UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE

ADMINISTRATIVE
DEPARTAMENTUL ISTORIE
SPECIALIZAREA ISTORIA IDEII DE EUROPA

REFERAT
Primul război mondial: origini, principalele operațiuni și
sistemul tratatelor de la Versailles

Masterand,

Stăvărache Mihai-Adrian

CRAIOVA
2013

1
 Primul război mondial: origini, principalele operațiuni și
sistemul tratatelor de la Versailles

Prima jumătate a secolului al XX-lea, cu frământata, complexa şi atât de dinamica sa

istorie, oferă, o viziune cu totul diferită, în comparaţie cu istoria secolelor anterioare. Se desprind
trăsături noi, corespunzând, cum este şi firesc, unor fenomene istorice noi. Pentru a constata
specificul acestor trăsături generate de importante transformări intervenite în viaţa social-
economică a lumii, mă voi opri la analiza probleme fundamentale. Soluţiile acestor probleme şi
instituţiile ce s-au creat, oferă posibilitatea să desprind esenţa acestor transformări1.
La începutul secolului XX, Europa, în evidentă ascensiune industrială şi spirituală, era
centrul vieţii internaţionale. În ciuda acestei stări de fapt, vechiul continent, continua să fie
dominat de anacronicul ,,concert european”, de obtuza concepţie a ,,balanţei forţelor”, ca şi de
lupta Marilor Puteri pentru dominarea coloniilor. Aceasta, în pofida apariţiei ideilor-forţă,
izvorând din principiul naţionalităţilor, adică al luptei naţiunilor pentru autodeterminare, al
aspiraţiei unor naţiuni de a întemeia propriile lor state, ca şi al luptei pentru reîntregire naţională
a unor state din centrul si sud-estul Europei2.
Într-adevăr, Europa era afectată mai cu seammă de problemele naționale, care țineau
după caz, de politica internă a statelor, de politica externa a lor sau de ambele.
Cele patru mari imperii ale Europei, austro-ungar, german, otoman şi rus includeau
numeroase naţiuni sau părţi de naţiuni, cărora le refuzau fie autonomia largă, politică, naţională,
culturală, fie drepturi egale cu naţiunile ,,dominante”. Politica de deznaţionalizare practicată
sistematic în toate aceste imperii prin cele mai variate mijloace si metode, departe de a ,,rezolva”
situaţia sau de a linişti spiritele, a ascuţit la maximum această mişcare naţională de eliberare,
radicalizând-o3. Acest aspect privea în principal populațiile slave din Europa centrală: polonezii,
pe care și-i disputau încă din secolul al XVIII-lea, Rusia, Germania și Austro-Ungaria, cehii,
slovacii, croații care țineau de Austro-Ungaria, ca și baltici și finlandezii, ca să nu vorbim de
partea europeană a Rusiei, apoi irlandezii din Imperiul Britanic. Această situație privea apoi

1
Eliza Campus, State micii si mijlocii din Centrul şi Sud - Estul Europei în relaţii internaţionale. Prima jumătate a
secolului al XX-lea, Bucureşti, Editura Polirom, 1988, p. 15.
2
Eadem, Mica Înţelegere, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997, p. 35.
3
Viorica Moisuc, Istoria relaţiilor internaţionale până la mijlocul secolului al XX-lea, Ediţia a III-a, Bucureşti,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007, p. 85.

2
popoarele care trăiau în state independente, dar care aspirau la unirea cu compatrioții supuși unei
dominații străine. Era în primul rând cazul populațiilor din Alsacia și Lorena de Nord, teritorii
luate de Germania de la Franța, în 1871. Mai era apoi chestiunea ,,teritoriilor iredente”, Tretino,
Veneția Iuliană și Trieste, pe care Italia le voia înapoi de la Austro-Ungaria. Era și Bosnia-
Herțogovina, anexată de Austro-Ungaria în 1908 și pe care Serbia o revendica pe baza faptului
că în această regiune locuiau mulți etnici sârbi. Era, în sfârșit chestiunea Macedoniei reglată în
principiu de Primul război balcanic din 1912, teritoriu pe care, sub egida Rusiei, bulgari, sârbi și
grecii l-au smuls Imperiului Otoman. Această împărțire a stat la baza celui de-al Doilea război
balcanic, în 1913, dintre Bulgaria, pe de o parte, Grecia, România și Serbia, pe de alta, din care
Bulgaria a ieșit învinsă. Rezultatul: toate statele din Balcani erau nemulțumite, atât
învingătoarele – deoarece partea ce le revenea din moștenirea otomană nu era suficientă – cât și
învinsele… . Rivalitățile pe care popoarele balcanice le întrețineau între ele, cele pe care Austria
și Rusia le creau prin interpuși faceau ca această regiune să fie căt se poate de periculoasă, un
adevărat ,,butoi cu pulbere”4.
Scânteia care a aprin ,,butoiul cu pulbere” a fost asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand,
moștenitorul tronului austro-ungar și a soției sale pe 28 iunie 1914, la Sarajevo de către bosniacul
Gavrilo Princip membru al unei organizații teroriste secrete (,,Mâna Neagră”). Atentatul a
produs o vie emoție în întreaga Europă. El a oferit Austro-Ungarie prilejul de a ,,regla conturile”
cu Serbia5. Sosise ocazia de a se pune capăt presiunii pe care Austro-Ungaria o suporta din
partea slavilor de sud, atrași de perspectiva de a forma un stat puternic alături de Serbia, iar
guvernul german, procupat de slavgardarea dublei monarhii și a alianței sale cu acesta, și-a dat
asentimentul în acest sens. În acest context Austro-Ungaria a declarat război Serbiei la 28 iulie.
Acest conflict din Balcani s-a transmis în întreaga Europă, ca o adevărată ,,dâră de praf de
pușcă”6.
A urmat apoi, o avalașă de declarații reciproce de război: Germania a declarat război Rusiei
(19/1 august) Franței (2 iulie/3 august), Belgiei (22iulie/4august); Marea britanie și
dominioanelor sale Germanie (22 iulie/4 august); Muntenegru Austro-Ungarie (22 iulie/4
august); Franța și Marea Britanie Austro-Ungarie (29 iulie/11 august și 30 iulie/12 august);

