, îngrijorare – toate având în
comun o trăire psihofiziologică neplăcută, dar deosebindu-se unele de altele prin intensitate şi
condiţiile în care se manifestă.
Frica reprezintă una dintre emoţiile de bază. Se distinge prin faptul că are un obiect
“real”, precis, însă în funcţie de natura ei o întâlnim sub două forme: normală şi iraţională
(Irina Holdevici, 2002). Analizând obiectiv, putem afirma faptul că frica este un “dar preţios”
oferit de natură omului. Datorită ei suntem capabili să reacţionăm în faţa unui pericol,
comportându-se astfel ca un “sistem de alarmă şi de frână pentru autoajutorare; este menită să
ne dăm seama când am pătruns prea rapid în necunoscut sau când am jucat riscând prea mult.
Când este perceput “pericolul”, acesta are capacitatea să îngheţe acest sistem şi să ne “umple”
de un surplus de substanţe chimice energizante, care ne permit să înfruntăm ameninţarea sau
să fugim de ea.” (Lindenfield Gael, 2001). Pentru înţelegerea detaliată sau pentru a oferi un
tablou simptomatologic specific manifestării emoţiei de frică, prezentăm în continuare studiul
lui Darwin consacrat fricii (W. James):
Frica este adesea precedată de uimire; aceste două emoţii au raporturi atât de strânse,
încât amândouă trezesc instantaneu simţurile văzului şi auzului. În ambele cazuri ochii şi gura
se deschid larg, iar sprâncenele se ridică. Omul îngrozit se ţine drept ca o statuie sau,
dimpotrivă, se tupilează instinctiv, ca pentru a scăpa vederii duşmanului său. Inima bate
precipitat şi violent, intens, ceea ce nu dovedeşte nicidecum că ea trudeşte mai mult ca de
obicei ci că trimite o mai mare cantitate de sânge în toate organele, pielea păleşte instantaneu,
ca la începutul unei sincope. Se pare totuşi că această paloare superficială ţine în mare parte,
dacă nu în mod exclusiv, de acţiunea centrului vasomotor, care procedează la contractarea
arterelor capilare ale pielii. Transpiraţia abundentă care are loc în cazurile de groază intensă
dovedeşte în ce măsură suferă pielea contralovitura acestei emoţii. Acest fenomen este cu atât
mai mult de notat cu cât în acest moment suprafaţa cutanată este rece: de unde expresia
vulgară de “sudori reci”; de fapt, activitatea glandelor sudoripare coincide, de obicei, cu
încălzirea pielii. În afară de aceasta, părul se zbârleşte, iar muşchii superficiali sunt cuprinşi

Pagina 4 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

de frisoane. În acelaşi timp cu tulburarea circulaţiei are loc accelerarea respiraţiei. În cazurile
de frică uşoară se observǎ şi o puternică tendinţă de a căsca. Unul dintre simptomele cele mai
caracteristice este tremuratul care scutură toţi muşchii corpului şi care adesea se observă mai
întâi la buze. Tremurul şi uscăciunea gurii alterează vocea, care devine răguşită şi neclară,
putând chiar să dispară complet. Frica poate creşte până la groază şi până la un fel de agonie.
Se observă atunci diverse fenomene care însoţesc emoţiile la paroxism: inima bate tumultuos
sau se opreşte şi se produce o sincopă; paloarea este cadaverică; respiraţia este chinuită;
nările se dilată larg; buzele se desfac şi se agită convulsiv; obrajii se scobesc şi tremură;
gâtlejul se contractă; ochii ieşiţi din orbite, fixează obiectul care provoacă groaza sau se
rotesc în toate părţile neîncetat: Huc illuc valvens oculos totumque pererrat. Pupilele, se
dilată considerabil. Toţi muşchii corpului se durifică sau sunt cuprinşi de convulsii. Mâinile
se închid şi se deschid mereu, adesea în mod spasmodic. Se întâmplă uneori ca braţele să se
arunce înainte, ca pentru a îndepărta un pericol terifiant, ori se agită dezordonat deasupra
capului. În unele cazuri, se manifestă o impulsie bruscă şi irezistibilă de a fugi mâncând
pământul, impulsie atât de puternică, încât s-au văzut soldaţii cei mai viteji cedându-i şi
lăsându-se cuprinşi de o panică subită.
Nu este nimic mai puţin clar decât finalitatea fricii, o dată ce aceasta trece peste o
anumită limită; sub această limită sesizăm o oarecare timiditate atât de utilă adaptării noastre
la mediu, pe când paroxismele spaimei nu fac decât să dăuneze întotdeauna celor care le cad
victimă. Legat de acest ultim fapt, psihopatologii identifică în grupul fricilor cu caracter
iraţional urmǎtoarele tulburǎri în adaptare: anxietatea, fobiile şi atacurile de panică. Irina
Holdevici face următoarea distincţie între ele, prezentându-le astfel:
○ anxietatea – teamă difuză, fără un obiect bine precizat; subiectul trăieşte o încordare
continuă, simţându-se permanent ameninţat; este foarte nervos şi de multe ori nici nu
realizează de fapt ce anume îl sperie atât de tare;
○ fobia – frică persistentă de un obiect, gând sau situaţie care în mod obişnuit nu
justifică teama; subiectul îşi dă seama de faptul că frica sa este ridicolă, lipsită de sens, luptă
împotriva ei, dar nu o poate învinge;
○ panica – puseu brusc şi acut de teroare.
Iolanda Mitrofan priveşte anxietatea ca pe o teamă fără obiect, nelinişte însoţită de
tensiune intrapsihică, agitaţie, iritabilitate şi simptome somatice.
M. Golu interrelaţionează într-o oarecare măsură anxietatea cu angoasa, descriind-o
pe aceasta din urmă în funcţie de prima; angoasa apare astfel sub forma unei nelinişti dusă la
extrem, a unei frici iraţionale acutizate, agravări şi intensificări ale anxietăţii.

Pagina 5 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

După părerea majorităţii specialiştilor, anxietatea şi angoasa se disting :


○ fie prin intensitate (angoasa ar putea fi o formă de anxietate majoră);
○ fie prin apartenenţă (angoasa este somatică, cu simptome vegetative evidente, în
timp ce anxietatea este în primul rând psihică; uneori se consideră că şi timiditatea,
stânjeneala şi neliniştea ţin tot de anxietate. Timiditatea şi stânjeneala sunt de asemenea
însoţite de semne vegetative: tremurat, transpiraţie, înroşire..).
Angoasa şi anxietatea sunt aproape sinonime, angoasa fiind o formă de anxietate
majoră, iar anxietatea o formă de angoasă minoră.
Există numeroşi factori ce pot conduce la formarea unor predispoziţii pentru angoasă,
teamă, frică fără motive suficiente sau chiar fără nici un motiv. Printre aceştia, Paul Clément
Jagot identifică depresia nervoasă instalată în urma unei stări astenice generale, a frecventării
unor mentalităţi morbide şi deseori a unei educaţii prea autoritare, prea brutale sau prea dure,
având astfel, veritabile consecinţe negative asupra subiectului uman. Autorul citat descrie
succint individul uman afectat de tulburările menţionate mai sus; astfel, acesta apare:
impresionabil, tulburat de cea mai mică opoziţie, victimă pasivă a celor cutezători sau
violenţi. În permanenţă temător, învins sau exploatat, se crede sortit unui destin implacabil pe
care nici măcar nu încearcă să-l schimbe. Cedând, fără încetare, unor nelinişti de tot felul, el
se teme de ziua de mâine, de sănătatea precară, se teme că nu va reuşi, se teme de nenumărate
nenorociri... El îşi distruge astfel capacităţile potenţiale şi îşi sugerează în permanenţă de ceea
ce se teme.
Russell Davies (1987)consideră că stările de anxietate sunt deseori învăţate prin
condiţionare clasică (Hayward Sheila, 1999 ). O situaţie care provoacă anxietate apare în
acelaşi timp ca un stimul diferit (de exemplu, un copil învaţă că durerea este asociată cu
medicul), astfel că oricând apare perechea stimul – obiect, anxietatea va fi “trezită” (în cazul
exemplului nostru, medicul nu este singura cauză a durerii, dar se poate face asocierea; de
fiecare dată când apare medicul, anxietatea revine chiar dacă durerea este absentă).
Pentru a reduce anxietatea, individul afectat de această tulburare foloseşte deseori
metoda evitării stimulului, chiar dacă aceasta nu conduce la o ameliorare a stării sufleteşti a
subiectului uman. În cazul în care nu poate fi evitat stimulul sau situaţia generatoare de
anxietate, atunci răspunsul ales este neajutorarea învăţată. Ea este descrisă de Seligman ca
fiind acea atitudine de acceptare, negreşit, a tot ceea ce se întâmplă, simţindu-se neputinţa de
a schimba cu ceva cursul evenimentelor. Această neajutorare învăţată poate fi generalizată de
la o situaţie la alta, până când individul simte că preia controlul, cât de puţin, asupra
evenimentelor din viaţa lui. Pornind de aici, starea de depresie se poate instala relativ uşor.

Pagina 6 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Seligman vine cu precizarea că neajutorarea învăţată merge sigur spre două ţinte inevitabile:
înfrângerea şi eşecul, iar pentru a le evita, trebuie să acţionăm asupra cauzei care le produce –
prevenind sau vindecând neajutorarea învăţată. Arătând subiectului că acţiunile sale contează
sau învăţându-l să gândească altfel despre ceea ce-l făcuse să eşueze, neajutorarea învăţată
este uşor-uşor îndepărtată. Ea poate fi prevenită doar în condiţiile în care, înainte ca
experienţa neajutorării să aibă loc, subiectului i se spune că acţiunile sale au un efect. Cu cât
această abilitate este deprinsă cât mai de timpuriu, cu atât imunizarea împotriva neajutorării
este mai eficientă.
“Anxietatea trăită este o emoţie dureroasă. Uneori ea nu are o cauză specifică, spre
deosebire de teamă, a cărei cauză poate fi văzută şi rezolvată prin luptă sau îndepărtare de
aceasta. Anxietatea produce acelaşi răspuns ca şi teama – o intensificare a activităţii
simpatice în SNA – însă nivelul ei poate fi menţinut o anumită perioadă de timp în cazul în
care individul nu poate găsi modalitatea de a îndepărta sursa anxietăţii.” (Hayward Sheila,
1999 ).
Anxietatea se manifestă la nivelul celor trei paliere ale fiinţei umane – la nivel
fiziologic, psihologic şi comportamental (Holdevici, 2000):
○ la nivel fiziologic, anxietatea produce ameţeli, nod în gât, transpiraţii abundente,
tahicardie, etc;
○ la nivel psihologic, apare o stare de aprehensiune, de teamă faţă de un pericol
iminent, însoţită de un disconfort general. În formele extreme, subiectul se poate simţi detaşat
de propria persoană sau speriat de gândul că va muri sau va înnebuni;
○ la nivel comportamental, anxietatea poate compromite capacitatea subiectului de a
acţiona, de a se exprima şi de a face faţă unor situaţii.
Atunci când urmărim un program de psihoterapie a anxietăţii, trebuie să luăm în
considerare intervenţiile corelate în baza celor trei niveluri menţionate.
Anxietatea se poate manifesta sub mai multe forme, iar în ceea ce priveşte
intensitatea, ea poate debuta simplu, cauzând doar o stare de disconfort, sau poate ajunge
chiar până la un atac de panică, implicând diverse simptome psihosomatice şi chiar groază.
În literatura de specialitate, anxietatea este folosită cu semnificaţia de teamă difuză,
fără un obiect bine precizat. Ca şi semnificaţia latină originală – “ anxietas” – termenul
reflectă nesiguranţă, agitaţie, frică, spaimă. Termenul a fost introdus în psihologie atunci când
Freud a descris nevroza anxioasă ca pe o afecţiune diferită de neurastenie. Iniţial, Freud
prezintă anxietatea ca rezultat al refulării tensiunilor sexuale (libido). El considera că
imaginile libidinale, privite ca fiind periculoase, erau din această cauză reprimate; libidoul

Pagina 7 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

astfel întrerupt era transformat în anxietate. Mai apoi, a înlocuit această noţiune cu o alta mai
extinsă, exprimând anxietatea ca pe un semnal pentru pericol; a trasat o linie de demarcaţie
între anxietatea obiectivă (teamă, frică)şi anxietatea nevrotică, importantă fiind sursa dinspre
care şi de cum provenea pericolul – din lumea externă sau din interior.
Karen Horney situează anxietatea în centrul nevrozelor, descriind-o pe aceasta în
funcţie de emoţia de frică, la care se raportează dar şi de care se distinge clar, astfel: frica
apare ca o reacţie proporţională cu pericolul pe care cineva îl are de înfruntat, pe când
anxietatea este o reacţie disproporţională la pericol, ba chiar o reacţie la un pericol imaginar;
dacă în cazul fricii pericolul este transparent, obiectiv, atunci când ne raportăm la anxietate
sesizăm un pericol ascuns şi subiectiv. Totodată, este precizat faptul că intensitatea anxietăţii
este proporţională cu semnificaţia avută de situaţie pentru persoana care o trăieşte, motivele
pentru care este anxioasă fiindu-i, în esenţă, necunoscute. Anxietatea sa se referă nu la
situaţia aşa cum este ea în realitate, ci la situaţia aşa cum îi pare lui. În continuare, prezentăm
acele semnificaţii deloc uşor de identificat, care sunt legate de anxietate, aşa cum sunt ele
sesizate de autoarea mai sus citată. Astfel, anxietatea poate să apară în spatele unor senzaţii
de indispoziţie fizică, cum sunt durerile cardiace şi oboseala, sau a unor stări de teamă care
par a fi raţionale şi justificate, după cum se poate să ia forma acelei forţe care ne împinge la
beţie sau ne face să ne cufundăm în tot felul de distracţii. Adesea o putem găsi la originea
neputinţei de a ne bucura de anumite lucruri sau o putem descoperi ca factor provocator de
inhibiţii. Legat de acest ultim aspect, menţionăm anxietatea de performanţă (tracul)
prezentată de Sava Nuţ, în cartea sa “Anxietate şi performanţă la tineri”, ca rezultând din
ecuaţia pe care subiectul o dezvoltă în actul autoevaluării propriilor resurse şi al
supraestimării sarcinii în care este implicat; derivă din dorinţa de reuşită şi teama de eşec a
subiectului; are două componente de bază:
○ emotivitatea, ce are în vedere accentuarea manifestărilor individuale afective în
condiţii normale de solicitare a subiectului;
○ îngrijorarea sau neliniştea, ce face referire la îndoiala subiectului privind propria
eficienţă în raport cu dificultatea sarcinii şi cu consecinţele eventualului eşec.
Abordând anxietatea, Spielberger sugerează următoarele forme:
○ anxietatea ca trăsătură, referindu-se astfel la predispoziţia de a reacţiona prin
anxietate sau la probabilitatea ca anxietatea să se manifeste în condiţii variabile de stres. În
acest sens, predispoziţia spre anxietate poate fi considerată ca trăsătură de personalitate ce
influenţează reacţia la stres, reflectând din acest punct de vedere deosebiri între indivizi;

Pagina 8 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

○ anxietatea ca stare – anxietatea trăită într-o situaţie dată şi comportându-se ca o


parte funcţională din conduitele stresante.
Sims şi Snaith (1988)delimitează clar câteva din caracteristicile celei de-a doua forme
de anxietate, astfel:
○ emoţionalitate negativă (frică, spaimă, panică);
○ anticipări pesimiste ale evenimentelor;
○ manifestări motorii şi de hiperactivare ale sistemului nervos vegetativ, inclusiv
manifestări psihice de iritabilitate;
○ incapacitate de concentrare şi relaxare.
În literatura psihiatrică se face distincţia dintre:
○ anxietatea – stare, care este asociată atacului de panică (anxietate acută)şi se
defineşte printr-un complex de manifestări cognitive, vegetative şi comportamentale apărute
spontan, fără vreo cauză aparentă;
○ anxietatea – trăsătură, ataşată termenului de anxietate cronică, cu o constanţă în
manifestare.
Irina Holdevici face o distincţie între anxietate (difuză)şi atacul de panică, făcând
precizarea că cel de-al doilea caz îl prezintă pe subiect ca trăind simultan patru sau mai multe
din simptomele: respiraţie accelerată; palpitaţii (tahicardie sau puls neregulat); tremor;
transpiraţie abundentă; senzaţie de sufocare; senzaţie de greaţă sau alte tulburări digestive;
senzaţie de ameţeală; senzaţie de detaşare (subiectul pierde contactul cu propria persoană);
valuri de căldură sau frig; teama că va muri; teama că îşi va pierde autocontrolul, că va
înnebuni.
În cazul în care anxietatea se manifestă doar ca răspuns la un stimul specific, aceasta
este denumită anxietate situaţională sau fobică. Anxietatea situaţională se deosebeşte de
teama pe care o încearcă orice om în anumite situaţii prin intensitatea ei disproporţionată,
precum şi prin caracterul său nerealist şi prin evitarea sistemică a situaţiei anxiogene.
Adesea, anxietatea poate fi produsă doar prin simpla imaginare a unei situaţii
specifice, subiectul temându-se de consecinţe în cazul în care se va confrunta cu obiectul
fobiei sale. Acest tip de anxietate poartă numele de anxietate anticipatorie. În formele sale
uşoare, anxietatea anticipatorie nu se deosebeşte prea mult de simpla îngrijorare, dar atunci
când ea devine deosebit de intensă, va îmbrăca forma panicii anticipatorii. Între anxietatea
spontană şi anxietatea anticipatorie – susţine în continuare Irina Holdevici – există o diferenţă
foarte mare, în sensul că prima stare emoţională tinde să ajungă la apogeu foarte rapid (până
la 5 minute)şi descreşte treptat vreme de aproximativ o oră, în timp ce anxietatea anticipatorie

Pagina 9 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

se amplifică progresiv la confruntarea cu situaţia anxiogenă, dar mai ales la imaginea ei, apoi
descreşte brusc. Astfel, subiectul poate fi stresat timp de o oră în legătură cu un posibil
pericol, dar sresul dispare de îndată ce subiectul îşi ocupă mintea cu altceva.
“Anxietatea reprezintă o dimensiune a vieţii cotidiene, deoarece multe din situaţiile cu
care se confruntă fiinţa umană sunt anxiogene.” (Holdevici, 2000).
Consultând Manualul Diagnostic şi Statistic al Tulburărilor Mentale (D.S.M. IV)
găsim menţionate următoarele tulburări anxioase (Irina Holdevici, dupǎ Bourne, 1995):
○ atacul de panică;
○ agorafobia;
○ fobia socială;
○ fobiile specifice;
○ tulburarea de anxietate generalizată;
○ tulburarea obsesiv - compulsivă;
○ tulburarea datorată stresului posttraumatic;
○ tulburarea acută de stres;
○ agorafobia fără atacuri de panică în istoria bolii;
○ tulburarea anxioasă datorată unor probleme somatice;
○ tulburarea anxioasă ca urmare a ingerării unor substanţe chimice.
Anxietatea poate să presupună în toate tulburările sale un caracter patologic – fie prin
durata sa, fie prin incapacitatea de a favoriza adaptările sau, dimpotrivă, prin capacitatea de a
le stânjeni, fie prin faptul că nu depinde de evenimentele exterioare – devenind un fenomen
inutil, însă aceasta nu ne opreşte în a sesiza câteva din aspectele pozitive ale anxietăţii, după
cum le prezintă Cosnier Jacques, în raport cu activităţile umane pe care această tulburare le
impregnează:
○ Mai întâi, activităţile şi producţiile artistice şi literare, foarte exigente cu aplicarea
macanismelor de apărare şi cu derivarea sublimatorie explicate astfel: Mecanisme de apărare
prin gestiunea şi controlul angoasei permise de exercitarea unei activităţi coordonate şi prin
reprezentarea fantasmelor. Derivarea sublimatorie a impulsiilor neliniştitoare către investiri
cu valoare socială şi aparent îndepărtate de problema iniţială.
În anumite perioade, neliniştea şi chiar angoasa existenţială au dobândit un statut
social apreciat, ca în cazul “spleenului” anilor romantici. Dar angoasa existenţială, neliniştea
în faţa morţii şi a forţelor misterioase ale naturii au constituit de asemenea baza marilor
filosofii şi a marilor religii. Ritualurile religioase şi, prin extensie, ritualurile care marchează
viaţa socială şi consacră marile evenimente biologice: naşterea, pubertatea, sexualitatea,

Pagina 10 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

moartea apar ca tot atâtea decoruri securizante prin controlul pe care îl oferă asupra
emergenţelor pulsionale şi asupra pericolelor de angoasă pe care inevitabil le presupun;
○ Dincolo de artă şi religie, şi din aceleaşi motive, ştiinţa joacă la rândul ei un rol
anxiolitic: cunoaşterea şi interpretarea legilor materiei şi ale vieţii ne liniştesc şi risipesc
angoasa în faţa misterelor necunoscutului. “Somnul Raţiunii naşte Monştri”, dar şi invers se
poate spune că trezirea Raţiunii îi risipeşte....
La acestea putem adăuga şi succesul pe care îl au campaniile de cercetare medicală
precum teletonul, acţiunile de luptă împotriva S.I.D.A., cancerului, etc., şi de asemenea
fondurile considerabile consacrate sănătăţii şi echipamentelor medicale. Gesturile umanitare
şi structurile respective sunt simboluri ale luptei împotriva morţii. “Moartea nu va trece mai
departe.” Lucru evident liniştitor.
Ca urmare, acţiunile umanitare au dublul avantaj de a constitui un profit pentru cei
cărora le sunt în mod oficial destinate, dar şi de a-i reconforta pe cei care le iniţiază şi le duc
la bun sfârşit, permiţându-le să-şi demonstreze lor înşile şi celorlalţi că se poate acţiona
împotriva morţii, a diverselor calamităţi şi a catastrofelor atât naturale, cât şi umane;
○ Mai există însă un aspect stimulant al anxietăţii şi angoasei, şi anume erotizarea sau
“hedonizarea” acestora.
Un anumit număr de activităţi şi acţiuni umane au ca interes principal procurarea
angoasei, prin cochetare cu pericolul. Saltul cu coarda elastică este un exemplu caracteristic,
dar numeroase practici sportive sau ludice constituie tot atâtea exemple. Angoasa devine
sursă de plăcere în măsura în care este controlată şi se termină cu “happy-end”. Admiraţia
publicului care lipseşte rareori de la aceste manifesări, contribuie la îmbogăţirea narcisistă
provocată de acţiunea respectivă.
Pe scurt, angoasa şi forma sa minoră care este anxietatea sunt afecte perfect banale ale
vieţii cotidiene, iar numeroase mecanisme, atât sociale, cât şi individuale, au scopul de a le
tempera.
Fără a neglija contextul actual în care societatea noastră industrializată modernǎ
favorizează dezvoltarea germenilor anxietăţii în majoritatea dintre membrii săi, ajungem
astfel a privi anxietatea ca pe un obiect de analiză din ce în ce mai abordat de multe din
ştiinţele umaniste, dar şi medicale – a căror neîntreruptă preocupare în acest sens este
raportată la estomparea, chiar înlăturarea efectelor acestei tulburări de personalitate ce
câştigă, din nefericire, tot mai mult teren.

I.2. Teorii explicative ale anxietăţii

Pagina 11 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Abordăm acest subiect în scopul de a oferi problematicii anxietăţii un spectru mai larg
de conceptualizare, acordând totodată un veritabil punct de sprijin edificării etiologiei, a
principalilor factori cauzali deosebit de importanţi în producerea acestei tulburări.
Complementare în esenţa lor, aceste modele explicative dezvăluie manifestările anxietăţii, aşa
cum debutează şi cum se dezvoltă, mai apoi, căpătând un anumit specific. Prin intermediul
aspectelor sesizate în sfera preocupărilor esenţiale ale acestor teorii, ne este prezentat
conceptul anxietăţii din mai multe puncte de vedere: cognitiv – comportamental,
fenomenologic, biologic sau fiziologic.
Regăsim în literatura de specialitate trei direcţii de abordare a fenomenului anxietăţii
care la rândul lor, presupun alte diviziuni (Maria Neagoe, 2002); este vorba despre teoriile
psihanalitice sau psihodinamice, unele teorii de orientare biologică şi nu în ultimul rând,
teorii de orientare comportamentală. Acestea vor fi descrise fiecare în parte, pentru a sublinia
cât mai concis contribuţia adusă în formarea imaginii de ansamblu asupra explicitării
anxietăţii.

I.2.1. Abordarea psihanalitică şi psihodinamică a anxietăţii

Aşa cum s-a putut anticipa, întrucât este vorba despre un “răspuns” acordat de
psihanaliză, nu putem începe această prezentare fără a menţiona pe promotorul acestei
orientări – S. Freud – precum şi explicaţia sa oferită sferei de manifestare a anxietăţii. Astfel,
el face distincţia între frică, acea anxietate obiectivă sau “angoasă reală” (S. Freud) – privită
ca o reacţie la un pericol exterior, perceput de subiect, ce l-ar putea răni (în vreun fel) – şi
anxietatea nevrotică – “misterioasă şi inutilă”. Analizând-o pe aceasta din urmă, S. Freud o
descrie mai întâi ca manifestându-se în trei maniere diferite: ca anxietate generalizată
(angoasă imprecisă, gata să se ataşeze oricăror reprezentări noi, capabile să-i sugereze
persoanei un pretext, influenţând judecata, alegând aşteptările, pândind orice prilej pentru
justificare, de unde şi numele de “angoasă de aşteptare” sau “aşteptare anxioasă”), ca angoasă
puternic legată de unele reprezentări determinate, aşa cum este cazul fobiilor, ca angoasă
isterică sau angoasă care însoţeşte nevrozele grave. Legându-se de aşa-zisa “aşteptare
anxioasă”, Freud face precizarea că persoanele afectate de această tulburare prevăd mereu
cele mai îngrozitoare eventualităţi, văd în orice întâmplare prevestirea unei nenorociri, sunt
predispuse la pesimism atunci când se raportează la un fapt sau eveniment presărat cu
incertitudini; tendinţa spre această aştepare a nenorocirii apare ca o trăsătură de caracter

Pagina 12 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

proprie multor persoane ca făcând abstracţie de aceasta, nu par a fi bolnave, înfăţişându-se


doar ca prezenţe pesimiste, sumbre.
Referindu-se la cauza cea mai frecventă a nevrozei anxioase, S. Freud o percepe ca
fiind acea excitaţie frustrată (nesatisfăcută) sau acea energie libidinală asociată vieţii sexuale
– care, nepermisă a fi consumată sau utilizată datorită dorinţelor sexuale sau fanteziilor
provocate, ajunge a fi refulată în inconştient. Ca şi consecinţă inevitabilă a acestui ultim fapt,
este generată anxietatea, confirmată – spune autorul – de unele fobii foarte curente la copii
mici (vezi “Micul Hans”). În ceea ce priveşte producerea angoasei şi formarea simptomului,
Freud explică dacă bolnavul este împiedicat să-şi îndeplinească ceremonialul de spălare, spre
exemplu, el cade într-o stare foarte neplăcută de anxietate de care, evident, simptomul său l-
ar fi ocrotit, rezultând astfel concluzia că producerea angoasei ar preceda formarea
simptomului, ca şi cum simptomele ar fi create pentru a împiedica apariţia stării anxioase. La
aceasta este adăugată o nouă confirmare: primele nevroze ale copilăriei sunt fobiile, stări care
arată cu evidenţă că producerea iniţială a angoasei este stopată prin formarea ulterioară a
simptomului – “le este teamă de propriul lor libido”.
În final, apar clar delimitate, prin două stări de fapt, frica nevrotică şi frica reală: în
primul rând, în cazul primeia întâlnim un pericol interior, diferit de stimulul celei de-a doua,
de sursa generatoare – provenită din lumea externă; în al doilea rând, frica nevrotică se
distinge de frica reală prin faptul că ea nu devine conştientă. În manifestarea fobiilor, se
observă un pericol interior transformat în pericol exterior, deci, o frică nevrotică transformată
într-o frică aparent reală – întrucât, de un pericol exterior se poate scăpa prin fugă, însă, de un
pericol interior nu ai cum să fugi.
Contrar celor afirmate iniţial, noi studii oferă rezultate surprinzătoare şi anume că nu
refularea este principalul mobil care generează anxietatea, ci însăşi anxietatea – care apare
prima – este cea care provoacă refularea. Teama de castrare este considerată un determinant
factor generator al refulării şi mai apoi, al formării nevrozelor.
În 1924, S. Freud şi-a lărgit punctul de vedere cu privire la anxietate (Maria Neagoe,
2002). El o lega acum de conflictul dintre eu şi sine „Ego şi Id” dintre realitate şi instinct. În
această perspectivă, acumulările libidinale, energetice pe plan mintal, sunt neplăcute şi de
aceea, se declanşează încercări de a descărca sau de a stăpâni, a constrânge respectivele
energii. Când acumularea de energie instinctuală este prea mare, astfel încât subiectului uman
să-i fie dificil să se descurce cu ea, generând o stare de neplăcere, această stare a fost numită
de Freud traumatică, iar evenimentul care o genera a luat denumirea de eveniment traumatic.

