T6: EVALUAREA CLINICĂ ŞI ELEMENTELE DECIZIONALE

ÎN VEDEREA REMEDIERII DEFICIENŢELOR PREZENTE

LA RESTAURĂRILE DENTARE

Rezolvarea terapeutică a leziunilor dentare cu pierdere de substanță dură

presupune, pe lângă tratamentul propriu-zis al acestora, asocierea unor mijloace de
monitorizare a restaurărilor, în scopul păstrării stării de sănătate dentară.
În cadrul tratamentului bolii carioase, restaurările dentare au scopul să oprească în
evoluție procesul carios și să prevină afectarea pulpei dentare, dar înlocuirea țesuturilor
dure modificate ireversibil și / sau dispărute datorită leziunii carioase, prin plasarea
unei restaurări, nu conferă dintelui imunitate față de o nouă afectare prin carie, care
poate să apară, fie în jurul restaurării existente, fie pe o altă suprafață a dintelui, indemnă
de leziune. Aceste aspecte impun o monitorizare a pacientului.
De asemenea, biodegradarea materialelor de restaurare dentară la nivelul
suprafețelor expuse în mediul bucal și, mai ales, la interfața dinte / restaurare este
un proces ireversibil, ce poate determina, într-un interval de timp mai lung sau mai
scurt, apariția unor defecte ale restaurărilor. Aceste considerente fac și ele necesară o
monitorizare a pacientului.
Pacienții au cariosusceptibilitate diferită, iar în funcție de aceasta și de gradul de risc
la carie, pacientul este chemat la monitorizare (control periodic), care urmărește să
verifice următoarele aspecte:
- dacă măsurile de profilaxie de care a beneficiat pacientul sunt eficace;
- dacă, de la ultima ședință de control al pacientului, au apărut noi cazuri de
îmbolnăvire prin carie, care să poată fi detectate și diagnosticate precoce, beneficiind astfel
de tratamente ne- sau minim invazive;
- să aprecieze evoluția proceselor carioase incipiente aflate sub observatie;
- să depisteze și să corecteze eventualele greșeli de tehnică în tratamentele
efectuate anterior;
- să verifice vitalitatea pulpară a dinților care prezintă restaurări extinse, precum și a
celor cu coafaj indirect sau direct.
Frecvența controalelor depinde de la caz la caz. Nu se poate aplica o regulă
generală, dar este cert că un pacient cu risc crescut de carie va fi chemat la control mai
des. Medicul poate să schimbe de la o ședință la alta durata de timp până la următorul
1
control, atunci când observă modificarea carioactivității pacientului de la ultima verificare
efectuată. Astfel, un pacient ce prezintă leziuni carioase cu evoluție lentă este chemat mai
rar la control (la interval de 6-9 luni), față de unul ce prezintă cu leziuni carioase cu evoluție
rapidă, acute, necesitând controale mai frecvente ( la interval de 3 luni).
Longevitatea restaurărilor dentare este limitată, ele pot prezenta în timp
deficiențe, manifestate prin:
- apariția unei noi leziuni carioase, în jurul sau sub restaurarea existentă;
- degradări / defecțiuni ale materialului restaurator și / sau ale preparațiilor.
Există o serie de factori de care depinde longevitatea restaurărilor dentare, ce
pot fi grupați în 3 categorii:
1. factori care țin de pacient:
- factori generali: - starea de sănătate sistemică;
- obiceiurile alimentare;
- nivelul socio-profesional;
- colaborarea cu medicul;
- factori locali: - igiena orală;
- nivelul de carioactivitate și gradul de risc la carie;
- dintele afectat;
- localizarea și extinderea restaurării;
- starea de sănătate a pulpei dentare;
- tipul de ocluzie dentară și starea acesteia.
2. factori care țin de medic:
- diagnosticul incorect al leziunii;
- planificarea și / sau efectuarea incorectă a tratamentului, prin:
- nerespectarea indicațiilor corecte de lucru;
- nerespectarea timpilor de lucru;
- alegerea unui material de restaurare necorespunzător;
- manipularea incorectă a materialului restaurator;
- pregătirea, experiența, manualitatea, motivația individuală.
3. factori care țin de materialul de restaurare:
- proprietățile: - fizice;
- chimice;
- biologice (biocompatibilitate).
2
 Evaluarea clinică și remedierea deficiențelor constatate la nivelul unei