4
Jean Carpentier, François Lebrun, (coordonatori), Istoria Europei, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, p. 306-
307.
5
Constantin Hlihor, Istoria Secolului XX, Editura București, 2000, p. 15.
6
Jean Carpentier, François Lebrun, (coordonatori), op. cit., p. 306-313.

3
Japonia Germanie (10/23 august)7. Astfel la apogeul puterii sale, Europa s-a angajat în august
1914 întru-un conflic sinucigaș.
Primul război mondial, război total, a marcat nu numai eșecul conceptului de echilibru
european, dar și declinul supremației europene în lume. Aceasta a început ca un război
esențialmente european între Trila Alianța, adică, Franța, Anglia și Rusia, pe de o parte, și Tripla
Înțelegere (Puterile centrale), formată din Germania și Austro-Ungaria pe de altă parte. Serbia și
Belgia au fost imediat angrenate în război, prima prin atacul Austrie împotriva ei la 15/28 iulie, a
doua prin invadarea teritoriului său la 20 iulie 1914 de către Germania, care o inclusese în planul
ei strategic de război. Imperiul Otoman și Bulgaria s-au alăturat curând Puterilor Centrale, în
noimebrie 1914, respectiv 15 octombrie 1915, în timp ce, pe de altă parte, Tripla Alianță s-a
transformat treptat într-o coaliție mai largă la care au aderat Italia în 1915, România la 14/27
august 1916, Portugalia în 1916 și Grecia din 21 iulie 1917; Japonia s-a alăturat și ea alianței
aproape imediat intenționând să preia pozițiile Germanie în Orientul Îndepărtat și în Pacificul de
Vest8. Anul 1917 a marcat punctul de cotitură radicală în evoluția conflictului prin intrarea în
război a S.U.A. (care a devenit prima mare putere financiară și militară din lume) și prin
declanșarea revoluției bolșevice din Rusia de la 25/7 noiembrie, destinată să afirme la porțile
Europei, experiența uni imens stat socialist9. Pe parcursul lunilor ianuarie-octombrie ale anului
1918 s-au produs importante modificări politico-militrae pe teatrele de operații, care au ridicat
speranțe în cadrul ambelor tabere. Pe frontul de est, presta de situația militară, dar mai lae de
propriile obiective politice, noul regim bolșevic instalat la Petograd a semnat, la 3 martie 1918,
Pace de la Brest-Litovsk. Rusia a aceeptat să dezarmeze și a cedat Germanie Polonia, finlanda;
ucraina, Lituania, Letonia; estonia și Transcaucazia. Izolată pe frontul de răsăsrit împotriva
armatelor Puterilor centrale, România a semnat la 7 mai, același an, Pacea de la București, cu
Germania și aliașii săi 10 . Pe frontul de vest în curusl anului 1918, luptele continuau cu
înverșurnare, succese parțiale consemnându-se când de partea germană, când de cea franco-
anglo-americană. Germanii încearcă o ultimă ofensivă în august 1918. Mult mai numeroase, mai
viguroase și cu un elan de luptă impresionant, armatele Antantei au reușit să răspund printr-o

7
Constantin Hlihor, op. cit., p. 15.
8
Eric Hobsbawn, Secolul Extremelor, Editura Lider, bucurești, 1994, p. 39.
9
***, Enciclopedie de Istorie Universală, Bucureşti, Editura All, 2003, p. 596.
10
Valentina Ciorbea, Din istoria secolului XX, vol. I. 1918-1939, Editura Ex Ponto, Constanța, 2006, p. 11-12.

