Mihai EMINESCU - biografie - (opera si scrierile)

(numele de nastere: Mihai Emi-novici), n. 15 ian. 1850 (20 dec. 1849?), Botosani (Ipotesti?,
 jud. Botosani) - m. 15 iun. 1889,
1889, Bucuresti.

Poet, prozator si publicist.

Al saptelea din cei 11 copii al caminarului Gheorghe Eminovici, descendent al unei familii de
tarani romani din nordul Moldovei, si al Ralucai, din familia mici lor boieri Iurascu din
Joldesti.

 Nota asupra zilei si locului nasterii lui Eminescu - de Titu Maiorescu

Intr-un registru (pastrat de d. Iacob Negruzzi), in care membrii societatii literare "Junimea" si-
au insemnat data si locul nasterii lor, sta scris pe pagina a doua de propria mana a lui
Eminescu in dreptul numelui sau: "20 decembrie 1849, Botosani", si deasupra este chiar 
intercalat sfantul "Ignat", pe care biserica ortodoxa il serbeaza in adevar la 20 decembrie.

Insa din corespondenta ce am avut-o in a. 1889 relativ la biografia lui Eminescu, am si o

scrisoare de la sora mai mare a poetului, doamna A. Drogli, din Cernauti, 3 iulie 1889, in care
se zice: "Biografia fratelui Mihail (publicata in Familia, no.2, anul 1885) este exacta, cu
deosebire ca s-au nascut in satul
s atul Ipotesti langa orasul Botosani, departare de 1 1/2 ora,
 proprietatea tatalui nostru".

S-a ivit astfel indoiala asupra locului nasterii, dar s-a ivit indoiala si asupra timpului; in
matricula gimnaziului din Cernauti, unde a studiat Eminescu, se vede trecuta ziua nasterii lui
ca fiind 14 decembrie 1849. Toata nedumerirea a incetat ast azi in urma cercetarilor d-lui N.
D. Giurescu, al caror rezultat l-a publicat printr-o scrisoare in Convorbiri literare de la 1 iunie
1912, de unde extragem urmatoarele:

"Dupa o zadarnica excursiune ce am facut ini n Ipotesti, satul copilariei lui Eminescu, d. G.
Cerchez (pe atunci prefectul judetului Botosani) a primit urmatorul raspuns la o scrisoare ce
adresase maicei Agapia Gherghel, starita schitului Agafton, unde traieste o matusa a poetului:

1891, martie 29, Agafton

Domnule prefect,
D. poet Eminescu este nascut in Botosani; aceasta este foarte sigur, caci am intrebat pe maica
Fevronia Iorascu, care au fost de fata cand s-a nascut. Este cunoscut inca ca botezul i s-au
cetit de catre preotul Dimitrie, de la Ospenia
Agapia Gherghel"
Am pornit spre biserica Uspenia ce-i mai zice si biserica Domneasca - catedrala din Botosani.
Am cautat pe preotul Dimitrie si dupa rascolirea catorva groase volume prafuite de vreme in
care erau trecute numele tuturor botezatilor de "Dumnealui preotul iconomIon
iconomIon Stamati",
acuma raposat, incepand cu a. 1832 am gasit in urmatoarele randuri pe cari le dau in exacta
transcriere:

"Nascut la 15 ghenarie 1850, din parintii: Gheorghe Eminovici, proprietar, si sotia sa Ralu,
nascuta Vasile Iurascu, care primi botezul in 21 ghenarie; s-a numit Mihail, avand nas pe
dumnealui stolnicul Vasile Iurascu".
Acest volum se afla in buna pastrare a preotului Dimitrie, de la mai sus pomenita biserica
Ramane (asadar) cu totul sigur ca Mihail Eminescu s-a nascut in Botosani in ziua
zi ua de 15
ianuarie 1850."
Credem si noi ca aceasta concluziune a d-lui Giurescu trebuie primita si ca, prin urmare,
 poetul nostru este nascut la 15 ianuarie 1850 in Botosani.
Botosani.

--------------

Copilaria si-o petrece la Ipotesti, unde-si incepe, probabil, studiile in casa, cu un prof. neamt;
inscris la Nazional Hauptschule din Cernauti in clasa a treia (1838), absolva scoala primara in
1860. Urmeaza apoi „K. K. Ober -Gim-nasium"-ul
-Gim-nasium"-ul din Cernauti, dar in clasa a doua fuge de la
scoala si se intoarce in Ipotesti, nesuportand rigorile formale ale disciplinei scolare. Revine la
gimnaziu - ca „privatist" -, dar e tentat mereu de noi evadari: in 1864 era copist la Tribunalul
din Botosani, dupa ce in primavara se pare ca abandonase Cernautiul urmand trupa Tar-dini-
Vladicescu, simptom al puternicei atractii pe care lumea teatrului o va exercita asupra sa.
incearca astfel, intermitent si fara succes, sa recupereze examenele pierdute, pana cand
moartea lui Aron Pumnul (1866) magistrul iubit si stimat, il indeparteaza definitiv de
Cernauti, dar ii prilejuieste si debutul literar cu o poezie ocazionala: La mormantul lui Aron
Pumnul (in brosura Laecrimioarele invaetaeceilor gimnaesiasti de n Cer-naeuti la mormantul
 preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul,
Pumnul, Cernauti, 1866). in 25 febr./9 mart. 1866
debuteaza la Familia cu poezia De-as avea, entuziast salutata de directorul revistei, Iosif 
Vulcan, care si schimba numele poetului din Eminovici in EMINESCU Parasind Bucovina,
rataceste prin Transilvania, incercand sa-si completeze studiile liceale (Sibiu, Blaj); discipolul
lui Aron Pumnul e preocupat insa, deopotriva, sa culeaga material si sa vada locuri legate de
momente cruciale din istoria romanilor; jurnalul lui Toma Nour din Geniu pustiu est e ecoul
acestor preocupari. in toamna anului 1866 trece in Muntenia, unde e sufleur s i copist in
trupele lui IorguCaragiale
IorguCaragiale (1866-1868), Pascali (1868), apoi la Teatrul National din Bucuresti,
 pana cand acest vagabondaj este intrerupt prin interventia tatalui sau. Caminarul il trimite
 pentru studii la Viena, desi situatia studiilor gimnaziale pare neclarificata.

La Viena, audiaza, intre 1869 si 1872, ca Ausserordentlich, cursurile de fil osofie ale lui R.
Zimmermann si Th. Vogt, cursuri de limbi romanice, medicina, economie politica, citeste
filosofie, se orienteaza in stiinte (preocupari de fizica, matematica etc. va avea pana la
sfarsitul vietii), desfasoara o activitate entuziasta, agitatoric-nationala,
agitatoric-nationala, in soc. „Romania juna"
si leaga cateva prietenii trainice, ca aceea cu Slavici. Dupa o perioada de colab. la Familia,
incearca o apropiere de cercul junimist, in care lucrarile sale sunt primite cu sentimentul
descoperirii marelui poet al epocii: primele poezii trimise Convorbirilor literare (Venere si
Madona, Epigonii, Mortua est!) apar in 1870 si 1871, servindu-i lui Maiorescu drept
 argumente principale in definirea „directiei noi". Aparitia, la 15 apr. 1870, a poemei Venere si
Madona in Convorbiri literare marcheaza in istoria poeziei romanesti un moment cu valoare
de eveniment: poezia traditional pasoptista publicata in Familia e inlocuita, fara tranzitii
(tranzitia e vizibila doar in manuscrise si postume), cu un registru liric structural diferit, in
care se pot recunoaste elementele constitutive ale „eminescianismului". in 1872, EMINESCU
revine in tara; dorind sa-1 pregateasca pentru o cariera universitara, Maiorescu il determina
sa-si continue studiile, la Berlin, cu un ajutor banesc acordat de „Junimea". In 1872-1874
urmeaza, la Univ. din Berlin, cursuri de filosofie (tinute de Zeller, Diihring, Althaus etc),
istorie (Lepsius), lb. sanscrita si mitologie comparata, fara a-si incheia insa studiile si fara a-si
lua doctoratul. Reintors la Iasi, lucreaza ca director al Bibliotecii Centrale (1874), de unde e
inlocuit de D. Petrino, care-1 da in judecata pentru imaginare lipsuri de carti. Functioneaza ca
 prof. la Institutul Academic si ca revizor scolar (1875-1876, perioada cand il cunoaste pe
Creanga). O data cu caderea guvernului liberal din car e facea parte Maiorescu, EMINESCU
 pierde postul de revizor si devine redactor la Curierul de Iasi. Participarea la sedintele
„Junimii", prietenia cu Creanga si iubirea, furtunoasa, pentru Veronica Miele marcheaza anii
 petrecuti in Iasi. Din 1877 e la Bucuresti, redactor (alaturi de Slavici si Caragiale) la Timpul.
Urmeaza sase ani de epuizanta activitate jurnalistica, incheiata prin izbucnirea bolii, care
marcheaza destinul tragic al Eminovicilor si pune capat istovitoarei tensiuni a gandului
(1883). Poetul care dezvaluise „setea de repaos" a lui Hyperion se cufunda in nebunie ca-ntr-o
salvatoare uitare; cand Maiorescu ii aduce la sanatoriu voi. de Poezii aparut in dec. 1883,
EMINESCU il primeste ca pe un obiect strain, lipsit de sens. Voi. editat de Maiorescu
dezvaluie culturii romane fenomenul EMINESCU si, o data cu el, propriile ei posibilitati
latente, nebanuite. Dar, in timp ce spaitualitatea romaneasca ajungea la cunoasterea de sine
 prin poezia eminesciana, poetul rugii din Oda (in metru antic) („Ca sa pot muri linistit pe
mine / Mie reda-ma") se indeparta de propria-i creatie, supravietuindu-si dureros intr -o lunga
agonie de sase ani, cu rastimpuri de luciditate care sunt rastimpuri de constiinta deplina a bolii
si a prabusirilor launtrice.

