Comunicare

Etapele activităţii infracţionale.

Profesoară:
doctor în drept, conferenţiar universitar Student:Cobileanschi Emanuela
Rotari Oxana Grupa: I-D-191-11
1. Noţiunea şi formele activităţii infracţionale după fazele
de desfăşurare.
Ca act de conduită exterioară, infracţiunea
presupune o desfăşurare în spaţiu şi
în timp.Acea acţiune sau inacţiune pe care
persoana o are la momentul săvîrşirii
infracţiunii, fie săvîrşită spontan sau cu
premeditare.
 Faza
externa

Faza
interna
Infracțiune
cunoaște 2
faze
 Faza interna cuprinde 3 etape:
Apariția idei infracționale
deliberarea (dupa apariția idei analizează
condițiile de săvârșire a infracțiunii)
 luarea hotărârilor

Această perioadă internă este întîlnită doar la infracţiunile intenţionate. Luarea hotărîrii
de a săvîrşi o infracţiune nu este incriminabilă , deoarece nu reprezintă o manifestare a
individului în sfera relaţiilor sociale.
 Faza externa cuprinde mai multe etape:
actele de pregatire
tentativa
fapta consumata
fapta epuizata
 2.Pregătirea de infracţiune şi modalităţile ei.
După natura şi conţinutul lor, actele de pregătire se pot împărţi în:
A. Acte de pregătire materială-constau în pregătirea materială a
infracţiunii, precum cumpărarea de arme, mijloace, adaptarea lor
pentru săvîrşirea de infracţiune.
B. Acte de pregătire morală-constau în culegerea de date, informaţii
cu privire la locul şi timpul în care urmează să se săvîrşească
infracţiunea, atragerea complicelor. Prin aceste acte de pregătire
morală sau intelectuală se crează condiţiile psihice favorabile
săvîrşirii infracţiunii.
C. Actele de natura Organizatorică-au menirea de a recruta
complicii,de a realiza înțelegeri între mai multe persoane în
vederea săvârșirii în comun a infracțiunii,iar alteori actele
organizatorice constau în crearea de organizatii cu număr mai
mare de persoane,cu organe de conducere,cu disciplină si
program propriu de activitate.
3.Tentativa de infracţiune şi modalităţile ei.
Tentativa de infracţiune. este forma care se situeaza in
faza de executare a infracțiunii intre inceputul executarii
actiunii ce constituie elementul material al laturii
obiective și producerea rezultatului socialmente
periculos. In doctrina de specialitate, tentativa este
definita ca forma a infractiunii ce consta in punerea in
executare a hotaririi de a savirsi infractiunea, executarea
care a fost intrerupta ori nu și-a produs efectul desi, ea a
fost efectuata in intregime. Conform art.27 CP al
Republicii Moldova se considera tentativa de infractiune
actiunea sau inactiunea intentionata, indreptata nemijlocit
spre savirsirea unei infractiuni, daca de cauze
independente de vointa faptuitorului aceasta nu și-a
produs efecte.
Din noțiunea respectivă se desprind anumite condiții:
 Existența unei hotărâri de a săvrâși o infracțiune
 Hotărârea infracționala să fie pusă în executare
 Executarea să fie întreruptă ori să nu-și producă rezultat
 Infracțiunea fapt consumat.
 Infracțiunea fapt epuizat.

