MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAŢIE EUROPEANĂ

TEORIILE INTEGRĂRII EUROPENE

- curs -

Prof. univ. dr. Vasile Secăreş

SNSPA
- Bucureşti -
2011

1
 CUPRINS

I. Introducere : UE la răscruce. Ce ne va aduce viitorul? ............... 3

II. Context şi obiective ……………………………………………. 21

III. Teoria şi integrarea europeană ..................................................... 26

IV. Federalismul ................................................................................. 31

V. Funcţionalismul ............................................................................ 41

VI. Tranzacţionalismul ........................................................................ 48

VII. Neofuncţionalismul ....................................................................... 51

VIII. Interguvernamentalismul ............................................................... 61

IX. Noi abordări (I) .............................................................................. 66

X. Noi abordări (II) ............................................................................. 71

Bibliografie .................................................................................... 79

2
I. Introducere: UE la răscruce. Ce ne va aduce viitorul?

Primul deceniu al acestui secol a produs numeroase argumente pentru ideea

– devenită la un moment dat aproape un clişeu – că UE este o istorie de succes.
Viziunea fondatoare a integrării europene era confirmată – păreau să spună faptele
– în punctele esenţiale ale procesului: transformarea comunităţii într-un spaţiu de
securitate şi cooperare, care reuşea, de mai bine de o jumătate de veac, să excludă
utilizarea forţei; accesul la o poziţie de cea mai mare importanţă în economia
mondială şi în sistemul internaţional pe baza coordonării şi reprezentării intereselor
ţărilor membre; continua extindere a domeniilor acoperite de procesul integrării;
întărirea instituţiilor europene; EMU, PESC şi PESA (acum PSAC) etc.
Declaraţia de la Berlin, care a încununat întâlnirea informală a şefilor de stat
şi guvern (24-25 martie 2007), prilejuită de aniversarea a 50 de ani de la semnarea
Tratatului de la Roma, putea să afirme cu totul întemeiat că „European integration
shows that we (cetăţenii Europei – nota mea) have learnt the painful lessons of a
history marked by bloody conflicts” şi, de asemenea, că „Thanks to the yearning
for freedom of the peoples of Central and Eastern Europe the unnatural division of
Europe is now consigned to the past”.
E adevărat, eşecul proiectului Constituţiei Europene ridica, la mijlocul
acestui deceniu, semne serioase de întrebare, dar „all in all”, UE devenise o
construcţie impresionantă, complexă, solidă prin diversitatea soluţiilor puse în
operă; sau, cum ne place de mai mult timp să spunem, comunitatea se impunea în
peisajul începutului de secol 21 ca o realitate politică cu totul nouă, care nu semăna
cu nimic altceva, o entitate post-modernă, care ieşise din logica sistemului
westphalian şi anunţa vremurile ce aveau să vină. Ea era deja un actor global: cum
afirma José Manuel Barroso „…the European Union is undoubtedly a global
player”1. Această Uniune de 27 de state, cu aproape 500 mil. de locuitori şi
producând un sfert din PIB-ul mondial este o super-putere economică – ea
reprezintă cea mai mare piaţă integrată din compunerea economiei mondiale; este
prima putere comercială a lumii şi cel mai mare furnizor de asistenţă internaţională
pentru dezvoltare; UE este de asemenea „ a super-soft power”, o putere normativă,
capabilă să difuzeze valorile şi normele ce o definesc dincolo de frontierele sale –
care are „ce să-i înveţe pe alţii”2. Barroso spunea de pildă: „our founding principles

1
José Manuel Barroso, The EU and the Emerging World Order-Perceptions and Strategies, Speech/04/499, 7th
ECSA World Conference, Brussels, 30 nov. 2004, p.2
2
Vezi Helene Sjursen, The EU as a «Normative Power»: How can this be?, în „Journal of European Public Policy”,
vol. 13, no.2, March 2006, p. 239,244; Constante Stelzenmüller, Trans-atlantic Power Failures, Brussels Forum,
Paper Series, GMF, March 2008, p.15

