Sunteți pe pagina 1din 4

1.

Cum se poate caracteriza perioada de început a închinării credincioşilor din


Vechiul Testament?
Închinarea din perioada de început a Vechiului Testament, nu îşi are originea în
intuiţia sau inventivitatea umană, ci în acţiunea lui Dumnezeu.
Primele cărţi ale Bibliei pun accentul pe iniţiativa lui Dumnezeu în revelarea
caracterului şi a voii Sale înaintea poporului, izbăvindu-l de sub domnii pentru a-L putea
sluji numai pe El şi stabilind răspunsul pe care aceasta trebuie să I-l dea pentru ca relaţia
lor cu El să poată fi menţinută.
Accentul în închinarea din istoria primară a omenirii este pus pe jertfe.
Acceptarea sau respingerea de către Dumnezeu, a unei jertfe depindea de starea
inimii închinătorului.
Expresia centrală a închinării din prima perioadă a omului, era “căutarea feţei lui
Dumnezeu” – Geneza 4:26.
În perioada patriarhală singurul Creator şi Domn al universului S-a făcut cunoscut
părinţilor lui Israel în anumite vremuri şi locuri. Astfel Dumnezeu a iniţiat o relaţie cu
Avraam, iar apoi cu urmaşii lui şi le-a promis că-i va face o naţiune mare. Urmaşii lui
Avraam aveau să moştenească ţara Canaanului şi să fie binecuvântaţi într-un mod unic de
Dumnezeu, pentru ca toate neamurile de pe pământ să fie binecuvântate prin ei. În felul
acesta, devenea clar că relaţia omului cu Dumnezeu adevărat era posibilă numai pe baza
revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu în istorie.
Patriarhii au construit altare şi au oferit jertfe lui Dumnezeu pe tot cuprinsul
Canaanului pentru a marca locurile unde Dumnezeu li s-a descoperit sub diferite nume.
Elementele noi ala închinării care apar în perioada patriarhală sunt zeciuiala care apraţine
Domnului, altarele pe care le ridică închinătorii lui Dumnezeu şi actul cicumciziunii ca
semn al legământului lui Dumnezeu cu poporul Israel.
Următoarea etapă din istoria evreilor, este formarea lor ca naţiune în Egipt şi
izbăvirea de care au avut parte ca popor a lui Israel din robia egipteană prin intervenţia
directă a lui Dumnezeu.
Elementele care îmbogăţesc închinarea în această perioadă sunt: folosirea
atribuţiilor lui Dumnezeu în închinare, folosirea intrumentelor muzicale în închinare,
descoperirea teologiei mântuirii şi a judecăţii în contextul eliberării şi închinarea cu jocuri
şi cântece. Închinarea din această perioadă este naturală şi fără şabloane.
Dumnezeu Şi-a manifestat decisiv slava şi puterea în faţa lui Israel pe Muntele
Sinai, după ce a izbăvit poporul cu putere din Egipt. Israel a putut să se apropie de
Dumnezeu şi să-L slăvească ca şi Izbăvitor şi Domn. Aici termenii relaţiei au fost stabiliţi
în detalii, la fel şi modelul de închinare acceptabilă instituit de Dumnezeu.
Intrarea în legământ cu Dumnezeu la Sinai a avut drept scop inaugurarea pentru
naţiune a unui model de slujire sau de închinare ce trebuia extins la întreaga viaţă.
Acum când evreii au primit la muntele Sinai un etalon al închinării, ei pot deosebi
închinarea adevarată de cea falsă.
Tot la muntele Sinai se reglementează închinarea prin instituirea oficiului preoţesc
levitic. Astfel închinătorii sunt: cei care conduc poporul, preoţii şi poporul prin
intermediul preoţilor. Din acest moment, închinarea poporului evreu va fi bazată pe
Cuvântul lui Dumnezeu şi Legea lui Dumnezeu prin Moise.
Nu după mult timp închinarea poporului evreu va culmina cu construirea Cortului
Întâlnirii, care devine primul sanctuar a lui Dumnezeu, construit pe pământ. Studierea
Cortului, a obiectelor din cort, a sărbătorilor şi veşmintelor preoţeşti vor oferi noi
dimensiuni în ceea ce priveşte închinarea poporului lui Dumnezeu.