Pagina 13 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Emotivitatea din timpul unei stări traumatice a fost identificată cu anxietatea, aceasta fiind
consecinţa unor frustrări severe.
Anxietatea ar fi astfel generată de conflictul inconştient dintre Eu şi Sine. Impulsurile,
cele mai multe – sexuale şi de agresiune se luptă să se exprime, dar eul nu poate îngădui
exprimarea lor, deoarece se teme, inconştient, că va urma pedeapsa. Sursa anxietăţii fiind
inconştientă, persoana experimentează teamă şi perturbare fără să ştie care este cauza. Dacă
conflictul inconştient este, într-adevăr, sursa anxietăţii dezadaptative, ce a făcut ca cineva să
aibă o fobie specifică, atunci luăm în considerare două aspecte: stadiul psihosexual la care
este fixată dezvoltarea persoanei şi nu în ultimul rând, natura mecanismelor de apărarea pe
care le utilizează spre a menţine conflictul inconştient.
„Experienţa clinică acumulată de Freud în activitatea sa cu adulţii, amintirile sale cu
privire la propria copilărie, l-au condus la concluzia că stările traumatice apar cu cea mai
mare probabilitate şi oportunitate la copiii mici şi puberi, atunci când Eul şi abilităţile mintale
necesare să lege, să bareze sau să descarce energia energia instinctualǎ nu sunt pe deplin
dezvoltate. El a descris astfel de apariţii timpurii ale fenomenelor de anxietate ca datorându-
se unor surse generatoare din acele momente ontogenice. Între aceste surse, sunt amintite
absenţa mamei de lângă copil, aplicarea de pedepse care conduc la frica de a pierde dragostea
parentală, frica de castrare sau echivalentul feminin în timpul perioadei oedipiene,
dezaprobarea Supraeului, autopuniţiile pentru acţiunile pe care le face o persoană şi totodată,
nu le acceptă ca reacţii juste sau morale. În aceste cazuri, Eul copilului poate reacţiona cu
anxietate. Aceasta îi permite să se opună dorinţei instinctuale, forţând astfel Eul să se opună
dorinţei care a provocat-o. Într-un asemenea caz, anxietatea s-ar presupune reciproc cu
fenomenul de frustare, definit ca obstrucţie, împiedicare a manifestării unei dorinţe. Drept
urmare, neplăcerea intensă, anticipată, determinată de efectele ce ar putea fi produse de
curmarea dorinţei devine mai mare decât orice plăcere a satisfacerii. Astfel, se crede că
dezordinile obsesiv – compulsive ar reflecta fixaţia la stadiul anal al dezvoltării. Obsesiile şi
compulsiile sunt văzute similar, rezultând din forţe instinctuale sau agresive care nu se află
sub control din cauza antrenamentului prea aspru pentru formarea deprinderilor de igienă.
Simptomele observate reprezintă rezultatul luptei dintre Sine şi mecanismele de apărare. De
exemplu, când intervin gânduri obsesive de a omorî, sunt dominante forţele Sinelui. Dar mai
ales, simptomele observate reflectă operarea, parţial de succes, a unuia dintre mecanismele de
apărare. De exemplu, un individ fixat la stadiul anal poate utiliza apărarea reacţiei de a rezista
nevoii de a se murdări în loc să se curăţe, să se ordoneze.

Pagina 14 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Fobiile specifice pot rezulta din utilizarea deplasării, ca mecanism de apărare pentru a
evita confruntarea cu impulsurile neacceptate ale Sinelui. Pacientul fobic îşi deplasează
anxietatea asupra unui obiect sau situaţii specifice care pot fi apoi evitate.
Conform lui Freud, conţinutul fobiei nu este arbitrar. Anxietatea este deplasată de la
impulsurile temute ale Sinelui la un obiect sau situaţie care are legătură simbolică cu aceasta.
Astfel, obiecte precum lifturile, spaţiile închise sau anumite situaţii devin apoi stimuli fobici.
Evitându-i, persoana este capabilă să evite confruntarea cu conflictele reprimate. Conţinutul
fobiei, cuplat cu informaţii despre circumstanţele de viaţă ale pacientului şi experienţe din
copilărie, ne dau repere importante pentru a înţelege baza inconştientă a ceea ce altfel ne-ar
părea ca frică iraţională, lipsită de temei.
Tratamentul terapeutic încearcă să dezvăluie conflictul ce se presupune că ar sta la
baza fricii extreme şi să evite caracteristica acestor dezordini. Fobia, compulsia sau
sentimentele anxioase nu sunt confruntate direct pentru că se presupune că ele protejează
persoana de conflicte reprimate, prea dureros de confruntat. În timpul asociaţiei libere
analistul ascultă cu atenţie la ceea ce menţionează pacientul în legătură cu orice referinţă la
sursele anxietăţii sau a situaţiilor care ar fi cauzat un răspuns anxios în general. Analistul
încearcă, de asemenea, indicii privind originile reprimate ale fobiei în conţinutul manifest al
visului. Terapeuţii dinamici contemporani suplimentează asocierea liberă şi interpretarea cu
sugestii care se suprapun cu tratamentele comportamentale. În timp ce ei continuă să vadă
fricile ca efecte ale unor probleme anterioare, încurajează pacientul să înfrunte aceste frici.
Freud a concluzionat că, eventual, analistul trebuie să încurajeze pacienţii să se angajeze în
activităţile provocatoare de anxietate pe care le evitau înainte.”( Maria Neagoe, 2002).
Din perspectiva psihodinamică, tratamentul urmăreşte să înlăture reprimarea şi să
descopere conflictele inconştiente, responsabile de producerea anxietăţii.
Aceste căi, prin care Eul se opune dorinţei Sinelui, sunt apărări puse în acţiune de
anxietate. Fiecare dintre aceste apărări este destinată să diminueze sau să evite anxietăţile
ulterioare. Este vorba despre apărări precum negarea, identificarea, intelectualizarea, izolarea,
proiecţia, regresia. (Maria Neagoe, 2002). Referindu-se la adolescenţi, Anna Freud menţiona
două mecanisme de apărare utilizate în Eul adolescentin (Sava Nuţ, 2003):
○ ascetismul (care poate să meargă până la anorexie);
○ intelectualizarea (plăcerea adolescentului de a opera cu noţiuni abstracte).
Karen Horney (1996) interpretează anxietatea ca pe un avertisment că ceva în noi este
dereglat, de unde porneşte şi nevoia de (“a ne supune psihicul unui examen medical
amănunţit”) introspecţie, pentru a depista o oarecare cauză pentru tulburarea de care suntem

Pagina 15 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

afectaţi. Acest fapt traduce, practic, conştientizarea unui aşa-numit “dezechilibru” ce s-a
instalat la nivel psihic, odată cu adoptarea unei atitudini impuse de necesitatea reinstalării
echilibrului pierdut. Însă, cu cât o persoană este captivă în propria-i afecţiune, cu atât frica pe
care o trăieşte este mai greu eliberată, iar mecanismele de apărare ce se manifestă sunt mai
greu detaşabile, persistând astfel iluzia faptului că totul este în regulă şi că nu este nevoie de o
schimbare. Autoarea de mai sus citată face, de asemenea, precizarea că anxietatea se poate
ascunde sub forma anumitor stări specifice de indispoziţie fizică, teama aparent raţională,
tendinţă sau predispoziţie spre alcoolism sau nevoia exagerată pentru desfăşurarea unor
activităţi distractive, pentru a o considera, în final, un factor cauzal deosebit de important în
ceea ce priveşte neputinţa de a participa la realizarea unor activităţi sau de a se bucura de
anumite lucruri.
Printre factorii care pot influenţa (Sava Nuţ, 2003) dezvoltarea anxietăţii la copil,
autoarea evidenţiază rolul ostilităţii: cu cât sunt mai negative trăirile acestuia în cadrul
familiei, cu atât va fi mai înclinat copilul să dezvolte reacţii de ură şi neîncredere faţă de
părinţi şi alţi oameni; lumea este percepută ca periculoasă şi rea, în general.
Erik Erikson considera că principala sursă a anxietăţii adultului o constituie
parcurgerea precară a stărilor de criză specifice fiecărui stadiu de dezvoltare. Dacă în stadiul
infantil şi în mica copilărie părinţii nu oferă copilului securitate şi afecţiune, atunci acesta va
dezvolta anxietate şi suspiciune faţă de lumea din jur. Dacă la 1-3 ani copilul nu este susţinut
pentru a-şi exercita voinţa autonomă, la vârsta adolescenţei el va fi anxios în faţa oricărei
îngrădiri, dezvoltând un comportament paradoxal (Sava Nuţ, 2003). În acest sens, Marcelli şi
Braconnier (1999) consolidează ideea că sunt doar câteva cazuri de excepţie sugerate de
statistică, în care, pe parcursul adolescenţei, individul să nu trăiască anxietatea.

I.2.2. Teorii de orientare biologică

Teoriile de orientare biologică subliniază că o predispoziţie la tulburările de anxietate


este într-o anumită măsură, transmisă genetic (Maria Neagoe, 2002). Analizând influenţele
genetice asupra dezordinilor de anxietate, studiile familiilor reflectă faptul că predispoziţia la
dezordini de anxietate este, într-o oarecare măsură, moştenibilă – în mod special de către
rudele de gradul I ale persoanelor anxioase. Însă, deşi vorbim de gene comune, există totuşi
posibilitatea ca aceştia să se observe şi să se influenţeze unul pe celălalt. Spre exemplu, faptul
că un fiu şi tatăl său se tem de înălţimi poate indica nu o componentă genetică, ci, mai ales,

Pagina 16 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

modelarea directă a comportamentului fiului după cel al tatălui, sau în aceeaşi măsură, pot fi
implicaţi ambii factori.
Studiile cu gemeni (Maria Neagoe) sunt oarecum mai adecvate. Gemenii monozigoţi
au arătata o concordanţă mai mare decât gemenii dizigoţi pentru agorafobie şi dezordinile de
panică, dar nu şi pentru dezordinile generalizate de anxietate şi dezordinile de stres
posttraumatic. Mai adecvat ar fi un studiu de adopţie, care ar diferenţia mai concluziv
influenţele genetice de cele de mediu.
Concluzionăm, astfel că, deşi există motive pentru a considera factorii genetici
importanţi în generarea tulburărilor anxioase, nu este cunoscut foarte bine însă procentul prin
care aceştia se pot exprima în manifestarea anxietăţii.
Un model explicativ succint al anxietăţii – privit din punct de vedere biologic – este
sesizat de André Manus; extragem, astfel, în continuare, ipotezele biologice asupra stărilor de
anxietate – aşa cum sunt ele înregistrate de autor – cu accent pus pe dezordinile de panică şi
fobice, date fiind, mai ales, studiile biochimice cele mai recente. Se impune, totuşi,
necesitatea relativizării lor calitative din două motive: primul ar fi acela că este vorba despre
experimente pe animale, cel de-al doilea ar fi că schemele neurochimice propuse par de o
simplitate reducţionistă prin raportare la complexitatea extremǎ a sistemului nervos central.
Se crede că de-a lungul stărilor anxioase există o hiperactivitate noradrenergică şi
serotoninergică. O altă ipoteză ar fi aceea că există o hipoactivitate a circuitelor inhibitoare
ale acestei activităţi noradrenergice. Ori, în studierea modului de acţionare a
benzodiazepinelor – medicamente antianxioase – se constată că acestea acţionează asupra
receptorilor membranei neuronale. Aceşti receptori ai benzodiazepinei s-ar afla în relaţie
directă cu un alt tip de receptori: receptorii acidului gamma/amino/butiric (receptori GABA);
dar sistemul GABA inhibă funcţionarea circuitelor noradrenergice şi se rotoninergice. Se pare
că sediul acţionării anxioliticelor ar fi în sistemul limbic şi, în mod deosebit, în regiunea
septo-hipocampicǎ şi în jurul acesteia. În medicina experimentală, lezarea acestor regiuni
provoacă aceleaşi modificări comportamentale ca şi administrarea anxioliticelor.
Modelul de anxietate propus de Gray este de o mare originalitate. În centrul
sistemului se află sistemul septohipocampic, unde ar putea fi amintite aferenţele
serotoninergice provenite din nucleele cerabrale şi aferenţele noradrenergice provenite din
locus coeruleus. Trebuie adăugat aici şi circuitul lui Papez, cu influxurile ce pleacă din uncus-
ul hipocampic (ce primeşte el însuşi aferenţe de zona 1 de la cornul lui Ammon din
hipocamp) către corpurile mamilare din hipotalamus, spre talamusul anterior, apoi spre
cortexul cingular, în final cu întoarcere la uncus-ul hipocampic. El se integrează, de

Pagina 17 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

asemenea, în sistem: influxurile neocorticale sosesc în hipocamp din aria etorhinală a lobului
temporal; cortexul prefrontal ce se proiectează spre aria etorhinală a cortexului cingular; căile
ce leagă aceste structuri între ale. Acest sistem vast se comportă ca un comparator de stimuli.
El va compara stimulii ce survin efectiv cu stimulii aşteptaţi. În funcţie de rezultat, acesta
poate acţiona în două moduri. Dacă stimulul real seamănă cu stimulul aşteptat, sistemul
funcţionează doar în modalitatea “verificare”, iar controlul comportamental va cădea în
sarcina altor sisteme cerebrale. Dacă stimulul diferă net de stimulul aşteptat, aparţinând uneia
dintre categoriile următoare: stimul punitiv, stimul de nonrecompensă, stimul nou, este vorba
de un semnal de “nepotrivire” şi sistemul va funcţiona la modul “comandă”, iar atunci vor fi
exploatate diferite tipuri de ieşiri din sistem: comportament inhibat, creşterea nivelului de
vigilenţă, atenţie sporită. Programul motor, în curs de realizare, în momentul apariţiei
anunţului “nepotrivire” va fi afectat de menţiunea “eroare, de verificat”. Consecinţele pe
viitor ale instalării modului “comandă” vor face ca, în continuare, programul să fie executat
într-o manieră mai lentă şi ca funcţia de verificare să fie încă trează. Un demers explorator
special se va produce în cazul stimulilor primitivi şi de non-recompensă. Dacă sistemul nu-şi
mai exercită funcţia de autoreglare, se va instala accesul de panică. Dacă, consecinţele pe
termen lung ale instalării modului “comandă” sunt excesive, simptomele pot apărea. Astfel,
dacă programele următoare vor fi executate cu o încetineală excesivă, odată cu cu inhibiţia
motrică şi psihică se va instala o depresie. Dacă sunt ezitări în conduitele exploratorii,
verificări nelimitate luând forma fenomenelor de repetare a controalelor, vor apărea tulburări
obsesionale (obsesii şi compulsii).
Lucrări mai recente au pus în evidenţă rolul unui neurotransmiţător, colecistochinina,
atunci când intervin atacurile de panică. Acesta dă posibilitatea ca un inhibitor al receptorilor
săi să poată acţiona ca agent terapeutic.
S-au făcut, de asemenea, progrese în înţelegerea şi tratarea tulburărilor obsesionale
compulsive (TOC). La observare mai atentă, au fost puse în evidenţă anomalii simultane ale
contextului frontal şi ale nucleelor masei cenuşii centrale. TOC ar reprezenta din aceste
motive o dereglare comportamentală şi un tic al spiritului. Disfuncţionalitatea nucleelor
hipotalamusului central va atinge mai ales receptorii 5HT la serotonină, ceea ce va reda
eficacitate antidepresorilor, care au o acţiune de blocaj asupra acestor receptori, fie
nespecifică, cum este cazul clomipraminei, fie specifică, cum ar fi cazul unor noi
antidepresori ca fluoxetina, fluvoxamina, setralina şi paroxetina. Perspectiva biologică asupra
cauzelor (şi tratamentului) tulburărilor anxioase diferă foarte mult de modelul psihodinamic
prezentat anterior. Această modalitate explicativă se axează pe ideea existenţei unei

Pagina 18 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

vulnerabilităţi specific biologice pentru diferite dezordini. În ceea ce priveşte tratamentul,


acesta se sprijină pe utilizarea medicamentelor care atacă direct simptomele anxietăţii mai
degrabă, decât să se orienteze pe conflictele relaţionale.

I.2.3. Teorii ale învăţării sau teorii cognitiv-comportamentale ale anxietǎţii

Din perspectiva behavioristă, anxietatea este considerată a fi rezultatul unor


componente învăţate. Specificitatea acestui proces de învăţare, precum şi mecanismele sale
de realizare sunt privite diferit – în funcţie de teoria comportamentală adoptată: condiţionarea
evitǎrii sau condiţionarea pavloviană, modelarea sau imitarea şi condiţionarea operantă.
○ Coniţionarea comportamentală pavloviană
Studiile de orientare pavloviană cuprind un model de condiţionare a evitării din
perspectiva comportamentală. Un prim asemenea studiu (Maria Neagoe, 2002) este cel al lui
Watson şi Rayner, desfăşurat pe copii.
În condiţionarea clasică vorbim, practic, de acei indivizi care învaţă să se teamă de un
stimul neutru, întrucât acesta este asociat unui eveniment dureros. De aici rezultă tendinţa
spre minimalizare a fricii condiţionate, evitând stimulul condiţionat. Ne referim astfel, la un
al doilea fel de învăţare, şi anume condiţionarea operantă – deoarece reacţia se păstrează în
condiţiile unor consecinţe reîntăritoare. Evitarea este întărită de reducerea fricii care vine din
faptul că subiectul nu se află în prezenţa stimulului condiţionat (Maria Neagoe, 2002).
Mowrer (Sava Nuţ, 2003) considera că anxietatea şi comportamentul de evitare al
subiectului evoluează conjugat, întărindu-se reciproc. Totodată, el a explicat comportamentul
fobic raportându-se la două aspecte:
a) prin condiţionare se fixează teama, subiectul luptându-se pentru a se elibera de ea;
b) prin evitarea situaţiei sau evadarea din situaţia anxiogenă, subiectul urmăreşte
redobândirea confortului psihic.
Constatăm, în final, faptul că mecanismele de realizare a condiţionării evitării au
totuşi un punct nevralgic: explicarea incompletă a fobiilor. Într-adevăr, există studii care
atestă faptul că fobiile se pot dezvolta fără o experienţă înfricoşătoare anterioară; astfel sunt
fobiile de câini, şerpi, viermi, care nu au ca factor propulsator trăirea unui eveniment neplăcut
legat de aceste vieţuitoare. Specialiştii afirmă că există posibilitatea deţinerii unui potenţial
biologic pentru dezvoltarea unor asemenea frici ca cele menţionate mai sus şi de aceea sunt
mai uşor interiorizate şi extinse.

Pagina 19 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

○ Un alt mecanism explicativ al anxietăţii este reprezentat de imitarea (modelarea)


comportamental/atitudinală. Aflăm, astfel, pe această cale, faptul că fricile pot fi învăţate prin
procesul imitaţiei, urmărindu-se un model de conduită exprimat de reacţiile altor persoane.
Însă, ca şi în cazul condiţionării pavloviene, acest mecanism explicativ nu oferă un
răspuns complet pentru înţelegerea dezvoltării tuturor fobiilor. Veridicitatea acestui fapt
constă în nedezvoltarea fobiilor respective la persoanele ce au participat sau au fost expuse la
experienţe trăite prin teamă de alţii.
○ Ca un al doilea set de studii comportamentale apare modelul condiţionării operante.
Aceasta vizează dependenţa răspunsurilor subiectului faţă de reîntărire sau pedeapsă şi este
strâns legată de comportamentul de evitare.
Condiţionarea operantă ajută foarte mult la înţelegerea şi tratamentul dezordinilor
obsesiv-compulsive.
Corelată cu abordarea behavioristă a anxietăţii, perspectiva cognitivă sugerează ca
principal factor determinant în instalarea şi manifestarea acestei tulburări – modelul cognitiv
– asociat cu o serie de reguli ce interpretează evenimentele relativ inofensive ca fiind
periculoase.
Literatura de specialitate oferă informaţii referitoare la prezenţa unor pattern-uri de
percepţii distorsionate în relaţia cu ceilalţi şi o asimetrie cognitivă (balanţa dintre cogniţiile
pozitive şi negative), incapacitatea anxiosului de a anticipa comportamente eficiente ca
răspuns la stimuli anxiogeni. Din perspectiva anumitor autori, anxietatea se manifestă sub
forma sentimentului ineficacităţii personale, întreţinând astfel cogniţiile negative şi senzaţiile
vegetative, cu proiectarea în viitor a eşecului în relaţie cu ceilalţi.
Abordarea cognitivistă a anxietăţii (Sava Nuţ, 2003) limitează persoana anxioasă la o
vulnerabilitate psihologică în detrimentul celei biologice; este doctrina care supralicitează
rolul cogniţiei în dezvoltarea personalităţii, nivelul biologic, emoţional şi întrepătrunderea
acestora cu nivelul cognitiv şi comportamental fiind neglijată.
○ Teoria întreruperii
Prezentată iniţial de Watson, teoria întreruperii vizează manifestarea unei stări de
suscitare determinată de întreruperea unui comportament organizat. Atunci când întreruperea
generează suscitare şi nu apare nici un comportament adecvat pentru a juca rol de substitut
pentru planul iniţial sau pentru a găsi căi alternative către scopul original, atunci avem stare
tipică de anxietate. Întreruperea conduce la neputinţă şi aceasta deoarece provoacă
dezorganizare sau absenţa (unui comportament) unei conduite adaptative.

Pagina 20 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Comportamentele organizate sunt inhibitori ai supărării, anxietăţii, întrucât asigură


tipul de completare sau de substituire necesar pentru evitarea sentimentelor de neputinţă
generate de întrerupere şi lipsa ulterioară de repertoriu relevant. Comportamentele organizate
nu trebuie neapărat să fie relevante sau valoroase. Un comportament va servi la generarea
anxietăţii atâta timp cât nu există un plan organizat cu scop specific. Neputinţa este o reacţie
limitată de un stimul în sensul că persoana nu ştie ce să facă într-o situaţie. Mai departe,
neputinţa se poate generaliza şi se poate ajunge la lipsa de speranţă, stare precară de
dispoziţie generalizată, iar aceasta trebuie legată de noţiunea de respect de sine. Când
respectul este mare, probabilitatea de a ieşi din situaţie este mică şi invers. În ceea ce priveşte
respectul de sine, acesta se exprimă ca sensibilitate la orice semn de eşec, iar le fiecare stare
depresivă poate fi o extensie a noţiunii de anxietate şi neputinţă.
Aici, Mandler face legătura cu noţiunile psihanalitice de vinovăţie şi stare depresivă.
În contextul întreruperii succesiunii, anxietatea şi vinovăţia, capătă conotaţii specifice,
persoana “rumegă” vinovăţia, aceasta fiind o încercare de a completa succesiunea de ieşire
din dificultate. Neputinţa, dezorganizarea, întreruperea afectează sistemele emoţionale şi
motivaţionale. Acestea operează, semnificativ, în cadrul sistemelor de personalitate.
Teoria întreruperii asigură o bază de înţelegere a situaţiilor stresante. Conform acestei
teorii – construită pe cercetările efectuate de Watson şi Mandler – un individ îşi face planuri
ce au funcţia de a trasa un curs de succesiuni ale comportamentului. Întreruperile unor
asemenea succesiuni de comportament produc o stare se suscitare. Întreruperea se referă la
acele evenimente care nu au fost anticipate. Dacă ar fi fost anticipate, ele ar fi fost o parte din
plan. Suscitarea se va transforma în anxietate atunci când nu există nici un comportament
disponibil sigur. Anxietatea nu se produce decât dacă începutul şi încheierea suscitării nu se
află sub controlul organismului. Când individul are la dispoziţie planuri alternative, el este
capabil să menţină controlul (Maria Neagoe, 2002).
Distingem în cadrul acestei teorii trei noţiuni: conflict, frustare, anxietate. Privită sub
aspectul întreruperii, frustrarea ar putea fi identificată ca anxietate. Conflictul apare, însă, în
urma dificultăţii de a alege alternativa. Astfel, putem considera eşecul ca şi întrerupere pentru
valorile socioculturale. De asemenea, anxietatea primară ajunge să ia forma anxietăţii
secundare atunci când se apelează la un comportament alternativ, desconsiderat de societate.

I.3. Normal şi patologic în manifestarea comportamentului anxios

Pagina 21 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Delimitarea clară dintre normal şi patologic în ceea ce priveşte manifestarea


comportamentului anxios se realizează cu dificultate, acordarea unui anumit diagnostic
presupunând o oarecare doză de relativitate, în mod special atunci când ne raportăm la puberi,
adolescenţi sau la perioada de vârstă asociată climacteriului, în care putem vorbi despre o
specificitate a apariţiei şi dezvoltării dezordinilor anxioase. Luând în considerare această stare
de fapt, nu ne rămâne decât să apelăm, negreşit, doar la câţiva dintre indicii stabiliţi mai mult
la un nivel conceptual decât apreciaţi din punct de vedere al reflectării unei realităţi
psihologice.
Amintim, aşadar, în continuare, “normele” de evaluare a stării de normalitate psihică,
cu trăsăturile lor caracteristice, aşa cum sunt ele prezentate de Lăzărescu (1994):
○ norma statistică – care precizează frecvenţa medie a unui comportament, a unei
trăiri, atitudini, etc., drept criteriu de apreciere a normalităţii indivizilor unei societăţi sau
comunităţi. Referitor la anxietate, un studiu de screening în populaţia generală ar putea
identifica drept “normală” anxietatea trăită înaintea unui consult medical sau în stare de
boală, când spectrul morţii este mai aproape ca niciodată, anxietatea schimbării unui loc de
muncă sau cea legată de naşterea primului copil. Valorile unei norme statistice sau frecvenţa
medie a unui comportament anume nu pot fi luate drept cadre de referinţă pentru aprecierea
devianţei într-o altă comunitate.
○ norma valorică – indică modul în care o societate îşi proiectează idealul de
persoană. Este evident că tipul ideal pentru orice societate nu poate fi o persoană îngrijorată,
neliniştită de ceva nedefinit, în stare de alertă, tensionată sau foarte sensibilă la critica altora,
evitantă, care nu se angajează în activităţi cu final nesigur, etc. Totuşi, dacă apreciem ca
sinonim tipul ideal de persoană cu cel considerat ca dezirabil de către membrii unei
comunităţi, atunci este posibil să identificăm anumite caracteristici anxioase ca fiind
acceptabile social în acea comunitate.
○ norma funcţională – reflectă gradul în care persoana îşi îndeplineşte rolurile, modul
în care persoana funcţionează în economia sistemelor în care este integrată. Este o normă care
aduce o măsură mai “obiectivă” în delimitarea manifestărilor “normale” şi a celor patologice
ale anxietăţii. Astfel, atunci când anxietatea, prin intensitatea trăirii subiective şi prin
amplitudinea efectelor sale devine dezadaptativă şi dezorganizantă asupra persoanei şi
activităţii sale, poate fi considerată ca patologică.
Menţionăm ,totodată, a fi deosebit de importantă precizarea că atunci când atribuim
calitatea de “normale” unor caracteristici, trăiri, comportamente, trebuie să ţinem cont şi de
“normele normalităţii” grupului sau comunităţii căruia aparţine individul. Insistăm, prin

Pagina 22 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

urmare, să notăm aici simpla sesizare efectuată întâmplător printre membrii mai multor
grupuri culturale – referitoare la etichetarea trăirilor de frică sau anxietate de către
reprezentaţii sexului masculin ca fiind veritabile semne de slăbiciune sau caracteristice
sexului feminin. Astfel, se ajunge la întâmpinarea unor dificultăţi în aprecierea amplitudinii
suferinţei anxioase a bărbaţilor, precum şi în ceea ce priveşte gradul impactului pe care
acestea îl au asupra funcţionării lor.
Raportându-ne, în continuare, anormalităţii nepatologice, ne referim la anxietate ca la
o trăsătură de personalitate ce caracterizează un fond psihologic fragil, imatur – conturându-
se astfel, noţiunea de “tulburare de personalitate de tip anxios”. Despre aceasta putem
aprecia: o hipersensibilitate şi tendinţă la interpretativitate faţă de evaluările sau comentariile
celorlalţi; tendinţă de a exagera eventualele riscuri, eşecuri, pericole – ceea ce accentuează
prudenţa excesivă şi incapacitatea deliberativă; trăirea intensă, dureroasă, a inacceptării
refuzului, discriminării; nevoia de certitudine, stabilizare şi securizare (G. Ionescu, 1997).
În privinţa trăsăturilor sale esenţiale, regăsim în studiul lui G. Ionescu despre
tulburările personalităţii, următoarele date:
○ sociofobie cu evitarea activităţii ocupaţionale care implică relaţii interpersonale. De
fapt, astfel de relaţii sunt perturbatoare pentru cei cu tulburare evitantă, ele reducându-i
semnificativ eficienţa profesională; dimpotrivă, activităţile solitare, desfăşurate în condiţii de
oarecare izolare permit o bună valorificare a capacităţilor sale.
○ prudenţă excesivă şi rigoare în orice relaţionare. Persoanele cu tulburare evitantă
prezintă o minuţioasă analiză şi înaltă exigenţă asupra comportamentului persoanelor cu care
trebuie să colaboreze.
○ teama de a fi ridiculizat sau rejectat. Această trăsătură pare fi o consecinţă a celei
precedente, dar este şi expresia autoexigenţei, cu tulburare a autostimei şi a tendinţei de
valorizare; persoana tolerează foarte greu observaţia defăimătoare sau critica în public, pe
care o trăieşte ca umilitoare.
○ stare de aprehensiune sau de anxietate persistentă, pervazivă şi limitativă, evidentă
sub aspect comportamental. Evitantul nu este un om pasiv, interiorizat sau inactiv, cum s-ar
putea presupune; dimpotrivă, sub aspect comportamental, el apare ca neliniştit, temător şi, în
acelaşi timp, grăbit, dornic de a acţiona, dar lipsit de curajul de a iniţia o acţiune.
○ evitarea şi teama de a iniţia noi relaţii interpersonale fără asigurarea repetată şi
obiectiv confirmată a acceptării sale necritice de către eventualul interlocutor sau colaborator.
Pe un plan mai general, persoana cu tulburare evitantă manifestă o persistentă ezitare în
relaţionare, fără o fermă şi continuu reînnoită asigurare.