3
of freedom and democracy, market-economy and solidarity constitue a pole of
atraction and a positive reference for many people in the world.”3
Este un fapt că politicile interne comunitare afectează întregul glob, îşi pun
amprenta asupra evoluţiei mondiale. Standardele stabilite la Bruxelles au implicaţii
semnificative pentru producţia şi comerţul internaţional. Orice companie non-UE
care doreşte să pătrundă în spaţiul comunitar trebuie să le îndeplinească şi să le
respecte – iar aceasta înseamnă adesea că poate să lucreze – să-şi comercializeze
produsele oriunde în lume (adoptând standardul cel mai strict – cel al UE). La fel,
stabilirea unor cerinţe şi criterii mai stricte de mediu la nivel comunitar (vezi de
pildă Directivele 2002/95/CE şi 2002/96/CE), circulaţia informaţiei privind
riscurile asociate anumitor substanţe sau produse pentru sănătate sau protecţia
mediului şi apoi reacţia opiniei publice au oferit UE posibilitatea de a fi un actor
global în acest domeniu.
Că Europa se afla pe drumul cel bun o confirma şi succesul lărgirii majore
din 2004-2007 către Europa Centrală şi de Est: pentru toate ţările foste comuniste
integrarea europeană fusese un deziderat fundamental, iar UE era un simbol al
libertăţii şi prosperităţii. Să adăugăm în sfârşit „compromisul” reuşit la Lisabona,
care dota Uniunea cu noi instituţii şi noi soluţii, întărind capacitatea UE de a se
manifesta ca un actor important în relaţiile internaţionale până în anul 2020
(depăşindu-şi condiţia de simplă zonă de comerţ liber sau piaţă unică).
Puţini voiau, totuşi, să vadă că „istoria de succes” a UE bloca „accesul” către
problematica dificilă – mereu prezentă – a eşecurilor sau pur şi simplu a
incapacităţii instituţiilor europene de a aborda şi de a găsi cu adevărat soluţii pentru
provocările majore ale procesului integrării. Desigur, au fost voci, în dezbaterea
politică sau în cea de specialitate (studiile europene), care au formulat un număr de
puncte de vedere critice sau eurosceptice etc. Erau apoi profeţiile sumbre de peste
ocean – dar ele nu erau de luat în considerare: „erau interesate”. Şi a fost mai ales,
am amintit deja acest lucru, impactul impasului constituţional din 2005: întrebările
apărute în legătură cu originea crizei şi cu ceea ce era de aşteptat să se întâmple în
continuare într-o Uniune prinsă între perceperea unui eşec socotit fatal pentru
dimensiunea politică a integrării europene şi acceptarea unei „îngheţări reflexive”,
urmate ulterior de construirea soluţiei de compromis. Jean-Claude Juncker
identifica atunci o ciocnire a două viziuni distincte asupra Europei şi anume
conflictul între o Europă economică şi una politică: între cei care văd UE mai
curând ca o piaţă internă şi cei care aspiră către finalizarea unificării politice. Mai
tranşant, John Palmer, de la European Policy Center, vorbea despre colapsul
„viziunii comune” cu privire la scopul fundamental şi obiectivele UE, ceea ce
arunca Uniunea „not in crisis … (but) in deep crisis”. Este adevărat, Tony Blair
respingea ideea punerii în discuţie de către Marea Britanie a „Europei ca proiect
3
José Manuel Barroso, op.cit., p.3