restaurări preexistente se poate realiza prin:
1. supraveghere activă;
2. recondiționare / reparare;
3. înlocuire.
1. Supravegherea activă este cea mai bună soluție de abordare terapeutică, care
presupune:
- o colaborare bună medic / pacient;
- ședințe de control specific;
- ameliorarea igienei orale și a obiceiurilor alimentare ale pacientului;
- periaj profesional periodic;
- aplicarea locală de compuși cu fluor și /sau de agenți antimicrobieni.
Toate aceste măsuri permit prevenirea deteriorărilor și repararea sau înlocuirea
restaurărilor la momentul optim.
Deficiențele minore apărute în timp la unele dintre restaurările existente necesită, la
rândul lor, doar monitorizarea atentă și supravegherea lor activă. Aceasta presupune:
- analiza evoluției în timp a restaurarii:
- aplicarea unor metode de prevenire specifice.
2. Recondiționarea / repararea unei restaurări preexistente constă în :
- menținerea restaurării;
- remedierea defecțiunilor punctuale;
- eventuale corecții în masa materialului restaurator.
Reparația unei restaurări prezintă următoarele aspecte caracteristice:
- poate fi o modalitate rapidă de a rezolva o deficiență minoră existentă la una dintre
restaurările preexistente;
- poate constitui o alternativă acceptabilă de remediere a defecțiunilor restaurărilor,
care nu sunt irecuperabile, în multe situații clinice;
- poate fi o fază interimară (tranzitorie) de tratament, ce oferă un răgaz pentru
aprecierea globală a cauzelor care au dus la defecțiunea restaurării și a consecințelor sale;
- poate fi o modalitate ce permite sigilarea restaurărilor cu deficiențe marginale
minore, precum și o ameliorare rapidă a esteticii dentare prin reconstruire și remodelare
coronară;
- permite stabilirea unor relații de colaborare optimă între medic și pacient.
3
 3. Înlocuirea unei restaurări presupune existența unor deficiențe majore și constă în:
- îndepărtarea completă a materialului de restaurare preexistent;
- efectuarea unei noi preparații;
- efectuarea unei noi restaurări.
În alegerea acestei soluții terapeutice de remediere a defectelor unei restaurări nu
trebuie ignorant, ori minimalizat, faptul că fiecare înlocuire a unei restaurări duce la
pierdere de țesut dur din structura dentară restantă, pierdere ce poate conduce la
reducerea rezistenței ansamblului dinte-restaurare. De asemenea, din punct de vedere
biologic, orice reintervenție / reinstrumentare constituie o nouă acțiune nociceptivă asupra
complexului dentino-pulpar.
Înlocuirea imediată a unei restaurări deficiente este necesară în 2 situații:
- prezența unor semne clare de alergie sau intoleranță loco-regională ori sistemică
datorate materialului restaurator;
- prezența curenților galvanici / galvanismului bucal.
Pentru a decide conduita terapeutică adecvată, este foarte important diagnosticul
etiologic al afecțiunii prezente, dar și tipul de defect al restaurării.
La alegerea modalității de reintervenție asupra unei restaurări preexistente
defectuoase, se vor avea în vedere câteva elemente importante, și anume:
- impactul asupra structurilor dentare, manifestat prin jenă (disconfort) la masticație,
sau durere (semne de suferință pulpară), care apar ca urmare a pierderii etanșeității
restaurării, ori a unei protecții dentino-pulpare insuficiente / absente;
- impactul asupra parodonțiului marginal, manifestat prin: iritație directă, acumulare
de placă microbiană, datorită prezenței unor defecte de suprafață, supra- sau subconturare
coronară, morfologie incorectă a ariei de contact interdentar proximal;
- diminuarea rezistenței coronare, cu apariția de fisuri ori de fracturi marginale de
smalț, pereți cavitari fragili, cu o grosime mai mică de 2 mm., fără susținere dentinară;
- prezența unor factori de risc: factori iatrogeni, regim alimentar incorect, igienă orală
deficitară, carioactivitate crescută, ocluzie traumatizantă, parafuncții;
- prezența unor factori perturbatori ai mediului bucal: galvanism bucal, reacții
alergice cutaneo-mucoase;
- beneficiul terapeutic al intervenției;
- consimțământul pacientului.