Pagina 23 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

○ ataşamente personale restrictive, din cauza înaltelor exigenţe pe care le are, cu


precădere faţă de persoane noi sau mai puţin cunoscute. Această atitudine se datorează
faptului că evitantul dezinvesteşte viitorul, ca şi noul sau necunoscutul. Din perspectiva sa,
este foarte puţin probabil ca viitorul sau noul să-i aducă binele.
○ reţinerile şi temerile persoanei cu tulburare evitantă, deşi generale, în situaţii
concrete sunt proporţionale cu investiţia socială sau cu importanţa persoanelor ori a
grupurilor la care se raportează.
○ subestimarea însuşirilor şi disponibilităţilor personale; persoana cu tulburare
evitantă are sentimentul sau convingerea că este incapabilă, neatrăgătoare sau chiar inferioară
celor cu un statut socioprofesional asemănător.
○ dorinţa de a fi acceptat şi simpatizat; nevoia de tandreţe, securizare şi reasigurare,
ceea ce are drept consecinţă preocuparea excesivă sau prudenţa obsesivă de a răspunde
adecvat expectaţiilor, sarcinilor şi obligaţiilor.
○ dificultate în deliberare, decizie şi angajare, de a elabora planuri şi de a investi sub
aspect moral, afectiv sau material.
Încă o dată, ne menţinem – şi în cazul acestei entităţi nosologice – ideea conform
căreia aceste trăsături centrale necesită a fi evaluate în strânsă dependenţă cu specificul
normalităţii şi cu sistemul normativ al conduitelor sociale din cadrul diferitelor grupuri socio-
culturale.
Pacienţii anxioşi care vin la consultaţie prezintă numeroase şi variate simptome (B.
Luban-Plozza, ş.a. - 2000). Câteodată simptomele psihopatologice sunt cele predominante,
alteori cele psihomotorii şi autonome:
○ simptome psihopatologice – senzaţie chinuitoare de apăsare; sentimentul de a fi
neajutorat în prezenţa unei ameninţări neprecizate; nelinişte şi tensiune interioară.
○ simptome psihomotorii: expresia feţei indicând anxietatea; agitaţie psihomotorie
până la raptus sau inhibiţie psihomotorie până la stupoare.
○ semne şi simptome autonome: dilatarea pupilelor; insomnie; paloarea feţei; gură
uscată; absenţa libidoului şi a potenţei; accese de transpiraţie; diaree; hipertensiune;
tahicardie; anorexie; hiperglicemie.
Simptomele psihopatologice sunt greu de descris şi pacienţii au frecvent dificultăţi în
a le exprima. După Schulte, senzaţia chinuitoare de apăsare şi sentimentul de neajutorare în
faţa unei ameninţări vagi sunt în mod particular caracteristice.
Pe lângă expresia feţei, există două posibilităţi ca anxietatea să fie observabilă după
indicii psihomotorii. Unul din ele este agitaţia psihomotorie până la punctul de raptus în timp

Pagina 24 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

ce cealaltă este inhibiţia psihomotorie până la stupoare. Aceste două fenomene expresive fac
posibilă o paralelă cu rezultatele cercetărilor asupra comportamentului animalelor. Un animal
atacat poate reacţiona după cum urmează:
fugă;
agresiune, dacă fuga nu este posibilă;
mimarea morţii (face pe mortul).
Forma de agitaţie până la raptus poate fi comparată prin analogie cu apărarea
agresivă, iar inhibiţia până la punctul de stupoare se aseamănă cu mimarea morţii. În sfârşit,
simptomele autonome au o importanţă deosebită. Ele pot fi uneori foarte caracteristice când
simptomele psihopatologice fie că lipsesc, fie nu pot fi exprimate de pacient.
Din punct de vedere al anormalităţii patologice, anxietatea poate fi analizată
urmărindu-se mai multe criterii (Gorgoş, 1987):
După modalitatea evolutivă:
○ anxietatea generalizată (flotantă, cronică);
○ anxietatea paroxistică.
După criteriul intensităţii:
○ anxietatea nevrotică;
○ anxietatea psihotică.
Anxietatea ca element central/ asociat unui context simptomatologic:
○ forme izolate, monosimptomatice, în care anxietatea constituie singura manifestare
clinică decelabilă: stare de anxietate cronică; criza paroxistică de anxietate (atacul de panică);
○ forme asociate ale anxietăţii, ce apar în nevroze (fobică, obsesivă, isterică,
depresivă); psihoze; afecţiuni somatice.
a) Anxietatea generalizată presupune trăirea de anxietate, tensiune internă, fără a fi
limitată la o situaţie specifică (sau la o circumstanţă particulară). Mai este cunoscută sub
numele de anxietate “liber flotantă”.
b) Anxietatea generalizată şi atacurile de panică, se pot manifesta împreună,
caracterizând nevroza clasică anxioasă sau se pot asocia altor forme clinice:
- tulburări nevrotice (fobice, hipocondriace, obsesiv/convulsive, etc.);
- tulburări de tip psihotic, care pot fi însoţite de anxietate, mai ales în faza acută a
bufeelor delirante sau halucinatorii;
- afecţiuni somatice – se asociază uşor trăirilor şi dezordinilor anxioase.

Pagina 25 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

c) Anxietatea paroxistică manifestată izolat – specificul său rezidă în atacurile


recurente de anxietate severă (panică) neraportate la o situaţie anume. Mai este cunoscută sub
denumirea de tulburare de panică.
În Manualul Diagnostic şi Statistic al Tulburărilor Mentale (D.S.M. IV) regăsim
menţionate şi alte tulburări anxioase (Irina Holdevici, 2000):
○ agorafobia – teama de a se afla în locuri / situaţii din care ar putea ieşi mai greu sau
care ar exclude posibilitatea acordării ajutorului medical în cazul unui atac de panică;
○ fobia specifică – teama puternic asociată cu evitarea unor situaţii sau obiecte clar
precizate;
○ fobia socială – teama subiectului de a se simţi umilit sau de a se simţi prost în faţa
altor persoane;
○ tulburarea obsesiv - compulsivă – caracterizată de obsesii şi/sau compulsii,
tulburând ritmul vieţii cotidiene şi activitatea profesionalǎ;
○ tulburarea post-traumatică de stres – are drept specific retrăirea unei experienţe
traumatice severe, creşterea arousalului şi evitarea stimulilor asociate cu trauma;
○ tulburarea acută de stres – asemănătoare cu tulburarea post-traumatică de stres;
diferenţa constă în faptul că simptomele apărute durează mai puţin de o lună;
○ agorafobia fără atacuri de panică în antecedente asemănătoare cu agorafobia
obişnuită, dar în antecedentele subiectului nu se înregistrează atacuri de panică în adevăratul
sens al cuvântului;
○ tulburare anxioasă provocată de o afecţiune medicală; se caracterizează prin
anxietate considerată a fi consecinţa directă a unei afecţiuni medicale.
○ tulburarea anxioasă indusă medicamentos – anxietatea este generată de abuzul de
droguri, medicamente sau de expunerea la efectele unor substanţe toxice.
În cazuistica clinică, dezordinile de anxietate se regăsesc frecvent asociate cu alte
tulburări, în pattern-uri specifice fiecărui tip de tulburare. Astfel regăsim tulburarea de panică
asociată cu fobia socială, anxietatea generalizată, tulburarea de stres posttraumatic şi cu
tulburări depresive.
Sub diferitele ei forme, anxietatea afectează individul uman, modul său de raportare la
experienţele trăite, precum şi gradul său de adaptabilitate la mediu, impunând demersuri
serioase în evaluare şi diagnosticarea tulburării.

Pagina 26 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Capitolul II
ADOLESCENŢA – PERIOADǍ A VIEŢII CE FAVORIZEAZǍ INSTALAREA
ANXIETǍŢII

II.1. Caracteristici generale ale perioadei

Adolescenţa reprezintă o importantǎ perioadǎ a vieţii, fapt pentru care a constituit un


deosebit interes pentru cercetǎtorii din domeniul ştiinţelor umane. În psihologie, o contribuţie
importantǎ o regǎsim în lucrarea „ Psihologia vârstelor” – Emil Verza, pe care o prezentǎm în
cele ce urmeazǎ.
În perioada adolescenţei (14/15 – 18-25 ani) se produce o dezvoltare intensǎ în plan
psihic şi se stabilizeazǎ structurile de personalitate. Pe planul dezvoltǎrii biologice,
adolescentul tinde spre echilibru şi spre adoptarea unei conformaţii apropiatǎ de cea a
adultului; în schimb, în plan psihologic, transformǎrile sunt extrem de rapide, spectaculoase
şi de maximǎ complexitate cu salturi la nivelul unor funcţii, cu evoluţii mai lente la nivelul
altora. Traversarea acestei perioade se face tensionat, adeseori cu existenţa unor conflicte şi
trǎiri dramatice, cu frǎmântǎri interne pentru gǎsirea surselor de satisfacere a elanurilor, a
aspiraţiilor şi cu tendinţa de a evita teama faţǎ de piedicile ce se pot ivi în realizarea
proiectelor sale de viitor. Adolescentul este un nonconformist şi un luptǎtor activ pentru
îndeplinirea dorinţelor sale, un original în adoptarea soluţiilor urmǎrite, în modul de a privi şi
de a se adapta la lumea înconjurǎtoare.
Acestea sunt o parte din motivele pentru care adolescenţa este apreciatǎ ca fiind
„vârsta de aur”, „vârsta ingratǎ”, „vârsta crizelor”, „anxietǎţii, nesiguranţei, insatisfacţiei”,
„vârsta dramei” ş.a.
Transformǎrile din planul fizic, deşi nu sunt spectaculoase, imprimǎ caracteristici
stabile, asemǎnǎtoare adultului. Concomitent cu procesul de osificare realizat progresiv se
dezvoltǎ volumul muşchilor şi se mǎreşte forţa muscularǎ. O dezvoltare mai intensǎ se
înregistreazǎ, la începutul perioadei adolescenţei, la nivelul muşchilor mari ca apoi, întregul
proces sǎ se extindǎ şi la nivelul muşchilor mici, ceea ce influenţeazǎ perfecţionarea şi
coordonarea mişcǎrilor fine. Pe la mijlocul perioadei, se constatǎ şi o stabilizare relativǎ a
creşterii adolescenţilor în înǎlţime şi greutate, dar, frecvent, acest fenomen se coreleazǎ cu

Pagina 27 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

alimentaţia şi cu condiţiile de activitate. În funcţie de maturizarea sexualǎ precoce, se


produce şi o creştere statuarǎ mai timpurie şi mai rapidǎ.
În timp ce dezvoltarea biologicǎ a întregului organism tinde la aceastǎ vârstǎ spre un
anumit echilibru şi stabilizare, evoluţia psihicǎ se realizeazǎ prin tensiuni şi conflicte,
adeseori cu salturi calitative şi constitutive de la o funcţie la alta, de la un proces la altul.
Dupǎ pubertate, tânǎrul trǎieşte mai intens ieşirea din societatea de tip tutelar, familiar
şi şcolar şi intrarea în viaţa cultural-socialǎ sau într-o formǎ şcolarǎ mai complexǎ. Având în
vedere caracteristicile vieţii biopsihice şi modelul integrǎrii sociale, putem desprinde, în
cadrul acestei perioade, urmǎtoarele trei subperioade:
Subperioada preadolescenţei (14- 16 ani) ce se caracterizeazǎ prin stabilizarea
maturizǎrii biologice, dezvoltarea conştiinţei, în general, şi a conştiinţei de sine, în special.
Dezvoltarea psihicǎ este intensǎ şi încǎrcatǎ de conflicte interioare şi ca urmare a menţinerii
unor stǎri de agitaţie şi impulsivitate, a unor momente de nelinişte şi anxietate. Identitatea de
sine şi adoptarea de comportamente individuale se dezvoltǎ sub influenţa planurilor
intelectuale şi de relaţionare.
Subperioada adolescenţei propriu-zisǎ ( 16-18 ani ) este centratǎ pe o intelectualizare
intensǎ, pe îmbogǎţirea experienţei afective şi structurarea conduitelor ca însemn al
personalitǎţii complexe. Deşi, din punct de vedere psihologic, adolescentul este pregǎtit
pentru a rǎspunde dificultǎţilor ivite, în plan biologic se menţine o oarecare fragilitate la boli
(TBC, nevroze, psihoze) şi la conduite deviante pe un fond de condiţionare tensionalǎ şi de
adaptare dificilǎ.
Subperioada adolescenţei prelungite ( 18- 20/25 ani ) este înglobatǎ de mulţi autori în
perioada adolescenţei, dar sunt unii care o includ în perioada tinereţii. Independenţa este
dobânditǎ în bunǎ mǎsurǎ sau este pe cale de a fi dobânditǎ, ceea ce duce la dezvoltarea
personalitǎţii şi afirmarea tânǎrului prin stiluri personale în conduite. Interesul pentru viaţa
social-culturalǎ creşte şi se nuanţeazǎ, ca şi pentru dobândirea unui statut profesional cât mai
complex.

Luând în consideraţie aspectele generale ale întregii perioade, se pot evidenţia o serie
de caracteristici ce îi dau o notǎ de specificitate în raport cu celelalte etape ale vârstelor
umane. Astfel, printre cele mai semnificative subliniem dezvoltarea conştiinţei şi a conştiinţei
de sine, în care sunt implicate identitatea Egou-lui şi plasarea subiectului în realitate.
Adolescentul este confruntat, obiectiv şi subiectiv, cu schimbǎri multiple legate de
maturizarea sexualǎ şi de descoperirea dimensiunilor realitǎţii sociale. Demnitatea şi onoarea,

Pagina 28 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

la care aspirǎ atât de mult, sunt influenţate de experienţele personale şi de acumulǎri în plan
socio-cultural şi profesional.
În adolescenţǎ, apariţia conflictelor şi a frustraţiilor este relativ frecventǎ, dar ele nu
au un caracter devastator, aşa cum încearcǎ unii autori sǎ le dea o anumitǎ turnurǎ spre
patologizare. Ca atare, apar conflicte pubertare, manifestate în relaţia cǎutǎrii de sine şi
raportarea la modul de a fi şi a se comporta a celor din jurul copilului,conflicte din prima
perioadǎ a adolescenţei apǎrute pe baza aspiraţiilor formate şi nivelul realizǎrii efective de
sine, conflicte din perioada adolescenţei propriu-zise rezultate din îndeplinirea rolului şi
statutului, a relaţiei dintre vocaţie şi exercizarea unei anumite profesiuni. Acestea
mobilizează eforturile adolescentului în afirmarea potenţialului său şi în raportarea
expectaţiilor sale la situaţiile reale.
În literatura de specialitate se subliniază că dezvoltarea comportamentelor
adolescentului se face şi sub semnul erotismului. Se semnalează faptul că, deşi tânărul este
matur şi viril, conduita sexuală este labilă, neorganizată şi anxioasă. Dar cu timpul, în
adolescenţa prelungită, se manifestă o afecţiune puternică şi matură, în care conduita sexuală
devine complexă şi adaptată la realitate.
Dezvoltarea intelectuală a adolescentului reflectă aviditatea pentru achiziţii de
cunoştinţe şi disponibilitatea pentru confruntarea de idei când se apelează la forme verbale
precise şi elevate. Se evidenţiază gândirea discursivă şi se constituie concepţia despre lume şi
viaţă, ce îmbracă forma unei beţii orgolioase, cum spune H. Ey. Aceste progrese din planul
gândirii apar pregnant, în expunerile originale şi autocontrolate. Vehicularea cunoştinţelor se
bazează pe memoria logică ce atinge şi ea o dezvoltare complxă. Se organizează mecanismele
mnezice şi se adoptă un stil propriu în memorare cu efecte deosebite în învăţare. Năzuinţa de
a deveni cult este foarte mare şi pentru aceasta citeşte mult, este receptiv la informaţiile cu
care vine în contact. Inteligenţa se maturizează astfel încât la 16 – 18 ani ea atinge un nivel
maxim de operativitate. Dorinţa de a se diferenţia net de ceilalţi nu înseamnă ceea ce se
vehiculează în literatura de specialitate, prin sintagma “criză de originalitate”. Adolescentul
vrea să fie unic, chiar şi prin modul pe care îl adoptă în a se iscăli, dar mai presus de aceasta,
el aspiră la admiraţia şi respectul celor din jur.
Ca atare, se adoptă exigenţe tot mai mari în exprimare, în discursurile coerente şi
contradictorii, în situaţiile de informare, de confesiune. Limbajul se nuanţează şi câştigă în
melodicitate, vocabularul conţine concepte abstracte ce fac posibilă cuprinderea unui larg
câmp de evenimente. Creşterea capacităţii de verbalizare, a percepţiilor şi imaginilor, a
evenimentelor şi situaţiilor, a emoţiilor şi cunoştinţelor determină o extindere a comunicării şi

Pagina 29 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

proiecţiei personalităţii. Dezvoltarea psihică poate contribui la elaborarea precoce a unor


producţii literare, muzicale şi tehnico – ştiinţifice. Sunt cunoscute multe cazuri de adolescenţi
care au devenit mari creatori şi s-au impus ca personalităţi într-un domeniu sau în altul. Din
acelaşi unghi de vedere, se poate remarca şi aviditatea adolescenţilor faţă de cunoaştere. Ei
sunt mari consumatori de cultură, antrenându-se cu fervoare în lecturi, vizionarea de teatru,
film, emisiuni TV, ascultă muzică modernă. Romanele de aventuri şi de dragoste sunt
preferate ca apoi să se intereseze asiduu de ştiinţă şi de descoperiri. Acestea contribuie la
satisfacerea motivaţiei pentru rolurile prospective şi la atingerea statutului de lider informal.
Adolescentul conştientizează limitele ce le are în asimilarea cunoştinţelor şi trăieşte stări de
anxietate în raport cu domeniile ce intră sub incidenţa ignoranţei.
Adolescentul conştientizează şi alte situaţii care sunt mai puţin plăcute, conflictuale şi
tensionale. Spre exemplu, pierderea unei persoane apropiate ( părinţi, bunici, prieteni )
determină stări anxioase din care conştientizează ireversibilul şi îi provoacă o depresiune în
plan interior. Cumulate, aceste trăiri cu alte şocuri, insuccese profesionale, şcolare,
sentimentale creează intense crize şi fragilizări ale personalităţii cu comportamente de
incertitudine. .
Integrarea în grup constituie o latură a satisfacerii dorinţei de comunicare, de
relaţionare şi adaptare la formele de activitate specifice pentru această perioadă. În acest
context, se formează calităţi de demnitate şi responsabilitate, de erodare a mentalităţilor
infantile cu privire la aportul social şi profesional în care îl implică cerinţele vieţii. În
confruntarea cu aceste opţiuni profesionale şi sociale, adolescentul îşi clarifică condiţiile în
care trăieşte şi eventualele roluri prospective spre care aspiră.
Dezvoltarea limbajului şi creşterea debitului verbal denotă un salt remarcabil, ca
urmare a organizării sensurilor şi semnificaţiilor ce intervin în comunicare. Se manifestă o
capacitate verbală creatoare ce pune în evidenţă complexitatea şi operativitatea structurilor
intelectuale. Adolescenţii sunt preocupaţi de folosirea unui limbaj elevat, dar şi de adoptarea
unei forme nonconformiste care să dea note personale exprimării sale. Din acest ultim aspect,
amintim folosirea jargoanelor şcolare şi cuvinte ce se constituie prin mixtiuni ale vorbirii din
vocabularul diferitelor discipline sau din limbajul curent şi cuvinte din limbajul pitoresc al
tineretului, ce apelează la elemente de preţiozitate sau la o valoare necultivată.
Strategiile rafinate ale învăţării, întâlnite la adolescenţi, presupun aspiraţii şi interese
variate, cu stimulări complexe ale potenţialului intelectual facilitate de întreaga dezvoltare
psihică. Întregul proces este înlesnit de limbaj ca sistem hipercomplex de autoreglare şi
autoperfecţionare a întregii activităţi psihice şi comportamentale. Astfel, cu ajutorul gândirii

Pagina 30 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

şi al limbajului se operează cu simboluri, concepte, imagini, scheme şi reprezentări,


generalizări şi abstractizări care organizează direcţiile mişcării intelectuale. Până la vârsta de
17 – 18 ani, gândirea se realizează după o formulă combinatorie ipotetico - deductivă,
complexă, iar între 20 – 24 ani (adolescenţa prelungită), sensurile potenţiale implicate în
activitatea psihică superioară permit extinderea însuşirilor sau atributelor, ale relaţiilor şi
conceptelor la generalităţile şi cauzalităţile cu care se operează. Unii autori apreciază că la 16
– 18 ani, inteligenţa atinge nivelul maxim de operativitate şi implicarea acesteia în rezolvările
de probleme denotă maturizarea ei. Conştienţi de forţa inteligenţei şi gândirii, adolescenţii
manifestă tot mai frecvent preferinţe pentru învăţarea bazata pe argumentaţie şi asociaţii
complexe în detrimentul învăţării prin memorare. Apelarea, din această perspectivă, la
utilizarea expresă a formelor inteligenţei (concretă, abstractă, socială) exprimă potenţialul
individual al fiecăruia şi diferenţele ce apar între adolescenţi. Se ajunge, astfel, la activităţi
mai mult sau mai puţin originale şi creative ce definesc personalitatea tânărului. Literatura
psihologică evidenţiază că tinerii inteligenţi sunt creativi, sunt activi, sociabili, agitaţi, cu
tendinţa de a atrage atenţia, debordanţi şi dornici de a învinge plictiseala; cei cu inteligenţă
medie sunt prudenţi, lipsiţi de siguranţă, mai puţini sociabili, dar autocritici până la
devalorizarea activităţii lor; cei cu inteligenţă slabă, paradoxal, sunt mai siguri şi mai puţin
ezitanţi, manifestă o sociabilitate mai bună şi o oarecare expansiune socială, iar adolescenţii
cu retarduri intelectuale sunt slabi creativi şi se relaţionează fără o fundamentare realistă
evidentă. În genere, tinerii foarte inteligenţi şi foarte creativi manifestă comportamente mai
degajate, mai independente şi cu dorinţe de autoperfecţionare. Aceştia sunt şi mai
nonconformişti, fenomen activ în respingerea aspectelor convenţionale şi de afirmare a
autorităţii ce pot duce după M. Debesse, la ceea ce el a numit criza de originalitate.
Adolescentul se construieşte pe sine prin continue căutări şi diferenţieri faţă de alţii,
din care nu lipsesc tensiunile, conflictele şi frustrările. Personalitatea nu evoluează în mod
linear, ci cu oscilaţii, cu perioade de inegalitate şi chiar dizarmonii din care se dezvoltă o
serie de structuri pozitive sau negative, dependente de condiţiile factorilor educaţionali sociali
şi de cei ce ţin de dobândirea unor particularităţi ereditare.
Posibilităţile reduse de adaptare şi de integrare, neputinţa adolescentului şi de a se
racorda la structurile social-profesionale si frecventele eşecuri, insuccese, dezamăgiri,
anxietăţi, pot genera comportamente nefaste, deviante şi chiar de suicid. Dimpotrivă, când
fenomenele de autodescoperire, de autoapreciere, de autocunoaştere sunt realiste şi însoţite de
satisfacţii, când are posibilitatea de a –şi valoriza propriile calităţi, comportamentele cunosc o
ascensiune continuă spre adaptare la mediul înconjurător.

Pagina 31 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Din intersectarea motivaţiei şi a afectivităţii, la adolescent, se constituie o serie de


comportamente ce sunt legate de conduite de amor propriu, politeţe, reticenţe, evitare, ruşine,
bunăvoinţă, compasiune etc. Complexitatea comportamentelor, ce caracterizează
adolescentul, este amplificata şi de varietatea trebuinţelor care se activează mai mult sau mai
puţin în raport de situaţia dată şi de aspiraţiile ce le are fiecare.

II.2. Manifestarea anxietăţii la adolescenţii văzători

Anxietatea, ca stare sufletească interioară ce dezorganizează conduita umană, o putem


întâlni în cursul oricărei perioade din viaţa unui individ, însă, cu precădere, în intervalul de
vârstă specific dezvoltării, dar şi regresului fiinţei umane. Acordăm, în cele ce urmează, un
spaţiu ştiinţific explicativ oferit de Sava Nuţ referitor la emergenţa anxietăţii în perioada de
vârstă corespunzătoare adolescenţei. Autoarea prezintă succint această stare subiectivă, aşa
cum este ea trăită de marea majoritate a adolescenţilor, neprecizându-se nimic despre
manifestarea anxietăţii la adolescenţii cu nevoi educative speciale, acest aspect urmând a fi
prezentat mai târziu, unde se particularizează la adolescenţii ambliopi. Acum ne ocupăm de
anxietatea la adolescenţii văzători.
Astfel, atât la preadolescent, cât şi la adolescent, corpul joacă un rol central atât în
conduita socială, cât şi în activitatea fantasmatică. Şi aceasta deoarece copilul traversează
perioada transformărilor morfologice pubertare, perioadă ce pregăteşte apariţia maturităţii
sexuale, aducând în prim-plan imaginea corporală.
Marcelli & Braconnier (1999) afirma că liniştea corporală este întreruptă, în mod
brutal, în adolescenţă, deoarece corpul începe să emită zgomote. Este vorba de plângerile, de
acuzele somatice ale adolescentului, de neliniştile lui multiple, care, în opinia autorilor,
constituie primele puncte, posibile, de cristalizare ale unei anxietăţi ce poate surveni.
Adolescentul se autoanalizează, îşi ţine sub observaţie toate modificările corporale, punându-
şi problema normalităţii acestor modificări. Majoritatea autorilor recunosc în conduitele
somatice ale adolescentului o expresie a dificultăţilor sale. Autorii de orientare psihanalitică
susţin ideea conform căreia adolescentul (şi preadolescentul) utilizează corpul fizic şi
cerinţele fiziologice pentru a-şi menţine la distanţă sexualitatea şi bulversările pe care acestea
le induc în corp. Corpul devine obiect de investiţie şi trebuie menţinut intact, deoarece corpul
este un reper fix pentru o personalitate care este în drumul său spre nenumărate căutări, o
personalitate încă şovăielnică şi neconsolidată .

Pagina 32 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Cu privire la bulversarea imaginii corporale în adolescenţă, unii autori compară


adolescentul cu un individ orb, care pătrunde într-un mediu ale cărui dimensiuni s-au
schimbat. Din această confruntare rezultă neliniştea şi anxietatea adolescentului, imaginea
corporală contribuind la dezvoltarea sentimentului de identitate. Atitudinea de opoziţie a
adolescentului devine expresia unui mecanism de apărare, un mod de a experimenta
realitatea. Tinerii recurg la o serie de conduite de refugiu din afect, refugiu din reprezentarea
dezagreabilă a conştiinţei de sine. Practica clinică si educaţională arată că sunt cazuri de
excepţie doar că, pe parcursul preadolescenţei si adolescenţei, individul să nu fie confruntat
cu emergenţa anxietăţii.
Anxietatea se poate instala brusc sau progresiv, poate invada total individul sau se
poate manifesta ca o stare difuză de disconfort, poate dura săptămâni sau câteva ore doar. În
majoritatea cazurilor această criză de anxietate îmbracă o formă moderată, însă există cazuri
în care această criză de anxietate constituie poarta de intrare într-o conduită simptomatică
durabilă.
Adolescentul este pus în situaţia de a alege o persoană cu care să îşi împartă
intimitatea fizică şi afectivă, să îşi aleagă o profesie, să îşi definească poziţia psihosocială.
Sub presiunea acestei dificultăţi, sentimentul său de identitate interior se dezintegrează.
Confuzia de identitate la adolescent comportă simptome specifice şi reprezintă o prelungire a
crizei pubertare.
După E.H.Erikson (1972), Şchiopu şi Verza (1995) criza de identitate este inevitabilă
în adolescenţă, ea contribuind la constituirea identităţii pe baza eforturilor individuale de
căutare. Kestemberg spune că adolescentul resimte un moment de glorie trecătoare, după care
se instalează anxietatea. Viitorul adolescentului depinde major de posibilităţile sale de a-şi
domina această anxietate, de a exista cu această anxietate. Se consideră că starea de criză este
generată de ruptura ce are loc în relaţia inter- şi intrasubiectivă în relaţiile adolescentului cu
vârstnicii şi cu societatea adulţilor. Percepţia de sine este intensificată sub toate aspectele ei: a
imaginii corporale, a conştiinţei ego-ului, a statutului social.
Prezentăm în continuare câteva din cazurile doctorului Nicolae Micu, referitoare la
adolescenţii cu următoarele tulburări anxioase:
Fobia şcolară
CAZ 1. O adolescentă, Nicoleta, în vârstă de 19 ani, studentă la medicină în anul I,
era în situaţia de abandon şcolar, cochetând cu ideea suicidului. Se temea însă de moarte şi
căuta soluţii alternative. A intrat nehotărâtă în cabinet, neştiind parcă dacă să închidă sau nu
uşa. Mi-a spus că mă cunoaşte - în urmă cu câţiva ani am acordat fratelui ei o consultaţie.