4
politic” sau a conceperii sale „doar ca piaţă economică”. Criza acestei perioade ar fi
fost o „criză de guvernare politică”, apărută în legătură cu provocările pe care le
formula pentru UE agenda modernizării economice4. Cert este că dezbaterea de la
mijlocul acestui deceniu nu a reuşit să clarifice lucrurile: nu a pus degetul pe rană.
Am uitat, în toţi aceşti ani, că de la începuturile sale istoria UE pare să fi fost
mereu o poveste despre „vestea cea rea” şi „vestea cea bună”. Dar vestea bună se
confunda cu şi întărea încrederea în viitorul integrării europene, hrănind un
optimism care aducea adesea a „wishfull thinking”. A venit însă criza financiară;
apoi recesiunea economică; şi criza Greciei şi discuţia despre flancul sudic şi testul,
poate, al Spaniei şi Portugaliei şi, în general, al ţărilor PIGS – ce se mai putea
spune, de pildă, despre cazul irlandez: un deficit bugetar de 32% din PIB şi o
datorie publică care ajungea la 98,6% din PIB? Dintr-o dată însă lucrurile
dobândeau alte dimensiuni: aveam problema mai largă şi mai gravă a crizei datoriei
publice la nivelul UE şi atacul asupra Euro şi punerea sub semnul întrebării a
stabilităţii zonei Euro – ca să nu mai vorbim despre ştirile despre „comitetele
secrete” menite să discute alternativele în legătură cu menţinerea sau nu (?!) a
monedei unice sau despre speculaţiile – şi mai grave – privind posibilitatea
revenirii Germaniei la marcă.
Iar aici nu este vorba, pur şi simplu, despre seriozitatea problematicii
economice sau despre comparaţiile cu „marea depresiune a anilor ’30” – unii
vorbesc deja de „marea depresiune începută în 2008”. Şi nici măcar – deşi această
evoluţie merită toată atenţia – despre faptul că „reputaţia” Europei s-a prăbuşit în
ultimii ani: „From being the world’s most widely admired political experiment
enjoying widespread respect and a degree of leadership on policy issues with global
impact ... it has in the minds of many been brutally downgraded. Its new image is
of a low-growth zone whose member governments have turned away from co-
operation and are instead becoming a byword for short-sighted beggar-thy-
neighbour tactics imperrilling the euro.” Caracterizarea dură a lui Giles Merrit nu
mai are nevoie de comentarii5.
Este vorba de altceva: criza actuală a pus în lumină o fragilitate a
construcţiei europene pe care nimeni nu o luase vreodată în calcul – iar aceasta
ridică şi întrebări de ordin politic, în legătură cu viziunea elitei politice europene
sau cu obiectivele guvernelor şi politicienilor din ţările membre, dar şi o
problematică de ordin teoretic: cât de adecvate au fost modelele şi explicaţiile
teoretice cu privire la procesul integrării europene. Când au fost trecute în revistă,
de pildă, primele reacţii la criză la nivelul sistemului financiar-bancar european,
analiştii au pus în evidenţă un fenomen de „balcanizare” a acestuia: o retranşare
4
Vezi Gilda Truică, Dificultăţile ratificării Constituţie Europene. Un impas pentru proiectul politic european?,
Colecţia de Studii IER, IER, no.12, august 2005, p.10-11
5
Giles Merritt, Why the EU badly needs a new political narrative, în „Europe’s World”, Autumn 2010, p.6

