Dobrică Emilia-Justina-Ionela

Anul I Seria I Grupa 4

Lupul dacic – simbol de putere, ocrotinta si

traditie

Draco sau Dracon, a fost stindardul de luptă

al dacilor, al costobocilor și tyrageților de pe actualul
teritoriu al Moldovei precum și a daco
tracilor moesi de la sud de Dunăre.

Avea forma unui cap de lup cu gura deschisă,

care se continua cu un corp de șarpe sau asemănător
cu un balaur, confecționat din material textil sau din
piele care se umfla în bătaia vântului iscând un
zgomot care imita urletul lupilor îngrozind dușmanul
și alcătuia o flamură serpentiformă orizontală.

Acest animal mitic este o imagine impecabilă

a mitologiei românești ce a început cu mult timp în
urmă. Încă din perioada incipient de existență a
strămoșilor neamului românesc, dacii au creat acest
animal ce era un protector și o călăuză în războaie, aducând victorii și prosperitate.

Importanța acestuia este extrem de mare, iar natura sa metamorfică îi oferă o putere dublată,
fiind combinația a două dintre cele mai puternice și importante animale din mitologia românească:
lupul și șarpele sau balaurul.

Atfel, pentru a defini și descrie acest animal mitic dacic, este nevoie să descriem cele două
animale ce îl alcătuiesc.

Lupul este un animal mitic, puternic și aproape mereu present în mitologia diferitelor
popoare. Acest animal este în sine, o creatură feroce, un luptător singuratic ce se bazează pe forțele
proprii, ar care în haită devine de-a dreptul invincibil. Desigur, aceste calități biologice l-au făcut să
capete un statu de-a dreptul sacru în mitologie.

Încă din antichitate, lupul era venerat, fiind animalul de suită al zeului războiului, Marte.
Analizând atent tradițiile miologice ale altor popoare, putem observa prezența lupului și în mitologia
egipteană sub forma zeului Anubis.

1
 Trăsăturile și caracteristicile ce îi erau associate lupului sunt extreme de asemănătoare în
cadrul tuturor mitologiilor. Dacă la egipteni Anubis era zeul cu cap de lup ce conducea spiritele celor
morți pe Tărâmul de dincolo, această calitate a lupului este prezentă și în mitologia românească,
atunci când se spune că omul, după moarte, va trebui să-și urmeze calea spre Rai sau Iad, iar pentru a
nu se pierde, calitatea de călăuză revine lupului, omului fiindu-i indicat să urmeze lupul alb pentru a
trece cu bine pe celălalt tărâm.

Fiind un animal sălbatic, lupul apare în multe povești românești, acesta având atât rolul de
protector, cât și cel de atacator, menit să sperie oamenii și să crească nivlul de securitate pe care
aceștia trebuiau să și-l ia, în special în zonele de munte unde amenințarea atacurilor lupilor era una
cât se poate de reală.

Simbolistica lupului a fost preluată şi de religia crestină. Apostolul Petru este considerat
patronul / stăpânul lupilor, cel care îi ocroteşte şi
creează o legătură între oameni şi lupi, fie în
avantajul oamenilor, fie în cel al lupilor. O tradiţie
din Ţara Românească descrie aplicarea pedepsei
divine prin intermediul lupilor: “cine lucrează în
joile după Paşti şi în zilele de Filipi, Dumnezeu
porunceşte lui Sfântul Petru să trimită din căţeii săi
(lupii) să le ia câte-o vită din curte.” (Arthur
Gorovei, Gh. F. Ciauşanu – Credinţele şi superstiţiile
româneşti).
Noaptea de 15 spre 16 ianuarie este cunoscută în
tradiţia populară sub numele de Nedeia Lupilor. Se spune că în această noapte, lupii se adună în haite
la urlători (loc de trecere al lupilor), chemându-l pe Sf. Petru, numit acum şi Sânpetrul Lupilor. Cu
această ocazie, Sf. Petru împarte ofrandele (miei, capre, oi) pregătite de săteni pentru lupi. Prin
ofrandă, ţăranii încercau să ajungă la o înţelegere cu lupii, cu convingerea că dacă nu se respecta
acest obicei, tot satul ar fi fost pustiit.

