Romanul dupa al Doilea Razboi Mondial

(roman obiectiv, realist, postbelic)

Moromeţii
                                                                        de Marin Preda
            Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu
acţiune complexă care se poate desfăşura pe mai multe planuri, cu
personaje numeroase, bine individualizate.
            Romanul „Moromeţii” de M. Preda se încadrează în perioada
postbelică a literaturii române fiind publicat în 1955 (I volum) şi 1967 (al
doilea volum).
            Tema literară oglindeşte lumea satului românesc din Câmpia Dunării,
înfăţişat în două perioade distincte: anul 1937, când viaţa se scurgea aici
fără conflicte mari”
(I volum) şi perioada de după 1955, când colectivizarea duce la dispariţia
clasei ţăranilor proprietari de pământ.
            Titlul face trimitere la povestea destrămării unei familii de ţărani din
satul Siliştea-Gumeşti, familie numeroasă ce se confruntă cu multe greutăţi.
            Perspectiva narativă:
            Perspectiva naratorului obiectiv se completează prin aceea a
reflectorilor (Ilie Moromete în vol I şi Niculae Moromete în vol II) şi a
informatorilor (personaje martore ale evenimentelor pe care le narează
ulterior, spre ex. Parizianu, care povesteşte despre vizita lui Moromete la
Bucureşti).
            Subiectul – I volum:
            Acţiunea romanului începe cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea
război mondial, când timpul era foarte răbdător cu oamenii, viaţa scurgându-
se fără conflicte mari.
            Cel dintâi moment care adună familia este cina, descrisă ca un ritual
străvechi, neschimbat de sute de ani. Tatăl, Ilie Moromete, se căsătorise
pentru a doua oară cu Catrina, care era cu zece ani mai tânără decât el.
Acesta adusese din prima căsătorie trei feciori (Paraschiv, Nilă şi Achim), iar
Catrina venise cu o fată, Tita. La aceştia se adaugă Niculae şi Ilinca, din
căsătoria lui Ilie cu Catrina.
            Cina dezvăluie şi relaţiile din sânul familiei: neînţelegerile dintre fraţi,
lipsa de respect a celor trei feciori  faţă de mama lor vitregă, poziţia
autoritară a tatălui, nemulţumirea mezinului care este trimis în fiecare zi să
pască oile, deşi el ar vrea să meargă la şcoală.
            Având datorii la bancă şi impozite de plătit, Ilie acceptă să-i vândă
vecinului său, Tudor Bălosu, salcâmul din fundul grădinii. Tăierea salcâmului,
săvârşită duminica în zori, când femeile îşi boceau morţii în cimitir,
reprezintă primul semn al declinului familiei.
            Cum nici banii luaţi pe salcâm nu acoperă datoriile la bancă, feciorii
lui din prima căsătorie (sfătuiţi de Maria, sora lui Ilie, poreclită Guica), îi
propun tatălui un plan : Achim să plece la Bucureşti cu oile, iar din vânzarea
laptelui şi a brânzei, să câştige banii necesari.
            În cele din urmă, Moromete acceptă fără să bănuiască adevăratele
intenţii ale celor trei. Acestea vor ieşi la iveală abia după seceriş, când
Paraschiv şi Nilă fură caii, o parte din zestrea fetelor şi banii din ladă, luând
şi ei drumul spre capitală.
            După fuga feciorilor, Moromete rămâne mai sugrumat de datorii
decât înainte, fiind nevoit să vândă două loturi de pământ şi o parte de
grădină.
            Celelalte planuri de acţiune sunt reprezentate de destinele altor
familii.
            Birică (un băiat sărac din sat) şi Polina (fiica lui Tudor Bălosu) se
căsătoresc din dragoste, fără zestrea cuvenită din partea părinţilor fetei şi de
aceea viaţa lor se transformă într-un calvar, fiind salvată numai de puterea
sentimentelor ce îi unesc. Pentru a-şi construi casă, tânărul este nevoit să 
vândă o parte din pământul ce i se cuvine.
            Vasile Boţoghină se ceartă cu soţia lui deoarece ar vrea să vândă un
lot de pământ pentru a avea bani să se trateze de plămâni.
            Drama familiei Ţugurlan este că făcuseră şapte copii, însă in fiecare
an puneau câte o cruce „proaspătă” la stâlpul porţii. 