4
 Deficiențele restaurărilor preexistente pot apare:
- la nivelul structurilor dure dentare;
- la nivelul materialelor de restaurare.
Uneori acestea sunt dificil de disociat, dar prezintă unele caracteristici distincte,
legate de tipul de material restaurator, respectiv amalgam ori materiale adezive.

Deficiențe apărute la restaurările cu amalgam

Cele mai frecvente deficiențe apărute la restaurările din amalgam sunt:

1. Fracturi ale marginilor de smalț sau ale materialului restaurator
Fractura la nivelul marginilor de smalț poate apare în următoarele situații clinice:
- preparea incorectă a cavității, cu marginile plasate greșit, prea sus pe versanții
cuspidieni, acolo unde forțele ocluzale sunt mari, iar riscul de fractură a unor margini subțiri
de smalț este și el crescut;
- unghiul de întâlnire a pereților laterali ai cavității cu suprafața externă coronară nu
este mai mare de 70º, așa cum este corect, pentru a se evita fracturarea marginală, iar un
unghi mai mic duce la un risc crescut de fractură;
- smalțul marginal subminat, neprotejat prin susținere pe dentină sănătoasă, poate
să se fractureze cu mai multă ușurință.
Fracturarea marginală a amalgamului sau pierderea unui fragment dintr-o
restaurare se poate datora:
- retenției insuficiente pe o secțiune a cavității;
- grosimii insuficiente a stratului de amalgam (de cel puțin 2 mm.);
- istmului incorect preparat la o cavitate proximo-ocluzală, care nu realizează în
această zonă o grosime suficientă a restaurării;
- absenței mijloacelor de retenție adecvate, necesare cavității verticale;
- lipsei linerului / bazei corespunzătoare, care să asigure amalgamului un sprijin fizic
(mecanic) corect.
Mecanismul fracturării marginale a amalgamului este legat și de coroziunea
acestuia. În acest sens, amalgamele bogate în cupru au demonstrat clinic o mai bună
adaptare la nivelul marginilor cavității și o rezistență mai bună la fractură marginală, in
raport cu cele sărace în cupru.