4
contraofensiă nimicitoare, împingând forțele germane mult spre est 11. Din acest moment Antanta
și-a asigurat o superioritate militară confortabilă, care au obligat Bulgaria și Austro-Ungaria să
semneze pace cu aliații la 29 septembrie, respectiv 3 noiembrie 1918. Confruntați cu o situație
dramatică pe frontul de vest, lipsiți de sprijinul aliaților care ieșișeră din război, germanii au
semnat în pădurea Campinègne, armistițiul cu Antanta, punând astfel capăt războiului mondial12.
Așadar Primului Război Mondial a marcat nu numai eşecul conceptului de echilibrul
european, dar si declinul supremaţiei europene în lume. Desfăşurat între anii 1914 si 1918, el a
simbolizat un moment de cotitura în istoria universală, nu doar prin sacrificiul celor peste 30 de
state participante, cât mai ales prin consecinţele sale sociale, naţionale, politice şi economice13.
Războiul mondial a lăsat în urmă o Europă parţial ruinată pe plan material, dar cu atât mai
zdruncinată pe plan politic - dintre cele patru imperii dinainte de război, german, rus, austro-
ungar, otoman, nu mai exista nici unul - şi pe plan moral, toate valorile tradiţionale au fost puse
sub semnul întrebării de uriaşul masacru şi de imensele cheltuieli materiale14. Războiul a dus
la căderea, imperiilor autocrate si multinaţionale şi afirmarea, unei Europe a statelor-națiuni
conduse de guverne proprii. Dar războiul a lăsat în urma sa o grea moştenire, de suspiciune,
revanșă si conflicte, agravată de tratatele de pace impuse de către puterile învingătoare.
Marea criză economică din 1929-1933 a provocat întărirea curentelor politice autoritare
şi preluarea puterii de către formaţiunile politice fasciste şi naziste în Italia şi Germania, care au
creat premisele unui nou conflict militar. Între 1939 şi 1945 s-au experimentat planurile lui Hitler
de hegemonie a Germaniei în Europa. Toate aceste lucruri au dat lovitura definitivă
15
eurocentrismului şi dorinţelor de supremaţie europeană asupra lumii .

Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920).

Primul Război Mondial a găsit o Europă frământată de vechea problemă nerezolvată a

naţionalităţilor. Era consecinţa naturală a faptului că timp de secole alte principii decât cel al

11
Emilian, Bold, Diplonația de Conferințe. Din instoria relațiilor internaționale între anii 1919-1933 și poziția
României, Editura Junimea, Iași, 1991, p.7.
12
Valentin Ciorbea, op.cit., p. 12-13.
13
Emilian Bold, op. cit., p. 7.
14
Jean Carpentier, François Lebrun, (coordonatori), op. cit., p. 317.
15
***, Enciclopedie de Istorie Universală, p. 596.

5
naţionalităţilor dominaseră teoria şi practica formării statelor 16 . În timpul desfăşurării primei
conflagraţii mondiale, voinţa, hotărârea şi lupta naţiunilor s-au impus, cu atâta vigoare, încât încă
din anii 1916-1917, Woodrow Wilson, preşedintele Statelor Unite, stat încă neutru, începuse să
ridice, sub anumite forme, problema referitoare la dreptul naţiunilor la autodeterminare,
considerând că fiecare popor are dreptul la o viaţă de stat proprie, de a-şi alege forma de
guvernământ sub care doreşte să trăiască17. Numeroase state şi-au justificat declaraţiile de război
prin dorinţa de a se elibera sau de a-şi elibera conaţionalii. „Noi luptăm – declara lordul Herbert
Asquith în 1914 în faţa Camerei Comunelor a Marii Britanii – pentru a apăra principiul după care
micile naţiuni nu trebuie să fie distruse, prin desconsiderarea bunei credinţe internaţionale, de
către voinţa arbitrară a unei puteri foarte tiranice”18. Aşadar, Primul Război Mondial a pus faţă în
faţă două doctrine: principiul naţionalităţilor, invocat de naţiunile aflate sub stăpânirea marilor
imperii, precum şi de statele ale căror naţiuni, în părţi mai mari sau mai mici, se aflau sub
suveranităţi străine – cazul românilor, slavilor de sud, polonezilor, cehilor, slovacilor –, şi
principiul echilibrului de forţe şi al compensaţiilor, practicat de Marile Puteri şi invocat în
continuare de ele sub diferite forme.
Revoluţiile naţionale de eliberare, ca proces caracteristic perioadei Primului Război
Mondial, s-au afirmat cu deosebire în anii 1917-1918, fiind factorul decisiv al destrămării
imperiilor multinaţionale; războiul, la rândul lui, a agravat până la limita extremă, criza din
interiorul acestor state19.
Acestea revoluţii, aveau caracterul unor adevărate mişcări de emancipare naţională şi se
desfăşurau pe întinse teritori ce aparţinuseră Imperiului Austro-Ungar şi Rus, având drept scop
constituirea, reconstituirea sau întregirea unor state independente. În urma acestor mişcări este
declanşat un lanţ de schimbări ale hărţi Europei, începute cu proclamarea independenţei
Cehoslovaciei la 28 octombrie 1918 urmată de Polonia renăscută ce devenea independenta la 7
noiembrie, iar la 24 noiembrie s-a proclamt Statul Sârbilor, Croaţilor si Slovenilor, devenit regat
pe 1 decembrie, acelaşi an. În contextul acesta se înscriau şi evoluţiile din România şi românii
care până atunci trăiseră în competenţa imperilor rus şi austro-ungar20.