In inceputurile ei, poezia eminesciana nu se revendica de la lirica postpasoptista cu care e

contemporana, ci se incadreaza, prin conceptie, tematica, tonalitate sentimentala si univers
imagistic, in cea mai pura traditie a liricii pasoptiste. incadrarea insemneaza, de fapt, optiunea,
explicit formulata in 1867 in poezia-omagiu, care e si o poezie- program, La Heliade („Ruga-
m-as la Erato sa cant ca tine, barde"). Heliade, poetul profet a carui voce tulbura „marea
moarta" cu „ape de plumb" a veacului vestind apocalipse si regenerari, reapare in poezia lui
EMINESCU la 1870 (Os magna sonaturum, Epigonii) sau la 1872 (La moartea lui Heliade) si
el reprezinta prima ipostaza fundamentala a unei mitologii poetice eminesciene care are ca
 principal articol de crez idealul mesianic al poeticii pasoptiste. O a doua intrupare mitica a
 poeziei va descoperi EMINESCU in Andrei Muresanu, care ilustreaza in mitologia poetica
din prima parte a Epigonilor ipostaza orfica a poetului („Cheama piatra sa invie ca si miticul
 poet") si care este eroul celor trei variante ale poemului dramatic eminescian Muresanu
(1869-1876). In prima dintre ele, Muresan, poet si erou national, este un „profet al luminii";
inspirat de Geniul luminii si incoronat de silfi de lumina, el infrunta, in numele viitorului
gintii sale, maleficul an 1848. Prin aceasta conceptie mesianica (reformulata, cu unele
modificari, in romanul Geniu pustiu), prin tematica liricii sale (patriotica in Ce-ti doresc eu
tie, dulce Romanie, Horia etc; satirica in Junii corupti; erotica in stil Alecsandri - De-as avea -
sau in stil Bolintineanu - O calarire in zori) si prin prezenta unor motive- cheie („armonia
sferelor" sau simbolistica luminii), poezia de inceput a lui EMINESCU vadeste vointa
incadrarii in traditia pasoptista. Asumarea formulei poetice a romantismului pasoptist nu
insemneaza insa la EMINESCU (decat, poate, in primele poezii din 1866) simpla selectare a
unor elemente tematice sau de recuzita poetica, ci incercarea de a „gandi" poezia asemenea
 pasoptistilor, adica de a descoperi motivatia interioara a viziunii si sensurile originare ale
termenilor conventio-nalizati prin traditie. Dovada, in acest sens, prima varianta a poemei
Ondina, intitulata Serata (1867). „Serata" insemneaza „magia aurie" a muzicii, caci ariile si
dansul plutitor al barzilor si al „nimfelor" - „dantandele fiinte albe" - se insereaza aici muzicii
sferelor, intalnind, sub regimul vrajii, legea muzicala a ordinii cosmice: „Muzica sferelor:
Seraphi adoara / Inima lumilor ce-o incongioara, / Dictand in cantece de fericire / Stelele
tactul lor sa le inspire. / Si cum colorile ce se imbina/ Naste a soarelui alba lumina". In
manuscris, versurile sunt insotite de urmatoarele „ecuatii" marginale: „Seraph: putere /
Cantec: lege / Inima complexul lor // Stelle: lumi / Soarele: tot, AII / Colorile: legile".
Imaginea citata din Serata si „ecuatiile" marginale reconstituie viziunea platoniciana - sau
 pitagoreica - a universului sferic (deci, perfect), a carui lege e armonia muzicala („muzica
sferelor"), a carui miscare e dansul sau rotirea ritmica a astrilor, al carui prim mobil este
intelectul divin (Sufletul Universului la Platon, Inima lumilor l a E.) si ale carui motoare
celeste sunt inteligentele angelice, guvernand ca suflete ale corpurilor ceresti miscarea prin
care lumile adora intelectul divin. Serata reconstituie astfel modelul cosmologic pitagoreic si
 platonician, care rezistase (neesential modificat de Aristotel, organizat de Ptolemeu, imbogatit
in epoca elenistica, in Evul Mediu si in Renastere cu elemente gnostice si crestine) ca model
„stiintific" al universului pana in secolul al XVII-lea. Contemporana fizicii clasice,
cosmologia secolelor XVII-XIX abandoneaza modelul platonician, inlocuindu-1 cu un model
al „mecanicii" celeste, cristalizat in special in cosmologia kantiana. Valoarea stiintifica a
modelelor cosmologice este, prin natura obiectului, ipotetica: valoarea lor ontologica si,
consecutiv, valoarea lor poetica de metafora total a a lumii este absoluta. La nivel ontologic,
modelul cosmologic este expresia sentimentului existentei in lume, a raporturilor originare pe
care fiinta le stabileste cu universul, optiunea pentru un model cosmologic avand valoarea
alegerii unui anume tip de patrie cosmica adoptiva. Romantismul - inclusiv pasoptismul
romanesc - opteaza inconstient pentru modelul cosmologic platonician, care transpare mai
evident in Mihaida lui Heliade sau in poemul Conrad al lui Bolintineanu. In cosmosul
 platonician inteligibil (fie la modul rational, fie prin elan mistic), fiinta umana nu se poate
simti straina si chiar daca ea traieste, la modul romantic, sentimentul unui exil pe pamant, are
oricum asigurata certitudinea -fie si nostalgica - a unei patrii celeste, niciodata definitiv
 pierduta, intotdeauna recuperabila. Reconstituind acest model al universului, EMINESCU
 patrunde pana la articulatiile de profunzime ale viziunii poetice a inaintasilor, pe care si-o
asuma astfel in sensurile ei originare si nu o perpetueaza doar prin termenii ei conventionali.
inainte de a se rupe, cu sentimentul nostalgic al caderii din „paradisul pierdut" al gandirii
 poetice, de vizionarismul pasoptist, EMINESCU ii clarifica motivatiile poetice la un nivel de
 profunzime la care pasoptistii insisi nu ajunsesera; de aceea, „ingerii" eminescieni au
suavitatea si incarcatura mitica a spatiilor originare, pe cand „Frumoasa ingerela cu dalbe
aripioare" a lui Alecsandri nu e decat detalierea discursiva si previzibila a unei figuri poetice
conventionale, a carei realitate prima s-a pierdut. Exista in vocabularul poetic eminescian o
serie de termeni care se articuleaza, in adanc, viziunii cosmologice platoniciene si care
supravietuiesc fazei romantic-pasoptiste a poeziei sale. Sa amintim, dintre acesti termeni, doar 
cantecul (avand ca varianta pitagoreica muzica a sferelor), dansul (mai ales cu variantele zbor 
sau plutire, caracteristice miscarilor hipnotice ale personajelor eminesciene, purtate, parca, de
o vointa necunoscuta lor, in ritmul unei muzici imperceptibile) si gandirea divina sau angelica
ce transpare in imaginea Ondinei - „Idee / Din planul genezei" sau, mai frecvent, in imaginea
femeii-inger (atat de inrudita, prin fiica de rege din inger si demon, prin ingerul-raza din
Povestea magului si Muresanu sau prin Onde-Maria din Umbra mea si Sarmanul Dionis, cu
angelica Iulia din poemul Conrad al lui Bolintineanu). Pitagoreica muzicalitate a lumilor 
ramane o constanta a universului eminescian, in care poezia e echivalata (cu exceptia
momentelor de criza sau „tortura" a gandirii) cu cantecul si nu cu verbul: cuvantul nu ar e
 valoarea primordiala de Logos (asa cum o avea la Heliade, care cauta echivalente pentru
cuvantul originar in discursul divinitatii din Mihaida). Valoarea primordiala in ordinea lumii o
detine cantul (incantatie magica), gandul (care se traduce, nemediat de cuvant, in existenta
cosmica: in Muresanu, divinitatea inspirata de cantec „cugeta lumi noua"; in intr -o lume de
neguri, Geniul luminii se desprinde din negura primordiala cand e atins de „Razele mari a
gandirii") sau numarul (in Scrisoarea I, dascalul „sprijina lumea si vecia intr -un numar").
Cuvantul apare ca o realitate secunda, care nu este, ci doar „exprima adevarul" si se poate, de
aceea, instraina in istorie, devenind „vorba" sau „cuvinte goale". Conform viziunii
 platoniciene, fiinta umana isi dezvaluie substanta angelica (Ondina, Povestea magului,
Sarmanul Dionis), iar gandirea umana (si, privilegiat, gandirea poetica) se descopera
consubstantiala gandirii divine (Povestea magului), poezia fiind un mod de acordare a fii ntei
umane cu cosmosul (ca in pruna parte din Epigonii).