Pagina 33 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Apoi părea să se fi decis să iasă, dar am oprit-o. Nu mă privea. S-a aşezat neputincioasă pe
pat; spatele încovoiat, vocea stinsă, mâinile "neliniştite" trădau încordarea, nesiguranţa, lipsa
de bucurie. Am început o discuţie banală legata de vreme, filme, muzică, prieteni şi am simţit
că se linişteşte, se aşează mai comod şi ochii ei mă priveau plini de speranţă. Renunţase să
mai meargă la facultate de o lună, încercase să-şi găsească ceva de lucru, nu voia să se mai
ducă acasă, viaţa ei era lipsită de semnificaţii pozitive. Ne-am întâlnit de mai multe ori şi am
convins-o să facă cele două săptămâni de practică -pe care ar fi trebuit să le efectueze dacă nu
era în abandon - în clinică. Aşa am intrat în viaţa ei. În familia din care provenea mai exista
un băiat, cu doi ani mai mic decât ea, în evidenţa noastră cu hidrocefalie congenitală,
epilepsie, retard psihic profund. De la naşterea acestui copil cu handicap părinţii şi-au centrat
întreaga atenţie asupra lui, el având nevoie de îngrijire şi supraveghere permanentă. Mama
trăia cu durere neşansa de a creşte un astfel de copil, umilă, fără nici un fel de cuvânt în
familie, supunându-se automat la deciziile soţului ei. Tatăl era un exploziv, mereu neîmpăcat
cu sine şi cu cei din jur, comentând la nesfârşit acţiunile celorlalţi, programându-le până şi
cele mai neînsemnate activiţăţi. Nicoleta a fost un copil timid, conformist, elevă cu rezultate
foarte bune, fără ambiţii deosebite, apreciindu-se corect pe sine atât în condiţii de succes, cât
şi în cele de eşec. A intrat la facultate imediat după terminarea liceului şi brusc, a “deschis
ochii” şi a văzut că viaţa ei este mult diferită faţă de cea a colegilor. Era mereu tunsă
“periuţă”, îmbrăcată sărăcăcios (“eu nu am avut niciodată o pereche de blugi”), nu avea voie
să meargă la film, cofetărie, discotecă, nu avea voie să aibă prietene, nu putea primi pe
nimeni în casă, nu a avut niciodată bani de buzunar, nici măcar pentru un corn (până şi cele
mai intime lucruri, de igienă personală, le cumpăra tatăI ei). I se cunoştea orarul şi dacă
întarzia era bătută. Era certată dacă notele nu erau peste 8, era pusă să lucreze în casă şi în
grădină, să se ocupe de fratele ei Gracil, palidă, încercănată, această nefericită Cenuşăreasă
avea acum puterea interioară de a se revolta. A cerut iniţial o bursă la facultate şi un loc în
căminul studenţesc pentru a se separa de familie. Nu a găsit întelegere şi a căutat de lucru
într-o perioadă în care şomajul era în creştere. Suicidul era ultima soluţie, pentru ieşirea din
situaţie, dar nu avea curajul să treacă de la idee la act. Am încercat să înţelegem împreună de
ce se întâmplau tocmai ei atâtea lucruri nedrepte. Am ajuns la concluzia că părinţii, în
disperarea lor, trec peste nevoile fireşti ale adolescentei din nevoia de a controla, de a suplini
prin ea ceea ce nu pot realiza cu fratele ei, răspunderea împlinirii orgoliilor parentale apăsând,
cu forţa, doar pe umerii ei. Deşi nu am reuşit să obţinem colaborarea familiei, Nicoleta este
astăzi în anul III şi se mândreşte cu faptul că într-o zi va termina facultatea.

Pagina 34 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Fobia sociala (tulburarea anxioasa sociala).


CAZ 2. Alin, în vârstă de 18 ani, este în evidenţa serviciului de neuropsihiatrie
infantilă de la 3-4 ani, fiind adus atunci de mamă, pentru pavor nocturn şi frici particulare
manifestate în legatură cu tablourile existente pe pereţii din camera lui. În urma unui
accident, tatăl copilului a decedat, moment în care băiatul atunci de 7 ani a început să prezinte
ticuri polimorfe. Adaptarea în colectiv se face cu dificultate. În ciuda valorilor intelectuale
corespunzătoare, performanţele sunt modeste, condiţionate fiind, în primul rând, de
dificultatea de a vorbi în clasă. Retras, lipsit de prieteni (deşi şi-i dorea), neajutorat în
stabilirea relaţiilor interpersonale, ajunge să se exprime greoi, până la bâlbâială. Deşi
bâlbâiala lui are perioade de ameliorare, ea nu a dispărut total, accentuându-se în momentele
de tensiune, cu conturarea unui tablou hipomaniacal, complicându-se cu tulburări de somn,
ideaţie obsesivă, refuz şcolar. Colegii au observat şi exploatat proasta relaţie cu lumea a lui
Alin, în ciuda eforturilor lui disperate, şi au început să-i crească neputinţa râzând când era
solicitat la răspuns, trimiţându-i în ore avioane de hârtie, poreclindu-l.

Tulburarea obsesiv-compulsivă
CAZ 3. Un pacient, în vârstă de 16 ani, este adus pentru internare după doi ani de
calvar. Simptomatologia anxios-fobică a debutat brusc, in clasa a opta, când a aflat că fetiţa
cu care stătea în bancă are tuberculoză. Deşi toţi elevii din clasă au fost supuşi investigaţiilor
repetate, iar el a fost asigurat că nu este în pericol de a face boala, s-a centrat fobic pe această
eventualitate, găsind iniţial manifestări compensatorii, de detensionare, sub forma unor
acţiuni obsesive ca umezitul permanent al mâinilor (fără a se sterge pe prosop), al părului,
hainelor, clanţelor de la uşi, aşternuturilor, astfel încât mediul în care se învârtea era
permanent ud. Tabloul clinic se agravează când, în urma infecţiilor respiratorii repetate
(explicabile, în contextul dat), este trimis, din nou la un consult fiziologic. Refuză consultul şi
deşi a schimbat mediul şcolar (din clasa a noua s-a transferat de la Aghireş, în Cluj), el se
teme de a nu face boala la şcoală, cu atât mai mult cu cât, în noul colectiv are doi din colegii
din şcoala generală. Teama de boală (nosofobia) s-a complicat cu teama de a merge la şcoală
(fobie şcolară). Randamentul general a scăzut, a apărut refuzul şcolar, toată ziua tânărului
desfăşurându-se după modelul unui ritual care-i parazitează existenţa, lipsind-o de sensuri, de
bucurie, de linişte. Anxietatea fobică s-a înrăutăţit la suprapunerea unui episod depresiv care
a şi determinat internarea în secţia de psihiatrie.

II.3. MANIFESTAREA ANXIETĂŢII LA ADOLESCENŢII AMBLIOPI

Pagina 35 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Adolescenţii ambliopi, prin paricularităţile lor psihoindividuale prezintă un anumit


specific în ceea ce priveşte modul lor de a se raporta la evenimentele vieţii trăite şi aceasta cu
atât mai mult cu cât este implicat factorul adaptabilitate, în general şi deficienţa pe care o au,
în particular.
Ne propunem în continuare să redăm, la modul general, aspectele legate de
dezvoltarea socio-afectivă şi a personalităţii adolescenţilor ambliopi, menţionând, în
particular, punctele referitoare la manifestările lor anxioase. Apelăm în acest sens la
materialul ştiinţific prelucrat cu atenţie şi deosebit interes profesional al doamnei Anca
Rozorea.
Începem prin a menţiona faptul că particularităţile şi consecinţele deficienţei de
vedere mai ales în cazul în care este asociată şi cu alte tulburări sau deficienţe, se fac simţite
şi pe planul personalităţii. considerată ca structură integrativă, dar şi la nivelul componentelor
sale: afectiv-motivaţională, dinamico-energetică de origine, relaţional-valorică şi de
autoreglare.
Trăsăturile de personalitate ca ,”formaţiuni sintetice rezultând din condensarea a
diverse funcţii psihice”, dispun de o relativă stabilitate se manifestă în cele mai variate
situaţii, vizează manifestările esenţiale individului, dar “dispun şi de o relativă plasticitate,
putându-se restructura, modifica şi perfecţiona în grade diferite, în funcţie de cerinţele
relaţionării cu ambianţa.”
Conceptual astfel, se poate înţelege realitatea complexă, dinamică şi plurifuncţională a
personalităţii, precum şi diversitatea manifestărilor ei concrete care, la deficientul de vedere,
pot fi tot atâtea consecinţe ale deficienţei de fond sau a celor asociate.
Aceste consecinţe pot fi compensate şi corectate printr-o eficientă organizare a
procesului instructiv-educativ, deoarece compensarea are nu numai rolul de a valorifica
restanţele funcţional-organice ale vederii, ci şi pe acelea de a activa resursele polivalente ale
capacităţii adaptative; fenomenele compensatorii sunt în raport direct cu deficienţa, dar şi cu
sistemul particularităţilor fiziologice şi psihologice, cu factorii tipologici temperamentali, cu
întreaga personalitate.
Compensaţia, aşa cum s-a arătat deja, se realizează în procesul activităţii cognitive şi
practic-acţionale a copilului, fiind condiţionată de natura, motivaţia şi condiţiile activităţii
desfăşurate; aceasta echivalează cu o adaptare a întregului psihism la condiţiile deficienţei,
adaptare la care un rol important îl au factorii afectivi, atitudinali, caracteriali.

Pagina 36 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Deşi deficienţii de vedere, mai ales de vârstă şcolară, sunt avizi de afectivitate (mai
ales pe fondul frustraţiei afective din familie care, de multe ori, este carenţată nu numai ca
mediu instructiv-educativ, cât mai ales ca mediu echilibrant psiho-emoţional şi favorizant
pentru integrarea psiho-socială), indicii de maturizare emoţională şi psiho-socială sunt reduşi,
în foarte multe cazuri caracteristice fiind labilitatea afectivă, hiper-emotivitatea, infantilismul
afectiv.
Aceste trăsături se pot manifesta mai mult sau mai puţin intens, pot avea o amploare
mai mare sau mai mică, dar pot genera stări reactive la eşec instabilitate psiho-
comportamentală şi pe acest fond, conduite dezadaptative şi relaţii sociale negative.
O compensare neadecvată a efectelor deficienţei de vedere şi un mediu de viaţă şi
şcolar neadecvat pot fi cauze ale unor atitudini şi manifestări diferite, dar în egală măsură
dezadaptative sau în orice caz determinante ale unor dificultăţi de integrare:
atitudini inhibate, pasive, slaba mobilizare în sarcini cognitive, performanţiale sau
chiar ludice, capacitate redusă şi limitată în timp a efortului voluntar, sentimente de
neîncredere în forţele proprii, timiditate crescută (mai ales în contexte situaţional-relaţionale
noi), teamă şi disponibilitate redusă de comunicare, sentimentul inferiorităţii şi al neputinţei,
retragere în sine, uneori negativism; toate aceste manifestări creează un tablou specific,
dominat de adinamie, bradipsihie, lipsa de iniţiativă personală şi prudenţă exagerată;
atitudini şi manifestări anxioase, irascibilitate, nervozitate, impulsivitate, agresivitate
verbală şi comportamentală, lipsa cenzurii inhibitorii, grave dificultăţi adaptative.
În mai multe cercetari proprii (folosindu-se Chestionarul de personalitate Eysenck şi
Inventarul de personalitate Woodworth-Matthews) s-au obţinut valori semnificativ mai
(pregnante) la parametrul ,,nevrotism respectiv la tendinţele “emotivitate simplă”,
“instabilitate psiho-comportamentală“ sau chiar “tendinţe asociale”.
Astfel de stări şi manifestări nu sunt întotdeauna determinate univoc şi direct de
deficienţa de vedere, ci în geneza lor pot fi identificaţi mai mulţi factori din mediul social:
relaţii psihosociale neadecvate şi nevalorizante ale deficientului vizual ca partener egal de
interacţiune educative, climat psiho-afectiv nesecurizant emoţional şi în egală măsură
nesaturat valoric cu modele formative superioare, mediu incapabil să ofere ajutor, mai ales în
situaţiile de ”criză” sau de eşec. În astfel de cazuri, de multe ori, manifestările sunt “atipice”,
reprezentând forme exterioare, particulare ale mecanismelor de apărare a Eului în situaţiile
frustrante, traumatizante, nesecurizante, nevalorizante.

Pagina 37 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

La vârstele mai mari şi în funcţie de statutul social şi nivelul cultural, deficientul de


vedere devine capabil să-şi raţionalizeze conflictele intrapsihice, să evalueze corect cauzele
propriilor stări şi manifestări, să se autoeduce.
Este lesne de înţeles că astfel de trăsături de personalitate nu se pot generaliza în mod
exhaustiv, deoarece personalitatea prin ea însăşi, este o sinteză bio-psiho-socio-culturală,
unică şi irepetabilă; prezenţa unor astfel de trăsături este şi trebuie să fie un "semnal" pentru
toţi cei care, într-un fel sau altul, comunică şi relaţionează cu deficienţii de vedere, spre a
contribui la realizarea unor contexte situaţionale şi comunicative favorabile şi la
preîntâmpinarea generării sau accentuării unor astfel de manifestări şi trăsături de
personalitate ale deficienţilor de vedere.
Trebuie să se asigure deficientului, indiferent de gravitatea afecţiunii sale, securitatea
“eu-lui”, stabilitatea psiho-afectivă, care să întreţină structuri motivaţional-voliţionale în
zonele maximei potenţări a resurselor interne.
Acest lucru devine posibil prin utilizarea unei tehnici evaluatoare întemeiate pe
cunoaşterea acceptorilor valorici ai deficientului vizual.
Ca orice om, deficientul de vedere se percepe, se autoanalizează se autointerpretează
ca realitate psiho-socială, formându-şi o imagine mai mult sau mai puţin fidelă despre Eul său
psihic, spiritual, în funcţie de status-ul social, asociată cu judecăţi de valoare (capabil -
incapabil înzestrat - neînzestrat, tolerant - intolerant, bun - rău etc.). Acest demers nu este
altceva decât încercarea de definire a propriei sale imagini de sine, care reprezintă un
“complex construct mintal, care se elaborează treptat în decursul evoluţiei ontogenetice, în
paralel şi în strânsă interacţiune cu imaginea lumii obiective, printr-un lung şir de procese şi
operaţii de comparaţie, clasificare, ierarhizare, generalizare, integrare.”..
Prin aplicarea unor probe (“Cât de puternică este imaginea de sine”, “Încrederea în
tine însuţi”, “Autoaprecierea imaginii de sine”, “Goodenough”, “Chestionarul Guilford-
Zimmermann”, “Profil din adjective” etc.), pe un lot de deficienţi vizual şi pe un lot de copii
normali la vârsta pubertăţii s-au obţinut rezultate semnificative privind gradul de
autocunoaştere, încrederea în sine, nivelul de autoevaluare a imaginii de sine precum şi
profilul eului real şi al eului proiectat.
Cercetarea a relevat faptul că deficienţa de vedere şi limitele în cunoaştere, şimţire şi
acţiune îşi pun amprenta şi asupra modului în care se conturează imaginea de sine la aceşti
elevi. Ei au un nivel de autocunoaştere mai scăzut, mai ales în privinţa capacităţilor
intelectuale a limitelor şi calităţilor proprii şi implicit un nivel mai scăzut al încrederii în sine
faţă de copiii normali de aceeaşi vârstă.

Pagina 38 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Prin probele aplicate s-a identificat frecvenţa unor trăsături (activism, eficienţă,
autocontrol, sociabilitate, stabilitate emoţională, toleranţă, relaţionare personală etc.) care
intră în componenţa eului real şi a eului ideal. Analiza de conţinut a evidenţiat aspecte
interesante; de exemplu, faptul că profilul eului real este compus dintr-un număr mai mic de
trăsături, predominant fizice, în timp ce profilul eului proiectat cuprinde un număr mult mai
mare de trăsături, predominant intelectuale şi psiho-morale; frecvenţă foarte mare au trăsături
precum: demn de încredere, optimist, plin de umor, frumos, deştept, puternic, relaxat etc, care
reprezintă, de fapt, exteriorizarea prin proiecţie a unor frustraţii, sentimente de inferiorioriate,
nelinişti, complexe etc.
Dar dubiile, sentimentele de inferioritate, de insecuritate, incapacitatea de
conştientizare, a propriilor calităţi, realizări, succese şi performanţe proprii sunt corectate
parţial sau total prin activitaţile specifice din şcoală, care au ca obiectiv prioritar nu numai
securizarea fizică, ci şi terapia de modelare a personalităţii şi de formare a unor trăsături
pozitive, care să le compenseze pe cele negative, de tipul complexelor, îndoielilor, temerilor
determinate de deficienţa vizuală.
Un nivel ridicat al cunoaşterii de sine conduce şi spre cunoaşterea limitelor şi
deficienţelor, care pot fi compensate prin intermediul aptitudinilor şi calităţilor pozitive. În
cazul deficientului vizual aflat la pubertate, o imagine de sine distorsionată îi crează
sentimentul că este nedreptăţit persecutat şi o lipsă de încredere în propriile capacităţi,
timiditate şi izolare. În unele cazuri, acestea sunt învinse prin supraapreciere, lipsă de
modestie şi teribilism.
Aprecierea şcolară, a profesorului, îl influenţează pe puber în autoaprecierea nivelului
său de dezvoltare, influenţează sfera afectiv motivaţională prin conştientizarea şi trăirea
nemijlocită a eşecului, care, odată asimilate, devin un element esenţial al imagini de sine,
reflectând atitudinea faţă de propria activitate; astfel, aprecierea obţinută este interiorizată şi
se transformă în autoapreciere.
Important este ca prin toate aceste activităţi şi prin multe altele să se realizeze o
apropiere cât mai mare între eul real şi eul ideal, elevii deficienţi vizual să-şi poată valorifica
obiectiv şi sincer propriile capacităţi, dar şi propriile limite şi să-şi proiecteze aspiraţiile,
dorinţele, chiar şi opţiunile şcolare şi profesionale cât mai adecvat, cât mai aproape de nivelul
lor real de realizare, asigurând astfel baza pentru succese şcolare şi profesionale prezente şi
viitoare.

Pagina 39 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Capitolul III
ABORDAREA ANXIETĂŢII DIN PUNCT DE VEDERE ETIOLOGIC

Aspecte generale privind aparţia anxietǎţii

În ceea ce priveşte etiologia anxietăţii, în literatura de specialitate regăsim numeroase


orientări – psihanalitice, behavioriste, cognitive ş.a. – susceptibile de a oferi un cadru
ştiinţific complet referitor la condiţiile constituţionale, psihologice, sociale, atât de importante
pentru soluţionarea problematicii legată de apariţia şi dezvoltarea anxietăţii. Astfel, ca urmare
a cercetărilor minuţios elaborate, teoriile sau modelele explicative – corespunzătoare
orientărilor psihologice menţionate mai sus – aduc o contribuţie semnificativă încercării de a
contura (lejer) realitatea epistemică a factorilor implicaţi în geneza manifestărilor tuturor
formelor de dezordini specifice anxietăţii. Prezentăm, în continuare, cele trei categorii de
factori consideraţi a fi esenţiali prin acţiunea lor solidară în producerea tulburărilor de
anxietate.

III.1. Factorii psihologici implicaţi în apariţia anxietăţii

Pornim în analiza mecanismelor şi proceselor psihologice implicate în etiologia


anxietăţii prin relaţionarea, pentru început, cu cele mai cunoscute abordări psihanalitice ale
tematicii propuse: cea prezentată de S. Freud şi cea care aparţine concepţiei horneyene (K.
Horney, 1996 ).
Din perspectiva psihanalitică freudiană, anxietatea apare ca o consecinţă directă a
refulării, exprimată prin dinamica conştient-inconştient, aceste două nivele de organizare
structural-funcţională a psihicului. Întrucât impulsurile subiective sunt respinse prin cenzură
şi returnate în inconştient, ele simt nevoia imperioasă – în ciuda acestui fapt – de a fi
satisfăcute. Ca urmare a acestui lucru, ele se transformă, descărcându-se în conştiinţă sub
formă de angoasă.
Karen Horney particularizează această dinamică – în lucrarea sa: “Personalitatea
nevrotică a epocii noastre” – susţinând ideea că principala cauză ce favorizează instalarea
anxietăţii este reprezentată de impulsurile ostile refulate, acestea tinzând să se descarce.
Intervine, aşadar, acţiunea mecanismului de proiecţie a ostilităţii în exterior, individul

Pagina 40 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

considerând impulsurile distructive ca provenind nu din interiorul său, ci din afară, aparţinând
altor persoane. Această stare de fapt generează anxietatea faţă de un pericol exterior.
Specifică pentru concepţia horneyană este interdependenţa dintre ostilitate şi anxietate: atunci
când anxietatea provine din sentimentul de a fi ameninţat este generată ostilitatea ca reacţie
de apărare; reprimarea acestei ostilităţi poate conduce la anxietate, prin procesul anterior
prezentat.
Continuăm acţiunea noastră analitică prin redarea concepţiei behavioriste privind
mecanismele de producere a anxietăţii. Astfel, culegem date semnificative din cercetările
watsoniene şi morganiene, conform cărora anxietatea apare în urma unui proces de învăţare
prin condiţionare: un stimul neutru (care nu determină anxietate) este asociat cu un altul
neplăcut – iniţial necondiţionat – dar care declanşează un comportament anxios. Prin
asimilare, se produce condiţionarea stimulului aversiv, totul finalizându-se cu o reacţie
caracteristică anxietăţii – asemănătoare celei manifestate în urma acţiunii stimulului
necondiţionat. Frica iraţională, intensă şi persistentă, pare să se manifeste (Sava Nuţ, 2003),
după ce persoana a experimentat un eveniment traumatic. Ajungem, totodată, să ne explicăm
apariţia fobiilor prin interacţiunea dintre factorii psihologici, sociali, biologici. Factorii
psihologici şi sociali relaţionaţi acestui model explicativ implică istoria dezvoltării
individului, precum şi experienţele trăite de acesta prin care învaţă să asocieze emoţia de frică
cu anumiţi stimuli. Abordând influenţa factorilor biologici, susţinem ideea existenţei unui
sistem neural al fricii – pregătit să asocieze rapid anumiţi stimuli cu răspunsuri intense de
frică.
Strict legată de comportamentul manifestat în urma învăţării prin condiţionare este
considerată teoria tradiţională a lui Mowrer, care explică comportamentul fobic – în felul
următor – raportându-se la comportamentul de evitare:
○ prin condiţionare este fixată teama, iar subiectul va încerca tot posibilul pentru a se
detaşa de aceasta;
○ subiectul se va orienta în vederea evitării sau evadării din situaţia genaratoare de
anxietate pentru a-şi redobândi confortul psihic.
Se consideră faptul că, prin evitarea confruntării cu situaţiile anxiogene se reduce
anxietatea şi, în particular, simptomele corpolare asociate ei (sunt diminuate), conducând la
consolidarea opiniei conform căreia anxietatea ca şi fenomen dezadaptativ, se dezvoltă sub
influenţa acţiunii acestor situaţii. Prin mecanismul evitării, persoana trăieşte cu convingerea
că simptomele nu sunt inofensive, întreţinându-se şi amplificându-se astfel anxietatea.

Pagina 41 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Apreciem, totodată, faptul că fiinţa umană nu poate fi redusă la simpla reactivitate a


organismului la stimuli proveniţi din ambianţă (Sava Nuţ, 2003). În concordanţă cu
aserţiunile oferite de unii autori comportamentalişti, identificăm rolul major al limbajului în
dezvoltarea reacţiilor de anxietate, prin procesele de condiţionare semantică de grad superior.
Aşadar, subliniem importanţa acţiunii evaluărilor cognitive în etiologia şi menţinerea unor
tipuri variate de afecţiuni, cu implicaţiile următorilor factori (Sava Nuţ, 2003):
Locusul controlului (percepţia controlului), stabilitatea şi controlabilitatea
Relaţia dintre anxietate şi percepţia controlului a fost abordată de teoriile cognitive.
Dacă persoana se simte capabilă să controleze evenimentele din mediul său de viaţă, atunci
predispoziţia sa de a manifesta anxietate este diminuată, comparativ cu cei neajutoraţi. Astfel,
pe baza unor cercetări de laborator s-a constat că sentimentul lipsei de control contribuie la
declanşarea atacurilor de panică, la subiecţii care au fost deja diagnosticaţi. Barlow (1991) a
introdus noţiunea de “controlabilitate” în studiul anxietăţii. Conform teoriei sale, copilul sau
adolescentul, care este confruntat cu experienţe de neputinţă (reale sau imaginare), va avea
tendinţa să manifeste simptome depresive, dacă el crede că nu are nici un control asupra
situaţiei în care se află; simptome anxioase, dacă el crede că nu are decât un control limitat şi
inadecvat privind acea situaţie. Pornind de la cercetările lui Barlow şi Chorpita (1998),
Dumas (1999) afirmă că este foarte posibil ca acest sentiment al lipsei de control să-şi tragă
originea din experienţa precoce a copilului, în generalizarea acestor prime experienţe de
viaţă, în care copilul este complet dependent de adulţii care îl îngrijesc. Sentimentul
ineficienţei personale focalizează persoana pe inabilitatea sa de a face faţă situaţiei şi
interferează cu folosirea eficientă a potenţialului intelectual. Astfel, subiectul nu este focalizat
pe cerinţele sarcinii, şi pe teama de insucces.
Persoanele cu locusul extern al controlului consideră că au un control limitat asupra
evenimentelor şi percep relaţia cauză-efect distorsionat, ceea ce influenţează şi sursele
motivaţionale. Persoanele cu locusul intern al controlului sunt în schimb dispuse să vadă
cauzele propriilor succese sau insuccese ca fiind interne: propriile trăsături de personalitate,
abilităţile personale, efortul depus. Ele tind astfel să fie mai puternic motivate într-o sarcină.
Stabilitatea se referă la percepţia persoanei cu privire la cauza performanţei sale.
Performanţa este evaluată ca fiind modificabilǎ în timp. O persoană cu o orientare
atribuţională stabilă poate să considere că inteligenţa genetică oferă o bazǎ explicativă a
rezultatelor obţinute. O astfel de persoană ce atribuie rezultatele eforturilor sale contribuţiei
genetice este mai predispusă să creadă că rezultatele sale vor rămâne aceleaşi în timp,
indiferent de situaţii. O persoană care are o atribuire instabilă va tinde să vadă rezultatele sale

Pagina 42 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

fluctuate în funcţie de situaţii sau sarcini. Acesta va fi cazul elevului care se consideră capabil
de succes şi-l blamează pe colegul său ce-l perturbă în timpul examenului.
Controlabilitatea – acest factor descrie măsura în care elevul ştie că are control în
situaţiile de învăţare, ca un factor opus sursei acestui control; dacă persoana crede că factorul
determinant este controlabil, atunci se simte mai aptă să realizeze sarcina.
Interpretarea catastrofică a experienţelor
Potrivit concepţiei lui David Clark, o serie de stimuli interni (senzaţii corporale,
gândurile sau imaginile) iniţiază starea anxioasă care la rândul ei induce o serie de trăiri ce
însoţesc reacţiile emoţionale negative (modificările ritmului cardiac şi respirator, transpiraţia,
ameţeala).
Starea anxioasă este însoţită de o conştientizare crescută a senzaţiilor corporale,
senzaţii ce pot fi interpretate greşit, ca evenimente catastrofice. Interpretarea eronată induce
un sentiment de pericol al persoanei, ajungându-se la scăparea de sub control a situaţiei.