16
George Sofronie, Principiul naţionalităţilor în tratatele de pace 1919-1920, Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p.
42.
17
Eliza Campus, Mica…, Ediţia a II-a., p. 39.
18
Viorica Moisuc, op.cit., p. 85.
19
Ibidem, p. 86-87.
20
Constantin Vlad, Diplomaţia secolului XX, Bucureşti, Editura Fundaţia Europeană Titulescu, 2006, p. 51.

6
 Aşadar, este neîndoielnic că forţa acestui principiu s-a concretizat în evenimente care, la
sfârşitul anului 1918, au dus la încheierea procesului istoric al luptei multor naţiuni, atât pentru
făurirea de state naţionale, cât şi pentru întregirea teritoriului lor naţional. Europa căpătase astfel
o nou hartă încă înainte de deschiderea Conferinţei de Pace de la Paris din anii 1919-1920,
conferinţa care a marcat si triumful principiului naţionalităţilor21.
Odată încheiate armistiţiile cu puterile învinse, guvernele din ţările, învingătoare, Aliate
şi Asociate au înscris pe agenda preocupărilor imediate pregătirea şi deschiderea Conferinţei de
Pace. Febrila activitate diplomatica din capital Franţei, locul de desfăşurare a Conferinţei de
Pace, a focalizat timp de aproape un an de zile atenţia opiniei publice internaţionale22.
La terminarea războiului, o nouă eră părea să se impună în viaţa politică, aceea a
statornicirii unor relaţii internaţional democratice, a egalităţii între naţiuni şi a respectării
personalităţii fiecărui popor, mare sau mic. Exista, de asemenea, un justificat orizont de aşteptare
pentru cei care luptaseră în tranşee şi care acum sperau că viaţa lor va deveni mai buna într-o
lume echilibrată 23 . Popoarele considerau că forum-ul de la Paris era chemat nu numai să
recunoască stările de lucruri existente după dezagregarea marilor imperii austro-ungar, german şi
rus şi constituirea unui şir de state independente şi suverane, dar avea şi menirea de a îndrepta
inechităţile, de a repara distrugerile, de a pedepsi crimele şi asigura progresul paşnic al
umanităţii24.
Din aceasta cauză, cu toate că Aliaţii câştigaseră războiul, ei trebuiau acuma, să câştige
pacea: ,,Acest lucru va fi şi mai dificil”, precizase G.Celmenceau. ,,Moş Victorie” cum era
supranumit omul de stat francez, nu se înşelase25.
Comparativ cu cele petrecute la Congresul de la Viena din 1815, de această dată doar
învingătorii au fost admişi să discute condiţiile păcii. Ţările învinse, dar şi Rusia sovietică şi
ţările neutre (Spania, Elveţia, Ţările Scandinave…) au fost excluse de la tratativele de pace, în
timp ce o putere neeuropeană urma să ia parte la ele într-o proporţie însemnată. Încă de la
intrarea Statelor Unite în conflict, guvernul american a dorit să păstreze distanţa: S.U.A. erau
,,asociatele” aliaţilor europene, nu aliatele acestora fiindcă nu au semnat tratate secrete cu
21
Eliza Campus, Mica…, Ediţia a II-a, 39-40.
22
Viorica Moisuc, (coordonator), România şi Conferinţa de Pace de la Paris 1918-1920: Triumful principiului
naţionalităţilor, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983, p. 266.
23
Emilian Bold, op.cit., p. 17.
24
Viorica Moisuc, (coordonator), România şi Conferinţa de Pace de la Paris…, p. 266.
25
F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, (coordonatori), Istorie universală. Evoluţia lumii contemporane,
vol. III., Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 357.