Tatăl devine certăreţ, agresiv şi, în cele din urmă, este arestat deorece se
bate cu şeful de post şi cu fiul primarului.
Viaţa satului Siliştea-Gumeşti este sugestiv redată prin scene memorabile:
citirea ziarului în Poiana lui Iocan, pregătirea premilitară, încasarea
impozitului, serbarea de sfârşit de an, chemarea fetelor la poartă prin
fluieratul băieţilor, jocul căluşarilor etc.
Primul volum se încheie prin schimbarea perspectivei asupra timpului „care
nu mai avea răbdare” , prevestind frământări şi schimbări mari în lumea
satului.
Volumul al doilea:
Moromete începe să facă negoţ, câştigă bani buni, dar pe Niculae nu-l mai
lasă la şcoală. Merge la Bucureşti spre a-i convinge pe cei trei să se întoarcă
acasă, însă nu reuşeşte.
Destrămarea familiei continuă cu moartea lui Nilă în război şi a lui Paraschiv
din cauza tuberculozei.
Ilie Moromete decade, autoritatea lui scade atât în familie, cât şi în sat, rupe
relaţiile cu vechii prieteni, Catrina îl părăseşte. Din când în când îl vizitează
Niculae, devenit activist de partid, dar opiniile lor diferite îi îndepărtează şi
mai mult.
Din cauza colectivizării, ţăranii trăiesc o adevărată dramă, rămân fără vite şi
fără loturile de pământ.
Niculae este trimis în satul natal spre a supraveghea strângerea cotelor şi
predarea lor către stat, însă nu face faţă intrigilor şi este nevoit să îşi dea
demisia.
Îşi continuă studiile, devenind inginer horticultor şi se căsătoreşte cu o
asistentă medicală, fiică de ţărani.
Ultimele capitole ilustrează moartea bătrânului Moromete (având aproape
80 de ani), fără zbucium, fără dramatism, venită ca un firesc al vieţii. Căzut la
pat, îşi exprimă crezul său de viaţă, spunându-i doctorului : „Domnule, eu
întotdeauna am dus o viaţă independentă!”
Personajul Ilie Moromete
Modelul literar de la care pleacă M. Preda în constituirea personajului este
tatăl său, Tudor Călăraşu.
Ilie Moromete este personajul central al operei, reprezentând, în lumea
complexă a satului, tipul ţăranului „independent”, inteligent, harnic şi
înţelept, dornic de a-şi păstra pământurile şi a menţine laolaltă pământurile.
Este caracterizat în mod direct de către narator: „Era cu 10 ani mare decât
Catrina şi acum avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai
nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea
cuiva”. Autocaracterizarea realizată la finalul romanului scoate în evidenţă
libertatea individului, în ciuda constrângerilor istoriei: „Domnule, eu
întotdeauna am dus o viaţă independentă”.
Caract. indirectă se desprinde din gesturile, faptele, vorbele, gândurile
personajului, dar şi din relaţia cu celelalte personaje.
Autorul se axează pe episoade semnificative din eforturile pentru achitarea
“foncierii”, pregătirea viitorului celor trei fii si a celor doua fiice, găsirea unei
solutii pentru trimiterea lui Nicolae la scoală. Păstrarea neatinsă a lotului de
pamant primit după război înseamnă libertate, independenţă de acţiune, o
condiţie a vechilor "bucurii": discuţii prelungite în poiana fierariei lui Iocan,
ceasurile de visare ciudată de pe stanoagă, drumurile încarcate de mari
speranţe la munte, discutiile cu oamenii inteligenti cum era Cocoşilă.
            El se particularizează printre ceilalţi ţărani prin: plăcerea de a vorbi,
darul povestirii, bucuria contemplaţiei, inteligenţă, fantezie, umor, ironia
ascuţită, disimularea etc. Tehnica amânării intervine atunci când Moromete
încearcă să tărăgăneze o decizie care nu îi convine (spre exemplu, scena cu
Jupuitu care vine pentru încasarea impozitelor).
 Prestigiul lui Moromete în sat se datorează şi calităţilor lui intelectuale :
citeşte presa în poiana lui Iocan, o comentează cu interes, iese la poartă şi
adresează cuvinte oamenilor care trec pe drum
Este o fire autoritară, el fiind adevăratul conducător al familiei numeroase ,
greu de tinutin frau,  luând deciziile cele mai importante : vinderea
salcâmului, împrumutul banilor de la Aristide, plecarea lui Achim cu oile la
Bucureşti,vinderea pământului etc.
Însă,  autoritatea, ironia ascutită adresată copiilor sau Catrinei , cuvintele
deseori jignitoare (ca sa se mire prostii) , educaţia dură în spiritul muncii şi
hărniciei (mă , se vede că nu sunteţi munciţi, mă) se dovedesc ineficiente
deoarece, cu toată strădania tatălui de a păstra pământul întreg ca sa le
asigure traiul , nu poate scapa familia de la destramare .
            Este considerat de către Ov. S. Crohmălniceanu un „om sucit, cu
toane, imprevizibil”, având un comportament bizar, ceea ce determină
înstrăinarea lui de familie.Educaţia dură, în spiritul muncii se dovedeşte
ineficientă pentru că nu poate scăpa familia de la destrămare.
            Mulţi critici l-au considerat un filozof, un contemplativ inteligent,
temperat, iubind liniştea şi mai ales libertatea, independenţa de gândire şi
exprimare a opiniilor.
            Limbajul artistic se caracterizează prin limpezime, naturaleţe,
oralitate, lipsa podoabelor, îmbinarea stilului direct cu cel indirect.