5
 În practică putem întâlni următoarele situații:
A: fractura minimă a marginilor de smalț ale cavității, neînsemnată clinic, caz în
care monitorizarea atentă / supravegherea activă va fi suficientă;
B: fractura marginală mai importantă necesită repararea restaurării, prin
realizarea unei retenții geometrice pentru amalgamul reparator, ce trebuie fulat în interiorul
unei cavități nou create în grosimea restaurării de amalgam preexistente.
Este inevitabil și un sacrificiu de țesut dur dentar integru, pentru realizarea unor
astfel de retenții, iar acest lucru poate duce subminarea pereților cavității inițiale și la
necesitatea întăririi rezistenței acestora, ceea ce face ca acest tip de reparație să fie mai
puțin agreat. Se preferă repararea prin tehnici adezive, cu ajutorul unui material compozit
fluid sau a unui ciment cu ionomeri de sticlă. Aceasta permite abordarea mai puțin invazivă
a structurilor dure dentare și prepararea mai accentuată doar a marginilor cavității, în
vederea optimizării adeziunii.
Orice metodă de reparare de acest gen presupune mai multe etape de lucru:
- accesul în profunzimea defectului și / sau a leziunii prezente;
- îndepărtarea țesuturilor amelare sau dentinare eventual modificate ireversibil ce
mărginesc defectul;
- prepararea suprafețelor dentare pentru adeziune și aplicarea materialului de
restaurare;
- prelucrarea, finisarea și lustruirea zonei de reparație.
C: Cavitate preexistentă care trebuie să fie extinsă, în următoarele situații:
- o carie secundară marginală decelabilă clinic;
- pereții cavității sunt neretentivi;
- smalțul pereților cavității este fracturat pe o zonă întinsă, care compromite calitatea
restaurării;
- unghiul de întâlnire a pereților laterali ai cavității cu suprafața externă coronară
este mai mic de 70°.
D: Fractura unui perete al cavității sau a unui cuspid dentar, în următoarele
situații clinice:
- cavități ocluzale extinse, restaurate cu amalgam, atunci când medicul nu a ținut
seama că structura cuspidiană restantă este subminată, lipsită de rezistență și ar fi
trebuit susținută și protejată adecvat;