2. În Vechiul Testament îmbrăcămintea Marelui Preot reprezenta un act de


închinare. În ce măsură trebuie să fie îmbrăcămintea slujitorului altarului
contemporan, un act de închinare?
Îmbrăcămintea Marelui Preot din Vechiul Testament, care slujea la Cortul
Întâlnirii, arăta spre demnitate şi onoare, dar nu a lui însuşi, ci spre demnitatea şi onoarea
Aceluia pe care îl servea şi îl reprezenta.
Aşadar îmbrăcămintea slujitorului contemporan, ar trebui să fie decentă şi să arate
la fel ca îmbrăcamintea Marelui Preot, adică spre demnitatea şi onoarea pe care o are şi o
merită Dumnezeu.
Dar în acelaşi timp pe lângă hainele fizice trebuie să fie îmbrăcat şi din punct de
vedere spiritual cu tot ceea ce îmbrăcămintea marelui preot reprezenta.
Îmbrăcămintea care era comună tuturor celorlalţi preoţi şi nu se deosebea de
Marele Preot era tunica şi izmenele de pânză de in.
Îmbrăcămintea comună, obligatorie pentru toţi închinătorii, şi care nu se găseşte
doar la slujitorul altarului contemporan este credinţa în jertfa Domnului Isus şi
mărturisirea unui cuget curat în apa botezului. Ca urmare a acestui act de credinţă, fiecare
închinător este îmbrăcat cu haina mântuirii, haina omului nou. (Efeseni 4:24).
Din acest moment îmbrăcămintea Marelui Preot începe să se deosebească de
îmbrăcămintea preoţilor.
Peste tunică şi izmenele de pânză de in, Marele Preot purta o robă sau o mantie
albastră, lungă până la picioare. De-a lungul tiviturii de jur-împrejur, erau cusute
alternativ rodii şi clopoţei de aur, iar la poala robei erau ciucurii.
Poporul urmărea de afară mişcarea Marelui Preot din Cortul Întâlnirii, după
sunetul clopoţeilior atârnaţi de tunică.
Roba sau mantia albastră şi lungă până la picioare pe care se găsesc de jur-
împrejur rodii şi clopoţei, poate simboliza în viaţa slujitorului altarului contemporan ca
act de închinarea, o viaţă plină de roadele Duhului Sfânt, care pot şi trebuie să alterneze
de jur-împrejurul vieţii închinătorului, cum ar fi: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga
răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Clopoţeii
sunt faptele care vorbesc mai tare decât cuvintele slujitorului, iar oamenii privind şi
văzând faptele bune ale închinătorului pot să-L slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării
lor.
Marele Preot peste mantia albastră purta pieptarul. Pieptarul era un fel de placă
făcută dintr-o combinaţie de aur, fir albastru şi cărămiziu şi de in subţire răsucit, legată cu
lanţuri de aur curat de umerii efodului. Pe acest pieptar erau cusute în aur 12 peitre
scumpe pe care erau gravate numele celor 12 seminţii a lui Israel. Pe pieptar erau 2 pietre
speciale: “urim” şi “tumim” adică lumină şi desăvârşire.
Tot la fel slujitorul altarului contemporan, când vine în închinare înaintea lui
Dumnezeu, el trebuie să poarte pieptarul pe care sunt săpate cele 12 seminţii a lui Israel,
adică poporul Domnului. El trebuie să ceară îndurare şi binecuvântarea peste poporul lui
Dumnezeu, pentru că la aceasta a fost chemat.
Iar cele 2 pietre speciale de pe pieptar, lumină şi desăvârşire, arată că slujitorul
altarului este chemat, ca parte a închinării, să înveţe poporul, voia lui Dumnezeu şi apoi
să-l ajute să crească spre desăvârşire.
Peste pieptar, Marele Preot mai purta efodul şi brâul. Pe cei 2 umerari ai efodului
era cusută o piatră preţioasă pe care erau săpate cele 12 seminţii a lui Israel.
La fel şi slujitorul altarului contemporan, ca act de închinare, trebuie să poarte cu
toată responsabilitatea pe umerii lui povara poporului Său, şi să vină înaintea Domnului şi
să ceară îndurare şi izbăvire peste poporul Său.
Brâul cu care se încingea Marele Preot reprezintă pentru slujitorul altarului,
adevărul, cu care trebuie să fie încins: “Staţi gata dar având mijlocul încins cu adevărul.”
– Efeseni 6:14.
Domnul Isus spunea că “cine se închină lui Dumnezeu, trebuie să I se închine în
duh şi adevăr.” – Ioan 4:24
Iar pe cap, Marele Preot purta Mitra sau turbanul şi placa de aur. Mitra era
coroana Marelui Preot de care era legată pe frunte placa de aur pe care era scris: “Sfânt
este Domnul.”
Nici un slujitor al altarului contemporan nu poate să se închine înaintea lui
Dumnezeu, dacă pe fruntea lui, în viaţa lui nu este scris: “Sfânt este Domnul.” Sfinţenia
este un atribut unic şi exclusiv al lui Dumnezeu. “Închinaţi-vă înaintea lui Dumnezeu
îmbrăcaţi cu podoabe sfinte.” – Psalmul 96:9