5
către cadrul naţional şi până la urmă o „renaţionalizare” a politicilor statelor
membre ale UE. Când guvernele au luat măsuri drastice, generând un aport masiv
de fonduri în băncile – private – aflate în pericol, naţionalizându-le, a venit şi
consecinţa naturală: „datoria voastră este către economia naţională”, către
întreprinderile germane, franceze etc. Iar perspectiva adoptată în legătură cu
situaţia post-criză a fost şi ea pe măsură: „cum vom sta noi, ca ţară, atunci?”.
„Vestea bună” ar fi putut să fie reacţia puternică la nivelul instituţiilor UE –
al Comisiei: pentru menţinerea agendei comunitare şi punerea în lucru a unei
strategii şi a unor măsuri europene. Şi la Berlin, şi la Paris – ca şi în alte capitale
europene – gravitatea situaţiei pare să fi fost percepută „în termeni europeni”.
Angela Merkel aprecia, de exemplu, că „Euro este în pericol, iar Europa s-ar putea
afla în faţa celei mai mari provocări din istoria sa”. Dacă nu se vor lua măsuri
„consecinţele vor fi incalculabile”. La rândul său, preşedintele Sarkozy a cerut o
reacţie europeană pe măsură şi întărirea reglementărilor europene.
Dar ceea ce descoperea Europa era că tratatele nu dotaseră UE cu
instrumentele necesare pentru a face faţă unei asemenea crize. Şi totuşi, după
Summitul de urgenţă şi reuniunea miniştrilor de finanţe ai „Eurozonei”, Uniunea a
dobândit un mecanism de reacţie. Mai limpede sau mai puţin limpede, mai cu ştire,
mai fără ştire, UE „a trecut un prag”, venind în ajutorul Greciei, adoptând pachetul
financiar de 750 miliarde de Euro (un instrument de credit de 60 de miliarde plus
garanţia, fondul de rezervă de 440 de miliarde plus 250 de miliarde de la FMI) şi
luând decizia ca BCE să cumpere obligaţiuni emise de statele din zona Euro. Riscul
de contagiune şi momentul cel mai acut al crizei păreau depăşite.
Pentru destui analişti, adoptarea pachetului nu însemna însă şi abordarea
problemelor fundamentale cu care se confruntă UE: slaba creştere economică,
imbalanţele între economiile a căror monedă unică este Euro, competitivitatea
scăzută a multor industrii europene, deficitele, dilema austeritate vs. creştere...
Părea să fie vorba, din nou, de o încercare de a câştiga timp- şi nici măcar prea
mult: trei până la cinci ani, potrivit lui Giles Merrit6. Aş spune, de aceea, că şi de
această dată, foarte repede n-a mai fost limpede dacă vestea rămâne bună până la
capăt. Dezbaterea politică din toată această perioadă a ridicat mai degrabă întrebări
stânjenitoare în legătură cu fundamentele integrării europene: de pildă, dacă statele
membre ale UE împărtăşesc obiective economice comune şi doresc aceleaşi lucruri.
Marea Britanie a afirmat clar că nu se simte legată de măsurile luate pentru
menţinerea Eurozonei. Este de semnalat, pe de altă parte, şi efectul de ricoşeu al
problemelor cu care se confruntă flancul sudic şi totodată al ezitării UE în
ajutorarea Greciei: ţările din Europa Centrală şi de Est nu mai văd Eurozona ca o
„zonă de siguranţă”.