7
Antanta. Mai mult, Preşedintele Wilson a definit în mod independent în cadrul ,,Celor 14 puncte”
prezentate în ianuarie 1918, în faţa Congresului american pe ce principii trebuia aşezată pacea26.
Acestea prevedeau: înlăturare tratatelor şi diplomaţiei secrete, libertatea mărilor,
libertatea comerţului, dezarmarea, dezbaterea liberă a chestiunilor coloniale, retragerea trupelor
străine din Rusia, căreia i se lăsa libertatea de organizare, evacuarea şi reintegrarea Belgiei,
retrasarea frontierelor Italie, autonomia popoarelor austro-ungare, evacuarea României,
Muntenegrului şi Serbiei, libertatea pentru popoarele neturcice din Imperiu Otoman,
suveranitatea Turciei asupra propriilor sale teritorii, constituirea statului polonez cu ieşire la
mare, constituirea unei organizaţii internaţionale pentru soluţionarea pe cale paşnică a
diferendelor dintre state 27.
Principiile aceste, ale preşedintelui american, au stat în linii generale şi declarativ, la
baza organizării postbelice a lumii. Wilson a propus întemeierea păcii pe principiul securităţii
colective. În opinia lui şi a tuturor adepţilor pe care-i avea, securitatea lumii nu reclama apărarea
interesului naţional ci apărarea păcii în calitate de concept consfinţit prin lege. În viitor pentru a
se aprecia dacă s-a comis o violare a păcii, era nevoie de o instituţie internaţională, pe care
Wilson a definit-o drept Liga Naţiunilor28.
La 18 ianuarie 1919 debuta Conferinţa de Pace de la Paris. La lucrări participau 27 de
state independente, 4 dominioane ( Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-africană ) şi
India, în total aproximativ zece mii de delegaţi, experţi şi translatori.
Statele participante formau 4 categorii, cu statute diferite, şi anume:
- puterile învingătoare, foste beligerante ( Franţa, Marea Britanie, S.U.A., Italia şi Japonia);
aceste state erau considerate ca participante cu interese generale şi aveau dreptul de a fi prezente
în toate lucrările şi la toate întrunirile ce se desfăşurau în cadrul Conferinţei.
- statele beligerante ( Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Finlanda, Polonia, Portugalia, Romania,
Serbia, precum şi Brazilia, China, Cuba, India, Dominioanele engleze), considerate state cu
interese special, practic ,,nelimitate’’, deci având dreptul de a participa doar la lucrările
Conferinţei care se ocupau de chestiuni care le priveau nemijlocit.
- state neutre.

26
Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Editura All, 2008, p. 200.
27
Valentin Ciorbea, Din istoria secolului XX, vol. I. (1918-1939), Constanţa, Editura Ex Ponto, 2006, p. 14-15.
28
Henry Kissinger, op.cit., p. 200.

8
- state în formare, care puteau să-şi expună dezideratele în scris şi să participe numai la şedinţele
ce se ocupau direct de probleme privindu-le numai pe ele29.
Încă de la început Conferinţa a ilustrat predominanţa, Marilor puteri. Forumul Păcii a fost
condus la început de ,,Consiliul celor Zece’’ ( S.U.A., Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia,
fiecare cu 2 reprezentanţi: şeful delegaţiei şi, respective, ministrul de externe ), care în martie
1919 s-a divizat în ,,Consiliul celor Patru” ( S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Italia), sau ,,Cei
Patru Mari” şi în ,,Consiliul celor Cinci’’ ( în care intrau miniştri de externe ai Franţei, Marii
Britanii, Italiei, S.U.A., Japoniei). Preşedintele Biroului Conferinţei era George Celemenceau, iar
ca vice-preşedinţi: Robert Lansing (S.U.A), David Loyd George ( Marea Britanie), Vittorio
Emanuele Orlando ( Italia ) şi Saionyi Kimmochi ( Japonia)30.
Aşa cum descrie istoricul Alexandru Vianu, Clemenceau ,,era de departe cel mai de
seamă membru al Consiliului celor patru şi îşi cumpănise colegii.. Avea la stânga pe dl. Orlando
şi la dreapta pe prim ministrul, care era în faţa preşedintelui, lângă sobă. Nu aducea nici hărţi,
nici servieta… vorbea rareori şi lăsa miniştrilor ori funcţionarilor lui grija de a expune cauza
Franţei’’. ,,El ştia care erau punctele capitale’’ şi urmărea cu calmă obstinaţie impunerea unei
păci ,,cartagineze’’ Germaniei ,,atât cât o putere vremelnică o poate impune’’. Wilson ,,bietul
preşedinte”, ,,acest Don Quijote’’, orb şi surd, ,,avea să fie nevoit să se joace de-a baba oarba în
această adunare’’31. David Loyd George promisese în Campania electorală dinaintea Conferinţei
că Germania va fi pusă să suporte cheltuielile războiului şi că: ,,vom avea grija să-i căutăm la
buzunare”. Vittorio Emanuele Orlando a fost pus în umbra de energicul Sidney Sonnino. S-a
dovedit ca italienii veniseră la negocieri ca să-şi încarce prada şi nu ca să elaboreze o nouă
ordine mondială32.
Responsabilitatea elaborării tratatelor a revenit, în ultimă instanţă Consiliului celor Patru.
În cadrul lui se confruntau idei susţinute de, Wilson, Lloyd George, Clemenceau şi mai rar,
Orlando care intervenea numai pentru a trata problemele de interes pentru Italia. Din această
cauză, diferenţele de temperament dintre cei trei bărbaţi au jucat un rol foarte important:
idealismul lui Wilson, care crede în superioritatea morală a Statelor Unite, pragmatismul lui
Lloyd George, grijuliu înainte de toate să placă opiniei publice britanice, ducând în acelaşi timp,

29
Marusia Cîrstea, Gheorghe Buzatu, Europa în balanţa forţelor, vol. I. 1919-1939, Bucureşti, Editura Mica
Valahie, 2007, p. 19-20.
30
Ibidem, p. 21.
31
Alexandru Vianu, Istoria S.U.A., Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973, p. 283-284.
32
Henry Kissinger, op.cit., 2008, p. 199.