Conform cronicarilor creştini, Sfântul Andrei, în urma unei trageri la sorţi, a ajuns să
creştineze şi poporul dac. Eusebiu din Cezareea (n. 265 – d. 339), episcop şi istoric al Bisericii
Creştine, în vasta sa lucrare “Istorie Bisericească”, este primul care aminteşte acest lucru: “Sfinţii
Apostoli ai Mântuitorului, precum şi ucenicii lor, s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci.

2
După tradiţie, lui Toma i-au căzut sorţii să meargă în Partia, lui Andrei în Sciţia <Zonele din nordul
Mării Negre şi Dobrogea>, lui Ioan în Asia…”. Numele lui a fost asociat de unii cercetători lupilor,
pe baza legendei în care Apostolul, propovăduind în deşertul Dobrogei, ar fi fost acceptat de un lup
în peştera lui şi a fost chiar protejat de acesta. Dar aocierea lui cu lupul are la bază faptul că el a
încercat şi reuşit să creştineze comunităţile de daci din estul ţării, acei daci pe care romanii îi numeau
“lupi”, astfel că lui Andrei i se va asocia şi supranumele de “Apostolul Lupilor”.

Lupul este un animal puternic, independent și fioros, de aceea, în cadrul superstițiilor

românești se credea că dacă unui copil ce s-a născut slab sau bolnav i se dă numele unui lup, acesta
va căpăta puterea lupului, reușind să supraviețuiască.

De asemenea, lupul apare și în diferite vorbe, zicători sau proverb, cum ar fi: Un om care
moare de foame, va mânca alături de lupi. ; Lupul se aruncă asupra câinelui care nu latră. ; Și cu
oile toate, și cu lupii prieteni, nu se poate. ; Un măgar mort nu se teme de lupi. ; Nici oaie între lupi,
nici lup între oi sa nu fii. ; etc.

Revenind la Draco, steagul dacic, consider că acesta

este extrem de important pentru mitologia
românească, faptul că acesta are capul de
lup ca parte componentă este un fel unic
de a arăta puterea și teritorialiatea
asemănătoare cu cele ale lupilor, de
care dacii dădeau dovadă când erau
amenințați de războaie și lupte. Prin
prezența și venerarea lupului, dacii fac
și mai evident strânsa legătură care încă
există între poporul românesc, mitologie și
natură, animalele și natura fiind cele ce reprezentau cele mai
de preț avuții ale poporului. Acestea fiind trainic protejate, însă jucau și rolul de protector ai
poporului creându-se o mișcare de circularitate între popor și natură, protecția pe care acseștia și-o
ofereau fiind reciprocă și contribuind la păstrarea echilibrului între om, animal, natură și mitic sau
mitologic.

Bazat pe acest principiu al circularității, al înțelepciunii și vicleniei putem analiza cel de-al
doilea animal component al stindardului dacic, anume șarpele sau balaurul.

3
 În toate culturile, simbolismul șarpelui este unul dintre cele mai complexe, un adevarat
arhetip, reunind semnificații contradictorii – viață și moarte, lumină și întuneric, sacru și profan,
vizibil și invizibil, materie și spirit, teluric și celest, început și sfârșit, finit și infinit. Este expresia
tuturor latentelor, tainic, imprevizibil, cu o extraordinară
capacitate de metamorfoză. Raportat la condiția
umană, șarpele condensează, ca simbol, zona obscură a
ființei, în care își află rădăcinile, susțin psihanaliștii, și
sufletul și libidoul.(Simboluri din mitologia românească și
universal - Șarpele)

Șarpele este un animal important în mitologia

românească, în jurul acestui animal se îmvârt o mulțime de
legende, proverbe și superstiții. Pentru o mare parte dintre
oameni, șarpele este un animal malefic, alunecos și rece ce
adduce necazuri, desigur această concepție pleacă de la
memoria colectivă ce imprimă adânc în cunoașterea
superstițială asocierea șarpelui cu răul, demonicul și Diavolul, plecând de la Geneză și de la ispita
șarpelui asupra Evei.