Acest sentiment de securitate a fiintei integrata intr-un univers armonic dispare in etapa
ulterioara a poeziei eminesciene. Intre gandirea umana si lume - ca expresie a gandirii divine -
se produce o ruptura; criza moderna a gandirii, pe care EMINESCU o defineste prin
„pierderea credintei" (Epigonii, Dumnezeu si om, Memento mori) este, la origine, o criza a
 personalitatii, nascuta dintr-un sentiment de instrainare, o romantica „nevroza a
depersonalizarii" (T. Vianu). Sentimentul de instrainare, definit ca o uitare a radacinilor fiintei
(„Am uitat mama, am uitat tata, / Am uitat lege, am uitat tot; / Mintea mi -e seaca, gandul
netot"; „Viata mea curge uitand izvorul" - Amicului F. I.) sau ca o rupere interioara („In van
cat intregimea vietii mele / Si armonia dulcii tinereti" - O ,-ntelepciu-ne), devine,
in Melancolie, agonie a eului care contamineaza cu prcpria-i irealitate universul, perceput
halu-cinatoriu ca un imens sicriu al astrului mort („Parea ca printre nouri s -a fost deschis o
 poarta / Prin care trece alba regina noptii moarta"). Criza identitatii resimtita in Amicului F. I.
devine, in 1870, constiinta crizei unei generatii, exprimata in Epigonii sau in La moartea lui
 Neatntu („In zadar ne batem capul triste firi vizionare / Sa citim in cartea lumii semne ce noi
nu le-am scris / [] Gandirile-s fantome, si viata este vis") si propusa ca tema in Geniu pustiu,
romanul celor „nenascuti in timpul lor". Intitulat initial Naturi catilinare. Geniu pustiu
 prefateaza jurnalul eroului (demonicul Toma Nour, student transilvanean participant Ia
Revolutia din 1848) printr-o „rama" narativa care e, de f apt, o meditatie asupra epocii
 postrevolutionare si asupra functiei pe care arta (nu poezia, ci romanul, cronica unor timpi de
decadenta) trebuie sa-1 joace intr-o asemenea epoca de criza istorica. O transpunere a temei
din Epigonii in istoria Moldovei incearca EMINESCU in piesa Mira ( varianta Stefan ita-
Voda). Ca si celelalte drame eminesciene (Bogdan-Dragos, Dece-bal etc), neterminata Mira
(care facea parte dintr-un proiectat ciclu al Musatinilor) avea sa fie descompusa in piese lirice
independente (poezia Melancolie e, la origine, monologul damnatului Stefanita-Voda);
fragmente izolate (Stefan cel Mare in viziunea lui Arbore) si motive din Mira (chipul din
castel, calugarul-poet din templul ruinat de pe malul marii etc.) aveau sa migreze in marile
 poeme romantice Povestea magului calator in stele sau Muresanu. In intregul ei, piesa se voia
insa expresia dramatica a conflictului intre o generatie trecuta, insufletita de credinta, al carei
ultim reprezentant („hieroglifa" sau „ruina" a timpilor eroici ai lui Stefan cel Mare) este
 batranul Arbore, si o generatie tanara, atinsa de „viermele necrezatoriei", instrainata de sensul
existentei neamului, - generatia lui Stefanita-Voda. In acest conflict, poezia (in piesa, poetul
Majo) incearca revitalizarea epocii de instrainare prin recuperarea varstei eroice a neamului.
Caci, in a doua etapa a creatiei eminesciene, platoniciana „Inima a lumilor" isi pierde valoarea
de inteligenta divina si se demonizeaza printr-o inversare de roluri vizibila in Demonism,
unde Ormuz, desi tot zeu-lumina, are, in ordine etica, functiile lui Ahriman, iar Satan aspira sa
reinstaureze ordinea etica rasturnata de divinitate. Divinitatea creatoare de viata - adica
samburele raului creator de suferinta - e infruntata demonic in Muresanu („Puternice, batrane,
 gigante - un pitic / Caci tu nu esti in stare sa nimicesti nimic"; „Te blastam, caci in lume de
viata avui parte") sau in Rugaciunea unui dac care e, in fond, un blestem mascat, caci lauda
demiurgului („Tu esti moartea mortii si invierea viet ii") culmineaza, ironic, cu ruga de a-si
nega creatia, acordand dacului, ca suprem bine, nefiinta. Eroul tipic eminescian este acum
demonul; insemnele sale sunt „privirea treaza" (care dezvaluie absurditatea existentei,
eflorescenta malefica si inselatoare a unui rau fundamental, a rautatii divine), tristetea
abstracta generata de spectacolul suferintei universale (Napoleon e in prima varianta a Odei in
metru antic „trist, adanc, ganditor, dara trist prin tine") si orgoliul cunoasterii si al negatiei.
Dar demonul eminescian hraneste - marturisit sau nu - nostalgia paradisului pierdut: un
 paradis al copilariei pentru individ {O, ramai, Codru si salon), un paradis al gandirii mitice
 pentru umanitate. De aceea, ruperea de „santele firi vizionare" e resimtita dureros in Epigonii
si prima parte a poemei reconstituie dimensiunile mitice ale varstei poetice, intr-un univers al
„scripturilor romane" (al textelor sacre, originare), al zilelor „cu trei sori in frunte", al
spatiului poetic in care „izvoarele gandirii" se revarsa in „rauri de cantari". De aceea, Crist e
celebrat in Dumnezeu si om nu ca profet al adevarului, nu ca mantuitor de suferinta, ci ca mit
salvator dintr-o depasita varsta a credintei: „Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate? / Va
 putea sa risipeasca cea neliniste eterna / Cea durere ce-i nas cuta din puterea marginita / Si
dorinta far de margini? Lasati vorba-va pripita / Mergeti, regi, spre inchinare la nascutul in
taverna". De aceea, demonii eminescieni, dezradacinati, prin gandirea lucida, din platoniciana
armonie a sferelor, creeaza totusi universuri salvatoare compensative, inlocuind ordinea
istorica sau cosmica data (si refuzata) printr-o ordine a visului, a iubirii sau a poeziei.
Utilizand elemente caracteristice idealismului magic din proza romanticilor germani, nuvela
Sarmanul Dionis experimenteaza o inscenare epica a spatiului gandirii. Nuvela debuteaza
abrupt, introducand cititorul in miezul monologului interior continuu care pare a fi adevarata
viata a eroului, un izolat fara punti de comunicare cu timpul sau. Printr-un exercitiu de magie,
ajutat de cartea lui Zoroastru (Zoroastru e primul avatar al eroului care apare in nuvela sub
infatisarea lui Dionis, orfan ratacit in Bucurestii secolului al XlX-lea, si sub cea a calugarului
Dan din Iasii lui Alexandru cel Bun), Dionis „coboara" in propriu-i spatiu sufletesc, acolo
unde se afla spatiul si timpul. in posesia cifrului spatial si temporal al lumii fenomenale si,
mai apoi, in posesia cifrului matematic al creatiunii, Dionis evadeaza din timpul sau spre a se
regasi in calugarul Dan (discipol al diavolului), care incearca, la randu-i, abstragerea din
temporalitatea istorica si plasarea la nivelul unei realitati numenale. Demonia gandirii il
conduce pe Dan-Dionis in pragul unei caderi asemenea celei luciferice; dar ceea ce-1 salveaza
de la prabusire in nefiinta si-1 restituie conditiei sale initiale e iubirea. Dionis traieste, alaturi
de Maria („inger ce n-a cunoscut niciodata indoiala"), visul unei iubiri care compenseaza visul
 paradisului selenar pierdut, dar care nu are o „realitate" mai sigura decat aceea a calatoriei
avatarului sau Dan in luna („Cine este omul adevarat al acestor intamplari: Dan ori Dionis?
Fost-au vis sau nu, asta-i intrebarea" - Sarmanul Dionis). Revoltatului din inger si demon i se
dezvaluie armonia iubirii, impacandu-1, in pragul mortii, cu sine si cu cerul. Dincolo de
moarte si dincolo de hotarele credintei insti-tutionalizate, Maria (vampir angelic) este hranita
si rechemata la viata, in Strigoii, de existenta logodnicului ei demonic, Arald. Iar demonicul
Ieronim descopera, o data cu iubirea Cezarei, spatiul paradisiac, originar, al insulei lui
Euthanasius, asa cum se intampla in Cezara, nuvela cu structura subiacenta de „idila". Idilele
celebreaza, in proza si poezia eminesciana, recuperarea spatiului originar, paradisiac, prin
iu bire. Idilele in versuri se intituleaza adesea „poveste" (Povestea teiului, Povestea codrului),
caci povestea e cronica timpului paradisiac. Reintegrat cuplului, eroul idilelor descopera calea
spre un paraclis ascuns privirilor celorlalti, desi etern contemporan cu lumile cazute sub
eroziunea timpului istoric. Ieronim si Cezara sunt singurele fiinte pentru care insula lui
Euthanasius (paradis ascuns de un brau de stanci) isi dezvaluie intrarea (Cezara). Fugita in
codru, Blanca va gasi calea spre printul din inima padurii, spre spatiul marcat prin prezenta
 teiului (axis mundi) si a apei in eterna, muzicala izvorare (Fat-Frumos din tei, Povestea
teiului). A vorbi despre „poezia naturii si a iubirii" la EMINESCU inseamna, de fapt, a
descrie universul idilelor. Visul, cantecul si iubirea creeaza, in ultima varianta a poemului
dramatic Muresanu, un univers de o mirifica splendoare; e imperiul Regelui Somn (cel
„vecinie treaz"), imperiul oniric ce se dezvaluie cu dulce voluptate in „noaptea clara", inviat
de glasul cornului de aur, infiorat de cantecul Sirenei si al Ondinei, strabatut de vocile
elementelor si de infinite oglinzi acvatice, pe care insule-sarcofage „Acoperite numai cu flori
si cu poiene / Uriesesti" rasar si se cufunda din nou in apele primordiale, celebrand, intr-o
atmosfera „de-un verde-adanc de jale" eternul ciclu al nasterii si al mortii. Muresan, demonul
lucid din prima parte a poemei, patrunde in imperiul Regelui Somn printr-un descantec de
uitare: „Luna, sora, pe-a lui frunte / Stai si farmaca gandirea / Sa traiasca-n vremi carunte / Si
sa-si uite toata firea"; Gandirea „fermecata" atrage din „noaptea nefiintei" aparitia ingereasca
a Chipului-raza si redescopera pierduta sa consubstantialitate cu divinitatea; glasul de jale al
 poetului („o muzica de vis" la care „lumina tremura") trezeste surasul „dureros" al zeului
obosit; „Si inima-i batrana din nou o mai inspira/ De cugeta lumi noua cum cugeta o lira /
Duioasele-i armonii". Daca universul compensativ din Muresanu poarta insemnele spatiului
oniric, cel din Odin si poetul realizeaza imaginea eterna, glacial-impietrita a spatiului poetic
 pur. Strain in lume, Poetul isi creeaza patria coborand in adancurile Oceanului inghetat, unde
va descoperi arhitectura labirintica a lumilor subacvatice (aflate deci mai in adanc decat lumea
devenirii din Muresanu); e un univers al luminii impietrite pur, in stralucirea gheturilor 
vesnice, in „noaptea clara" a „labirintelor de neaua", in rasul zeilor („Si Odin isi deschise
ochii albastri / Si mari, razand cu ei"), in frumusetea care este „Seninul / [] linistea adanca
sufleteasca". Daca prima perioada a creatiei eminesciene e dominata de modelul cosmologic
 platonician, daca cea de a doua e dominata de constiinta unei crize ce dezintegreaza cosmosul
lui Platon si se exprima prin imaginea demonului care ar e inca nostalgia armoniei pierdute si
aspira sa o recupereze prin vis, poezie si iubire, ultima etapa a operei eminesciene (ultima nu
in sensul cronologic, ci in sensul solutiilor existentiale propuse) dezvaluie o noua relatie intre
fiinta umana si univers. Modelul cosmologic platonician e abandonat acum in favoarea unui
model pe care - generic - l-am putea numi kantian. Componenta kantiana a viziunii consta in
conceperea universului ca o pluralitate de lumi ce izvorasc si mor perpetuu; coincidentele cu
cosmologia kantiana din Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels oder Versuch
von der Verfassung und dem mechanischen Ursprung des ganzen Weltgebaudes nach
newtonischen Grundsatze abgehandelt se opresc la ideea genezei continue, opusa universului
 platonician stabil, si la viziunea mortii sistemului solar (din care EMINESCU face, in
Scrisoarea I, o imagine a mortii intregului univers). Ideea genezei continue, clarificata in
imaginile cosmogonice din Luceafarul, se grefeaza insa, in adancurile viziunii, pe o intuitie
 poetica eminesciana originara, aceea a luminii concepute (inca din Serata) ca substanta a
lumii. Captata uneori in materie luminiscenta (astrii, cristalul, gheata, marmura), dezvaluita
alteori in nesfarsite oglinzi acvatice, in oglinda privirilor etc, lumina se manifesta mai ales ca
o corporalitate difuza in consistenta argintie a „negurilor albe" sau a „u mbrei stralucite".
Umbrele si negurile eminesciene sunt patrunse de nostalgia sau de prezenta latenta a luminii,
care „traieste" in adancurile lor, dandu-le transparenta aurorala a lumilor visate in preziua
genezei. in splendida postuma Intr-o lume de neguri, geneza nu e decat un rasa rit al luminii
eliberate de razele gandirii din adancurile negurilor albe: „Intr -o lume de neguri / Traieste
luminoasa umbra. / Mai intai scaldata / in ceti eteme si sure / insa, incet-incet / Raze mari a
gandirii / Negurile alb patrund / Si formeaza un arc albastru, / Clar senin in jurul lui / Ce a lui
margini isi gaseste intr-a negurilor creti. / Si inainte, inainte / Zboara geniul de lumina" Poate
de aceea poezia eminesciana - o poezie a inserarii si a noptii cel mai adesea - nu este totusi o
 poezie a apusurilor. Cateva strofe - eliminate -din Eco, trei versuri din Scrisoarea III si alte
cateva in Muresanu sau imaginea sangerie a incendiului solar (semn demonic, translatie a
 „paienjenisului de linii rosii" din cartea de magie) in Sarmanul Dionis sunt cazuri de exceptie
in opera lui EMINESCU Seara eminesciana, „ceas al tainei", este, dimpotriva, un timp al
izvorarii cand „stelele nasc umezi pe bolta senina" (Sara pe deal), cand „Noaptea v-aprinde
 blandu-i soare" (Povestea magului calator in stele), cand „Rasare luna linistit / Si tremurand
din apa" (Luceafarul) sau „izvorasc din veacuri s tele una cate una" (Scrisoarea III). Timp
sacru, inserarea eminesciana e o perpetua reeditare a genezei, si rasaritul lunii, „minunea" pe
care „noaptea si-o asteapta" in Sarmis, desprinde ca-n inceputuri lumile din negura. Clopotul
care „plange cu-al serei dulce ton" (Povestea magului), ape ce „plang clar izvorand in
fantane" (Sara pe deal), Catalina tainic infiorata de plans in fata Luceafarului „rasarit / Din
linistea uitarii" (Luceafarul) celebreaza misterul acestei perpetue izvorari a lumilor in lumina.
Perpetua nastere si moarte a lumilor nu este insa pentru EMINESCU - asa cum era pentru
Kant - dovada perfectiunii de „mecanism" a universului guvernat de o inteligenta divina aflata
la curent cu fizica lui Newton. Ceea ce lipseste cerurilor pustii din cosmologia eminesciana a
ultimei perioade este tocmai prezenta inteligentei divine, caci lumile au incetat sa fie
„cugetate" de demiurg. Intr -una din variantele premergatoare Scrisorii I, nasterea lumii e
vazuta ca urmare a unei „porniri rebele", a unei „greseli" a nefiintei ce „viermui un punct - din
care / isi scranti tot universul paraliticul lui somn". Viata universului e ispasirea acestui pacat
originar - o halucinanta agonie de lumi somnambule, care, stapanite de „dorul lung, nestins"
al pacii pierdute, „realearga /// Spre-echilibrul linistei intocmele". Redactia definitiva a
 poemului abandoneaza imaginea, de o imensa putere de sugestie poetica, a greselii divine prin
care viata lumilor aparea ca o lunga agonie expiatorie, iar dorul de nefiinta este inlocuit prin
„dorul nemarginit" ce atrage la viata, „din sure vai de chaos", „colonii de lumi pierdute".
Interpretarea curenta a „dorului nemarginit" ca un sinonim al schopenhauerienei vointe este
insuficienta in contextul Scrisorii I, caci ea nu poate explica viziunea escatologica ce urmeaza
celei cosmogonice, adica viziunea reintoarcerii in sine, impacata, a pacii din inceputuri.
„Dorul nemarginit" nu se impartaseste de atributul eternitatii (care apartine, in exclusivitate,
nefiintei divine) si el nu se manifesta decat in intervalul limitat dintre doua nopti
impenetrabile - noaptea inceputurilor si cea a sfarsitului -determinand viata „universului
himeric" care nu este decat „vis al nefiintei". Nefiinta primeste la EMINESCU un inteles
diferit de sensul curent de moarte; ea este, in registrul unei imagistici negative care tinde sa
depaseasca limitele gandirii categoriale, starea de pura nedeterminare, echivalenta starii de
divinitate. Daca viata lumilor nu mai e expresia unei greseli si nici expresia indestnictibilei
vointe de a fi, ci modul in care in-sinele divin se viseaza, proiectandu-se intr-o structura
inteligibila ca intr-un altceva al sau, „dorul nemarginit" apare ca „apetit" divin de
autocunoastere (ca in interpretarea pe care Hegel o da, in Prelegeri de fdosofia religiei,
mitului cosmogonic indian al lumii create de Brima, zeul dornic de a se intelege pe sine). In
acest context, schopenhaueriana „lume ca reprezentare", „ochiul" pe care il viseaza, la
Schopenhauer, vointa oarba, devine ochiul-oglinda, dar oglinda-magica, creatoare, in care
nedeterminarea divina apare ca imagine si sens. In Scrisoarea I, starea precos-mica,
neinteligibila, este cea in care „N-a fost lume priceputa, si nici minte s-o priceapa" sau „nici
de vazut nu fuse, si nici ochi care s-o vaza". in Luceafarul, Hype-rion ajunge in haul
 precosmic, unde „nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaste".