I. Infracțiunea fapt consumat. II. Infracțiunea fapt epuizat.

• Ultima fază a desfașurării a
activității infracționale o
reprezintă cauza urmărilor.
Faza urmărilor presupune
ce a fost realizată în
întregime acțiunea ce
reprezintă elementul
material al laturii obiective
și s-a realizat rezultatul
social periculos prin
concordanța laturii
subiective și obiective.
• Specificul infracțiunii fapt
epuizat constă în
prelungirea în timp a
infracțiunii dupa momentul
consumării ei. Prelungirea
se poate datora de
amplificării rezultatului final
ori continuării activității
infracționale.
I. În funcţie de felul activităţii infracţionale şi de conţinutul
infracţiunilor, forma consumată a infracţiunii se prezintă în
două modalităţi:
 infracţiuni de rezultat-presupune executarea acţiunii şi
producerea rezultatului respectiv.
 infracţiuni de pericol-se consideră consumată în momentul
în care s-a realizat acţiunea sau inacţiunea incriminată, fără a
se mai cere producerea unui rezultat, acesta subînţelegându-
se sub forma unei anumite tulburări sociale, a unei stări de
pericol.
II. Infracţiunea fapt epuizat este posibilă la infracţiunile :
 Infracţiunea continuă-este infracţiunea al cărei element material, constând dintr-o
acţiune sau inacţiune se prelungeşte în timp, în mod natural, chiar după momentul
consumării, până la intervenţia unei forţe contrare, când se epuizează. Exemplu:
furtul de energie electrică, lipsirea de libertate, abandonul de familie, absenţa
nejustificată, evadarea.
 infracţiune prelungită-se înţelege infracţiunea ce se realizează prin săvârşirea de
către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, însă în realizarea aceleiaşi
rezoluţii infracţionale, a unor acţiuni sau inacţiuni, care prezintă fiecare în parte,
conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. 41 alin. 2 Cod penal).
 infracţiunilor progresive-după ce se realizează conţinutul unei infracţiuni, denumite
de bază, rezultatul acesteia se amplifică de la sine în aşa fel încât dă naştere unei
alte infracţiuni, mai grave, denumită progresivă, în care se absoarbe şi fapta de
bază.
 infracţiunile de obicei-elementul material este alcătuit dintr-o pluralitate de acte,
care, considerate de-sine-stătătoare, nu au caracter penal, dar, prin repetare faptei
de un număr de ori, ajungând să reprezinte o obişnuinţă sau îndeletnicire a
făptuitorului, devin infracţiune.
 4. Renunţarea de bună voie de la săvîrşirea infracţiunii.

Renunţarea este benevolă atunci cînd făptuitorul, nefiind constrîns de nimeni şi de

nimic, din proprie voinţă, conştient, dîndu-şi seama că poate continua activitatea
infracţională, abandonează executarea începută. Renunţarea nu poate fi considerată
voluntară în cazul în care făptuitorul a abandonat executarea din cauza că a întîlnit în
calea sa diverse obstacole ce nu pot fi depăşite, ori în urma convingerii că mijloacele şi
instrumentele pe care le are asupra sa în condiţiile date nu-i permit să ducă
infracţiunea la capăt.(Conform Art 56 Codul Penal al RM)
Renunţarea de bună voie există numai în cazul în care conduita anterioară a
făptuitorului nu întruneşte trăsăturile altei infracţiuni. De exemplu: pentru tentativă de
omor în caz de renunţare de bună voie la săvîrşirea infracţiunii, persoana răspunde
numai pentru urmarea efectiv produsă, dacă prin activitatea anterioară se va produce,
o vătămare corporală gravă sau de orice alt grad.

Motivele care l-au determinat pe făptuitor să renunţe pot fi din cele mai diverse: căinţa,
remuşcarea, mila faţă de victimă, teama de pedeapsă, bănuiala că avantajele materiale
ce le-ar obţine ar fi prea mici în raport cu riscul asumat etc. Însă indiferent de motivele
care au servit ca temei pentru ca persoana să renunţe la comiterea infracţiunii,
persoana nu poate să fie supusă răspunderii penale.
 Bibliografie
 Dreptul Penal Partea Generala Volumul I-(Mariana Grama,Alina Șavga,Stela
Botnaru,Vladimir Grosu)
 Codul Penal al Republicii Moldova
 http://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2013-04/3_Elena%20Simionescu.pdf
 https://facultateadrept.wordpress.com/drept-penal-parte-generala-i/curs-13-etapele-
activitatii-
infractionale/?fbclid=IwAR3EYhsNkRb0QhmJAEQUJ4QLefPWJ7lo6giT5ux5fxGtuvVI0qcI2DyJ
k08
 https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-penal/
 https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-penal/liberarea/