Desigur, șarpele este un animal estrem de adaptabil, nu doar fizic ci și moral. Șarpele poate
pătrunde în inimi și suflete dar poate însemna și înțelepciune și protecție. De aici plecând mituri
precum cel al șarpelui casei sau al șarpelui zburător.

Asemenea lupului, și șarpele are trimiteri teologice, însă, nu doar ca șarpe ci și ca balaur,
după cum prea bine se știe, Sfântul Gheorghe fiind cel mai mare și de temut dușman al balaurilor, al
răului în sine.

Tradiţiile greco-latine pomenesc de reîncarnarea în formă de sarpe, era credinţa atheniană

privitoare la şarpele sacru de pe Acropole, care se presupunea că ocroteşte cetatea, sufletul lui
Erechteus, omul-sarpe, socotit drept un vechi rege. În grecia mai exista obiceiul libaţiilor de lapte pe
morminte, pentru sufletele morţilor transformaţi în serpi. La moartea lui Plotin se spunea că din gura
filozofului ieşise, odată cu ultima suflare, un şarpe.

La Roma simbolul lui genius era tot un şarpe. Iar exemple de acest tip se regăsesc din Africa
în Noua Guinee. Precum şi multe legende care fac din şarpe patronul fecundităţii. Legendele despre
naşterea lui Augustus, Scipio Africanul sau Alexandru cel Mare au în comun ideea că mamelor lor
le-ar fi apărut în vis un sarpe, ba mai mult, versiunea a pătruns până şi în vieţile apocrife ale lui Iisus.

4
În India, femeile care îşi doreau un copil adoptau o cobră, iar la unele triburi din Brazilia sterilitatea
se trata prin atingerea şoldului cu un sarpe.

Creştinătatea a reţinut în mare doar aspectul blestemat al reptilei, simbol al viciilor

aducătoare de moarte. Fiinţa bună a sa nu mai apre decât în funcţia lui chtoniană, de împlinitor al
justiţiei, ca în Infernul lui Dante. Şarpele, sau balaurul, va deveni obstacolul pe care trebuie să-l
depăşească eroul pentru a ajunge la sacru. Şarpelui i se va nega semnificaţia de viaţă originară, de
principiu vital, care până la urmă înseamnă şi o rupere a fiinţei. Abia în secolul al XIX-lea,
romanticii vor căuta să reabiliteze importanţa valorilor nocturne, tainelor, identificate printre altele şi
cu dispreţuita făptură căreia popoarele primitive i-au reţinut aspectele tradiţionale.

Arhetip fundamental, legat de sursa vieţii, sarpele, cu toate ambivalenţele sale, ne oferă
exemplul unuia dintre cele mai longevive şi controversate simboluri din istorie, un simbol, printre
altele, şi al artelor sau medicinei.
Toate aceste trăsături fac din șarpe un animal dual, o forță metamorfică, un protector și
ocrotitor, dar și o sursă de curaj și ingeniozitate în luptă.

În acest fel, Draco, steagul dacic ce întruchipează acest animal mitic și puternic este un
adevărat symbol ce împletește cele mai importante trăsături ale poporului ce au râmas impregnate și
în poporul român, puterea acestor două animale, lupul și șarpele, râmânând descriptive pentru
mitologia românească și reprezentând principiile, credințele și tradițiile de bază ale acestui popor
încărcat de mitic, magic și supranatural.

5
Bibliografie:

 Arthur Gorovei, Gh. F. Ciauşanu, Credinţele şi superstiţiile româneşti

 Charles Russell Coulter, Patricia Turner, Enciclopedia zeităților antice, Sammy Northam
Rocks 2000, pag.58

 Chevalier, J., Gheerbrant, A., Dicţionar de simboluri, Bucureşti, 1994

 Gelu Florea. Dragonul dacic, în Archeologica et Historica, Nicolae Gudea
dicata, Zalău, 2001, p. 195-201

 Mason, R., The Divine Serpent in Myth and Legend, 1999, geocities.com

 “Formula AS”, nr. 745 din 2006