9
în virtute tradiţiei o politică pe care practica îndelungată a vieţii parlamentare o determină să
prefere ipotezelor certitudinile; în sfârşit, dispreţul ,,Tigrului” faţă de ,,nobila candoare a
preşedintelui Wilson” şi starea conflictuală cu interlocutorii săi anglo-saxoni. Clemenceau, la
rândul lui - în virtutea faptului că înţelesese foarte bine că starea Franţei victorioase nu mai era
aceea a Franţei din 1913 şi că poziţia ei slăbise ca urmare a sacrificiilor făcute -, ajunge în
situaţia de a consimţi, deşi cu regret, importante concesii în favoarea interlocutorilor săi anglo-
americani, Lloyd George şi Wilson33. Pe acesta din urmă, Clemenceau l-a caracterizat cu ironie
caustică a fi drept ,,un Don Quijote urcat, nu pe Rosinanta, ci pe cele 14 puncte”34.
Principalele problem care au stat în atenţia Conferinţei de Pace au fost:
- Societatea Naţiunilor.
- reparaţiile de război.
- legislaţia internaţională a muncii.
- regimul internaţional al porturilor, căilor navigabile şi căile ferate.
- chestiunile financiare.
- problemele economice.
- aeronautică.
- chestiuni teritoriale35.
Dar de departe, cele mai importante şi complexe probleme au fost cele teritoriale şi, legat
de acestea, trasarea unor noi frontiere. S-au constituit mai multe comitete în care însă n-au fost
admişi să participe şi reprezentanţii celor vizaţi (comitetul pentru problemele cehoslovace,
române şi iugoslave, comitetul pentru probleme belgiene şi daneze). Alte comitete şi comisii s-au
ocupat de probleme militare şi navale, de dezarmarea armatei germane ş.a. Complexitatea
problemelor, dar mai ales interesele şi revendicările Marilor Puteri au provocat dispute aprins,
pentru obţinerea de avantaje teritoriale, despăgubiri de război, hegemonie ori impunerea unor
puncte de vedere şi soluţii. Franţa revendica Alsacia şi Lorena, fostele colonii germane, sume
mari în contul reparaţiilor, ocuparea Renaniei de către aliaţi, frontiera franco-germana pe Rin,
zona de sud a regiunii Saar. Marea Britanie era mai rezervată în cereri. Englezii doreau reluare
relaţiilor comerciale cu Germania şi susţineau condiţii ceva mai bune pentru Germania, mult
diminuate faţă de cererile Franţei. Italia dorea anexarea tuturor teritoriilor din interiorul

33
F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P.Thibault, P. Milza, (coordonatori), op.cit., p. 358.
34
Apud Emilian Bold, op.cit., p. 23.
35
Marusia Cîrstea, Gheorghe Buzatu, op.cit., p. 21.

10
frontierelor naturale o parte din coloniile germane şi influenţe în Asia Mică iar Japonia urmărea
să-şi păstreze situaţia predominantă în China şi să preia foste colonii germane din Extremul
Orient. Preşedintele Wilson, urmărind propriile interese, s-a străduit să arbitreze între aceste
cereri şi pretenţii ale Aliaţilor. Pentru a impune compromisuri, Wilson a sacrificat o parte din
principiile anunţate anterior36.
Cel mai important tratat de pace semnat la Paris a fost cel cu Germania. La 7 mai 1919,
Conferinţa de Pace se întrunea la Palatul Versailles în şedinţă oficială cu plenipotenţiarii
germani, cărora li s-a pus la dispoziţie proiectul tratatului37. Premierul Franţei, Clemenceau, în
alocuţiunea rostită cu acest prilej, a aruncat întreaga vină a războiului pe germani: ,,Aveţi în faţa
dumneavoastră pe reprezentanţii acreditaţi ai puterilor Aliate şi Asociate, mari şi mici, care au
purtat fără întrerupere vreme de mai bine de patru ani războiul nemilos ce le-a fost impus. A
sosit momentul pentru o reglare hotărâtoare a conturilor noastre. Ne-aţi cerut pace. Suntem
dispuşi să v-o acordam” 38 . Astfel după lungi discuţii şi ameninţări, la 28 iunie 1919, la
Versailles, era semnat tratatul de pace între Puterile Aliate şi Asociate şi Germania, principalul
partener al Triplei Alianţe. Tratatul cuprindea 440 de articole şi micşora teritoriul Germanie cu
1/8, iar populaţia cu 1/1039.
Pacea a fost impusă Germaniei pentru a menţine acest stat în permanenţă slăbit. Lucrul
acesta s-a realizat în principal prin luarea unor teritorii care până atunci făceau parte din imperiu.
Alsacia şi Lorena au fost retrocedate Franţei, o regiune importantă din răsărit a fost cedată
Poloniei renăscute (,,Coridorul polonez”, care separa Prusia de est de restul Germaniei).
Efectivele armatei sale au fost limitate la 100.000 de oameni, i-au fost impusă o despăgubire de
război practic imposibil de achitat, partea de vest a ţării a fost ocupată şi, nu în ultimul rând, i-au
fost luate toate fostele colonii care au fost reîmpărţite între britanici şi dominioanele lor, francezi
şi în mai mică măsură, japonezi40.
În afara Tratatului de la Versailles, în săptămânile sau lunile următoare au mai fost
încheiate încă patru tratate în diferite locaţii din împrejurimile Parisului: Tratatul de la Saint-
Germanie-en-Laye Cu Austria ( 10 septembrie 1919), Tratatul de la Neuilly cu Bulgaria (27