STIMUL DECLANŞATOR

PERICOLUL PERCEPUT

INTERPRETAREA CATASTROFICĂ TEAMĂ (NELINIŞTE)


A SENZAŢIILOR

SENZAŢII CORPORALE

Fig. 0. Modelul cognitiv al atacului de panică (David Clark, 1986)

Conform acestui model de explicare a stărilor de panică, factorii cognitivi joacă un rol
fundamental. Oltmans şi Emery (1998) afirmă că persoanele ce suferă de panică,
experimentează şi în timpul somnului aceste stǎri, momente în care nu apare interpretarea
catastrofică a situaţiei. Întrebarea, care se pune totuşi, este aceasta: cum pot să apară atacurile
de panică, dacă nu există o interpretare greşită, de tip catastrofic, a senzaţiilor fizice? Autorii

Pagina 43 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

au stabilit că există în consecinţă şi alţi factori, cum ar fi atenţia faţă de ameninţare şi stoparea
gândirii.
Atenţia faţă de ameninţare şi modificările atenţionale
Psihologii de orientare cognitivistă susţin că atenţia joacă un rol major în declanşarea
anxietăţii. Indivizii cu cote ridicate de îngrijorare sunt foarte sensibili la indicii care
semnalează existenţa unor pericole viitoare. În condiţii de stres, aceşti subiecţi manifestă o
vigilenţă crescută faţă de orice semnal de pericol, iar în astfel de situaţii o recunoaştere a
pericolului declanşează cicluri ale proceselor cognitive maladaptative, care pot scăpa uşor de
sub control. Informaţiile ameninţătoare generate de acest proces sunt recodificate în memorie
sub forma unor scheme elaborate care pot fi uşor reactivate. Când atenţia persoanei este
îndreptată spre stimulii ameninţători, performanţa comportamentului adaptativ (de rezolvare a
problemelor) şi ciclul îngrijorării se lansează într-o secvenţă repetitivă, în care persoana
anticipează evenimente şi caută modalităţi de a le evita.
Stoparea gândirii
Modelul îngrijorării şi al temerilor anxioase dezvoltat de Borkovec şi Mathews ş.a. –
accentuează rolul proceselor atenţionale. Îngrijorarea este neproductivă şi protectivǎ pentru
persoană în mare parte pentru că este asociată cu focalizarea pe autoevaluare (teama de eşec)
şi cu răspunsuri emoţionale mai degrabă decât pe aspectele externe ale problemei şi
comportamentele active de coping. Noi putem fi conştienţi de aceste procese şi în acelaşi
timp să nu fim capabili să le inhibăm.

III.2. Factorii sociali ai anxietăţii

Vorbind despre rolul relaţiilor sociale în apariţia şi evoluţia anxietăţii, ne dăm seama
cât de importantă este analiza – în acest context – a numeroaselor tipuri de interacţiuni
sociale, pornind de la primul şi cel mai important, care se realizează cu familia şi continuând
cu cel integrat unui grup social / unei societăţi, nefiind vorba, nici într-un caz, nici în altul –
de a neglija importantele experienţe trăite în cadrul acestora – cu semnificativele lor influenţe
asupra persoanei umane.
Pornim prin a prezenta câţiva dintre factorii din copilărie, selecţionaţi de Lindenfield
Gael ca fiind responsabili pentru reacţiile “inutile şi inadecvate” ce traduc emoţia de frică şi
care prin caracterul lor influenţează dezvoltarea şi echilibrarea sferei emoţionale a persoanei,
în general şi a copilului, în particular:

Pagina 44 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

○ părinţi excesiv de fricoşi (ex: o mamă prea grăbită să vadă aspectul periculos al
oricărei activităţi şi care se comportă în viaţă cu prudenţă sau un tată prea fricos să se mute
dintr-un serviciu, evident inferior capacităţii sale);
○ părinţi sau dascăli care neagă frica copilului (ex: “nu fii prost, nu se poate să-ţi fie
frică de ceva atât de banal.”);
○ un anturaj format din personaje-model, extrem de curajoase, care favorizează
instalarea sentimentului de ruşine pentru propriile temeri, încurajând înăbuşirea lor (ex: o
soră mai mare care nu se teme niciodată să se facă de râs sau un bunic cu pieptul plin de
medalii din război, despre care ceilalţi din familie vorbesc mereu cu deferenţă);
○ solicitarea întreprinderii unor activităţi pe care copilul le consideră greu de realizat
într-un mod eficient, corect, sau care se asociază cu experienţe neplăcute;
○ expunerea frecventă la evenimente traumatizante pentru copil;
○ trăirea unui traumatism major, nevindecat din punct de vedere emoţional;
○ vizionarea a numeroase filme, programe T.V. sau casete video “horror” (de groază),
fără o liniştire corespunzătoare de către adulţi;
○ protecţia exagerată a părinţilor faţă de cele mai neînsemnate şi fireşti temeri din
viaţă;
○ privarea de informaţii adecvate despre substratul biologic al reacţiei de frică şi
despre modul în care poate fi realizat controlul anxietăţii.
Strâns legată de aceşti factori apare interogaţia pe bună dreptate formulată la adresa
celor responsabili cu finalizarea eficace a actului educaţional şi propusă cu promptitudine în
publicaţia dr. Tiberiu Vlad şi dr. Cristian Vlad: “Psihologia şi psihopatologia
comportamentului”; îi prezentăm în continuare conţinutul, precum şi încercarea de a contura
un răspuns, aşa cum este el exprimat în opinia autorilor mai sus citaţi: în eventualitatea în
care reuşita şi curajul în tot ceea ce experimentăm în viaţă depind în mare măsură şi de
tendinţele care se cristalizează în primii ani de viaţă, atunci se impune necesitatea identificării
siguranţei unei bune alegeri atunci când copiii sunt îndemnaţi cu rigurozitate a respecta
anumite reguli înăsprite după fire sau din dorinţa curată de a-i perfecţiona. Pentru a oferi o
oarecare direcţie în soluţionarea acestei sarcini, cartea alege iniţial opinia lui Masserman care
accentuează existenţa unor forme defective contrarii, fixate printr-o educaţie exigentă, prin
forţă şi aplicată devreme, favorizând, astfel, însuşirea de către copil a unui conformism de
suprafaţă, “ un conformism ambivalent”. Personalitatea formată trădează, în acest context,
vizualizarea efectelor unei anxietăţi manifeste, măsurile extreme conducând la afirmarea unor
suprareacţii defensive, sub forma unor manevre obsesiv-compulsive sau – ca un “travesti de

Pagina 45 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

conformism” – a unor dimensiuni absurde fobic-compulsive de meticulozitate şi ritual


invariabil. Deşi Masserman, ca şi Freud asociază fixările defective caracteriale – menţionate
– de perturbările afective, condiţionate de măsuri nepotrivite, exagerat concesive sau exagerat
restrictive faţă de manevrele de asimilare şi dezasimilare digestivă ale primei copilării, este
probabil ca şi alte măsuri nepotrivite aplicate şi altor stadii ale copilăriei să conducă la fixări
defective. Această concepţie este completată de opinia lui V. Predescu, care – abordând
problema reacţiilor de protest ale copilului, secundare influenţelor de mediu, dar care pot
deveni ireversibile, printr-o “tendinţă la fixare în caracterul copilului”, afirmă că anumite
fixări caracteriale negative pot surveni şi în perioade mai târzii ale copilăriei.
În plus se specifică faptul că modificările caracteriale de tipul conduitelor agresive de
apărare apar la copii cu tonus biologic crescut, stenic, care se dezvoltă într-un mediu social
neprietenos, caracterizat prin conflicte, certuri, scandaluri, discordie permanentă şi desbinare,
divorţul părinţilor, apariţia tatălui sau mamei vitrege, etc. Turbulenţi, nedisciplinaţi, certăreţi,
opoziţionişti din principiu, adesea “unul împotriva tuturor” se sustrag obligaţiilor minime
sociale şi familiale, fug de la domiciliu, vagabondează. De subliniat sunt şi conduitele pasive
de apărare ce apar în situaţia în care mediul familial, în loc de atenţie şi grijă, oferă copilului
hipostenic mai mult reproşuri şi pedepse. Astfel ,timid, şovăitor, hipeperemotiv, sperios,
neîncrezător în forţele proprii, el devine neîncrezător şi în cei din jur, se izolează.
Toate aceste modificări ale conduitelor, prin caracterul lor de apărare – agresive sau
pasive – apar la început ca simple reacţii de protest. Desigur, reacţii cu caracter protestatar
pot apărea şi la copiii normali, mai ales în perioadele critice ale vârstei. Asemenea atitudini
pot fi legitime şi adecvate, pot reprezenta exteriorizări pozitive care contribuie la formarea
caracterului copilului, îl ajută să devină mai rezistent şi mai puternic în lupta cu greutăţile
vieţii. De aceea, pentru a putea utiliza termenul de “reacţie de protest”, va trebui să procedăm
la o foarte clară delimitare a unor asemenea forme de reacţii de cele patologice, ceea ce nu
este întotdeuna uşor.
Evaluând factorii sociali ai anxietăţii, Sava Nuţ îi raportează strict la experienţa
socială timpurie, precum şi la evenimentele de viaţă trăite de subiect. Autoare aminteşte ideea
susţinută de bioenergeticieni, conform căreia la baza anxietăţii copilului se află experienţele
timpurii, legând de aceasta variate sugestii, de pildă: un copil care nu este ataşat de mama sa
devine vulnerabil şi dominat de anxietate. Această vulnerabilitate a copilului este produsul
dinamicii primare, a sentimentului de trădare pe care copilul l-a trăit în primele luni de viaţă.
Copilul este dominat de frica de a fi abandonat, deoarece el nu a trăit experienţa încrederii şi
a lucrurilor sigure. În acest sens, teoria ataşamentului pune accent pe perturbarea precoce a

Pagina 46 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

relaţiei mamă-copil atunci când explică originea anxietăţii. În concepţia lui Dumas (1999) cu
privire la tulburarea ataşamentului, este invocată complexitatea procesului în care copilul şi
părintele nu se ataşează unul de altul, iar relaţia lor îşi pierde valoarea securizantă. Anumite
experienţe traumatizante îl împiedică pe copil să îşi internalizeze mama cea bună (Suzanne
Robert-Ouvray, 2001). Unele mame nu sunt capabile să permită copilului lor interiorizarea
unei legături afective securizante, deoarece acestor mame le lipseşte fondul de securitate
internă, adică sunt predispuse la anxietate.
În acest sens, alţi autori vorbesc despre fenomenul satelizării copilului în contextul
identificării unei explicaţii plauzibile privind deteriorarea respectului de sine. Astfel,
dobândirea sentimentului de securitate şi respect, pentru copilul-satelit se consideră că este
mediată de identificarea acestuia cu părinţii. Pentru aceşti copii, nereuşita în încercările de a-
şi dobândi noi competenţe, chiar dacă este trăită ca o experienţă dureroasă, ea va rămâne
periferică în raport cu sentimentul valorii personale. Prin urmare, această nereuşită nu va lua
proporţii exagerate şi nu va bulversa echilibrul copilului. Orice eveniment de viaţă cu valenţă
distructivă va fi analizat prin acest filtru constituit de timpuriu în relaţia sa cu părinţii,
sentimentul puternic al demnităţii personale.
La polul opus se situează copilul - nesatelit, care poartă ca o umbră permanentă
incapacitatea sa de a se identifica cu părinţii săi, adică suferinţa deteriorării respectului de
sine. Autorii sugerează că aceşti copii recurg la tehnici nerealiste în lupta cu evenimentele de
viaţă, iar şansa lor de a eşua este alimentată de absenţa acelui sprijin intern , fapt ce duce la
dezvoltarea unui surplus de anxietate.
Le Doux susţine ideea potrivit căreia prin interacţiunile timpurii, părinte-copil, se
formează tiparele vieţii emoţionale, stocate în nucleul amigdalian sub o formă brută. În
situaţii critice, recurgem la aceste tipare pentru a identifica valenţa negativă a semnalelor pe
care le receptăm.
Capps şi colab. (1996) au ajuns la concluzia că modelarea la care este supus copilul pe
parcursul socializării, contribuie la perpetuarea anxietăţii în familie. Menţionăn aici
anxietatea de separaţie ca un indicator puternic al unui ataşament nesigur. Numeroşi autori
(Marcelli Daniel,2003) datează cronologic apariţia anxietăţii la copil, distingând un înainte
(paradisul pierdut, edenul mitic) şi un după. Rank şi traumatismul naşterii, protip al întregii
anxietăţi ulterioare, Spitz şi angoasa de figura străinului, M. Mahler şi faza de separare-
individuare sunt exemple reprezentative.
○ Pentru Spitz, bebeluşul nu cunoaşte la început decât stări de tensiune fiziologică
dezagreabile în primul semestru al vieţii sale. În cursul celui de-al doilea semestru,

Pagina 47 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

recunoaşterea progresivă a figurii materne şi percepţia absenţei sale (frica de figura străinului
către a opta lună) constituie al doilea organizator în jurul căruia se va produce elaborarea
psihică.
○ Pentru M. Mahler, punctul de plecare este existenţa unei stări fuzionale între mamă
şi copil, total gratificante, din care orice angoasă este exclusă. Angoasa apare în primele
stadii ale fazei de separaţie, într-o perioadă în care echipamentul maturativ al copilului a făcut
progrese, astfel încât, atât la mamă cât şi la copil, fantasma unei perfecte simbioze nu mai
poate să fie menţinută. Atunci apare angoasa de separare şi în jurul ei se vor organiza etapele
ulterioare.
○ Într-o perspectivă uşor diferită, Sandler şi Joffe disting două stări afective de bază,
una care ar fi de suferinţă (cvasi - fiziologică), când obiectul relaţiei fuzionale lipseşte în
perioada când el este încă necesar, cealaltă, veritabilă trăire depresivă care apare într-un timp
secundar şi se traduce prin nostalgia şi suferinţa psihică secundară absenţei obiectului, dar
într-o perioadă mai târzie.
○ Bowlby consideră că nevoia de ataşament a sugarului de mama lui este o nevoie
primară a cărei non-satisfacţie provoacă apariţia unei “angoase primare”. Această angoasă
este totuşi înţeleasă la început ca rezultantă a unei imposibilităţi pentru copil de a-şi găsi
obiectul său de ataşament normal. Pentru Bowlby, angoasa este deci o reacţie primară faţă de
separaţie şi constituie modelul tuturor situaţiilor ulterioare provocatoare de angoasă. Această
teoretizare a condus de altfel la elaborarea unui model experimental: “situaţia străinului”
pornind de la care sunt descrise diferite tipuri de ataşament la copil: ataşament sigur şi stabil,
ataşament anxios, ataşament ambivalent. Aceste modele de ataşament par relativ stabile în
cursul dezvoltării. Tinde astfel să fie descrisă un fel de tipologie constituţională, care
bineînţeles, prezintă numeroase legături cu angoasa de separare şi comportamentul anxios.
Dar dimensiunea unei transmiteri transgeneraţionale nu este străină de acestea, după cum
arată lucrările lui M. Main, care tind să pună în relaţie tipul de ataşament constatat la copil şi
modelul intern de ataşament regăsit la mamă.
○ Winnicott (reia în parte teoriile kleiniene) implică influenţa relaţiei materne.
Solicitudinea maternă primară permite sugarului o gratificare cvasi-completă a tuturor
nevoilor sale. Micile inadecvări progresive şi inevitabile dintre mamă şi copil îl vor conduce
puţin câte puţin pe bebeluş la a renunţa la acest sentiment iluzoriu de completitudine şi
omnipotenţă, apoi la a introduce senzaţia de lipsă, ca sursă de angoasă. După cum mama va
menţine această stare de lipsă în limite acceptabile sau nu pentru copil, de acest lucru va
depinde evoluţia maturativă a acestuia din urmă şi stabilirea unei liniştiri suficiente sau, din

Pagina 48 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

contră, apariţia angoasei pe care Winnicott o numeşte “teama de prăbuşire” împotriva căreia
sunt ridicate apărările psihice şi somatice.
○ B. Golse descrie apariţia angoasei după o axă de diferenţiere sau separaţie pe un
versant narcisic legat de stadiile precoce de dezvoltare. Există mai întâi angoasa descrisă de
diverşi autori din perspectiva fuziune-defuzionare utilizând termeni ca angoasă de golire, de
lichefiere, de prăbuşire, de explozie, de extracţie, de precipitare, de aglutinare, de
intruziune...denumiri metaforice al căror scop este de a de o formă reprezentativă stărilor
observate în stadiul preverbal. Contrar angoaselor precedente dominate de ameninţarea
inefabilă a pierderii obiectului primar, angoasa de separare survine prin intervenţia unui al
treilea separator (“figura străinului”: tatăl), angoasă de “precastrare” care răspunde travaliului
de elaborare psihică (proiecţie, deplasare, izolare...) care, prin metonimie, se deplasează
asupra diverselor “obiecte” simbolice de castrare: ameninţarea de a fi tăiat de obiectele sale
provocatoare de angoasă (lăsăm ambiguitatea semantică a termenului “a fi tăiat”: a fi separat,
a fi secţionat, a fi rănit...). Limbajul devine purtătorul de anxietate, dar permite travaliul de
transformare. În legătură cu problema naturii normale sau patologice a angoasei, A. Freud a
spus: “nu este prezenţa sau absenţa angoasei, calitatea sa sau chiar cantitatea sa care să poată
prezice echilibrul psihic ulterior sau boala; semnificativă în această privinţă este doar
capacitatea Eului de a stăpâni angoasa.”
Întorcându-se la celălalt factor de natură socială cu influenţe importante asupra
etiologiei anxietăţii, menţionăm, în acest sens, experimentarea unor evenimente de viaţă
stresante (Sava Nuţ, 2003). Ne referim îndeosebi la evenimente care implică asumarea unor
riscuri şi apariţia unor conflicte interpersonale. Impactul conflictelor conjugale asupra
dezvoltării copiilor este un subiect amplu abordat în psihologia maltratării. Astfel, patternul
de interacţiune conjugală, în care tatăl manifestă un nivel ridicat de iritabilitate şi tendinţa de
a nu comunica, este asociat cu apariţia simptomelor anxioase la copil, a problemelor
comportamentale şi cognitive ale acestuia.
Studiile logitudinale arată că expunerea la scene de violenţă a fost puternic asociată cu
simptome internalizate. Această relaţie între expunerea la violenţă şi internalizarea
simptomelor este mai puternică la preadolescenţi comparativ cu adolescenţii.
Alte studii recente arată că abuzul emoţional este asociat cu dezvoltarea
disfuncţională a copilului în plan socio-emoţional:
○ simptome anxioase;
○ simptome depresive;
○ sensibilitate interpersonală;

Pagina 49 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

○ scăderea stimei de sine;


○ disociere şi trăsături ale personalităţii borderline.
Analizăm, în final, integrarea individului într-un grup social / societate - ca potenţial
factor de generare şi întreţinere a manifestării tulburării de anxietate – şi ajungem prin a
afirma strânsa legătură pe care acesta o are cu respectarea unor norme / reguli de conduită
sociale. Întrucât aceasta presupune, totodată, cerinţa de a fi însuşite şi urmate, blamându-se
contrariul – un eventual determinant al discordanţei la nivel de comunicare sau chiar al
conflictelor interpersonale – le identificăm ca reale mobiluri pentru instalarea anxietăţii.
Înclinăm a crede, din această perspectivă, faptul că există importante situaţii sau medii
sociale ce pot fi evaluate ca surse ale anxietăţii. Specificăm, astfel, influenţa mediului şcolar
– prin exigenţele pretinse de părinţi, profesori în cea ce priveşte situaţia şcolară a elevilor, dar
şi prin manifestarea relaţiilor intercolegiale la nivel de clasă de elevi; influenţa modificărilor
din sfera social-economică (amplificate şi datorită propulsării revoluţiei tehnico-ştiinţifice) –
menţionăm aici trăirea sentimentului de nesiguranţă atribuit reducerii locurilor de muncă, acte
antisociale violente, teama de a contracara boli incurabile transmisibile, posibilitatea unui
război nuclear ş.a.
Concluzionăm, aşadar, specificând faptul că în diferitele situaţii problematice,
împrejurări de viaţă în care se regăseşte individul, la un moment dat, asistăm la o conjuncţie
considerată oarecum specifică, pentru fiecare caz în parte, a tuturor factorilor sociali
prezentaţi în scopul surprinderii cauzalităţii manifestărilor anxioase.

III.3. Factorii biologici ai anxietăţii

Potrivit modelului biologic de identificare a factorilor etiologici responsabili pentru


declanşarea dezordinilor de anxietate, amintim: genetica anxietăţii şi factorii neurobiologici,
biochimici (Sava Nuţ, 2003).
A. Genetica anxietăţii
Cu privire la aportul ereditǎţii in transmiterea anxietǎţii, studiile efectuate pe gemenii
monozigoţi sunt cele mai relevante. Kenneth Kendler şi colab. (1992) în urma unui studiu
comunitar, pe o populaţie care nu a fost asistatǎ psihiatric, a dovedit cǎ tulburǎrile anxioase
au o ratǎ scǎzutǎ a erditǎţii. Astfel, pentru anxietatea generalizatǎ ponderea factorului genetic
este sub 30 %. Doar fobiile apar mai puternic influenţate de factorii genetici, iar din grupul
fobiilor cea mai ridicatǎ a fost înregistratǎ de agorafobie. Aceşti autori sugereazǎ cǎ factorii
biologici joacǎ un rol etiologic general, în sensul cǎ aceste persoane au o vulnerabilitate

Pagina 50 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

geneticǎ mai ridicatǎ. Concluziile lui Kendler şi a colaboratorilor sǎi (1992) privind influenţa
factorilor genetici şi de mediu asupra tulburǎrilor anxioase pot fi sintetizate astfel:
A fost identificat un grup de gene care provoacǎ vulnerabilitatea persoanei la
tulburǎrile anxioase;
Existǎ doi factori genetici de influenţare. Unul din factori predispune persoana la
tulburarea anxioasǎ generalizatǎ si depresie majorǎ, iar al doilea factor genetic se asociazǎ cu
predispoziţia subiecţilor la atacul de panicǎ şi fobie (agorafobia, fobia sociala, zoofobia).
Cu privire la rolul factorilor de mediu, studiul lui Kendler şi a colab. sǎi aratǎ cǎ
aceştia sunt puternic implicaţi în etiologia tulburǎrilor anxioase, iar mediul ca factor de risc
este mai pregnant în cazul fobiilor.
Un studiu amplu efectuat de Anita Thapar şi Peter McGuffin (1995) pe 376 de perechi
de gemeni şi pe pǎrinţii acestora aratǎ cǎ :
Atunci când ambii părinţi transmit anxietatea, scorul anxietǎţii copilului creşte
considerabil;
Gemenii crescuţi în acelaşi mediu familial au cote de anxietate apropiate;
Dacǎ anxietatea este autoevaluatǎ de grupul de gemeni adolescenţi, atunci apar
diferenţe semnificative, în sensul cǎ factorii de mediu sunt apreciaţi ca având o importanţǎ
majorǎ, comparativ cu cei genetici.
B. Factorii neurobiologici
Sunt vizaţi aici, atât factorii neurobiologici, cât şi cei neuropsihologici ce pot
diferenţia copii anxioşi de cei neanxioşi..
Cu toate cǎ majoritatea studiilor sugereazǎ cǎ inhibiţia comportamentalǎ este un factor
de risc în apariţia anxietǎţii, alţi autori precum Biederman şi colab. (1995) aratǎ cǎ 70 % din
copiii inhibaţi cuprinşi în studiul lor nu manifestau tulburǎri anxioase. Concluzia acestor
autori este cǎ inhibiţia nu este un factor de risc semnificativ, comparativ cu situaţia în care
copilul are un pǎrinte cu suferinţǎ anxioasǎ.
Observaţiile lui Dumas (1999) concordǎ cu studiile efectuate de Universitatea
California asupra copiilor ai cǎror pǎrinţi sufereau de agorafobie.
O analiza atentǎ a cercetǎrilor axate pe anxietatea copilului ne conduce spre
recunoaşterea complexitǎţii fenomenului anxios şi a adoptǎrii unui model complex, de tip
interacţional, de analizǎ în care sǎ punem in relaţie atât factorii genetici, cât şi cei familiali şi
de mediu. Mihai Golu (1993) sugereazǎ cǎ, în cercetarea anxietǎţii, trebuie analizatǎ relaţia
situaţie-persoanǎ, ţinând cont de multidimensionalitatea constructelor.
C. Rolul factorilor biochimici in anxietate

Pagina 51 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Cercetǎrile recente de neuropsihobiologie şi psihofarmacologie au favorizat


investigarea biochimicǎ a anxietǎţii şi identificarea mecanismelor de acţiune ale terapiilor
biologice.
Asfel, s-a constatat cǎ anxietatea nu rezultǎ dintr-o disfuncţie a unui singur sistem de
neurotransmisie, ci existǎ autori care afirmǎ existenţa unor disfuncţii globale ale acestor
sisteme:
Sistemul noradrenergic (hiperfuncţionalitatea lui). Noradrenalina este principalul
neurotransmiţǎtor postganglionar sinaptic. Se considerǎ cǎ locus coeruleus este implicat în
manifestǎrile anxietǎţii, acesta funcţionând ca un sistem de alarmǎ ce moduleazǎ rǎspunsurile
emoţionale şi autonome. Disfuncţiile acestui sistem provoacǎ apariţia supraanxietǎţii. S-a
raportat o corelaţie semnificativǎ între intensitatea simptomelor anxioase şi valorile
plasmatice ale MHPG (3 methoxy-4 hidroxy-phenyl-glycol).
Sistemul serotoninergic (insuficient investigat şi cu implicaţii antagoniste privind
rolul receptorilor 5 HT, 5- hidroxitryptamina). Teoria deficitului de 5 HT se bazeazǎ pe faptul
cǎ acest compus are un efect inhibitor al panicii. Unele studii sugereazǎ cǎ serotonina şi
norepinefrina joacǎ un rol major în apariţia atacului de panicǎ.
Sistemul gabaergic (GABA). John Pinel (2000) aratǎ cǎ sistemul GABA concentrezǎ
majoritatea studiilor actuale privind anxietatea, iar receptorii GABAa sunt concentraţi în
amigdalǎ. La subiecţii anxioşi amigdala este supraactivatǎ inducând un deficit al controlului
asupra sa.
Efortul lui Marvin Zuckerman (1995) de a pune în relaţie superfactorii personalitǎţii
cu mecanismele comportamentale, cu neurotransmiţǎtorii şi cu hormonii implicaţi în acest
reglaj sugereazǎ complexitatea bazelor biochimice ale personalitǎţii şi a tulburǎrilor ei.
Sistemul GABA rǎspunde de reglarea serotoninei implicatǎ, la rândul ei, în controlul
condiţionǎrilor evitative. Modelul biochimic (neurotransmiţǎtori, enzime, hormoni) de
integrare este corelat cu nivelul psihofiziologic, cu cel emoţional şi cognitiv-comportamental.
Sistemul GABA participǎ la reglarea nivelului anxietǎţii, iar nivelele scǎzute ale
neurotransmiţǎtorilor GABA se asociazǎ cu nivele ridicate de anxietate (Microsoft Encarta
Encyclopaedia, 2000).

Pagina 52 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Capitolul IV
FORMELE CRONICE ALE ANXIETĂŢII

În toate perioadele vieţii sale, individul uman caută să-şi construiască o istorie
personală caracterizată prin echilibru, nivel susţinut pozitiv al adaptabilităţii, încercând în
acest scop să îşi direcţioneze energia de care dispune în mod constructiv. Se întâmplă, însă,
ca acest obiectiv să nu ajungă a fi realizat, deoarece intervine acţiunea unor factori stresanţi,
frustranţi, care îşi pun amprenta asupra individului, influenţându-l în sens negativ,
determinând apariţia unor oarecare dezechilibre în spectrul vieţii sale sufleteşti. Apar
conduite dezadaptative, din cele mai diverse, printre care specificăm manifestarea diferitelor
forme de anxietate. Le vom prezenta în continuare, apelând la literatura de specialitate, din
care vom extrage descrierile încărcate de devotament ştiinţific şi profesionalism ale
psihologilor Maria Neagoe şi Irina Holdevici.

IV.1. Fobiile

Termenul fobie este de origine grecească şi se leagă de numele zeului Phobos, care îşi
speria duşmanii. În prezent, în psihologie şi psihiatrie, sub această denumire, sunt cuprinse
fricile si comportamentele de evitare, neadecvate, raportate la obiecte sau situaţii temute.
Fobia este un tipar perturbator de evitare, bazat pe o frică exagerată de un pericol
generat de un anumit obiect sau situaţie, acţiune, frică recunoscută ca fiind îndoielnică, fără
temei (Popescu-Neveanu, 1986). Oamenii cu fobii realizează că tema lor este excesivă şi
nerealistă dar cu toate acestea, ei simt că nu pot face faţă situaţiei, că frica nu le poate fi
controlată, anulată şi în consecinţă, trebuie să evite sursa generatoare de fobie.
Termenul de fobie implică, de obicei, disconfort extrem şi chiar perturbare socială şi
ocupaţională ca rezultat al anxietăţilor exagerate. Fobiile sunt extrem de numeroase şi greu de
clarificat. Dar ele sunt de regulă împărţite în trei mari grupuri: fobii specifice, agorafobie,
fobie socială (Maria Neagoe, 2002).