6
 - cavități extinse proximo-ocluzale, la care este greu de apreciat rezistența structurii
cuspizilor restanți adiacenți cavității proximale, precum și potențialul lor de fractură.
Uneori, datorită acțiunii instrumentarului rotativ, poate apare o fisură care să treacă
neobservată și care, după restaurare, va duce la fractură.
Când peretele sau cuspidul se fracturează, diagnosticul fracturii se face cu ușurință,
dar diagnosticul unei fisuri este mult mai dificil de pus.
Până se produce fractura netă, pacientul poate acuza o jenă dureroasă la
masticație, care, de cele mai multe ori, nu poate fi localizată și / sau sensibilitate la rece,
mai rar la cald. Inspecția nu reușește să localizeze dintele cauzal și este necesară o
examinare prin transiluminare cu fibre optice (FOTI), aceasta putând pune în evidență
fisura. De asemenea, percuția laterală pe peretele sau cuspidul suspect poate determina
apariția sensibilității dureroase și permite confirmarea simptomatologiei relatată de pacient.
În cazul fracturării unui perete sau a unui cuspid este necesară, de cele mai multe
ori, îndepărtarea în totalitate a restaurării preexistente și controlul pereților restanți.
În prezența unor contacte ocluzale patologice traumatizante, refacerea restaurării
poate fi realizată doar după suprimarea factorului ocluzal ce a contribuit la producerea
fracturii inițiale.
Dacă se constată că restaurarea preexistentă, restantă după producerea fracturii,
este optimă și structurile dure dentare prezente permit realizarea unei retenții pentru
repararea defectului cu ajutorul amalgamului, se va realiza o cavitate distinctă pentru
viitoarea restaurare, iar în materialul restaurator existent se va crea o cavitate de retenție
pentru materialul nou, apoi se va reface porțiunea fracturată.
Repararea restaurării poate fi realizată mai simplu, fără îndepărtare de țesut dur
dentar integru restant, folosind materiale adezive (rășini compozite sau CIS), atunci când
se poate realiza o adeziune amelo-dentinară eficientă.
Dacă adeziunea este defavorabilă (lipsa smalțului sau o suprafață insuficientă
pentru adeziune), se poate impune înlocuirea întregii restaurări preexistente, cu refacerea
preparației, putându-se recurge uneori la realizarea unor incrustații de tip inlay / onlay.
Într-o astfel de situație, o reparare poate fi utilizată doar ca o soluție interimară / tranzitorie
și va fi efectuată cu materiale adezive din categoria CIS.
O fractură la nivelul istmului unei cavități de clasa a II-a proximo-ocluzale poate fi de
asemenea reparată, prin introducerea de material compozit fluid (flow) sau CIS (fluid,
modificat cu adaos de rășini) în interiorul defectului produs de fractură.
7
 E: O nouă leziune carioasă, în vecinătatea unei restaurări preexistente din
amalgam: în această situație, se poate păstra restaurarea, dacă este corespunzătoare, iar
în masa ei se va efectua o cavitate de retenție, pe lângă cavitatea realizată pentru noua
leziune carioasă, fiind necesară retenția mecanică între noua și vechea restaurare.
Dacă există carie secundară marginală sau recidivă de carie la nivelul restaurării
preexistente, este necesară îndepărtarea în totalitate a acesteia, urmată de o nouă
preparație și o nouă restaurare, în conformitate cu situația clinică prezentă.
2. Prezența unui contur defectuos sau a unor defecte marginale
 Un defect de contur al restaurării reprezintă una dintre cauzele imediate ale
eșecului unei restaurări, care este precoce acuzat de pacient, datorită retenției alimentare.
De regulă, acest aspect este relatat la restaurări subconturate.
Spre deosebire de acestea, conturarea în exces, întâlnită frecvent pe suprafețele
proximale, mai ales la nivelul pragului gingival, nu este atât de deranjantă pentru pacient,
de aceea este mai frecvent sesizată de medic, la efectuarea unui examen clinic și Rx.
(“bite-wing)”. Astfel de supraconturări sunt greu de reparat, iar acumularea de placă
microbiană dentară conduce frecvent la apariția unor carii secundare marginale sau la
îmbolnăvirea parodonțiului maginal.
 Defectele marginale localizate pe suprafețele ocluzale, vestibulare sau orale ale
unei restaurări, apărute la un pacient cu igienă orală corespunzătoare și un grad scăzut de
risc la carie, pot fi abordate prin tratament neinvaziv, de supraveghere activă, dar la un
pacient cu grad ridicat de risc la carie este necesară intervenția terapeutică de reparare a
restaurării.
 Un defect marginal inițial (hiatus) localizat, va beneficia, datorită produșilor de
coroziune (la interfața dinte / restaurare) ai amalgamului, de “blocarea” acestei zone
deficitare, deci de limitarea în acest mod a microinfiltrației marginale.