Ochiul creat „spre a cunoaste" este, in Scrisoarea 1, batranul dascal. Atlas spiritual („Precum
Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar, / Astfel el sprijina lumea si vecia intr-un numar"),
caruia ii este menit sa dezlege, „in siruri", „noaptea-adanca a veciniciei". „Uscativ asa cum
este, garbovit si de nimic", dascalului pare a-i fi harazit rolul de constiinta a universului
inconstient, de centru spiritual al lumilor (ce nu mai au o platoniciana „Inima a lumii"),
stapanindu-le cifrul prin descoperirea numarului sacru. Dar aceasta pozitie privilegiata a
spiritului nu schimba cu nimic destinul imediat al fiintei care il poarta. in ultima instanta,
 destinul dascalului - ca si destinul lumilor - este unul ironic, si intrebarii „ce-o sa aiba din
aceasta pentru el batranul dascal?" nu i se poate raspunde decat negativ, caci spiritul nu are o
existenta pentru sine. El este doar un instrument - oglinda in care divinitatea informa ajunge la
cunoastere de sine, isi satisface „dorul" care a determinat-o sa creeze universul. Grandoarea
absoluta a spiritului si nimicnicia himerica a fiintei se intalnesc in conditia umana, a carei
expresie suprema - si suprem ironica -este cea a genialitatii. Aceeasi viziune ironica poate fi
descifrata in imparat si proletar („In orice minte lumea isi pune intrebarea") sau in Archaeus
(„in fiecare om se-ncearca spiritul universului Oamenii sunt probleme ce si le pune spiritul
universului, vietile lor: incercari de dezlegare. Chinul indelungat, vecinica goana dupa ceva
necunoscut nu seamana cu aviditatea de a afla raspunsul unei intrebari curioase?"). Expresie a
gandirii divine la inceput, reprezentare formativa a gandirii umane mai tarziu, existenta e
echivalata in poezia eminesciana cu gandirea. Gandirea - creatoare de sens - devine astfel
atributul existentei in general: pentru ca fiinta sa existe, ea trebuie sa se gandeasca pe sine sau
sa se lase gandita, primindu-si astfel sensul. In momentul in care gandirea nu mai are puterea
de a sustine lumile in fiinta, ele se prabusesc, asa cum se intampla cu civilizatiile din
Memento mori, care isi ating, fiecare, „punctul de sol-stitiu" - „apus de Zeitate si-asfintire de
idei". Pe urmele harfei sfaramate a lui Orfeu invins, cu „glasul [] stins de-aripa disperarei",
Grecia antica se cufunda in „apele oceaniei" din care s-a nascut; infiorat, gandul are viziunea
unei lumi care s-ar prabusi si ar rataci, pe urmele cantecului pierdut, nu in spatiul acvatic
elementar si regenerator, ci in „vai de haos": „Dar mai stii? N-auzim noaptea armonia din
 pleiade? / Stim de nu traim pe-o lume ce pe nesimtite cade? [] Poate ca in vai de chaos ne-am
 pierdut de mult de mult". „Caderea" e, alaturi de „urcare", una din cele doua miscari ce
compun, in cosmologia platoniciana, rotirea sferelor ceresti care da nastere muzicii sferelor,
adica „armoniei din pleiade". Varianta ortodox platoniciana a imaginii apare in Scrisoarea V
(„Dulcea muzica de sfere / Ce-o aude cum se naste din rotire si cadere"), dar in Memento
mori gandirea obosita rupe rotirea armonica a sferelor lui Pla-ton, absolutizand „caderea" ca
dor de nefiinta, de prabusire in haos a lumilor „pierdute". Construite de gandire in jurul unui
mit central, civilizatiile din Memento mori traiesc atata timp cat gandirea are puterea de a
sustine acest mit. instrainandu-se insa de istorie, atingandu-si „punctul de solstitiu", gandirea
neaga imaginea zeului - pe care tot ea o crease - si asfinteste „din ev in ev", cu intregu-i cer 
„incarcat de mite". Or, epoca moderna este pentru EMINESCU un asemenea timp tragic al
gandirii instrainate („Si-astazi punctul de solstitiu a sosit in omenire"). Opozitia gandire
originara-gandire instrainata domina creatia eminesciana incepand cu Epigonii sau cu
romanul crizei („mizeriilor") unei generatii care ar fi trebuit sa fie Geniu pustiu. In ciuda
 punctelor de plecare comune („lumea ca reprezentare" modelata de categoriile formative -
timp, spatiu, cauzalitate - detinute de subiect) si in ciuda perceperii inrudite a raului universal,
 poezia eminesciana nu este expresia unui pesimism de nuanta shopenhaueriana, ci a unei
constiinte tragice care isi asuma lucid conditia si incearca uneori (in special in satire) sa
depaseasca criza gandirii instrainate. Refor-muland vechea conceptie mesianica, Toma Nour 
(eroul din Geniu pustiu) vede un posibil „mantuitor" in acela „care s a scrie romanul mizeriilor 
acestei generatiuni" pentru ca „acel om va cadea ca o bomba in mijlocul pustiitei noastre
inteligente". in acest sens „paseismul" reprosat Scrisorilor sau poeziei Epigonii e, de fapt, o
incercare de depasire a crizei gandirii, acum instrainata, prin recuperarea formelor ei
originare, autentice. Este functia pe care, la nivelul existentei unui popor, si-o asuma istoria.
Pentru E., istoria romanilor parcurge trei varste, dintre care primele doua (varsta mitica a
Daciei din Memento mori si varsta eroica a statului natural din Scrisoarea III) sunt prin
excelenta creatoare, iar cea de a treia, contemporana, e resimtita ca un timp de criza, un timp
al instrainarii in istorie. Mostenind imaginea Daciei-paradis pierdut, din literatura pasoptista,
Dacia mitica din Memento mori nu are inceput, nu cunoaste devenirea si pare sortita unei
existente vesnice. in structura peisajului dacic (cu spatiul ondulat - „Munti se nalta, vai
 coboara") transpare abia impietrit ritmul leganat al unei pulsatii cosmice primare. Taramul e
strabatut, ca de un ax tr ansversal, de „fluviul cantarii", care e, in acelasi timp, element al unei
geneze perpetue („Insulele ce le poarta in adancuri nasc si pier"), mormant acvatic si oglinda
captand si restituind imaginea inaltimilor astrale („Pe oglinzile-i marete, ale stelelor icoane /
Umede se nasc in fundu-i printre ape diafane, / Cat uitan-du-te in fluviu pari a te uita in ceri").
La rasarit se inalta muntele sfant, ax vertical al peisajului dacic si, in acelasi timp, axis mundi,
marcand centrul sacru al universului. „Jumatate-n lume, jumatate-n infinit", muntele sacru
rezuma simbolic sensul Daciei, taram originar prin care universul terestru se deschide
comunicarii cu cosmosul. Masurat de greierii-orologii („Pe cand greieri ca orologii, ragusit
 prin iarba suna"), timpul Daciei nu e istoric, ci cosmic. Traind in varsta mitului, a gandirii
originare, Dacia nu poarta in sine germenii distrugerii, si moartea ei nu poate veni decat din
afara, adusa de civilizatia „istorica", triumfatoare, a Romei. Victoria Romei (oricat de eroice
ar fi acordurile in care e celebrata) este marcata de semnul unei fundamentale vinovatii, pe
care invinsul Decebal o transforma in acuza si motiv de blestem. Odata intrati in istorie prin
infrangerea Daciei mitice, noi, „urmasii Romei", suntem marcati de dubla mostenire a
vocatiei eroice romane („-N inima noastra sunt seminte de marire") si a pacatului, a vinei
tragice pe care Roma si-a asumat-o smulgand popoarele „barbare" destinului lor. in Odin si
 poetul, Decebal gandeste decadenta mostenitorilor Romei ca pe o ispasire a acestei vini
tragice si ca o implinire a vechiului blestem dacic. Moartea Daciei este, pentru E., o tema
 predilecta, la care se opreste in proiecte succesive. In planuita epopee Decebal, destinul istoric
al Daciei in confruntare cu Roma se impletea cu destinul poetului dac Ogur, care avea sa
coboare in Walhalla subacvatica a zeilor nordici. Cele cateva fragmente pastrate din piesa
Decebal par a apartine unui poem dramatic de tip romantic, dominat de bocetul Dochiei,
Casandra vizionara cu ochi de copil, care jeleste suferinta de a fi si exalta, nostalgic, repaosul
varstelor precosmice („Ah! cum nu suntem pe atunci pe cand / Nici fiinta nu era, nici nefiinta
Si fara suflet resufla in sine / Un ce unic ce poate nici n-a fost"). Fragmentele dau impresia ca
in piesa nu se vor infrunta osti si popoare, ci idei: ideea dacica a libertatii, simbolizata prin
furtuna, si ideea romana a ordinii, materializata prin lege. Din perspectiva bocetului Dochiei,
Decebal pare mai putin o drama istorica si mai mult un mister medieval. In Decebal si Traian,
in daci si romani, unicul, smuls repaosului precosmic, se viseaza si se autodevora in ciocnirea
infatisarilor sale antinomice. in durerile lumii, in cutremurul ei apocaliptic, se desfasoara
drama sacra a Unicului, care se cunoaste autodistrugandu-se. In istoria neamului sau,
EMINESCU traieste astfel destinele Spiritului universal. Prabusirea Daciei e unul din
momentele de criza, cand o istorie tragica se naste prin iesirea dintr-o varsta a gandirii mitice.
Caderea in istorie si destramarea -prin crima - a statului patriarhal, natural e una din temele
neterminatei piese Bogdan-Dragos, precum si tema poemei Gemenii: prin crima lui Brigbel,
care-si inlatura fratele geaman, pe Sarmis, printul poet, spre a-i rapi t ronul si logodnica,
„Getia cea veche" iese din varsta armoniei mitice si cade in varsta unei gandiri instrainate.