IV. 2. Fobiile specifice

Pagina 53 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Acestea implică o teamă puternică şi evitarea unor situaţii sau obiecte precis
delimitate. Expunerea directă la obiectul anxietăţii produce un atac de panică, iar teama şi
reacţia de evitare sunt suficient de puternice pentru a interfera cu viaţa normală, activitatea
profesională, relaţiile sociale, producând un serios disconfort subiectului. Deşi recunoaşte
caracterul iraţional al fricii sale, acesta nu-şi poate stăpâni anxietatea.
Cele mai răspândite fobii sunt:
Fobia de animale – se poate referi la teama de şerpi, şobolani, insecte, câini sau alte
animale. De ce cele mai multe ori, aceste fobii debutează în copilărie, când sunt considerate
frici normale.
În cazurile în care aceste frici persistă la vârsta adultă şi perturbă existenţa obişnuită a
subiectului, putem să considerăm că avem de-a face cu fobii specifice.
Acrofobia (fobia de înălţime) – subiectul cu acrofobie se teme să urce la etajele
superioare ale unor clădiri, pe stânci, dealuri, poduri înalte etc. În astfel de situaţii, persoana
respectivă trăieşte:
o senzaţie de ameţeală
tendinţa de a se arunca de la înălţime (de regulă, simte cum o forţă uriaşă o împinge să
facă acest lucru).
Claustrofobia – reprezintă teama subiectului de a rămâne singur în spaţii închise, de
regulă de dimensiuni mici.
Fobia de zbor cu avionul – de cele mai multe ori, implică teama subiectului că va
cădea sau că avionul se va depresuriza, provocându-i asfixierea. Mai recent, a apărut fobia că
avionul va fi deturnat sau că va exploda din cauza unei bombe. În timpul zborului, subiectul
poate suferi un atac de panică, deşi în antecedentele sale n-a existat o asemenea tulburare.
Fobia de medici şi mai ales de stomatolog – aceasta debutează cu teama de proceduri
medicale dureroase, generalizându-se apoi asupra oricărui contact pe care îl are subiectul cu
medicii specialişti sau stomatologi. Pericolul constă în faptul că subiectul va evita chiar
tratamentele medicale absolut necesare.
Fobia de tunete şi fulgere – şi această tulburare debutează în copilărie şi este
considerată fobie doar atunci când persistă la vârsta adolescenţei şi a maturităţii.
Fobia de sânge şi traumatisme – subiectul are tendinţa de a leşina dacă vede sânge sau
dacă suferă o durere provocată de traumatisme ori proceduri medicale. Subiecţii care
manifestă această fobie sunt de altfel sănătoşi din punct de vedere clinic.
Fobia de boală – implică teama de a contracta sau de a muri de o anumită boală, de
regulă cancer, atac de cord sau SIDA. Subiectul are nevoie de asigurări permanente din partea

Pagina 54 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

medicilor şi evită toate situaţiile care îi amintesc de boala incriminată. Fobia de boală este
diferită de ipohondrie, în care persoana îşi imaginează diverse boli, fără să se concentreze
asupra uneia singure.
Persoanele cu fobii specifice înregistrează, de regulă, succese notabile în toate
celelalte domenii ale existenţei şi rareori se prezintă la medic numai pentru această tulburare
(Holdevici Irina, 2000).

IV.3. Tulburarea anxioasă generalizată

Aceasta se caracterizează prin prezenţa unei anxietăţi cronice care durează de cel
puţin 6 luni fără să fie acompaniată de atacuri de panică, fobii sau obsesii.
Diagnosticul de tulburare anxioasă generalizată se justifică numai în măsura în care
teama şi îngrijorarea subiectului se centrează pe două sau mai multe probleme majore de
viaţă, cum ar fi: sănătatea, banii, relaţiile interpersonale, performanţe asupra cărora subiectul
se concentrează de cel puţin 6 luni, în majoritatea timpului disponibil din cadrul unei zile.
Persoanele care suferă de această tulburare manifestă numeroase îngrijorări şi îşi
petrec mult timp gândindu-se la ele. Intensitatea şi frecvenţa gândurilor anxioase scapă de sub
controlul subiectului şi au un caracter disproporţionat faţă de motivele îngrijorării.
În afară de îngrijorarea permanentă, tulburarea anxioasă generalizată mai implică cel
puţin trei din următoarele simptome:
nelinişte;
dificultăţi de concentrare a atenţiei;
iritabilitate;
tensiune musculară;
tulburări ale somnului.
Tulburarea anxioasă generalizată poate debuta la orice vârstă. La copii şi adolescenţi,
ea este corelată mai ales cu performanţele şcolare sau cu competiţiile sportive.
Tulburarea anxioasă generalizată poate fi diagnosticată în orice situaţie stresantă care
activează temerile primare:
solicitarea unor performanţe prea înalte;
conflicte maritale foarte accentuate;
boală somatică;
orice altă situaţie care implică accentuarea perceperii unei posibile ameninţări.

Pagina 55 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Cauzele tulburării anxioase generalizate nu sunt încă pe deplin cunoscute. Se


presupune că acestea ar reprezenta o combinaţie a unor factori de natură ereditară cu anumite
experienţe din copilărie: expectaţii prea înalte ale părinţilor sau abandonarea şi rejectarea
copilului (Holdevici Irina, 2000).

IV.4. Agorafobia

Dintre toate tulburările anxioase, agorafobia este cea mai răspândită, aproximativ 5%
din populaţie suferind în grade diferite de această tulburare.
Deşi termenul de agorafobie semnifică teama de spaţii deschise, esenţa agorafobiei
constituie spaima de a nu suferi un atac de panică.
Subiectul se teme să se afle în situaţii care ar exclude posibilitatea acordării ajutorului
medical în cazul unui atac de panică. Majoritatea agorafobicilor se tem şi de reacţia
oamenilor, în eventualitatea în care ei vor suferi un atac de panică.
Poate că cea mai frecvent întâlnită particularitate a agorafobicilor o constituie teama
de a se afla departe de casă sau de o persoană care inspiră încredere ( partener de viaţă,
părinte, prieten etc.).
În cazurile mai severe, persoana nu se poate depărta decât câţiva paşi de casă sau nu
este în stare să părăsească locuinţa.
Agorafobicii trăiesc permanent o anxietate anticipatorie, dominaţi de spaima că vor
putea fi surprinşi într-o situaţie în care vor fi cuprinşi de panică. Datorită restrângerii sferei
activităţilor, pacienţii trăiesc şi o stare depresivă.
Agorafobia are atât cauze ereditare, cât şi cauze dobândite, acestea din urmă fiind
următoarele:
părinţi perfecţionişti sau hipercritici;
părinţi hiperprotectori;
părinţi excesiv de anxioşi care le comunică în mod indirect copiilor faptul că lumea
reprezintă un loc periculos.
Agorafobia afectează persoana din toate straturile sociale şi este mai răspândită în
rândul femeilor, deşi procentul acestora este în scădere (Holdevici Irina, 2000).

IV.5. Fobia socială

Pagina 56 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Aceasta reprezintă una dintre cele mai cunoscute tulburări anxioase, care se manifestă
prin teama subiectului de a fi umilit sau de a se simţi prost în situaţii în care este observat de
ceilalţi sau trebuie să realizeze o performanţă în public. Teama respectivă este mai puternică
decât cea pe care o încearcă oamenii normali în aceleaşi circumstanţe, făcându-l să suporte cu
greu sau chiar să evite situaţiile sociale.
Cea mai frecvent întâlnită fobie socială este teama de a vorbi în public, aceasta
afectând mai ales persoanele care trebuie să ia cuvântul în prezenţa celorlalţi: profesori,
manageri, studenţi, elevi etc.
În general, fobia socială apare mai timpuriu decât agorafobia, primele manifestări
fiind înregistrate în copilăria târzie sau adolescenţă; ea se dezvoltă mai ales la copiii timizi,
atunci când sunt supuşi presiunii psihologice exercitate de colegi şi profesori. De regulă,
fobia socială persistă, în absenţa tratamentului, pe toată perioada adolescenţei şi în tinereţe,
având tendinţa să se diminueze la vârsta adultă (Holdevici Irina, 2000).

IV.6. Dezordinea de panică

Persoana diagnosticată cu dezordini de panică experimentează atacuri recurente,


bruşte şi adesea, inexplicabile de o varietate de simptome – dificultăţi in respiraţie, dureri în
piept, ameţeală, greaţă, transpiraţie, tremurături, teamă, sentimente de dezastru iminent.
Depersonalizarea – un sentiment de a fi în afara corpului, derealizarea – un sentiment că
lumea nu este reală şi frica de a pierde controlul, de a înnebuni şi de a muri, pot cuprinde
pacientul.
Atacurile de panică pot interveni frecvent, o dată pe săptămână sau mai des. De
regulă, durează câteva minute sau câteva ore şi sunt legate, uneori, de situaţii specifice, cum
ar fi şi condusul maşinii. Când sunt asociate cu declanşatori situaţionali, sunt considerate ca
atacuri de panică cu reper. Ele pot apărea în situaţii benigne, precum relaxarea, somnul sau în
situaţii neaşteptate şi în acest caz, sunt denumite atacuri fără reper. Atacurile recurente fără
reper sunt indicatoare ale diagnosticului de dezordine de panică. A avea doar atacuri cu reper,
aceasta reflectă mai probabil, prezenţa unei fobii (Maria Neagoe, 2002).

IV.7. Tulburarea obsesiv-compulsivă

Pagina 57 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Unii oameni manifestă tendinţa de a fi mai curaţi, mai îngrijiţi şi mai ordonaţi decât
ceilalţi. Aceste trăsături de personalitate pot fi utile în multe situaţii, atât în familie, cât şi la
serviciu.
În cazul tulburării obsesiv – compulsive, particularităţile respective sunt exacerbate,
căpătând un caracter psihopatologic. Persoanele cu tulburare obsesiv-compulsivă îşi pot
pierde multe ore spălând, curăţând, aranjând sau verificând diverse lucruri, activităţi
desfăşurate în exces şi care le perturbă ritmul vieţii cotidiene şi activitatea profesională.
Tulburarea obsesiv-compulsivă este adesea acompaniată de depresie sau de
comportamente de evitare ( persoana evită să atingă clanţele uşilor, evită să utilizeze W.C.-
urile publice etc.).
Tulburarea obsesiv-compulsivă a fost subdiagnosticată până în prezent, datorită
faptului că multe persoane se jenează să vorbească despre suferinţele lor.
Cauzele tulburării-obsesiv – compulsive sunt încă suficient cunoscute. Cercetările mai
recente pledează în favoarea ideii că această afecţiune ar avea la bază un defect al
metabolismului neurotransmiţătorului denumit serotonina (Holdevici Irina, 2000).

IV. 8. Tulburarea post-traumatică de stres

Caracterizată prin apariţia unor simptome psihopatologice invalidante care debutează


în urma unui eveniment traumatizant, această tulburare a fost identificată pentru prima oară în
timpul primului război mondial, când unii combatanţi au trăit coşmaruri, anxietate cronică şi
rememorarea evenimentelor traumatizante din timpul luptelor, la intervale de săptămâni, luni
sau chiar ani după încheierea războiului.
Tulburarea post-traumatică de stres poate apărea la orice persoană care a suferit o
traumă ce depăşeşte experienţele umane obişnuite (catastrofe naturale, accidente de maşină
sau avion, violuri sau agresiuni violente exercitate asupra familiei sau persoanei în cauză).
Cele mai răspândite simptome ale tulburării de stres post-traumatice sunt:
gânduri negative cu caracter repetitiv referitoare la evenimentul stresant;
coşmaruri legate de eveniment;
rememorări şi flash-back-uri atât de intense, încât subiectul se simte şi se comportă ca
şi cum trauma s-ar produce în prezent;
tendinţa de reprimare a sentimentelor şi gândurilor legate de evenimentul traumatic;
tendinţa de evitare a activităţilor sau situaţiilor asociate cu evenimentul traumatizant
(astfel, un individ care a suferit un accident rutier va dezvolta fobia de a conduce maşina);

Pagina 58 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

anestezia emoţională (subiectul pierde contactul cu stările sale afective);


sentimente de detaşare sau înstrăinare faţă de ceilalţi;
pierderea interesului pentru activităţile considerate până atunci agreabile;
anxietate crescută şi persistentă, tulburări de somn (dificultatea de a adormi sau de a
rămâne adormit), tulburări de concentrare a atenţiei, irascibilitate şi pusee de comportament
agresiv.
Stabilirea diagnosticului de tulburare post-traumatică de stres presupune persistenţa
simptomelor menţionate timp de cel puţin o lună. (În cazul în care durate este mai mică de o
lună, avem de-a face cu tulburarea acută de stres.) De asemenea, simptomele trebuie să
creeze un disconfort sever subiectului, în sensul perturbării serioase a vieţii sociale,
profesionale, precum şi a altor aspecte importante ale existenţei.
Persoana care suferă de tulburare de stres posttraumatică este anxioasă, depresivă,
iritabilă şi acţionează adesea în mod impulsiv.
În cazul în care cei din jurul subiectului şi-au pierdut viaţa, aceasta se poate
culpabiliza pentru faptul că a supravieţuit.
Tulburarea post-traumatică de stres poate apărea la orice vârstă. Copiii care suferă de
această tulburare nu retrăiesc în mod conştient evenimentul traumatic, dar aceasta îmbracă
forma viselor şi se manifestă prin intermediul jocului.
D. S. M. IV, apărut în 1994, menţionează alte patru categorii de afecţiuni(Holdevici
Irina, 2000).

IV. 9. Tulburarea acută de stres

Ca şi în cazul tulburării post-traumatice de stres, tulburarea acută de stres presupune


apariţia anxietăţii şi a altor simptome invalidante în urma expunerii la un eveniment
traumatizant.
Deosebirea faţă de tulburarea post-traumatică de stres constă în faptul că simptomele
apărute durează mai puţin de o lună.
Trauma suferită este şi în acest caz un eveniment ieşit din comun, care pune în pericol
viaţa sau integritatea fizică a subiectului: situaţie de război, agresiune asupra persoanei,
inclusiv sexuală, calamităţi, accidente sau diagnosticarea unei boli care periclitează viaţa
subiectului.
În timpul sau după producerea evenimentului traumatizant, subiectul prezintă
simptome ca: obnubilare, sentimente de detaşare, de irealitate şi de depersonalizare. Mai

Pagina 59 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

târziu, el va manifesta tendinţa de a evita tot ce îi poate reaminti de trauma suferită şi va


prezenta simptome persistente de anxietate (tulburări ale somnului, iritabilitate, dificultăţi de
concentrare a atenţiei, reactivitate exagerată şi nelinişte).

IV.10. Agorafobia fără atacuri de panică în antecedente

Tulburarea prezintă aceleaşi caracteristici ca şi agorafobia obişnuită, în sensul că


subiectul evită anumite situaţii, dar în antecedentele subiectului nu se înregistrează atacuri de
panică în adevăratul sens al cuvântului. Subiectul în cauză se va concentra doar asupra unuia
sau asupra a două dintre simptomele specifice atacului de panică. Astfel, el poate teme că va
avea palpitaţii dacă se depărtează prea mult de casă sau dacă va merge în locuri aglomerate.

IV.11. Tulburarea anxioasă provocată de o afecţiune medicală

Aceasta se caracterizează prin anxietate accentuată (atât sub forma atacurilor de


panică, cât şi a anxietăţii generalizate) care reprezintă consecinţa directă a unei afecţiuni
medicale endocrine, cardiovasculare, respiratorii, metabolice sau neurologice.

IV.12. Tulburarea anxioasă indusă medicamentos

În acest caz, anxietatea generalizată sau atacurile de panică reprezintă efectul


psihologic direct al abuzului de droguri, al consumului de medicamente sau al expunerii la
efectele unor substanţe toxice.
Anxietatea poate fi provocată fie de ingestia sau expunerea la substanţa respectivă, fie
de renunţare la aceasta. Astfel, această tulburare poate să apară la persoane care intră în
panică atunci când abandonează prea repede medicaţia prescrisă.

PARTEA A DOUA – CERCETĂRI PERSONALE

O condiţie esenţială a unei bune cercetări practice o reprezintă cunoaşterea temeinică


la nivel teoretic a aspectelor realităţii – fenomene sau complexe de fenomene, înţelese în sens

Pagina 60 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

generic – care urmează a fi investigate în cursul cercetării empirice. Este vorba despre
obiectul de studiu, care, după cum se ştie deja, îl reprezintă raportul dintre anxietate şi
manifestările psihocomportamentale ale adolescenţilor. De modelarea conceptual-teoretică a
problematicii tocmai enunţate ne-am ocupat în prima parte a lucrării, îndeplinind – credem
noi – prima condiţie a unei bune cercetări: fundamentarea teoretică.
Dedicăm această a doua parte cercetării empirice, abordării practice a problemei de
cercetare. Astfel, suntem interesaţi în principal de relaţia dintre anxietate şi manifestările
psihocomportamentale ale adolescenţilor. Nu ne putem atinge scopul propus fără a elabora un
aparat metodologic corespunzător. De acest fapt ne vom ocupa în continuare, urmând, mai
apoi, să analizăm datele şi să prezentăm rezultatele cercetării.

Pagina 61 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Capitolul V
METODOLOGIA CERCETĂRII

Am subliniat mai sus necesitatea adecvării metodologiei de cercetare la obiectul de


studiu şi, totodată, la obiectivele cercetării. Altfel spus, este necesară punerea în relaţie a
metodelor, tehnicilor, procedeelor şi instrumentelor de investigaţie, adecvarea lor la obiectul
de studiu, demers care poartă denumirea de analiză metodologică. Astfel, putem, spune că
metodele, tehnicile, procedeele şi instrumentele nu au neapărat o valoare în sine, ci valoarea
lor este cu atât mai bine reprezentată, cu cât sunt mai adecvate obiectului de studiu, mai
potrivite scopurilor cercetătorului.
Prezentul capitol este dedicat tocmai acestor aspecte metodologice, pornind de la
specificarea obiectivelor, scopului lucrării, continuând cu formularea ipotezelor şi a
variabilelor, motivarea alegerii temei, terenul, lotul cercetării, definirea metodelor,
procedeelor şi a tehnicilor de investigare.

V. 1. Obiectivele cercetării
V. 1. 1. Obiectivul general al lucrării îl constituie analiza relaţiei dintre anxietate şi
manifestările psihocomportamentale ale adolescenţilor, exprimate în planul adaptării.
V. 1. 2. Obiectivul particular al lucrării îl constituie analiza modului în care se
prezintă raportul dintre anxietate şi manifestările psihocomportamentale la adolescenţii
ambliopi, comparativ cu adolescenţii văzători de aceeaşi vârstă.

V. 2. SCOPUL LUCRĂRII
Acesta presupune contribuţia în vederea optimizării adaptării socio-umane a tinerilor
cu tulburări de vedere în perspectiva integrării lor socio-profesionale alături de semenii lor
fără asemenea probleme.

V. 3. Ipotezele cercetării
Pentru urmărirea obiectivelor enunţate mai sus utilizăm două ipoteze, pe care le
prezentăm în cele ce urmează:

Pagina 62 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

1. Presupunem că nivelul anxietăţii este mai ridicat la adolescenţii ambliopi în


comparaţie cu cei văzători.
2. Presupunem că subiecţii ambliopi cu nivel ridicat al anxietăţii sunt predispuşi să
dezvolte manifestări psihocomportamentale mai pronunţate, comparativ cu subiecţii văzători.

V. 4. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI


Privim în jurul nostru şi nu este greu să o identificăm... Poate este deranjantă prezenţa
ei şi atunci, ca o primă reacţie de apărare, avem tendinţa să o negăm; asta nu înseamnă, însă,
că ea nu există. O regăsim în diferite stări de indispoziţie, la nivel fiziologic sau psihologic,
influenţând semnificativ – în sens negativ – capacitatea noastră de adaptare la solicitările
externe. Ajungem, astfel, să trăim neputinţa de a ne bucura de anumite lucruri, de a ne
implica în anumite activităţi, evitându-le cât de mult posibil, conştientizând consumul mare
de energie fizică şi psihică ce îl presupune.
Toate acestea indică terenul fragil de manifestare al anxietăţii – acea nelinişte, stare de
agitaţie resimţită de fiecare individ în mod diferit; o teamă lipsită de un corespondent real. În
psihologie, istoricul temei este descris în cele mai apreciate lucrări de specialitate ca fiind
nerelevant pentru realitate, tulburarea evitantă (anxioasă) fiind prezentată, iniţial, foarte
asemănător cu ceea ce astăzi se numeşte tulburare schizoidă a personalităţii. Ca o explicaţie
adusă acestui fapt, precizăm că persoana anxioasă nu este insensibilă, indiferentă, ci, din
contră, deosebit de sensibilă la respingere; retrasă şi închisă prin timiditate şi nu prin
asocialitate, fiind dominată de o puternică nevoie de ataşament afectiv – indicator al
imaturităţii afective.
Problematica anxietăţii este deosebit de complexă, antrenând preocupările multor
cercetători din domeniul ştiinţelor umane. S-a ajuns, astfel, prin calcule statistice, să se
evidenţieze scoruri ridicate ale unor factori ce influenţează defavorabil sentimentul siguranţei
lumii în care trăim, facilitând, prin această stare de fapt, instalarea germenilor anxietăţii.
Enumerăm, în continuare, câţiva din aceşti factori: consumul tot mai mare de droguri şi
alcool, creşterea numărului de sinucideri, frica de şomaj, calamităţile naturale, teama unui
război nuclear sau faptul că valorile umane se degradează. Astfel, anxietatea devine o temă
privilegiată pentru orice activitate de cercetare psihologică, motiv pentru care am ales să
studiem unul din aspectele sale.

V. 5. TERENUL CERCETĂRII

Pagina 63 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

„Universul“ prezentei cercetări este reprezentat de populaţia de adolescenţi – elevi


înscrişi în clasele XI-XII, din cadrul a două instituţii de învăţământ liceal diferite, astfel:
Centrul Şcolar nr. 1 – Vatra Luminoasă şi Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr. Astfel, unitatea
de observare este persoana (adolescentul).

V. 6. LOTUL CERCETĂRII
Numărul total al subiecţilor cuprinşi în cercetare este de 62, dintre care 34 de văzători
(din clasa a XII-a) şi 28 de ambliopi (din clasele a XI-a şi a XII-a). Referindu-ne la structura
eşantionului, în funcţie de sex, aceasta se prezintă astfel: 26 de subiecţi de sex masculin şi 36
de sex feminin (vezi Tabelul 11 şi Figura 1).

Tabelul 1. Structura eşantionului, în funcţie de sex şi de capacitatea de vedere


Capacitatea de vedere Total
Văzători Ambliopi
Sex Masculin 15 11 26
Feminin 19 17 36
Total 34 28 62

20
18
16
14
12
10 Masculin
8 Feminin
6
4
2
0
Văzători Ambliopi

Fig. 1. Structura eşantionului, în funcţie de sex şi de capacitatea de vedere


V. 7. Metodele cercetării
O condiţie sine-qua-non a studiului unui anumit fenomen sau a relaţiilor dintre mai
multe fenomene este, după cum spuneam şi în debutul acestei a doua părţi a lucrării, ca

Pagina 64 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

metodele, tehnicile, procedeele şi instrumentele utilizate să fie adecvate obiectului de studiu.


Noi ştim că nu există metode bune sau rele, ci potrivite pentru problema studiată sau mai
puţin potrivite. De aceea, este necesar să alegem metode, tehnici, procedee şi instrumente în
funcţie de gardul lor de adecvare la cercetarea pe care ne-am propus-o, în aşa fel încât acesta
să fie cât mai mare.

V. 7. 1. Metode pentru identificarea cazurilor cu ambliopie


Întrucât ne-am propus în cadrul cercetării de faţă realizarea unei analize comparative a
două categorii de subiecţi – ambliopi şi văzători, s-a impus necesitatea identificării lor
diferenţiate, mai precis a selectării subiecţilor văzători şi a celor cu ambliopie. În această
direcţie, recurgem la utilizarea următoarelor metode de investigare:
Metoda convorbirii (Zlate, 2000).
Convorbirea este o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat care
presupune relaţia directă de tipul „faţă în faţă”, între cercetător şi subiect; schimbarea locului
şi rolurilor partenerilor; sinceritatea deplină a subiectului, evitarea răspunsurilor incomplete, a
celor care tind a-l pune într-o lumină favorabilă, a deformărilor voluntare; existenţa la subiect
a unei oarecare capacităţi de introspecţie şi autoanaliză, evaluare şi autodezvăluire; abilitatea
cercetătorului în a obţine angajarea deplină şi autentică a subiecţilor în convorbire; empatia
cercetătorului. Convorbirea este considerată metoda psihologică cea mai complicată şi cea
mai dificil de învăţat.
Noi am utilizat forma semistandardizată / semistructurată a convorbirii, în care pot fi
adresate întrebări suplimentare celor de bază, pot fi reformulate altele, poate fi schimbată
succesiunea lor.
De asemenea, am folosit această metodă în momentul în care, pentru identificarea
cazurilor de ambliopie am apelat la ajutorul dirigintelui. În urma unei discuţii purtate cu
acesta, am obţinut informaţii utile - pentru construirea lotului de cercetare – privind acei
adolescenţi afectaţi de ambliopie, fiind totodată direcţionată spre cabinetul medical al
respectivei instituţii şcolare, unde mi-a fost facilitată analiza diagnosticului prezentat în fişa
medicală a fiecărui elev. Pentru informaţii medicale suplimentare am putut vorbi cu medicul
oftalmolog. Metoda convorbirii a fost utilizată şi în discuţiile purtate cu elevii, despre
dificultăţile de vedere întâmpinate în viaţa de zi cu zi.

Metoda observaţiei

Pagina 65 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Aceasta constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică a


diferitelor manifestări comportamentale ale individului sau grupului, ca şi a contextului
situaţional al comportamentului. Un conţinut semnificativ al observaţiei îl constituie
simptomatica labilă, adică multitudinea comportamentelor şi conduitelor flexibile, mobile ale
individului, ca şi varietatea expresiilor comportamentale: expresii afective, atitudinale.
Am utilizat observaţia în scopul identificării cazurilor cu ambliopie, mai exact, în
discuţiile purtate cu elevii, sesizând sau nu la aceştia prezenţa ochelarilor de vedere. Au
existat cazuri în care subiecţii au confirmat preferinţa pentru lentile de vedere.

V. 7. 2. Metode pentru studierea anxietăţii


Pentru studierea anxietăţii am utilizat trei chestionare:
Chestionarul de anxietate Cattel;
Scala de anxietate Hamilton;
Scala de autoevaluare a anxietăţii Zung;

Chestionarul de anxietate Cattell (Chestionar „C”)


Chestionarul „C”, cum este el cunoscut, reprezintă unul dintre cele mai cunoscute
instrumente de diagnoză a anxietăţii, fiind aplicat în cele mai diverse domenii de activitate
psihologică.
Chestionarul, special dedicat anxietǎţii cuprinde un numǎr de 40 de itemi oraganizaţi
dupǎ factorii primari componenţi şi dupǎ caracterul manifest sau interiorizat al simptomelor
respective, astfel incât primii 20 se referǎ la manifestǎri indirecte, „voalate” ale anxietǎţii iar
ceilalţi 20 la expresia directǎ a stării la nivelul comportamentului. Raportul între jumǎtatea A
şi jumǎtatea B, calculat separat de nota generalǎ de anxietate, devine un indice pentru gradul
de mascare sau de accentuare în comportamentul observabil al anxietǎţii.
Pentru Cattell factorul anxietate este secundar, reprezentând o particularǎ combinare a
contribuţiei a 5 factori primari: conştiinţa de sine Q3, forţa Eului C, propensiunea paranoidǎ
L, propensiunea spre culpabilitate O, tensiunea ergicǎ Q4.
Personologul american consideră că anxietatea se referǎ la caracteristici precum:
tensiunea interioarǎ, instabilitate, lipsa de încredere în sine, rezerva în asumarea situaţiilor de
risc, temeri, diferite manifestǎri psihosomatice amplificate în plan subiectiv. Anxietatea
diferǎ de nevrotism prin accentul pus în acest caz pe incapacitatea de adaptare la situaţii noi şi
rigiditatea comportamentului.