36
Valentin Ciorbea, op.cit., p. 18.
37
Marusia Cîrstea, Gheorghe Buzatu, op.cit., p. 23.
38
Apud Paul Johnson, O istorie a lumii moderne 1920-2000, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 33.
39
Nicolae Ciachir, Marile Puteri şi România 1856-1947, Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p.188.
40
Eric Hobsbawm, op.cit., 1994, p. 49.

11
noiembrie 191), Tratatul de la Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920), Tratatul de la Sèvres cu Turcia
(10 august 1920), înlocuit prin Tratatul de la Lausanne (24 iulie 1923)41.
Aceste tratate au avut ca rezultat realizarea unei profunde transformări a hărţii Europei,
care înainte de război număra optsprezece state, cea de după război douăzeci şi şase, iar faptul
cel mai important era dispariţia Imperiului Austro-ungar, împărţit între şase state succesoare42.
Austria şi Ungaria fuseseră reduse la două stătuleţe, unul german şi altul maghiar. Serbia se
transformase într-un stat mare şi nou, Iugoslavia din 1929, prin alipirea Bosniei şi Herţegovinei
Sloveniei (care aparţinuse Austriei) şi a Croaţiei şi Voivodinei (care aparţinuse Ungariei),
precum şi a unui mic regat independent (Muntenegru). A apărut şi statul cehoslovac, prin unirea
fostului centru industrial al Imperiului Habsburgic, Cehia, cu zonele slovace şi rutene care
aparţinuseră Ungariei. România s-a mărit, devenind un stat naţional prin obţinerea provinciilor
cu populaţie majoritară românească: Transilvana, Bucovina şi Banatul de la austrieci şi unguri, şi
sudul Basarabiei de la defunctul Imperiu Rus 43 . Italia a obţinut ,,teritoriile iredente” iar
Danemarca o parte din Schleswing. Ca putere învinsă, Bulgariei i-au fost luate teritoriile pe care
le obţinuse în urma Războaielor Balcanice din 1912-1913. Teritoriile din vestul Traciei reveneau
Greciei şi patru regiuni militare locuite în mare parte de bulgari Serbiei44. Turcia devenea ,,stat
sub protectorat”, cu un teritoriu restrâns la zona centrală a Asiei Mici şi Instambul. Celelalte
teritorii pe care Imperiul Otoman le cucerise de-a lungul istoriei au fost trecute sub mandat
englez, francez ori au fost preluate de Italia şi Grecia. O comisie internaţională ( Marea Britanie,
Franţa, Italia, S.U.A., Japonia, Rusia Sovietică, România, Grecia, Bulgaria şi Turcia) controla
respectare regimul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. Prevederile Tratatului de la Sèvres n-au fost
acceptate de patrioţii conduşi de Mustafa Kemal. În urma unor lupte susţinute cu forţele
intervenţioniste, în 1923 s-a impus un nou tratat semnat la Lausanne45.
Retrasarea graniţelor Europei şi asigurarea ei împotriva extinderii bolşevismului erau
două scopuri care se îmbinau strâns, întrucât cea mai rapidă cale de a se pune stavilă
bolşevismului din Rusia, era să fie izolat în spatele unui ,,cordon de carantină” format din state
anticomuniste. Pornind de la nord la sud, acestea erau: Finlanda, trei mici noi republici (Lituania,

41
Marusia Cîrstea, Gheorghe Buzatu, op.cit., p. 23.
42
Jean Carpentier, François Lebrun, (coordonatori), op.cit., p. 319.
43
Eric Hobsbawm, op.cit., 1994, p. 48-49.
44
Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, vol.II. Secolul al XX-lea, Bucureşti, Editura Institutul European, 2000, p.
119.
45
Valentin Ciorbea, op.cit., p. 23.