Totuși, atunci când hiatusul este vizibil la inspecție și decelabil la palpare cu ajutorul
sondei dentare, el trebuie explorat cu atenție și dacă există defecte de adaptare pe porțiuni
limitate, situate pe o singură parte a interfeței dinte / restaurare, aceasta poate fi reparată,
fără a fi înlocuită în totalitate. Reparația poate fi efectuată cu materiale adezive (rășini
compozite sau CIS).
 În cazul unor defecte marginale la restaurări localizate în zone proximale, greu
accesibile periajului / igienizării individuale uzuale, cu retenție consecutivă de placă
microbiană dentară / biofilm dentar cariogen și cu grad de risc crescut privind apariția de
8
carii secundare marginale (aceste defecte apar, de cele mai multe ori, ca urmare a unor
greșeli de tehnică operatorie: nefolosirea sau folosirea incorectă a sistemului de
conformare coronară necesar – ex.: matrice dentară, portmatrice, pene interdentare, ș.a. –
fularea incorectă a amalgamului în interiorul cavității, neîndepărtarea marginilor de smalț
anfractuoase de la marginea gingivală a cavității, lipsa bizotării marginale), decizia de a
repara sau de a înlocui restaurarea este dificilă și poate fi luată de medic numai după o
analiză corectă a tuturor factorilor legați de localizarea restaurării, accesul asupra
suprafețelor implicate, calitatea generală a restaurării, etc.
Îndepărtarea excesului localizat în zona proximală (și, mai ales, la nivelul pragului
gingival) este dificil de realizat. Uneori se încearcă și se poate efectua cu instrumentar
rotativ, folosind o freză flacără, sau cu o bandă abrazivă flexibilă, acționată manual.
Se pot folosi și piese de mână speciale, care produc mișcare de translație axială (de
“du-te / vino“), transmisă la instrumente abrazive speciale (pile diamantate plate, active pe
o singură suprafață), utilizate pentru a îndepărta doar excesul situat proximal gingival, în
spațiul dintre aria de contact interdentar și parodonțiul marginal.
Chiar dacă se poate îndepărta excesul, suprafața amalgamului restant nu poate fi
lustruită, deci va fi anfractuoasă și retentivă, ceea ce va permite acumularea de placă
microbiană. În aceste condiții, soluția optimă va fi înlocuirea restaurării cu una nouă, iar
îndepărtarea amalgamului, în acest caz, nu implică extinderea suplimentară a cavității.
 Supra- sau subconturarea obturației din amalgam, cu localizare pe suprafața
vestibulară sau orală, în zona cervicală, poate fi remediată cu destulă ușurință, fiind
accesibilă direct. Se utilizează freze de finisat, manevrate cu atenție, pentru a nu îndepărta
și din structurile dure dentare și pentru a nu leza parodonțiul marginal.
 Dacă defectul marginal se extinde pe mai mulți pereți la interfața dinte / restaurare,
închiderea marginală nu mai este corespunzătoare și pot să apară discolorări, care, de
cele mai multe ori, sunt greu de interpretat. Discolorările dentare pot fi determinate de
impregnări coloristice datorate prezenței amalgamului, situație care duce la înlocuirea
restaurării preexistente doar atunci când și adaptarea marginală este deficitară.
Când există modificări de culoare la nivelul mai multor restaurări, cu suspiciunea de
carie secundară marginală, este recomandat să se îndepărteze amalgamul la restaurarea
cu modificarea coloristică cea mai importantă, iar dacă la aceasta se constată prezența
cariei secundare marginale, se va trece la înlocuirea tuturor celorlalte restaurări ce prezintă
aceeași deficiență.
9
 3. Defecte ale suprafeței amalgamului
O restaurare din amalgam care prezintă o suprafață neregulată și / sau
margini corodate devine propice acumulării de placă microbiană dentară, care, la rândul
său, poate determina apariția unei leziuni carioase. O astfel de restaurare nu trebuie
înlocuită, ci doar reconturată, prelucrată, finisată și lustruită, dar acest lucru nu trebuie
făcut, dacă nu există factori de nocivitate clari. Adesea, aceste manopere instituite la
nivelul unei obturații preexistente pot iniția un nou ciclu de coroziune, care nu este de dorit.
4. Pierderea în totalitate a restaurării
Este mai rar întîlnită, iar cauza principală este prepararea unei cavități
neretentive sau contaminarea cavității cu salivă în momentul inserării amalgamului în
cavitate. Poate fi incriminată și o calitate deficitară a materialului de restaurare, prea dur și
prea sfărâmicios.
La cavitățile de colet, persistența fenomenului de abfracție (stress ocluzal cervical
produs de relațiile ocluzale disfuncționale) va duce în timp la pierderea materialului
restuarator.
În aceste situații, soluția este realizarea unei cavități corespunzătoare și reluarea
restaurării sale în condiții corecte.