Pagina 66 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

De asemenea, modul de organizare al celor douǎ jumǎtǎţi în funcţie de factorii primari


este similarǎ: câte 4 itemi pentru Q3, 3 itemi pentru C, 2 itemi pentru L, 6 itemi pentru O, 5
itemi pentru Q4, în funcţie de ponderea contribuţiei fiecǎruia.
Dacǎ ar fi sǎ reluǎm semnificaţia specificǎ a acestor contribuţii pentru condiţia
anxietǎţii vom accentua pe urmǎtoarele aspecte specifice:
dezvoltarea conştiinţei de sine Q3 indicǎ gradul de motivare a integrarii
comportamentului în jurul acceptǎrii şi imaginii de sine conştient definitǎ, clarǎ şi în funcţie
de standardele sociale acceptate. În acest sens, absenţa unei astfel de integrǎri a
comportamentului este consideratǎ una dintre cauzele majore ale dezvoltǎrii anxietǎţii.
Variaţia notei la Q3 poate fi legatǎ şi de structurile caracteriale şi deprinderile acceptate în
plan social;
forţa Eului sau capacitatea de a controla şi exprima tensiunile într-o manierǎ realistǎ şi
aprobatǎ social, intervine în starea de anxietate prin consecinţa incapacitǎţii unui Eu slab,
incapabil de autocontrol, care, recurgând la multiple apǎrǎri duce la creşterea tensiunii
subiective; o ipotezǎ suplimentarǎ porneşte de la efectul unei tensiuni puternice care poate
conduce la regres psihic şi împiedicǎ creşterea normalǎ a forţei Eului
mai puţin clarǎ apare cauza internǎ a corelǎrii propensiunii paranoide L cu anxietatea,
dar se presupune, de exemplu, la acest nivel relativ exterior al explicaţiei psihologice, cǎ
situaţia socialǎ dificilǎ indusǎ de comportamentele dominate de tendinţa paranoidǎ are ca
efect anxietatea, în sensul cǎ nesiguranţa socialǎ paralelǎ apǎrǎrii paranoide conduce la
anxietate;
descriptiv, factorul O reprezintǎ culpabilitatea anxioasǎ, depresivǎ şi poate reprezenta
o propensiune constituţionalǎ spre anxietate. În formele extreme se include într-un sindrom
care combinǎ depresia, autoculpabilizarea şi anxietatea, sindrom care poate fi întâlnit în
practica psihiatricǎ. Caracteristica centralǎ, descrisǎ prin testul „C” este sentimentul lipsei de
demnitate personalǎ, anxietatea şi depresia împreunǎ cu propensiunea spre tot felul de
sentimente de culpabilizare;
componentǎ importantǎ a anxietǎţii, tensiunea ergicǎ Q4, prin impulsuri activate sau
provocate, prin necesitǎţi nesatisfǎcute de orice tip contribuie la starea de nelinişte. Astfel, de
exemplu, excitarea apetitului sexual, nevoia de consideraţie sau teama de o situaţie apar ca
impulsuri legate de sindromul anxietǎţii. Nivelul 10, pentru o scalǎ în 11 clase standardizate,
indicǎ necesitatea unei intervenţii terapeutice. Nevroza, ca dimensiune distinctǎ de anxietate,
conduce la creşterea cotei acesteia, în unele stǎri nevrotice acute putem întâlni creşteri
extreme ale anxietǎţii; în general, un nevrotic - şi direct proporţional cu stabilizarea nevrozei,

Pagina 67 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

poate avea note oscilând între 7 şi 8 în termenii cotelor standard. De asemenea, nivelul notei
standard diferenţiazǎ între un diagnostic de isterie, de angoasǎ sau nevrozǎ de angoasǎ (trei
sferturi dintre bolnavi au note peste 7) şi de normalitate ( trei sferturi dintre „normali” au note
sub 7). Datele clinice indicǎ şi faptul cǎ în general, formele de psihozǎ antreneazǎ o ridicare a
nivelului de anxietate, nota fiind mai ridicatǎ decât la nevrotici, deci peste 8.
Se poate distinge între anxietatea „normalǎ”, când starea psihicǎ este direct
dependentǎ de o situaţie existenţialǎ anxiogenǎ, şi anxietatea patologicǎ.
Dintre componentele primare ale anxietǎţii, Q3 şi Q4 sunt cel mai direct legate şi
influenţate de mediu, iar C are o importantǎ contribuţie ereditarǎ.
De asemenea, factorii O şi L sunt cei mai stabili. Situaţiile stresante determinǎ o mai
puternicǎ presiune a pulsiunilor, Q4, şi tulburǎ un Eu imatur, C.
O notǎ standard între 0 şi 1 este semnificativǎ pentru lipsa de motivaţie generalǎ, sau
pentru starea de apatie. În acest sens, de exemplu, reuşita şcolarǎ coreleazǎ cu anxietatea în
zona medie (Minulescu, 1996).
Precizăm că în cercetare nu am utilizat scorurile obţinute pentru fiecare dintre cei
cinci factori în parte şi raportul dintre jumătatea A şi jumătatea B, ci un scor global al
anxietăţii.

Scala de anxietate Hamilton


Scala de anxietate Hamilton este şi ea un instrument foarte cunoscut de diagnoză a
anxietăţii, dar spre deosebire de Chestionarul de anxietate Cattell, este utilizată în special în
psihologia clinică. Deşi este centrată mai mult pe aspectele clinice, considerăm că are
suficientă putere de discriminare şi în cazul subiecţilor cu un grad de anxietate care nu este
invalidant social.
În varianta originală, scala cuprinde 14 categorii ce însumează 43 de itemi. De
asemenea, trebuie precizat faptul că, în varianta originală, ea este aplicată cu ajutorul tehnicii
interviului. Noi am preluat-o, renunţând la ultima categorie de itemi – comportamentul în
timpul interviului – adaptând, de asemenea, unii itemi modului de aplicare prin
autoadministrare. Prezentăm în continuare itemii cuprinşi în cele 13 categorii rămase – 42 de
itemi (între paranteze numărul itemilor fiecărei categorii, aşa cum apar ei în scală) – şi în
Anexa A forma utilizată în prezenta cercetare.
1. Dispoziţie anxioasă (i1-i3):
nelinişte;
anticipare a ceea ce este mai rău;

Pagina 68 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

iritabilitate.
2. Tensiune (i4-i8):
oboseală fără a depune un efort care s-o justifice;
încordare, incapacitate de relaxare;
reacţii de tresărire;
tremurături;
tendinţa de a vă plânge în legătură cu o serie de fapte.
3. Fobii (i9-i11):
de persoane străine;
de animale;
de aglomeraţie.
4. Insomnii (i12-i14):
dificultăţi de adormire;
somn întrerupt;
spaime nocturne.
5. Deficienţe de concentrare (i15-i17):
dificultăţi in captarea atenţiei;
dificultăţi in menţinerea unui nivel ridicat al atenţiei;
memorie slabă.
6. Dispoziţie depresivă (i18-i20):
lipsa de interes în activitate;
trezire matinală;
agitaţie in timpul zilei.
7. Simptome somatice musculare (i21-i24):
dureri musculare;
contracţii musculare;
tonus muscular crescut;
voce nesigură.
8. Simptome somatice senzoriale (i25-i27):
ţiuit în urechi;
vedere înceţoşată;
transpiraţii reci si calde.
9. Simptome cardiovasculare (i28-i30):
tahicardie;

Pagina 69 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

dureri în piept;
senzaţii de leşin.
10. Simptome respiratorii (i31-i33):
respiraţie grea;
oftat;
senzaţie de sufocare.
11. Simptome gastro-intestinale (i34-i36):
dureri abdominale;
senzaţii de stomac plin;
greaţă.
12. Simptome genito-urinare (i37-i39):
urinări frecvente;
disfuncţionalităţi la nivel de libidou / dorinţă sexuală;
amenoree / ejaculare precoce;
13. Simptome vegetative (i40-i42):
gură uscată;
îmbujorări / paloare;
dureri de cap intense.
Fiecare item este măsurat cu ajutorul unei scale Likert în 5 trepte de la 0 la 4, unde:
0 = Deloc / În foarte mică măsură
1 = În mică măsură
2 = Într-o măsură medie
3 = În mare măsură
4 = În foarte mare măsură

Subiecţilor li se cere să aprecieze în ce măsură s-au confruntat în ultimele 6 luni cu


aspectele cuprinse în scală. Rezultă astfel o scală sumativă, care ne conduce la câte un indice
al anxietăţii pentru fiecare subiect în parte. Acesteia îi putem preciza atât minimul, maximul
cât şi scorul mediu teoretic (vezi Tabelul 2).

Tabelul 2. Minimul, maximul şi scorul mediu teoretice pentru Scala de anxietate


Hamilton

Pagina 70 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Minim teoretic Maxim teoretic Scor mediu teoretic


S.A.H. 0 168 84

Scala de autoevaluare a anxietăţii Zung (S.A.A.Z.)


Scala de autoevaluare a anxietăţii Zung (S.A.A.Z.) (vezi Anexa B) este tot o scală
utilizată mai mult în psihologia clinică, dar spre deosebire de Scala de anxietate Hamilton,
nivelul anxietăţii subiectului este stabilit în urma auto-evaluării de către acesta a prezenţei
unor indicatori ai anxietăţii.
În varianta originală, scala cuprinde 20 de itemi, dintre care o parte se referă la
comportamente asociate cu anxietatea, iar cealaltă parte – mai mare – este centrată pe
dominanta afectivă a anxietăţii, mai precis la simptomatologia vegetativă care o însoţeşte de
obicei. Aceeaşi formă a scalei am păstrat-o şi noi în urma traducerii şi adaptării.
Pentru a evita unele efecte negative inerente oricărui chestionar, o parte dintre itemi
sunt formulaţi în sensul pozitiv (adică sunt indicatori ai anxietăţii), iar cealaltă parte sunt
formulaţi în sensul negativ (adică opuşii lor reprezintă indicatori ai anxietăţii) (vezi Tabelul
3).

Tabelul 3. Semnificaţia itemilor S.A.A.Z.


SEMNIFICAŢIE ITEMI
Pozitiv 1, 2, 3, 4, 6, 7, 8, 10, 11, 12, 14, 15, 16, 18, 20
Negativ 5, 9, 13, 17, 19

Subiecţii pot răspunde prin alegerea uneia dintre variantele de răspuns: ( Niciodată /
Foarte rar
Rar
Uneori
Des
Foarte des.
Prezentăm în Tabelul 4 valorile atribuite acestora variante de răspuns în cazul
formulării în sens pozitiv şi în cel al formulării în sens negativ.

Tabelul 4. Valorile atribuite variantelor de răspuns pentru S.A.A.Z.

Variante de răspuns Valori atribuite variantelor de răspuns


Formulări în sens pozitiv Formulări în sens negativ
Niciodată / foarte rar 0 4

Pagina 71 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Rar 1 3
Uneori 2 2
Des 3 1
Foarte des 4 0

Indicele de anxietate este obţinut prin însumarea tuturor indicilor rezultaţi în urma
răspunsurilor subiectului la toate întrebările.
S.A.A.Z. este o scală de tip sumativ, căreia îi putem preciza minimul, maximul şi
scorul mediu teoretic (vezi Tabelul 5).

Tabelul 5. Minimul, maximul şi scorul mediu teoretice pentru S.A.A.Z.


Minim teoretic Maxim teoretic Scor mediu teoretic
S.A.A.Z. 0 80 40

V. 7. 3. Metode de analiză a manifestărilor psihocomportamentale


Pentru studierea manifestărilor psihocomportamentale am utilizat:
Chestionarul de evaluare şi autoevaluare a manifestărilor psihocomportamentale.
Observaţia
Fişa de evaluare a manifestărilor psihocomportamentale (F.E.M.P.)

Chestionarul de evaluare şi autoevaluare a manifestărilor psihocomportamentale


(C.E.A.M.P).
Pentru construirea acestui chestionar am pornit de la clasificarea formelor comunicării
în funcţie de natura acesteia: comunicare verbală (CV) şi comunicare nonverbală (CNV),
rezultând, astfel, două dimensiuni. La aceste două dimensiuni am mai adăugat una –
implicarea în activitate. Mergând mai departe, în cadrul CV am identificat două
subdimensiuni – limbaj şi paralimbaj –, iar în cadrul dimensiunii CNV alte patru – mimică;
gestică / pantomimică; postură; stereotipii motorii.
În continuare am trecut la inventarierea principalelor comportamente – unităţi de
semnificaţie comportamentală – specifice fiecărei subdimensiuni. Prezentăm în continuare
unităţile de semnificaţie identificate, cu menţiunea că fiecare este însoţită între paranteze de
numărul itemului din chestionar (vezi: Tabelul 6). Chestionarul propriu-zis este prezentat în
Anexa C.

Pagina 72 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Tabelul 6. Dimensiunile, subdimensiunile şi unităţile de semnificaţie ale


Chestionarului E.A.M.P..
Dimensiune Subdimensiune Unitate de semnificaţie Nr. Item
chestionar
CV Limbaj structura logică a discursului; (1)
bogăţia / varietatea
elementelor de vocabular (2)
utilizate;
utilizarea corectă a regulilor
gramaticale; (3)
capacitatea de argumentare şi
susţinere a ideilor din (4)
discurs;
capacitatea de
conceptualizare (daca „îşi
găseşte cuvintele”). (5)
Paralimbaj intensitate (tărie) (scăzută  (6)
puternică);
fluenţă / ritm (continuă  (7)
discontinuă);
debit (rapid / rar, mult / -
redus, stabil / instabil);
intonaţie (plată / monotonă (8)

 modulată).
CNV Mimică deschiderea ochilor (largă  (9)
(simptomatica îngustă);
labilă) direcţia privirii (directă  (10)
evitantă);
mobilitatea privirii (fixă  (11)

fugace);
varietatea mimică (ochi, (12)

sprâncene, gură, frunte,


maxilare)

Pagina 73 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

inspiră stare de anxietate: -


da /nu
Gestică / viteză (lente  rapide); -
pantomimică precizie (imprecise  (13)
precise);
frecvenţă (rare  bogate); -

amplitudine (reduse  largi);


-
planul de efectuare (moi 
impetuoase);
-
controlul (controlate 
impulsive);
(14)

Postură adoptă poziţii defensive (da / (15)


nu);
rigiditate (da / nu). (16)
Stereotipii comportamente de aranjare a (17)
psihomotorii ţinutei;
reglarea vocii; -
controlarea ritmului (18)
respirator.
Implicarea în activitate nelinişte in legătură cu (19)
desfăşurarea activităţii;
nelinişte în legătură cu (20)
atingerea obiectivelor;
susţinerea propriilor puncte (21)
de vedere;
iniţiativă. (22)

După cum s-a putut observa, există mai multe unităţi de conţinut comportamental
prezentate anterior dar, care nu au corespondent în forma finală a chestionarului. Aceasta,
deoarece în urma analizei lor am constatat fie că pot fi integrate în cadrul unor unităţi de
conţinut deja existente, fie nu pot fi interpretate ca manifestări de comportament. Rezultă
astfel un chestionar alcătuit din 22 de itemi, unii dintre ei fiind formulaţi în sensul pozitiv
(adică sunt indicatori ai manifestărilor psihocomportamentale), iar cealaltă parte sunt

Pagina 74 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

formulaţi în sensul negativ (adică opuşii lor reprezintă indicatori ai manifestărilor


psihocomportamentale).

Tabelul 7. Semnificaţia itemilor Chestionarului E.A.M.P.


SEMNIFICAŢIE ITEMI
Pozitiv 1, 3, 6, 8, 9, 10, 13, 15, 16, 17, 19, 20, 22
Negativ 2, 4, 5, 7, 11, 12, 14, 18, 21

Şi chestionarul de evaluare şi autoevaluare a manifestărilor psiho-comportamentale


este construit pe principiul scalelor de tip sumativ. Subiecţii investigaţi pot răspunde alegând
una dintre variantele:
în foarte mică măsură
în mică măsură
în măsură medie
în mare măsură
în foarte mare măsură.
Prezentăm în Tabelul 8 valorile atribuite acestora variante de răspuns în cazul
formulării în sens pozitiv şi, respectiv, în cel al formulării în sens negativ.

Tabelul 8. Valorile atribuite variantelor de răspuns pentru Chestionarul E.A.M.P.


Variante de răspuns Valori atribuite variantelor de răspuns
Formulări în sens Formulări în sens
pozitiv negativ
în foarte mică măsură 1 5
în mică măsură 2 4
în măsură medie 3 3
în mare măsură 4 2
în foarte mare măsură 5 1

Prin însumarea indicilor rezultaţi în urma alegerii răspunsurilor potrivite de către


subiecţi rezultă un indice al manifestărilor psiho-comportamentale.
Prezentăm în Tabelul 9 minimul, maximul şi scorul mediu teoretic.

Tabelul 9. Minimul, maximul şi scorul mediu teoretice pentru Chestionarul E.A.M.P.


Minim teoretic Maxim teoretic Scor mediu teoretic
C.E.A.M.P. 22 110 55

Pagina 75 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Observaţia
Aceasta constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică a
diferitelor manifestări comportamentale ale individului sau grupului, ca şi a contextului
situaţional al comportamentului. Un conţinut semnificativ al observaţiei îl constituie
simptomatica labilă, adică multitudinea comportamentelor şi conduitelor flexibile, mobile ale
individului, ca şi varietatea expresiilor comportamentale: expresii afective, atitudinale.
Pentru observarea tuturor acestor manifestări comportamentale cercetătorul face apel
la mai multe forme de observaţie, clasificate în funcţie de mai multe criterii. Cum însă
adâncirea în problematica clasificării diferitelor tipuri de observaţie nu face obiectul
cercetării de faţă, precizăm doar că noi am aplicat observaţia structurată, care utilizează
explicit planuri pentru selecţia, înregistrarea şi codificarea datelor, făcând apel la un sistem de
categorii în raport cu care am realizat observaţia. Prin categoriile de observaţie înţelegem
clase de fapte şi fenomene omogene, în care sunt reuniţi indicatori relevanţi şi care permit,
prin codificare, analiza statistică a categoriilor de fapte studiate. În cazul nostru, categoriile
de observaţie includ indicatori ai manifestărilor psihocomportamentale, pe care îi vom
prezenta ceva mai jos.
Dată fiind complexitatea unora dintre indicatorii utilizaţi şi complexitatea rolului de
moderator, asumându-ne riscul scăderii într-o anumită măsură a obiectivităţii, vom recurge la
utilizarea unei Fişe de evaluare a manifestărilor psihocomportamentale. Diferenţa dintre
acesta şi o fişă de observaţie constă în faptul că în ea se fac înscrieri la finalul desfăşurării
experimentului, pe când în cea de a doua înscrierile se fac în timpul desfăşurării activităţii.
Riscul scăderii obiectivităţii este unul asumat, putând fi redus prin utilizarea unor
tehnici de înregistrare a datelor specifice observaţiei structurate. Ne referim aici la marcarea
pe cât posibil a apariţiei manifestărilor psihocomportamentale relevante, urmând ca pe baza
acestora să fie înscrise datele în fişa de evaluare.

Fişa de evaluare a manifestărilor psihocomportamentale (F.E.M.P.)


Am optat pentru construirea unei fişe de evaluare a manifestărilor
psihocomportamentale care să conţină criteriile pe baza cărora am construit şi Chestionarul E.
A..M .P. În felul acesta, putem considera că cele două instrumente sunt „comparabile”.

Pagina 76 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Prezentăm în continuare unităţile de conţinut comportamental ale fişei de evaluare –


doar cele prezente şi în Chestionarul E. A.. M. P. (vezi Tabelul 10).

Tabelul 10. Dimensiunile, subdimensiunile şi unităţile de semnificaţie ale F.E.M.P.


Dimensiune Subdimensiune Unitate de semnificaţie Nr. Item
chestionar
CV Limbaj structura logică a discursului; (1)
bogăţia / varietatea
elementelor de vocabular (2)
utilizate;
utilizarea corectă a regulilor
gramaticale; (3)
capacitatea de argumentare şi
susţinere a ideilor din (4)
discurs;
capacitatea de
conceptualizare (daca „îşi
găseşte cuvintele”). (5)
Paralimbaj intensitate (tărie) (scăzută  (6)
puternică);
fluenţă / ritm (continuă  (7)
discontinuă);
intonaţie (plată / monotonă (8)

 modulată).
CNV Mimică deschiderea ochilor (largă  (9)
(simptomatica îngustă);
labilă) direcţia privirii (directă  (10)
evitantă);
mobilitatea privirii (fixă  (11)

fugace);
varietatea mimică (ochi, (12)

sprâncene, gură, frunte,


maxilare)
Gestică / precizie (imprecise  (13)

Pagina 77 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

pantomimică precise);
controlul (controlate  (14)
impulsive);
Postură adoptă poziţii defensive (da / (15)
nu);
rigiditate (da / nu). (16)
Stereotipii comportamente de aranjare a (17)
psihomotorii ţinutei;
controlarea ritmului (18)
respirator.
Implicarea în activitate nelinişte in legătură cu (19)
desfăşurarea activităţii;
nelinişte în legătură cu (20)
atingerea obiectivelor;
susţinerea propriilor puncte (21)
de vedere;
iniţiativă. (22)

Cuantificarea manifestărilor psihocomportamentale observate la subiecţii participanţi


la experiment se realizează prin acordarea câte unui indice de la 1 (în foarte mică măsură) la
5 (în foarte mare măsură) în funcţie de gradul de semnificaţie al respectivilor indicatori ai
manifestărilor psihocomportamentale. Gradul de semnificaţie este stabilit în urma evaluării
frecvenţei şi intensităţii comportamentelor observate. În final, prin însumarea indicilor
obţinuţi pentru fiecare indicator în parte, obţinem un indice al manifestărilor
psihocomportamentale. Acesta poate lua valori între limitele ce caracterizează şi Chestionarul
E.A.M.P. (vezi Tabelul 9).

V. 7. 4. Metode de prelucrare statistică a datelor


În prezenta cercetare am utilizat următoarele metode de prelucrare statistică:
indicatori ai tendinţei centrale: media aritmetică – raportul dintre suma valorilor
distribuţiei şi numărul acestora.
Proprietăţile mediei aritmetice (se află la baza utilităţii pe care o prezintă media în
analize statistice avansate):
* adăugarea / scăderea unei constante la fiecare valoare a distribuţiei, măreşte / scade
media cu acea valoare;

Pagina 78 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

* înmulţirea / împărţirea fiecărei valori a distribuţiei cu o constantă, multiplică sau


divide media cu acea constantă;
* suma abaterii valorilor de la medie este întotdeauna egală cu zero;
*suma pătratului abaterilor de la medie va fi întotdeauna mai mică decât suma
pătratelor abaterilor în raport cu oricare alt punct al distribuţiei.
Avantajele mediei:
- reflectă valorile întregii distribuţii;
- are multe proprietăţi statistice dezirabile;
- adecvată pentru utilizare în statistici avansate.
Dezavantajele mediei:
- de obicei nu corespunde unei valori reale;
- nu este tocmai adecvată pentru scale ordinale;
- conduce la interpretări greşite pe distribuţii asimetrice;
- poate fi puternic afectată de scorurile extreme.
indicatori ai împrăştierii: amplitudinea absolută; abaterea standard (abaterea medie
pătratică)
Amplitudinea absolută – R – este dată de diferenţa dintre valoarea maximă şi valoarea
minimă a unei distribuţii. Utilitatea ei este dată de faptul că ne indică în mod absolut plaja de
valori între care se întinde distribuţia. Principalul dezavantaj constă în faptul că poate fi
influenţată de o singură valoare aflată la extremitatea distribuţiei.
Abaterea standard (abaterea medie pătratică) – este indicatorul principal al
împrăştierii, utilizat în diverse proceduri statistice avansate; se obţine prin extragerea
radicalului din expresia dispersiei. Pentru a-i justifica modul de utilizare în diverse formule,
reţinem câteva proprietăţi fundamentale ale abaterii standard:
* dacă se adaugă / scade o constantă la fiecare valoare a unei distribuţii, abaterea
standard nu este afectată;
* dacă se multiplică / divide fiecare valoare a unei distribuţii cu o constantă, abaterea
standard se multiplică / divide cu acea constantă;
*abaterea standard faţă de medie este mai mică decât abaterea standard faţă de orice
altă valoare a unei distribuţii.
verificarea normalităţii distribuţiei: coeficientul de simetrie şi coeficientul de boltire.
Expresia grafică a unei distribuţii poate avea o abatere pe orizontală şi pe verticală de
la forma „optimă”. O curbă are o formă „optimă” atunci când este simetrică şi când nu este
nici prea înaltă şi nici prea joasă. „Joasă” şi „înaltă” sunt, însă, expresii vagi, subiective.

Pagina 79 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Pentru a înlătura acest neajuns, au fost dezvoltaţi indicatori statistici specifici, numiţi: de
simetrie (skewness) şi de boltire (kurtosis). O distribuţie a cărei curbă de reprezentare este
orientată spre stânga, are o simetrie negativă, în timp ce distribuţia a cărei curbă de
reprezentare grafică este orientată spre dreapta, are o simetrie pozitivă.
Plaja de variaţie este în jurul valorii zero (care înseamnă boltire medie, „normală”,
mezocurtică). Indicele de boltire pozitivă indică o curbă „înaltă” (leptocurtică), iar indicele de
boltire negativă, o curbă „aplatizată” (platicurtice).
consistenţa internă (Cronbach alfa) – proprietatea itemilor de a corela
cu „ scorul global” al testului sau scalei din care face parte. Corelaţia dintre un item şi
scorul total, din care se omite acel item, ne oferă o indicaţie cu privire la relevanţa itemului
respectiv pentru rezultatul global al testului. Atunci când fiecare item este relevant, putem
spune că testul respectiv are „consistenţă internă”. Coeficientul Cronbach alfa este utilizat ca
un indicator al preciziei de măsurare a unui test, al consistenţei interne şi fidelităţii unui
instrument psihologic.
testul t al diferenţelor dintre mediile a două eşantioane independente.
Acest test statistic se utilizează în situaţiile în care vrem să aflăm dacă o variabilă
măsurată pe o scală de interval / raport diferă semnificativ între două grupuri (eşantioane)
diferenţiate pe o scală de tip nominal.
Condiţiile în care putem calcula testul t pentru eşantioane independente:
* eşantioane aleatoare;
* eşantioane independente (distincte d.p.d.v. al variabilei independente);
* variabila supusă măsurării să se distribuie normal în ambele populaţii. Aceasta ne
garantează că şi distribuţia diferenţelor dintre medii se distribuie normal. Totuşi, Teorema
limitei centrale ne permite asumarea normalităţii distribuţiei mediei de eşantionare chiar şi în
cazul variabilelor care nu se distribuie normal la nivelul populaţiei, pentru eşantioane mari.
Dacă însă analiza distribuţiilor indică forme aberante, se va alege soluţia unui test
neparametric.
* Dispersia celor două eşantioane să fie omogenă; există 3 situaţii în care această
condiţie nu trebuie să ne preocupe: când eşantioanele sunt suficient de mari, au acelaşi
volum, iar dispersiile celor două eşantioane sunt apropiate.
coeficientul de corelaţie parametrică Pearson – a fost introdus de Karl Pearson.
Atunci când performanţa la unul din testele aplicate tinde să crească şi performanţa la
cel de-al doilea tinde să crească. În acest caz avem ceea ce se numeşte corelaţie pozitivă.

Pagina 80 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Dacă performanţa mai mare la unul din teste se asociază sistematic cu performanţe
mai scăzute la cel de-al doilea test, avem o corelaţie negativă.
Intensitatea legăturii dintre cele două serii de valori se exprimă prin coeficientul de
corelaţie (r).

Capitolul VI
PREZENTAREA ŞI INTERPRETAREA REZULTATELOR

Ipotezele cercetării de faţă s-au confirmat. Astfel, a rezultat că există o corelaţie între
nivelul anxietăţii şi gradul de funcţionalitate al anlizatorului vizual la adolescenţi. Mai
concret, a rezultat că adolescenţii diagnosticaţi cu ambliopie prezintă valori mai mari la
scalele de anxietate, comparativ cu semenii lor fără astfel de probleme. Tot aşa, a rezultat că
subiecţii cu valori mai mari ale anxietăţii au tendinţa de exteriorizare într-o mai mare măsură
prin manifestări psihocomportamentale.

Corelaţia dintre anxietate şi nivelul funcţional al analizatorului vizual la adolescenţi

Toate instrumentele utilizate în investigaţia experimentală pe care am realizat-o


confirmă ipoteza menţionată mai sus.
Astfel, rezultatele la Chestionarul de anxietate Cattell, Scala de anxietate Hamilton,
Scala de autoevaluare a anxietăţii Zung, toate indică ideea potrivit căreia subiecţii ambliopi
înregistrează valori mai crescute ale anxietăţii.

Situaţia valorică a anxietăţii reflectată de Chestionarul Cattell


Tabelul 11. Valoarea Chestionar „C”
Văzători Ambliopi Total
anxietăţii ale celor două
loturi, reflectată de
Chestionarul de anxietate
Cattell

Pagina 81 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

N (nr. De subiecţi) 34 28 62
Media 33,25 41,55 37,40
Abaterea standard 6,92 7,79 7,35
Coeficientul de simetrie 0,407 0,554 0,302
Coeficientul de boltire −0,690 0,247 -0,143

Datele ne relevă faptul că media obţinută de subiecţii văzători este mai mică decât cea
a subiecţilor ambliopi, prima situându-se sub media teoretică a chestionarului, cea de a doua
uşor deasupra acesteia. Se observă că media eşantionului total se situează şi ea sub media
teoretică a chestionarului.
Fig. 2. Valenţele anxietăţii celor două categorii de subiecţi la Chestionarul „C”

80
70
60
50
40
30 41,55
20
33,25
10
0
Văzători Ambliopi

Coeficienţii de simetrie indică uşoare asimetrii pozitive pentru toate distribuţiile,


situate însă în limite normale, în intervalul (-1, 1).
Coeficienţii de boltire ai distribuţiilor rezultatelor adolescenţilor văzători indică o
curbă platicurtică, dar în limite normale – în intervalul (-1, 1), în timp ce coeficientul de
boltire al distribuţiei rezultatelor adolescenţilor ambliopi indică o curbă foarte uşor
leptocurtică
Din datele prezentate în Tabelul 11 rezultă că distribuţia datelor respectă condiţia
normalităţii atât în cazul subiecţilor văzători, cât şi în cazul celor ambliopi şi, de asemenea,
pentru întreg lotul de subiecţi participanţi la cercetare.