12
Letonia şi Estonia), Polonia, redevenită stat independent după 120 de ani şi România mărită
foarte mult46.
Trebuie precizat că sistemul de la Paris a fost completat cu ,,Tratatul frontierelor”, semnat
la 10 august 1920, ce a fixat traseul frontierelor statelor succesoare Imperiului Austro-ungar, şi
Tratatul din 28 octombrie 1920, semnat de România pe de o parte şi Marea Britanie, Franţa,
Italia, Japonia pe de altă parte, prin care s-a recunoscut apartenenţa Basarabiei la ţara noastră şi
frontiera română pe Nistru47.
O concluzie generală este aceea că, fără excepţie, Tratatele de pace din 1919-1920 au
confirmat că principiul naţionalităţilor a guvernat luarea celor mai importante decizii în ceea ce
priveşte statuarea ordinii teritoriale şi politice postbelice48.
Într-adevăr, prin stipulaţiunile teritoriale înscrise în aceste tratate de pace, s-au satisfăcut
cele mai substanţiale dintre revendicările naţionalităţilor, realizându-se, în ordinea faptelor,
închegarea sau reînvierea a nouă formaţiuni statale noi, în Europa: 1. Cehoslovacia, 2. Polonia, 3.
Lituania, 4. Letonia, 5. Estonia, 6. Finlanda, 7. Albania, 8. Georgia, 9. Irlanda ( devenită stat
liber prin acordul încheiat cu Anglia, la 6 decembrie 1921). În acelaşi timp şase state vechi au
fost satisfăcute în revendicările lor naţionale: 1. Franţa, 2. Danemarca, 3. România, 4. Grecia, 5.
Iugoslavia, 6. Italia49.
De asemenea, Marele for al Păcii a introdus în circuitul relaţiilor internaţionale concepte
noi precum: sisteme de garanţii, de arbitraj, de securitate şi dezarmare50. Însă departe de a fi
perfecte, aceste tratate au conţinut şi multe inechităţi, menţinerea unor stări de lucruri ce nu
marcau deloc un progres aşa cum era, de exemplu, regimul colonial, compensaţii în diferite părţi
ale lumii etc. În acelaşi timp, tratatele de pace au reflectat şi perpetuarea unor cutume care aveau
să prejudicieze caracterul democratic al relaţiilor între state, ca, de exemplu, împărţirea arbitrară
a statelor lumii în state cu „interese generale” şi state cu „interese limitate”, inegalitatea de
tratament între state sau ,,diplomaţia secretă”. Aceşti factori se vor dezvolta în perioada
următoare, grevând tocmai obiectul tratatelor din 1919-1920: pacea şi securitatea mondială51.

46
Eric Hobsbawm, op.cit., p. 48-49.
47
Valentin Ciorbea, op.cit., p. 23.
48
Viorica Moisuc, Istoria relaţiilor internaţionale…, Ediţia a III-a, p. 104.
49
George Sofronie, op.cit., p. 89.
50
Gheorghe Buzatu, Valeriu Florin Dobrinescu, Horia Dumitrescu, (coordonatori), Diplomaţie şi diplomaţi români,
vol. II., Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010, p. 235.
51
Viorica Moisuc, Istoria relaţiilor internaţionale…, Ediţia a III-a, p. 104.

13
 Bibliografie selectivă

***, Enciclopedie de Istorie Universală, Bucureşti, Editura All, 2003.

BOLD, Emilian, Diplomaţia de Conferinţe. Din istoria relaţiilor internaţionale între anii 1919-
1933 şi poziţia României, Iaşi, Editura Junimea, 1991

BUZATU, Gheorghe, DOBRINESCU, Valeriu, Florin, DUMITRESCU, Horia, (coordonatori),

Diplomaţie şi diplomaţi români, vol. II., Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010.

CAMPUS, Eliza, State mici şi mijlocii din Centrul şi Sud-Estul Europei în relaţii internaţionale.
Prima jumătate a secolului al XX-lea, Bucureşti, Editura Polirom, 1988.

EADEM, Mica Înţelegere, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997.

CARPENTIER, Jean, LEBRUN, François, Coord., Istoria Europei, Bucureşti, Editura

Humanitas, 2006

CÎRSTEA, Marusia, BUZATU, Gheorghe, Europa în balanţa forţelor, vol. I. 1919-1939,

Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2007.

CIACHIR, Nicolae, Marile Puteri şi România 1856-1947, Bucureşti, Editura Albatros, 1996.

CIORBEA, Valentin, Din istoria secolului XX, Vol. I 1918-1939, Constanţa, Editura Ex Ponto,
2006.

DREYFUS, F.G., JOURCIN, A., THIBAULT, P., MILZA, P., Evoluţia lumii contemporane,
Vol. II. (Istorie Universală), Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006.

HLIHOR, Constantin, Istoria Secolului XX, Editura București, 2000.

HOBSBAWM, Eric, Secolul Extremelor, Bucureşti, Editura Lider, 1994.

JELAVICH, Barbara, Istoria Balcanilor, vol. II. Secolul XX, Bucureşti, Editura Institutul
European, 2000.

JONSHON, Paul, O istorie a lumii moderne 1920-2000, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003.

14
KISSINGER, Henry, Diplomaţia, Bucureşti, Editura All, 2008.

MOISUC, Viorica, Istoria relaţiilor internaţionale până la mijlocul secolului al XX-lea, Ediţia a
III-a, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007.

EADEM, România şi Conferinţa de Pace de la Paris 1918-1920: Triumful principiului

naţionalităţilor, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983.

SOFRONIE, George, Principiul Naţionalităţilor în Tratatele de Pace 1919-1920, Bucureşti,

Editura Albatros, 1996.

VIANU, Alexandru, Istoria S.U.A., Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973.

VLAD, Constantin, Diplomaţia secolului al XX-lea, Bucureşti, Editura Fundaţia Europeană

Titulescu, 2006.

15