Deficiențe apărute la restaurările cu materiale adezive

În cazul restaurărilor cu materiale adezive, defectele apărute la nivelul țesuturilor

dure dentare sunt aceleași ca și la restaurările din amalgam, dar ele apar mult mai rar.
1. Defecte marginale
 Lipsa unei închideri marginale corecte face să existe pericolul de microinfiltrație
marginală și, în consecință, de apariție a cariei secundare. Un astfel de defect, existent
într-o zonă cariosusceptibilă, cu deosebire în zona cevicală sau proximală, necesită
înlocuirea restaurării, pe când un defect marginal apărut pe suprafața vestibulară, orală
sau ocluzală, acolo unde există posibilitatea unei igiene orale corecte și a unor tehnici de
fluorizare, permite supravegherea activă.
 Dacă pierderea etanșeității este asociată cu simptomatologie dureroasă, care
presupune o afectare dentino-pulpară, este necesară îndepărtarea restaurarii în totalitate și
reluarea tratamentului corect, în funcție de situația clinică.

10
 2. Pierderea formei anatomice
Cauzele care pot duce la această situație sunt:
- prezența, pe dinții antagoniști, a unor lucrări restauratoare dintr-un material cu un
grad mare de duritate, care produc uzură accentuată;
- prezența unor factori ce pot conduce la uzura dentară de natură chimică (obiceiuri
alimentare inadecvate, regurgitații acide, ș.a.);
- obiceiuri vicioase (apucare / prindere de obiecte între dinți, bruxism, etc.).
Ca urmare a uzurii, se poate ajunge la modificarea relațiilor ocluzale, cu tulburări
funcționale. De cele mai multe ori, în astfel de cazuri, se recurge la înlocuirea materialului
restaurator și realizarea unui alt mod de restaurare (incrustații de tip inlay / onlay, fațete,
coroane de înveliș).
3. Alterarea calității suprafeței restaurării
Suprafața materialului restaurator adeziv poate prezenta rugozități, fisuri,
discontinuități prezente în suprafață / profunzime, favorabile acumulării de placă
microbiană dentară. Opțiunea de finisare a suprafeței sau de înlocuire a restaurării se face
dupa analiza atentă a factorilor cauzali, care pot fi legați de un material restaurator de
calitate deficitară, de o tehnică de lucru incorectă, de o finisare inadecvată. În funcție de
aceste aspecte, se va recurge la înlocuirea restaurării sau la corectarea suprafeței sale.
4. Estetica necorespunzătoare
Aceasta poate fi datorată alegerii de la bun început a unei culori inadecvate, sau
unei tehnici incorecte de inserare / modelare, precum și posibilei degradări în timp a
materialului.
În primul caz, se înlocuiește parțial stratul superficial al restaurării cu material
adecvat, sau poate fi înlocuită total restaurarea, cu un material corespunzător calitativ și
coloristic.
Înlocuirea materialului adeziv nu este ușoară, mai ales în cazul modificărilor
coloristice, deoarece materialul este greu de diferențiat de țesutul dur dentar. Se utilizează
freze extradure sau diamantate, dar forțele necesare pentru îndepărtarea materialelor
adezive de pe pereții de smalț și dentină pot produce microfisuri / fracturi marginale la
cavitatea nou realizată.
Se poate menține un strat din materialul adeziv preexistent pe pereții cavității, iar
noua restaurare să adere la cea existentă. Aceasta presupune cunoșterea sistemului

11
adeziv amelo-dentinar și a materialului de restaurare utilizat anterior, iar cele folosite
pentru refacerea restaurării trebuie să fie compatibile.
Daca trebuie înlăturată în totalitate restaurarea anterioară, atunci este necesară
îndepărtarea unui strat marginal de smalț și dentină de cel puțin 50 μm, pentru a avea o
suprafață de structuri dure dentare apte pentru o nouă interfață adezivă.
5. Pierderea în totalitate a restaurării
Este rar întâlnită în practică și se poate datora izolării improprii, nerespectării
timpilor operatori în pregătirea cavității pentru adeziune, suprafeței insuficiente (mai ales
amelare) pentru adeziune, prezenței factorilor de stress ocluzal.
În toate aceste cazuri, se vor îndepărta straturile de smalț, respectiv de dentină,
care au fost inițial demineralizate și pregătite pentru adeziune, apoi se va reface
operațiunea de realizare a interfeței adezive pe țesuturile dure dentare, după îndepărtarea
a cca. 50 μm din structura dentară respectivă.

12