Situaţia valorică a anxietăţii reflectată de Scala de anxietate Hamilton

Pagina 82 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Tabelul 11. Valoarea anxietăţii ale celor două loturi, reflectată de Scala de anxietate
Hamilton
S.A.H.
Văzători Ambliopi Total
N (nr. De subiecţi) 34 28 62
Media 61,42 74,51 67,96
Abaterea standard 5,46 5,84 5,65
Coeficientul de simetrie -0,287 -0,107 -0,137
Coeficientul de boltire -0,798 -0,542 -0,562

Atât media scorurilor pentru văzători, cât şi media scorurilor pentru ambliopi sunt mai
mici decât media teoretică a scalei. Explicaţia poate proveni din faptul că Scala de anxietate
Hamilton este o scală clinică. Ea conţine indicatori mai „puternici” ai anxietăţii, cu o putere
de discriminare mare, dar cu o mai mică posibilitate de a surprinde forme mai uşoare de
anxietate. Cu toate acestea noi o considerăm utilă scopurilor cercetării noastre.

160

140

120

100

80

60

40

20 61,42 74,51
0
Văzători Ambliopi

Fig. 3. Valenţele anxietăţii adolescenţilor văzători şi ambliopi la Scala de anxietate


Hamilton

Pagina 83 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Se observă, din Tabelul 12, că ambele distribuţii sunt platicurtice şi uşor asimetrice
negativ, însă fără a depăşi limitele intervalului (-1, 1).
Din datele prezentate în Tabelul 12 rezultă că distribuţia datelor obţinute cu ajutorul
Scalei de anxietate Hamilton respectă condiţia normalităţii atât în cazul subiecţilor văzători,
cât şi în cazul celor ambliopi şi, de asemenea, pentru întreg lotul de subiecţi participanţi la
cercetare.
Valorile anxietăţii, aşa cum rezultă ele din actul autoevaluării
Tabelul 12. Autoevaluarea anxietăţii obţinute cu ajutorul Scalei Zung
S.A.A.Z.
Văzători Ambliopi Total
N (nr. de subiecţi) 34 28 62
Media 37,74 48,05 42,90
Abaterea standard 4,27 6,01 5,94
Coeficientul de simetrie -0,328 -0,071 -0,144
Coeficientul de boltire -0,651 -0,328 -0,562

Şi scala Zung este o scală utilizată cu precădere în psihologia clinică. Rezultatele


obţinute de subiecţi au aproximativ aceleaşi caracteristici ca şi cele despre care am vorbit
pentru Scala Hamilton. Practic, precizările pe care le-am făcut în cazul Scalei Hamilton sunt
valabile şi în cazul Scalei Zung.

100

80

60

40
48,05
20 37,74
0
Văzători Ambliopi

Fig. 4. Valenţele anxietăţii subiecţilor la Scala de autoevaluare a anxietăţii Zung

Amintim că prin această ipoteză ne-am propus să verificăm dacă nivelul anxietăţii
este mai ridicat la adolescenţii ambliopi în comparaţie cu cei văzători. Astfel, din punct de

Pagina 84 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

vedere statistic am presupus că mediile obţinute de adolescenţii cu ambliopie la chestionarele


de anxietate vor fi semnificativ mai mari decât cele ale adolescenţilor văzători.
Conform datelor din Tabelul 11, media scorurilor subiecţilor văzători pentru variabila
anxietate (Cattell) este de 33,25, în timp ce media scorurilor subiecţilor ambliopi pentru
aceeaşi variabilă este 41,55. Calculul testului t pentru eşantioane independente ne-a condus la
confirmarea ipotezei, întrucât t = 3,287 pentru un prag de semnificaţie p = 0,034 (< 0,05).

Raportul dintre valorile anxietăţii şi bogăţia comportamentului manifest.


Şi ipoteza potrivit căreia raportul dintre valorile anxietăţii şi bogăţia
comportamentului exteriorizat a fost confirmată.
Aceasta s-a putut demonstra prin următoarele informaţii elaborate statistic cu ajutorul
instrumentelor (C.E.A.M.P., F.E.M.P.), care ne-au permis o mai bună evaluare a subiecţilor
din punct de vedere al manifestărilor psihocomportamentale:

Chestionarul de evaluare şi autoevaluare a manifestărilor psihocomportamentale


(C.E.A.M.P.)

Tabelul 13. Valoarea manifestărilor psihocomportamentale ale celor două loturi


reflectată de C.E.A.M.P.
C.E.A.M.P.
Văzători Ambliopi Total
N (nr. de subiecţi) 34 28 62
Media 32,35 65,93 49,14
Abaterea standard 4,56 7,98 7,43
Coeficientul de simetrie -0,340 0,421 0,257
Coeficientul de boltire -0,238 0,185 0,172

Din Tabelul 14 se observă diferenţa foarte mare dintre media scorurilor obţinute de
cele două categorii de participanţi la cercetare (văzători şi ambliopi). Mai mult, împrăştierea

100

80

60

40 65,93
20
32,35
Pagina 85 din 100
0
Văzători Ambliopi
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

scorurilor subiecţilor ambliopi este mai mare (abaterea standard = 7,98 faţă de 4,56 – a
scorurilor subiecţilor văzători.)
Fig. 5. Valenţele anxietăţii pentru Chestionarul E.A.M.P

De asemenea, în scopul evaluării manifestărilor psihocomportamentale /


comportamentelor dezadaptative, am recurs la informaţiile obţinute în urma desfăşurării
activităţii de debate; pe baza acestora am întocmit fişe de evaluare. Menţionăm faptul că
activitatea de debate organizată cu ajutorul metodei experimentului este prezentată în partea
finală a acestei lucrări sub forma unei propuneri de program a optimizării manifestărilor
psihocomportamentale.
În continuare prezentăm rezultatele obţinute în urma utilizării acestei fişe:

Fişa de evaluare a manifestărilor psihocomportamentale


Tabelul 14. Valoarea manifestărilor psihocomportamentale ale celor două loturi
reflectată de F.E.M.P.
F.E.M.P.
Văzători Ambliopi Total
N (nr. de subiecţi) 4 4 8
Media 39,28 70,56 54,92

Astfel, am observat că scorurile obţinute de subiecţii ambliopi cu nivel ridicat de


anxietate sunt mult mai mari decât cele ale subiecţilor văzători cu nivel ridicat de anxietate.
Proporţiile se păstrează şi în cazul subiecţilor cu scoruri mici la anxietate incluşi în lotul
experimental. Astfel şi adolescenţii ambliopi cu scoruri mici la anxietate, deşi au obţinut
rezultate semnificativ mai mici decât ambliopii cu scoruri mari la anxietate, totuşi
manifestările lor psihocomportamentale dezadaptative sunt mai frecvente şi mai intense
(acest fapt îl exprimă scorul global din Fişa de observaţie a manifestărilor
psihocomportamentale) decât la văzătorii cu un nivel scăzut de anxietate.

Pagina 86 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Fig. 6. Valenţele manifestărilor comportamentale pentru F.E.M.P.

100

80

60
70,56
40

20 39,28

0
Văzători Ambliopi

În această ipoteză am presupus că dacă gradul de anxietate al adolescenţilor ambliopi


este ridicat, atunci manifestările psihocomportamentale ale acestora vor fi mai pronunţate.
Astfel, presupunem o relaţie directă, o corelaţie pozitivă între scorurile la anxietate şi cele
obţinute în urma aplicării Chestionarului de evaluare şi autoevaluare a manifestărilor
psihocomportamentale.
Corelând şirurile de date corespunzătoare variabilelor anxietate şi manifestări
psihocomportamentale, pentru lotul de subiecţi ambliopi (N = 28) am obţinut un coeficient de
corelaţie r = 0,461, pentru un prag de semnificaţie de p = 0,021 (< 0,05). Aceasta înseamnă că
la nivelul grupului de subiecţi ambliopi investigaţi, între cele două variabile din ipoteză există
o corelaţie pozitivă relativ puternică, ceea ce ne îndreptăţeşte să spunem că ipoteza este
susţinută de datele empirice. Pentru a putea spune cât din variaţia manifestărilor
psihocomportamentale este explicată de variaţia anxietăţii, calculăm coeficientul de
determinare prin ridicarea la pătrat a coeficientului de corelaţie obţinut prin calculele
anterioare. În acest fel constatăm că valoarea coeficientului de determinare este r2 = 0,213.
Valoarea nu este una foarte ridicată, însă trebuie să avem în vedere faptul că în practică
relaţiile dintre variabile sunt mult mai complexe decât ceea ce poate surprinde corelaţia
statistică dintre două variabile. Ele se pot influenţa reciproc la fel de bine cum pot fi,

Pagina 87 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

împreună, influenţate de una sau mai multe variabile nesupuse evaluării, dar a căror influenţă
poate fi controlată prin procedee statistice mai complexe.

Verificarea validităţii de conţinut a instrumentelor utilizate. Ne propunem în


continuare să cercetăm dacă itemii incluşi în instrumentul de cercetare sunt într-adevăr
expresia unor eşantioane de comportament reprezentative pentru constructul (psihologic în
cazul de faţă) studiat. Pentru aceasta vom analiza consistenţa internă a acestora. Dorim deci
să verificăm dacă itemii cuprinşi în instrumentele utilizate contribuie la constituirea
semnificaţiei constructelor psihice anxietate şi, respectiv, manifestări psihocomportamentale.
Consistenţa internă, ca măsură a validităţii de conţinut şi totodată a fidelităţii, se defineşte ca
proprietatea itemilor de a corela cu „scorul global” al testului sau scalei din care face parte.
Din moment ce toţi itemii trebuie să reflecte un anumit atribut, ei trebuie să manifeste o
varianţă comună, să coreleze unii cu alţii şi, în acelaşi timp să coreleze fiecare individual cu
scorul care reflectă atributul respectiv. Corelaţia dintre un item şi scorul total, din care se
omite acel item, ne oferă o indicaţie cu privire la relevanţa itemului respectiv pentru
rezultatul global al testului. Atunci când fiecare item este relevant, putem spune că testul
respectiv este are „consistenţă internă”.
În urma calculării coeficientului Cronbach alfa pentru cele 5 instrumente am obţinut
următoarele rezultate (vezi Tabelul 16).
După cum se poate observa, avem 2 cazuri în care Cronbach alpha este mai mic de
0,7. Reiterând procedura am constatat că orice item am elimina nu s-ar putea depăşi pragul
menţionat. Este ştiut însă faptul că în anumite cazuri sunt acceptaţi şi coeficienţi Cronbach
alpha mai mici de 0,7, dar neapărat mai mari de 0,6 – condiţii pe care le respectă şi
C.E.A.M.P. şi F.E.M.P.

Tabelul 15. Cronbach alfa pentru cele 5 instrumente


Instrumente Chestionar S.A.H. S.A.A.Z. C.E.A.M.P. F.E.M.P.
„C”
Cronbach 0,91 0,76 0,74 0,69 0,67
alpha

Am văzut cum a fost obţinută forma finală a principalelor instrumente de măsurare a


anxietăţii şi manifestărilor psihocomportamentale.

Pagina 88 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Încercăm, de asemenea, şi o verificare a validităţii convergente a instrumentelor de


anxietate utilizate. Validitatea convergentă, este o formă a validităţii externe şi „se referă la
relaţia testului sau fişei de evaluare cu alte tipuri de măsurători” (Pitariu, 2000), mai precis la
„calitatea dimensiunilor care intră în componenţa unui tip de fişă de evaluare cu un anumit
format de a covaria cu un tip de sistem de evaluare similar, care măsoară acelaşi lucru, dar
are alt format” (ibidem).
Concret, trebuie să vedem în ce măsură corelează rezultatele obţinute cu ajutorul celor
trei instrumente de culegere a datelor, luate două câte două, prin corespondenţă: Chestionar
„C” – S.A.H.; Chestionar „C” – S.A.A.Z. Dat fiind faptul că avem de a face cu scale de
măsurare de interval putem utiliza un test statistic parametric, cum este cel de calcul al
coeficientului de corelaţie Pearson.
Coeficienţii din Tabelul 17 indică existenţa unor corelaţii pozitive puternice între
scorurile obţinute cu ajutorul instrumentelor pentru anxietate utilizate – Chestionar „C”, Scala
de anxietate Hamilton şi Scala de anxietate Zung. –, ceea ce dovedeşte că măsurătorile
noastre sunt într-adevăr valide. De precizat că am calculat coeficienţii de corelaţie între datele
obţinute pentru toţi subiecţii şi nu pentru categoriile în care sunt grupaţi, deoarece suntem
interesaţi de relaţia dintre rezultatele obţinute cu cele trei instrumente pentru întreg lotul de
subiecţi, fără a dori să aprofundăm mai mult studiul la nivelul grupelor.

Tabelul 16. Matricea de corelaţii dintre scorurile obţinute cu ajutorul instrumentelor


pentru anxietate utilizate
Chestionar „C”

Scala de autoevaluare a anxietăţii Zung


Scala de anxietate Hamilton

Chestionar „C” Pearson Correlation ,712* ,


669**
Sig. (2-tailed) ,000 ,

Pagina 89 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

000
N 62 62
Scala de Pearson Correlation ,
anxietate 507**
Sig. (2-tailed) ,
Hamilton
000
N 62
Scala de Pearson Correlation
Sig. (2-tailed)
autoevaluare a
N
anxietăţii Zung
** Corelaţia este semnificativă pentru pragul de semnificaţie de 0.01
* Corelaţia este semnificativă pentru pragul de semnificaţie de 0.05

Din Tabelul 17 se observă că cele mai puternice corelaţii se înregistrează între


Chestionarul de anxietate Cattell şi Scala de anxietate Hamilton (r = 0,712) şi între
Chestionarul de anxietate Cattell şi Scala de autoevaluare a anxietăţii Zung (r = 0,669), în
timp ce între Scala de anxietate Hamilton şi Scala de autoevaluare a anxietăţii Zung am
obţinut o corelaţie mai slabă (r = 0,507). Aceasta, în condiţiile în care gradul de asemănare
dintre cele două scale, dacă se poate spune aşa, este mai mare decât gradul de asemănare
dintre fiecare dintre ele şi Chestionarul „C”.

Pagina 90 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Capitolul VII
CONCLUZII ŞI PROPUNERI

VII. 1. Concluzii

Înainte de a trece la expunerea concluziilor propriu-zise, legate de rezultatele


cercetării, dorim să facem câteva precizări de natură metodologică. Astfel, trebuie să
recunoaştem un fapt care, într-o anumită măsură, poate constitui o limită a acesteia. Este
vorba despre faptul că modalitatea de validare a instrumentelor utilizate poate fi contestată.
De aceea, precizăm că nu emitem pretenţia unei validări complete a instrumentelor, ci
considerăm că am atins doar un anumit nivel de rigurozitate ştiinţifică, care ne-a permis
utilizarea lor într-o cercetare de genul celei efectuate.
Cum toată cercetarea a avut ca centru de greutate ipotezele, şi concluziile le vom
formula tot în funcţie de ipoteze. Să vorbim pentru început despre nivelul anxietăţii la
adolescenţii ambliopi, comparativ cu cei văzători. În urma cercetărilor efectuate am observat
că mediile obţinute de adolescenţii cu ambliopie la chestionarele de anxietate au fost
semnificativ mai mari decât cele ale adolescenţilor văzători.
Un alt aspect abordat în cercetarea de faţă se referă la faptul că anxietatea se află în
relaţie directă cu manifestările psihocomportamentale ale acestora, interesându-ne în special
cazul subiecţilor cu ambliopie. Altfel spus, în cazul subiecţilor cu ambliopie, cu cât nivelul
anxietăţii este mai ridicat, cu atât frecvenţa şi intensitatea manifestărilor
psihocomportamentale dezadaptative sunt mai mari.
Se consideră că o cercetare este cu atât mai valoroasă, cu cât rezultatele ei sugerează
noi direcţii de cercetare. În acest sens, cercetarea noastră poate fi succedată de studii care să
urmărească elaborarea unor programe de scădere / ameliorare a nivelului anxietăţii la
adolescenţii ambliopi prin utilizarea şi perfecţionarea de metode (evident, la scară mai largă –
cu un număr mai mare de participanţi, cu mai multe întâlniri succesive).

VII. 2. Propunere de program a optimizării manifestărilor psihocomportamentale

Încercăm o propunere de program pentru optimizarea manifestărilor


psihocomportamentale, iar în acest sens facem apel la metoda experimentului. În cadrul

Pagina 91 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

acestei metode, experimentatorul intervine efectiv, provoacă intenţionat fenomenul, izolează


variabilele cercetate – variabilele dependente de alte variabile – variabilele independente,
manipulate de cercetător, care pot influenţa manifestarea fenomenului investigat. La nivelul
experimentului sunt comparate rezultatele obţinute în cadrul grupului experimental (la nivelul
căruia cercetătorul introduce variabila / variabilele experimentale) cu cele obţinute în cadrul
grupului martor sau de control (în care nu se intervine), pentru a vedea în ce măsură ele se
datorează variabilelor experimentale utilizate.
Experimentul realizat de noi se sprijină practic pe celelalte metode utilizate, pe datele
obţinute cu ajutorul chestionarelor şi pe datele înregistrate prin observaţie. În cazul
experimentului nostru ceea ce se numeşte intervenţia cercetătorului pentru manipularea
variabilei independente constă în formarea a două echipe din adolescenţi văzători şi
adolescenţi ambliopi pe baza rezultatelor obţinute la chestionarele de anxietate, în timp ce
variabila dependentă este reprezentată de manifestările psihocomportamentale.
Astfel, am selectat 8 adolescenţi, câte 4 din fiecare categorie - văzători şi ambliopi,
respectiv cu nivel de anxietate mare şi nivel de anxietate mic (vezi Tabelul 18).

Tabelul 17. Adolescenţi selectaţi pentru activitatea experimentală


Capacitatea de vedere Total
Văzători Ambliopi
Nivel de Scăzut 2 2 4
Ridicat 2 2 4
anxietate
Total 4 4 8

În formarea echipelor, pe lângă criteriile deja menţionate, am mai luat în calcul


evitarea formării unor grupuri omogene (dat fiind faptul că interacţiunile complexe pe care le
presupune viaţa socială de cele mai multe ori implică apartenenţa la grupuri eterogene şi
solicită un nivel ridicat de adaptabilitate). Din acest motiv, cele două echipe (echipa 1 şi
echipa 2) au fost formate din câte:
un adolescent văzător cu nivel scăzut de anxietate;
un adolescent văzător cu nivel ridicat de anxietate;
un adolescent ambliop cu nivel scăzut de anxietate;
un adolescent ambliop cu nivel ridicat de anxietate.

Activitatea celor două echipe a fost de tip debate, toate etapele acesteia desfăşurându-
se pe perioada a cca. 2 ore.

Pagina 92 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Tema de dezbatere a fost: Toţi suntem creaţi egali. După aceea, fiecare e pe cont
propriu, având rolul să provoace reacţii şi atitudini diferite subiecţilor implicaţi în cercetare,
în conformitate cu propria lor personalitate (tema făcând trimitere la aspectele ereditare şi la
cele dobândite, la istoria personală a individului).
Desfăşurarea activităţii de debate:
Etapa I – activitate organizatorică
formarea celor două echipe, conform criteriilor mai sus stabilite;
tragerea la sorţi a tipului de argumente (pro / contra) pe care le au de pregătit cele
două echipe şi a ordinii de prezentare (începând cu argumentele pro).
Etapa a II-a – activitate de instruire, frontală
Moderatorul (cercetătorul) aduce la cunoştinţa membrilor echipelor regulamentul de
desfăşurare a activităţii.
Etapa a III-a – activitate în cadrul echipelor (individuală şi de grup)
pregătirea pe loc a argumentelor (una dintre echipe pro cealaltă contra) legate de tema
de lucru
Subetape:
fiecare membru pregăteşte o listă de argumente - cât mai multe (activitate
individuală);
fiecare membru al echipei prezintă celorlalţi argumentele sale;
negocierea şi alegerea celor mai bune patru argumente în vederea prezentării.
Etapa a IV-a – activitate inter-echipe
prezentarea şi negocierea argumentelor
Subetape:
fiecare membru al Echipei 1 prezintă câte un argument pro;
construirea de contraargumente de către Echipa 2 la argumentele pro ale Echipei 1;
fiecare membru al Echipei 2 prezintă câte un contra-argument la argumentele pro ale
Echipei 1;
fiecare membru al Echipei 2 prezintă câte un argument contra;
construirea de contraargumente de către Echipa 1 la argumentele contra ale Echipei 2;
fiecare membru al Echipei 1 prezintă câte un contra-argument la argumentele contra
ale Echipei 2;
Etapa a V-a (activitate de grup)
Stabilirea celui mai puternic argument şi a celui mai puternic contra-argument de
către fiecare echipa.

Pagina 93 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Etapa a VI-a (activitate inter-echipe)


prezentarea celui mai puternic argument şi a celui mai puternic contra-argument de
către fiecare echipa succesiv;
negocierea rezultatului final (participanţilor li se cere să negocieze pentru a ajunge la
un rezultat comun);

În concluzie, experimentul a constat în formarea a două echipe din adolescenţi


văzători şi adolescenţi ambliopi pe baza rezultatelor obţinute la chestionarele de anxietate,
deci variabila independentă este reprezentată de capacitatea de vedere. De asemenea, am
văzut că variabila dependentă este reprezentată de manifestările psiho-comportamentale. În
urma desfăşurării activităţii de debate au fost completate fişe de evaluare a manifestărilor
psihocomportamentale / comportamentelor dezadaptative.
ANEXA A
S.A. Hamilton

Vă rugăm să citiţi cu atenţie situaţiile de mai jos. Precizaţi în ce măsura v-aţi


confruntat cu ele în ultimele şase luni, marcând cu un X în dreptul variantei de răspuns care
vi se potriveşte cel mai bine (acordaţi câte un singur răspuns pentru fiecare situaţie).
Deloc / În foarte mică măsură

În mică măsură

Într-o măsură medie

În mare măsură

În foarte mare măsură

1 nelinişte
2 anticipare a ceea ce este mai rău
3 iritabilitate
4 oboseală fără a depune un efort care s-o justifice
5 încordare, incapacitate de relaxare
6 reacţii de tresărire
7 tremurături
8 tendinţa de a vă plânge în legătură cu o serie de
fapte
9 teamă de persoane străine

Pagina 94 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

1 teamă de animale
0
1 teamă de aglomeraţie
1
1 dificultăţi de adormire
2
1 somn întrerupt
3
1 spaime nocturne
4
1 dificultăţi în concentrarea atenţiei
5
1 dificultăţi in menţinerea unui
6 nivel ridicat al atenţiei
1 memorie slabă
7
1 lipsa de interes in activitate
8
1 trezire matinală
9
2 agitaţie in timpul zilei
0
2 dureri musculare
1
2 contracţii musculare
2
2 tonus muscular crescut
3
2 voce nesigură
4
2 ţiuit în urechi
5
2 vedere înceţoşată
6
2 transpiraţii reci si calde
7
2 tahicardie
8
2 dureri în piept

Pagina 95 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

9
3 senzaţii de leşin
0
3 respiraţie grea
1
3 oftat
2
3 senzaţie de sufocare
3
3 dureri abdominale
4
3 senzaţii de stomac plin
5
3 greaţă
6
3 urinări frecvente
7
3 disfuncţionalităţi la nivel de libido / dorinţă
8 sexuală
3 amenoree / ejaculare precoce
9
4 gură uscată
0
4 îmbujorări / paloare accentuate
1
4 dureri de cap intense
2
TOTAL

ANEXA B
S.A.A.Z.
Vă rugăm să citiţi cu atenţie următoarele enunţuri. Pentru fiecare dintre acestea,
marcaţi cu un X în dreptul coloanei care justifica cel mai bine propriile trăiri (acordaţi câte un
singur răspuns pentru fiecare enunţ).

Pagina 96 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Niciodată / foarte rar

Uneori
Rar

Des

Foarte des
1 Mă simt mult mai agitat şi mai neliniştit decât de
obicei.
2 Îmi este teamă fără a avea vreun motiv concret.
3 Mă îngrijorez şi intru în panică uşor.
4 Simt că lumea mea se prăbuşeşte.
5 Simt că totul este în regulă şi că nu o să se
întâmple nimic rău.
6 Îmi tremura mâinile şi picioarele.
7 Mă deranjează durerile de cap, gât şi spate.
8 Mă simt slăbit şi obosesc repede.
9 Sunt calm şi mă liniştesc uşor.
1 Simt cum inima îmi bate foarte tare.
0
1 Mă deranjează stările de ameţeală pe care le am.
1
1 Am stări de leşin sau am senzaţia ca leşin.
2
1 Pot sa inspir şi sa expir uşor.
3
1 Simt amorţeală şi furnicaturi în degetele de la
4 mâini şi de la picioare.
1 Mă deranjează durerile de stomac şi indigestia.
5
1 Urinez des.
6
1 Mâinile mele sunt de obicei uscate şi calde.
7
1 Îmi ard obrajii şi mă înroşesc.
8
1 Adorm uşor şi mă odihnesc bine in timpul nopţii.
9
2 Am coşmaruri.
0
TOTAL
ANEXA C

Pagina 97 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Chestionar E.A.M.P.

INSTRUCŢIUNI:
În cele ce urmează vă sunt prezentate o serie de aspecte comportamentale. Vă rugăm
să le citiţi cu atenţie şi să răspundeţi în ce măsură v-aţi confruntat cu fiecare dintre ele, prin
marcarea cu X a căsuţei din dreptul variantei de răspuns care vă caracterizează cel mai bine.

în foarte mică măsură

în mică măsură

în măsură medie

în mare măsură

în foarte mare măsură


1 Atunci când prezint un referat la şcoala, mi se
întâmplă să pierd firul logic al discursului.
2 În comunicarea cu celelalte persoane folosesc un
vocabular bogat, variat.
3 Când vorbesc mi se întâmplă să mai fac erori
gramaticale.
4 Când sunt într-un grup reuşesc să îmi argumentez
şi să îmi susţin ideile
5 Când vorbesc in faţa altor oameni îmi găsesc cu
uşurinţă cuvintele
6 Mi se spune adeseori ca din cauza emoţiilor
vorbesc prea tare sau mai încet.
7 Reuşesc sa îmi exprim uşor gândurile în cuvinte,
fără întreruperi.
8 Simt nevoia să îmi reglez vocea pentru a căpăta o
tonalitate adecvată contextelor in care mă aflu.
9 În fotografii, privirea mea creează impresia unui
om speriat.
10 Adesea evit privirea persoanelor cu care vorbesc.

Pagina 98 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

În mică măsură

În mare mare măsură

În foarte mare măsură


În măsură medie
În foarte mică măsură
11 Obişnuiesc să îmi menţin privirea relativ fixa
atunci când comunic cu o persoană.
12 Sunt expresiv prin mimica mea atunci când
comunic cu alte persoane.
13 Am uneori gesturi stângace, imprecise.
14 Îmi controlez cu uşurinţă gesturile, chiar dacă
sunt preocupat de un lucru urgent.
15 În timp ce vorbesc cu alte persoane simt nevoia
să-mi încrucişez braţele.
16 Uneori, in timpul orelor de curs sau întâlnirilor
stau atât de încordat încât resimt dureri
musculare.
17 Adesea am impresia că ţinuta mea nu este în
ordine şi simt nevoia să o aranjez.
18 Nu am probleme de respiraţie în timp ce vorbesc
în public.
19 Simt o oarecare nelinişte în legătură cu activitatea
ce urmează să o desfăşor.
20 Grija pentru a duce la bun sfârşit o activitate îmi
perturbă ritmul normal de lucru.
21 Îmi susţin cu tărie părerile, fără a fi stânjenit de
acest fapt.
22 Chiar dacă ştiu ce trebuie făcut într-o activitate de
grup, îi las pe alţii să ia iniţiativa.

ANEXA D
F.E.M.P.

ni Sub- Indicatori Subiecţi


1 2 3 4 5 6
dimensiuni
Limbaj structura logică a discursului
bogăţia / varietatea elementelor de vocabular utilizate

Pagina 99 din 100


Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

utilizarea corectă a regulilor gramaticale


capacitatea de argumentare şi susţinere a ideilor din discurs
capacitatea de conceptualizare (daca „îşi găseşte cuvintele”)
Paralimbaj intensitate (tărie) (scăzută  puternică)
fluenţă / ritm (continuă  discontinuă)
intonaţie (plată / monotonă  modulată)
Mimică deschiderea ochilor (largă  îngustă);
atic direcţia privirii (directă  evitantă);
mobilitatea privirii (fixă  fugace);
varietatea mimică (ochi, sprâncene, gură, frunte, maxilare)
Gestică / precizie (imprecise  precise)
pantomimică controlul (controlate  impulsive)
Postură adoptă poziţii defensive (da / nu);
rigiditate (da / nu).
Stereotipii comportamente de aranjare a ţinutei;
controlarea ritmului respirator.
psihomotorii
a în activitate nelinişte in legătură cu desfăşurarea activităţii;
nelinişte în legătură cu atingerea obiectivelor;
susţinerea propriilor puncte de vedere;
iniţiativă.

Pagina 100 din 100