Exista insa o varsta a istoriei neamului cand vocatia eroica a Romei si sentimentul
inradacinarii in pamantul dacic coexista armonizate: e varsta eroica a „intemeietorilor] de tara,
datatori de legi si datini", celebrata in Scrisoarea III (in variante, Patria si patriotii). Motivul
central al poemei este motivul patriei; la Rovine se confrunta doua tipuri de civilizatie:
 puternicul imperiu al sultanilor fara de tara (deschizand din nomazii „Ce cu-a turmelor pasune
a lor patrie si-o schimba"), lipsit de radacini in ordinea lumii, intalneste un popor care are
constiinta apartenentei sale la pamantul dacic si, prin aceasta apartenenta, constiinta integrarii
in ordinea cosmica, instrainarea de istorie insemna, in Memento mori, instrainarea expiatorie
a urmasilor de spiritul vechii Rome („Caci straina-ne gandire / Au zdrobit a vietii veche urias,
 puternic lant"); ea insemneaza, in momentul satiric al Scrisorii III, pierderea sentimentului
 patriei, compensata printr-un joc de „masti", in care sentimentul pierdut e mimat si parodiat
 prin mimare. Mimarea profanatoare a unei realitati pierdute transforma strainul (strain nu
neaparat prin origine, dar, neaparat, prin gandire) intr-un „saltimbanc" din „comedia
minciunii", care se cere demascat in tonurile de rara violenta ale satirei. Recules si eliberat,
spiritul se va putea intoarce atunci spre „izvoarele gandirii", cautandu-si adevarul in timpii
originari ai istoriei („Cand ii cugeti, cugetarea sufletu-ti divinizeaza. / In trecut mergem cum
zeii trec in cer pe cai de raze"). Publicistica politica a lui EMINESCU e continuarea, cu alte
mijloace, a universului din satire. Cu un „umor de idei" (Calinescu) si, ade sea, cu o violenta
 pamfletara similara celei din Scrisoarea III, publicistica eminesciana, hranita din nostalgia
statului natural si din neincredere in tezele contractualiste, e vehement antili-berala, orientata
spre un ideal organicist si national. Ca si istoria (memorie a unei natiuni sau memorie a
umanitatii), amintirea (adica puterea de a depasi uitarea) are valoarea puterii creatoare a
gandirii, care da sens lumilor si unitate fiintei, depasind temporalitatea prin mentinerea unei
simultaneitati a timpilor de gandire. Memoria absoluta este atributul magului „de zile
vecinie", al poetului capabil - ca nebunul Sarmis din Gemenii - sa- si „aminteasca" geneza
cosmica sau, in general, al geniului fara stea, care la nastere n-a baut „vinul uitarii" (Povestea
magului). In planul existentei individului, uitarea e semnul non-identitatii, al instrainarii
sinelui, resimtit deja in Amicului F. I. („Viata mea curge uitand izvorul"). Legea uitarii e, i n
erotica eminesciana, cea sub care se inscrie prezenta efemera si fr agila (ca „floarea alba de
cires") a fiintei feminine. In poeziile erotice ale ultimei perioade, femeia nu mai e, ca-n
inceputuri, „inger" sau idee platoniciana (desi mai e visata astfel, impotriva realitatii, in
Scrisoarea V); femeia nu mai are existenta proprie, ea exista doar in masura in care este
gandita sau se lasa gandita. E ceea ce stie castelana din Scrisoarea V sau Tomiris din Sarmis
(„Cat de sus ridici acuma in gandirea ta pe-o roaba"), este ceea ce nu stie femeia-papusa,
marioneta straina siesi, supusa „conventiei" sociale, „mastii", „teatrului" din satire. E ceea ce
intuieste Catalina in neinteleasa ei aspiratie spre existenta absoluta a Luceafarului (pe care, de
altfel, nu o suporta, caci, supracategorial, Hyperion ii apare insuficient determinat, adica
„mort", in ciuda eforturilor lui de a se face inteles, partializandu-si discursiv natura totala in
imaginile antinomice de inger si demon); de aceea, in Luceafarul, Hyperion isi reafirma, la
fiecare aparitie, identitatea cu sine („Eu sunt Luceafarul de sus"), iar Catalinei ii e acordata
doar sansa existentei prin conjugare cu astrul („Iar tu sa-mi fii mireasa"). Elegiile eminesciene
sunt poezii care incearca sa salveze, prin amintire, existenta straina siesi - adica supusa
devenirii temporale -a f emeii ce se pierde in „valurile vremii", „rapita de nimicul vietii si de
tot" („Din valurile vremii ma lasa sa te mantui" -Din valurile vremii, variante). Rapita siesi, ea
devine o existenta aparenta, adica instrainata („Te-as cere doar pe tine, dar nu mai esti a ta" -
Despartire). Amintirea e, in elegii, efortul esuat al gandirii de a mantui fiinta iubitei („Din
valurile vremii nu pot sa te cuprind"). De aceea, elegiile aduc, in majoritatea lor, o structura
identica, organizata biplan: memoria, obstinata identitate cu sine prin gandire, caracterizeaza
fiinta masculina, asociata existentei primordiale a naturii, dar atinsa de oboseala acestei
identitati („Optzeci de ani imi pare in lume c-am trait" - Departe sunt de tine), iar uitarea,
vesnica trecere, e legea prezentei efemere a femeii, existand doar ca specie (Catalina e „chip
de lut", adica infatisarea aparenta a materiei), incapabila sa-si pastreze identitatea fiintei. Dar 
aceasta identitate, garantie a sustinerii lumilor prin gandire, nu e doar insemnul orgolios al
fiintei de exceptie, ci si damnarea ei. Hyperion cere demiurgului nu doar „o ora de iubire", ci,
obosit de povara nemuririi, el cere, in fond, „o alta lege", legea izbavitoare a uitarii. Nascut
din „haos", Hyperion are nostalgia repaosului din inceputuri si vede in Catalina propria sa
izbavire prin moarte („De greul negrei vecinicii, / Parinte, ma dezleaga", „Din chaos.
Doamne, am aparut / Si m-as intoarce-n chaos / Si din repaos m-am nascut, / Mi-e sete de
repaos"). Dar, intr-un univers in care divinul e nefiinta, gandirii umane ii e refuzat repaosul
uitarii. Lumile se nasc si mor („Din sanul vecinicului ieri / Traieste azi ce moare, / Un soare
de s-ar stinge-n cer / S-aprinde iarasi soare"), dar gandirea, identica siesi („Iar tu, Hyperion
ramai / Oriunde ai apune"), e condamnata sa le sustina vesnic, substituindu-se zeului fara
chip, vidului uitarii divine („Nu e nimic, si totusi e / O sete care -1 soarbe, / E un adanc
asemene / Uitarii celei oarbe"). E legea pe care si-o asuma, lucid, constiinta tragica („In locul
lui menit din cer / Hyperion se-ntoarse"), intr-un univers in care zeii s-au refugiat in nefiinta,
dar condamna lumea sa existe, faurindu-si, prin gandire, chipul si istoria.

TEME SI MOTIVE IN OPERA EMINESCIANA

» Arta poetica (Conceptia despre poezie si misiunea poetuluI) La Mihai Eminescu nu se poate
vorbi de o poezie programatica, conceptiile sale despre a rta nu se constituie in poezii anume,
ci se regasesc in intreaga sa creatie, fie in publicistica, fie in poeziile despre arta, conceptiile
sale despre conditia poetului si menirea artei sale fiind exprimate, intr-un fel sau altul, in
majoritatea creatiilor lirice.

Se poate totusi afirma ca doar cateva poezii sunt cele care directioneaza conceptia poetica
eminesciana, cele mai multe fiind postume, desi unele fusesera scrise la inceputul perioadei de
creatie ori in plina maturitate: "Icoana si privaz", "Eu nu cred nici in leltova", "Odin si
 poetul", "Iambul", "Numai poetul", "in zadar in colbul scolii". intre poeziile programatice
antume se numara "Epigonii", "Glossa", "Oda (in metru antiC)", "Criticilor mei" care sunt si
cele mai valoroase din punct de Vedere literar si profund filozofice: in "Epigonii" Mihai
Eminescu da definitia poeziei, pornind de la interogatia retoric a "Ce e poezia?", pe care o
concepe ca pe o creatie pura, divina, in care imaginile poetice sunt "icoane", ce innobileaza
 prin sensibilitate, emotie, "glasuri tremurate" mintea si sufletul omenesc:

"inger palid cu priviri curate,

Voluptuos joc cu icoane si cu glasuri tremurate,

Strai de purpura si aur peste tarana cea grea."

Eminescu ii marturiseste lui Iacob Negruzzi intr-o scrisoare ce insoteste poezia "Epigonii"
motivele pentru care aduce laude poetilor elogiati care "nu sunt pentru meritul intern al
lucrarilor lor, ci numai pentru ca intr-adevar te misca acea naivitate sincera, neconstienta cu
care lucra ei".

Eminescu se incadreaza singur in curentul literar al romanticilor, recunoscand inclinatia sa de

vizionar, scepticismul solitar si preferinta sa pentru antiteza:

"Nu ma-ntoarceti nici cu clasici

 Nici cu stil curat si antic -

Toate-mi sunt deopotriva

Eu raman ce-am fost: romantic."

("Eu nu cred nici in Iehova") in ciuda acestei afirmatii, Mihai Eminescu inclina uneori spre
clasicism, pretuind profunzimea de gandire a anticilor prin promovareaA» idealurilor de bine,
frumos si adevar, prin aspiratia catre perfectiune si echilibru, prin stilul clar, armonios si prin
ironia rece a ratiunii:

"Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi si noua toate;

Ce e rau si ce e bine

Tu te-ntreaba si socoate;

 Nu spera si nu ai teama,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamna de te cheama,

Tu ramai la toate rece."

("Glossa")

Eminescu aspira in permanenta spre o arta ideala, care sa transfigureze realitatea, fiind mereu
 preocupat sa gaseasca acel cuvant "ce exprima adevarul":

"Si am visat odata sa fiu poet Un vis

Desert si fara noima ce merit-un suras e cruda ironie Si ce-am mai vrut sa fiu? oit-am a mea
limba sa fie ca un rau".

("Icoana si privaz")

Viziunea sceptica eminesciana privind conditia poetului in lume, in societatea contemporana

superficiala, incapabila sa aprecieze arta adevarata, preocupata fiind de interese materiale,
meschine este ilustrata in poezia "Criticilor mei"

"Ah!

Atuncea ti se pare

Ca pe cap iti cade cerul:

Unde vei gasi cuvantul

Ce exprima adevarul?

Critici voi, cu flori deserte

Care roade n-ati adus -

E usor a scrie versuri,

Cand nimic nu ai de spus."

Poezia trebuie sa exprime totdeauna adevarul vietii , sentimentele profunde traite de poet,
existenta omului sa fie singurul izvor al inspiratiei lirice:

"in zadar in colbul scolii,

Prin autori mancati de molii,

Cauti urma frumusetii

Si indemnurile vietii,

()

 Nu e carte sa inveti

Ca viata sa aiba pret -

. Ci traieste, chinuieste

Si de toate patimeste

Si-ai s-auzi cum iarba creste."

{"in zadar in colbul scolii")

Ultimul mare romantic european a dat masura perfectiunii clasice in poezia "Oda (in metru
antiC)", opera a maturizarii depline a artei eminesciene. Poezia exprima viziunea filozofica a
 poetului asupra iubirii si mortii in substanta clasica, materializata cu elemente romantice.
Poetul isi inalta privirea la "steaua/ Singuratatii", cautand intelesurile firii, aspirand spre ideal,
 printr-o reintoarcere nostalgica spre propria tinerete, varsta visarii, cand moartea-i parea
undeva departe: "Nu credeam sa-nvat a muri vreodata". Echilibrul s ufletesc ii este tulburat de
aparitia sentimentului de iubire "dureros de dulce", care-i da si perspectiva mortii. Iubirea este
un foc mistuitor pe care nu-1 poate stinge "cu toate/ Apele marii". Chinurile provocate
 poetului de iubire sunt asemuite cu cele ale lui Hercule si Nessus, personaje mitologice ce
devin simboluri sugestive ale suferintei. Poetul, mistuit de propriul vis, mediteaza asupra ideii
de moarte, invocand tot un simbol mitologic, acela al pasarii Pheonix:

"De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,

Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari

Pot sa mai renviu luminos din el ca

Pasarea Phoenix?"

Crezul artistic al lui Mihai Eminescu este acela ca numai arta eternizeaza creatorul, il poate
face nemuritor, idee exprimata in poezia intitulata sugestiv "Numaipoetul":

"Lumea toata-i trecatoare.

Oamenii se trec si mor 

Ca si miile de unde,

Ce un suflet le patrunde,

Treierand necontenit

Sanul marei infinit.

 NuAiai poetul

Ca pasari ce zboara

Deasupra valurilor,

Trece peste nemarginirea timpului: in ramurile gandului, in sfintele lunci,

Unde pasari ca el

Se-ntrec in cantari."

» Poezia de evocare a trecutului istoric

Istoria, tema specifica romanticilor, sursa de inspiratie inscrisa in directiile trasate de "Dacia
literara" in epoca pasoptista, presupune -in principal - doua atitudini: militanta, cu scopul de a
trezi constiinta nationala si folclorica, imbinand elementele reale cu cele mitologice si de
legenda.

Eminescu continua traditia, evocand trecutul glorios al neamului romanesc in antiteza cit
 prezentul decazut in "Scrisoarea III", imbinand armonios oda inaltatoare cu satira virulenta:

"De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii;

Veacul nostru ni-1 umplura saltimbancii si irozii" in alte poezii, Eminescu ilustreaza istoria
romanilor in stransa legatura cu tema timpului, fiind evocata printr-o succesiune de civilizatii
surpate sub nisipul trecerii, un document de zadarnicie, o adevarata "panorama a
desertaciunilor". "Memento mori" a fost scrisa in 1872, in perioada studiilor la Viena si Berlin
sub influenta scepticismului filozofului german Schopenhauer si contine 1300 de versuri.
Poemul ilustreaza ideea ca raul e atotputernic in lume si ca, oricate culmi ar fi atins omenirea
in evolutia ei, a urmat prabusirea in neant. invierea civilizatiilor, incepe din preistorie si trece
 prin Babilon, Asiria, Palestina, Egipt, Grecia, Roma, Dacia, epoca navalirilor barbare,
revolutia franceza pana la Napoleon I. Dacia este un tinut fabulos, tutelat de zana Dochia,
imaginea fiind construita din elemente mitice si legende populare creand un adevarat rai, un
loc rasfatat de zei

si astre:

"Sori si luna repezite printr-a norilor dumbrave

Ard albastrele armure ale zeilor romani"

Elementele romantice sunt prezente prin conceptia poetului despre timp si istorie, prin astri,
 personaje mitice, eroi populari, "paduri de basme", toate compunand o imagine luminoasa,
stralucitoare a Daciei cu "sufletele mari, viteze-ale eroilor" din care s-a ivit natia romana.

Istoria apare in poezia eminesciana identificata total cu patriotismul cel mai profund si
adevarat exprimat vreodata in simtirea lirica romaneasca, asa cum afirma Ioan Slavici in
amintirile sale despre Eminescu, uimit ca acesta era "stapanit () de gandul unitatii nationale si
de pornirea de a se da intreg pentru ridicarea neamului romanesc".

Tema iubirii si a naturii

Mihai Eminescu, ultimul mare romantic european, se inscrie in acest curent al exprimarii
sentimentelor de dragoste in mijlocul naturii, tema iubirii si a naturii fiind tema romantica
fundamentala a liricii sale. La Eminescu natura are doua ipostaze, una terestra si una cosmica,
interferate in mod armonios, in cadrul careia indragostitii oficiaza un adevarat ritual at iubirii,
"natura adesea - daca nu primeaza - e* pe acelasi plan cu dragostea" (G.IbraileanU). Natura
terestra, cu elemente specifice ale spatiului romanesc -codrul, izvoarele, salcamul, teiul, lacul-
vazute in vesnica rotire a anotimpurilor, este, in general, ocrotitoare, calda, uneori salbatica,
 participand mereu la framantarile poetului si constituind cadrul cel mai potrivit al dragostei si
meditatiei: "Hai in codru la izvorul Care tremura pe prund ()

Flori de tei deasupra noastra Or sa cada randuri-randuri."

{"Dorinta") "Hai in codrul cu verdeata, Und-izvoare plang in vale"

{"Floare albastra") Natura terestra este in alte poezii un spatiu al mortii, ca in elegia "Mai am
un singur dor": "Mai am un singur dor: in linistea sarii Sa ma lasati sa mor La marginea marii;
Sa-mi fie somnul lin Si co*drul aproape, Pe-ntinsele ape Sa am un cer senin."

 Natura cosmica este simbolizata mai ales prin cadrul nocturn, in care luna, stelele, luceferii
 participa direct la sentimentul iubirii umane. Iubirea la Etninescu nu este un sentiment
ocazional, ci unul fundamental, Ia care participa i ntreg Cosmosul, luna fiind astrul tutelar si
martor al ritualului celor doi indragostiti: "Cand prin crengi s -a fi ivit Luna-n noaptea cea de
vara, Mi-i tinea de subsuoara, Te-oi tinea de dupa gat."

{"Floare albastra")
Sentimentul erotic eminescian este lipsit de dulcegarie, indragostitii se contopesc cu ritmul
naturii, viseaza la fericire, "Vom visa un vis ferice", se integreaza peisajului cosmic: "Luna pe
cer trece-asa sfanta si clara, Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara, Stelele nasc umezi pe bolta
senina, ,. . Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina."

("Sarape deal")

In evolutia poeziei sale erotice, se disting, in principal, doua etape:

- intre 1870 - 1880 domina in poezii puterea de iluzionare, starea de visare, de aspiratie spre
fericire, natura este feerica, ocrotitoare, calda, iar iubita este mangaietoare, sagalnica,
ispititoare:

"Fruntea alba-n parul galban Pe-al meu brat incet s-o culci, Lasand prada gurii mele Ale tale
 buze dulci "

("Dorinta")

- dupa 1880 (1880 - 1883) domina deziluzia, scepticismul provocat de neimplinirea visului de
iubire ideala. Acestei atitudini fundamentale ii corespunde o natura trista (plopi singuratici,
 ploi reci, camera pustiE), iar iubita este rece, straina, statuara, poetul fiind dezamagit pentru
ca "Totusi este trist in lume".

Aspiratia geniului spre implinirea iubirii absolute este exprimata prin valenta spirituala a
acestuia de a fi capabil de sacrificiul suprem in numele iubirii ideale: "Reia-mi al nemuririi
nimb Si focul din privire Si pentru toate da-mi in schimb O ora de iubire."

("Luceafarul") " - Astfel de noapte bogata Cine pe ea n-ar da viata lui toata?" ("Sara pe deal")
"O ora sa fi fost amici,

Sa ne iubim cu dor, S-ascult de glasul gurii mici O ora si sa mor."

("Pe langa plopii fara sot")

Poezia de inspiratie folclorica

Interesul lui Eminescu pentru creatia populara se manifesta din copilaria petrecuta la Ipotesti,
cand "baiet fiind, paduri cutreieram", poetul insusinifiiind un pasionat culegator de folclor.
Peregrinarile prin tara cu trupa de actori, din Moldova in Transilvania, pana la Blaj, ii sati sfac
lui Eminescu setea de a auzi chiar de la rapsozii populari balade, legende, doine si de a-si
hrani sufletul cu aceste "nestemate". Indirect, Eminescu intra in relatie cu folclorul romanesc
studiind opera lui Hasdeu sau citind culegerile de creatii populare, in special pe cea alcatuita
de Vasile Alecsandri.
Mihai Eminescu valorifica in poezia sa creatiile folclorice prin teme, motive, personaje
mitologice, mituri populare, limbaj, innobilandu-le cu idei filozofice, imbogatindu-le cu noi
semnificatii: "Calin (file din povestE)", "Ce te legeni", "Somnoroase pasarele", "La mijloc de
codru", "Revedere", basmul Fat-Frumos din lacrima" si bineinteles capodopera sa,
"Luceafarul".

Poezia "Revedere" (1879) este prima creatie in care Eminescu pastreaza metrica populara,
motivul codrului, ca simbol al eternitatii universului, in care omul este efemer:

"Numai omu-i schimbator,

Pe pamant ratacitor,

Iar noi locului ne tinem,

Cum am fost asa ramanem."

Radacinile viziunii lirice adanc infipte in spiritualitatea poporului din care s-a nascut sunt
marturisite chiar de Eminescu intr-o insemnare facuta pe marginea unui manuscris:
"Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de
amar".

Tema filozofica

Tema filozofica fundamentala a liricii eminesciene este conditia nefericita a omului de geniu
intr-o societate meschina, superficiala, incapabila sa-i inteleaga aspiratiile spre absolut,
 preluata de la filozoful romantic german Schopenhauer. Relatia geniului cu societatea
contemporana sau cu posteritatea este ilustrata in "Scrisoarea /", geniul fiind intrupat de
savantul care "Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, / Universul fara margini e in degetul
lui mic". Dupa o viata dedicata dezlegarii tainelor universului, "posteritatea este inca si mai
dreapta", afirma poetul cu ironie, deoarece "s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare" si
vor cauta in biografia omului de stiinta "rautati si mici scandale":

"Astea toate te apropie de dansii.. .Nu lumina

Ce in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina

Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt intr-un mod fatal legate de o mana de pamant;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit !

Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit."

Satira este mult mai accentuata in "Scrisoarea II" in scopul de a scoate in evidenta tristetea,
nefericirea geniului, intruchipat de creatorul de frumos, de poet in relatia lui cu societatea
superficiala, incapabila sa perceapa arta superioara:

"De-oi urma sa scriu in versuri, teama mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astazi sa ma-
nceap-a lauda. Daca port cu usurinta si cu zambet a lor ura, Laudele lor desigur m-ar mahni
 peste masura." Geniul nu este capabil sa fie fericit si nici "a ferici pe cineva", el nu cunoaste
moarte, dar "n-are nici noroc", singura atitudine poetica ram anand sa exprime detasarea
rationala de aceasta lume neputincioasa sa inteleaga aspiratiile superioare: "Traind in cercul
vostru stramt Norocul va petrece,-Ci eu in lumea mea ma simt Nemuritor si rece."

("Luceafarul") Cosmogonia, in viziunea filozofica eminesciana, ilustreaza idei si motive din

vechile scrieri indiene ("Rig-Veda"), din miturile grecesti si crestine, din Kant si
Schopenhauer, configurand haosul, geneza si moartea universala:

"Dar deodat-un punct se miscacel dintai si singur. Iata-1

Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal

()

Soarele, ce azi e mandru el il vede trist si ros

Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi

()

Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie"

("Scrisoarea I") Motivele lirice care compun tema cosmosului sunt prezente atat in poezie, cat
si in nuvela "Sarmanul Dionis": infinitul, cerul, soarele, luna, stelele, luceferii, zborul
intergalactic, haosul, geneza, extinctia.

Ideea timpului filozofic este ilustrata in lirica eminesciana prin doua valente: timpul
individual si timpul universal, in poeziile "Revedere", "Scrisoarea I", "Luceafarul".

"Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare" - timpul individual;

"Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate" - timpul universal

("Scrisoarea I").

Ideea ireversibilitatii timpului, preluata din folclorul autohton si din filozofia europeana, este
intalnita in numeroase creatii lirice, trecerea implacabila a timpului provocand melancolia
 profunda a poetului:

"Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri

Si niciodata n-or sa vina iara,

()

Pierdut e totu-n ziua tineretii

Si muta-i gura dulce-a altor vremuri,

Iar timpul creste-n urma meama-ntunec!

"

("Trecut-au anii")

Poetul si poezia - tema si motiv al universului poetic dimensiune a

programului estetic despre Mihai EMINESCU

a) Conceptul de poet - primeste valori diferite de-a lungul creatiei lui Eminescu:

- poetul este un lupjator - un bard national - Ce-ti doresc eu (ie, dulce Romanie.

- poetul este un contemplativ - Cezarul ipostaza a eului - imparat -si proletar.

- poetul este o constiinta sociala - Epigonii - nationala -Revedere.

- poetul este un instrainat, insingurat - Luceafarul, Oda in metru antic.

- poetul este un demiurg care genereaza universul poetic -Scrisoarea I.

- poetul este o ipostaza a, constiintei universale - Luceafarul, Rugaciunea unui dac.

- poetul este un generator ai poeziei - Criticilor mei.

b) Conceptul de poezie:

- poezia este o expresie a idealurilor nationale si sociale - Epigonii, Ce-ti doresc eu tie, dulce
Romaniei

- poezia este o transfigurare a realitatii - Epigonii - strai de purpura si aur".

- poezia este geneza unui univers spiritual - Scrisoarea I.

- poezia este adevarul in haina sensibila - Criticilor mei. - poezia este un joc, o delectare -
Epigonii - voluptuos joc cu

icoane".

- poezia este constiinta sacrului - Epigonii - inger palid cu priviri curate".

--poezia este un mod de a modela personalitatea - Luceafarul -mreaja de vapaie".

- poezia este o imagine a universului national - Revedere, Scrisoarea 111.

- poezia este universul constiintei - Luceafarul - Din sfera mea venii "

- poezia este retorica Criticilor1 mei - cand nimic nu ai de spus".

- poezia este lumea mitului - Calin -file din poveste, Luceafarul.

- poezia este o arma ideologica - imparat si proletar.

Marile teme ale universului eminescian despre Mihai EMINESCU

a) Natura - tema romantica si de specific national:

- natura - nod de a exprima armonia si echilibrul - ca o conceptie despre lume si viata a

 poporului roman Mai am un sirlgur dor, Revedere.

- natura - o exprimare a motivului comuniunii dintre om si natura Revedere, O, marna,

Laccul, Dorinta, Sara pe deal, Si daca

- natura - mod de a sugera valorile eului poetic - Sara pe deal -omul centru al
universului Scrisoarea I - spiritul generator al lumii.

b) Iubirea - lege fundamentala a universului - genereaza* lumea prin unirea principiilor 

masculin si feminin, a spiritului cu natura - tema romantica - LuceafarulPrimind o alta lege":

- iubirea - valoare romantica fundamentala - Luceafarul - o ora de iubire" pentru vesnicia sa.

- iubirea - lege generatoare a armoniei si echilibrului - Sara pe

deal.

- iubirea - mod de a exprima patriotismul - Scrisoarea III, Revedere.

c) Istoria - exaltarea trecutului glorios si critica prezentului decazut:

- evaziunea in trecutul istoric - mod de a cultiva patriotismul -Scrisoarea III Mircea tipul
domnului patriot opus liberalului demagog.

rolul literaturii in viata social-istorica - Epigonii.

- istoria - prilej de meditatie pe tema fortuna labilis - Memento mori, Imparat si proletar.

- critica prezentului decazut - punct de conexiune cu atitudinea

critica realista in Scrisori.

d) Omul si societatea - tema realista a universului eminescian:

- Garabet Ibraileanu Spiritul critic in cultura romaneasca Eminescu culme a spiritului critic in
Moldova.

- critica societatii burgheze - institutii, moravuri, ideologie -

Scrisoarea I, II, III, 1V, V, Imparat si proletar.

- tipuri realiste - proletarul (Imparat si proletar), demagogul (Scrisoarea III).

e) Constiinta - drumul cunoasterii de sine - soarta omului de geniu - tema specific

eminesciana:

- caracterul exceptional al celui ce dobandeste cunoasterea de

sine Scrisoarea I.

- raportul dintre constiinta si univers - raportul omului de geniu cu societatea - Povestea

magului calator in stele.

- rolul omului de geniu - Luceafarul, Oda in metru antic. Scrisoare a I.

- izolarea si instrainarea omului de geniu - Luceafarul, Glossa.

f) Mitul - tema de profund specific national - Luceafarul:

- mituri autohtone - Cerul Tatal, luceferii, Pamantul Muma,

Sfintele Ape, Simtul Soare, Sfanta Luna.

- mituri universale - Hyperion, Odin, Venus, Kama, Apolon.

- mituri Crestine - Sf. Vineri, Sf. Miercuri, ingerul, geneza.