6
Giles Merritt, op.cit., p.9

6
 Noul guvernator al băncii centrale a Cehiei, Miroslav Singer, recunoştea în
vara acestui an (2010) că „adoptarea Euro a devenit mai puţin atractivă pentru
Cehia”, din cauza problemelor de credibilitate ale Eurozonei, legate de criza
datoriei publice. „Eurozona nu este ceea ce părea a fi până de curând, iar
atractivitatea ei pentru Cehia s-a redus” – afirma Singer. Curentul de opinie general
era că „existenţa coroanei cehe şi independenţa politicii monetare au susţinut Cehia
să treacă mai uşor de criză”. La rândul său, viceguvernatorul Mojmir Hampl vedea
un fel de „cuadratură a cercului” în faptul că Eurozona accepta ca statele membre
să aibă autonomie bugetară şi în acelaşi timp le cere să respecte anumite norme fixe
în materie fiscală, adăugând că moneda europeană n-a reuşit să armonizeze
structura Eurozenei, nici să asigure creşterea economică a ţărilor membre şi nici să
impună reformele economice necesare. Ca urmare, Republica Cehă nu era pregătită
„să renunţe la politica sa monetară”7. O descriere cât se poate de clară a dilemelor
actuale.
În acest context, cele mai grave au fost probabil întrebările legate de
corelarea politicilor fiscale ale ţărilor membre, care au relevat un punct nevralgic
major al integrării europene: incapacitatea de a aborda pe fond problema politicilor
bugetare şi fiscale la nivelul UE. Ce înseamnă asta: pur şi simplu oprirea în faţa
tranşeelor suveranităţii naţionale, într-o zonă critică de „high politics”, poate la fel
de importantă şi la fel de greu de atacat în armura sa guvernamentală şi statală ca,
de exemplu, cea a politicii externe, de securitate şi apărare la care se referea Javier
Solana când menţiona valoarea progreselor făcute din ’99 încoace în ciuda durităţii
provocărilor specifice acestui domeniu8. Deşi în acest context se înmulţesc
argumentele în favoarea unei „uniuni fiscale”, „tax is the sacred cow that the EU’s
sovereign governments resolutely refuse to discuss”9. Iar cu aceasta ajungem de
fapt la agenda reală, la ceea ce spune sau ar trebui să ne spună criza actuală în
legătură cu problemele cu care se confruntă UE la sfârşitul primei decade a
secolului 21 şi în general cu viitorul UE. Este mai mult decât limpede că actuala
criză a lovit din plin construcţia europeană, punând în evidenţă, cum spuneam, o
fragilitate la care nimeni nu s-a gândit cu adevărat („euroscepticismul” a tratat mai
degrabă clişee şi aprehensiuni centrate în idiosincrasii naţionale cât se poate de
simple sau banale şi, până la urmă, chestiuni secundare în raport cu natura
procesului integrării europene). Iar cutremurul rezultat, căruia îi suntem în
continuare martori, zdruncină edificiul UE pe mai multe planuri şi provoacă
7
Vezi Cehii s-au făcut eurosceptici, în „Business Magazin”, nr. 287 (25/2010), p. 48
8
Javier Solana, Preface, în Nicole Gnesotto (ed.), EU Security and Defence Policy. The First Five Years (1999-
2004), EU-ISS, Paris, 2004, p.6
9
Vezi Giles Merritt, op.cit., p.10. Ca să punem lucrurile în termeni cât se poate de concreţi, m-aş referi la motivaţia
afirmată explicit de Irlanda (vezi declaraţia recentă – din noiembrie 2010 a unui membru al guvernului: Batt O’
Keeffe) în legătură cu ezitarea de a accepta asistenţa financiară a UE: „Suveranitatea acestei ţări a fost câştigată cu
greu şi guvernul nu are de gând să o cedeze”. Or asistenţa UE ar implica constrângeri asupra politicilor fiscale
irlandeze – ceea ce creează inclusiv „probleme electorale”.

7
tensiuni majore în mai multe direcţii. Continuarea crizei a forţat Consiliul European
de la Bruxelles, de la sfârşitul lui octombrie 2010, să ia în discuţie subiectul unei
„modificări limitate” a Tratatului de la Lisabona – de abia intrat în vigoare –
pentru a dota „zona euro” cu un „sistem de securitate financiară” – mai exact, cum
afirma premierul finlandez, Mari Kiviniemi, cu „un mecanism permanent de criză”.
Numai că, în acest context, a apărut ceea ce vicepreşedintele Comisiei Europene,
Viviane Reding, numea „dictatul franco-german”, care avea în vedere suspendarea
dreptului de vot în Consiliu pentru „statele indisciplinate” (care încalcă
prevederile Pactului de Stabilitate şi Creştere) – ceea ce, spunea Jose Manuel
Barroso, era „inacceptabil” şi în acealaşi timp „nerealist” – nu avea cum să fie
acceptat în unanimitate de statele membre ale UE.
Desigur: mare parte din problemele cu care se confruntă UE pot fi socotite o
componentă şi un rezultat al crizei care afectează „capitalismul post-război rece” şi
care produce reaşezări, rupturi şi tensiuni majore (căderea comunismului a amânat
criza care venea, oferind un respiro de două decenii). Această criză supune procesul
european unor provocări care nu au fost avute în vedere nici în design-ul iniţial,
nici în reevaluările ulterioare - nici o teorie a integrării europene nu a avut în vedere
implicaţiile „rupturii de civilizaţie” care se produce acum. Mai departe: nu putem
înţelege tensiunile actuale fără a discuta impactul globalizării asupra procesului
european. Consecinţele creşterii explozive a economiei financiare la nivel mondial
– mai ales a componentei sale virtuale, dincolo de orice raport logic cu economia
reală, iar apoi ravagiile globale ale crizei financiare au pus în evidenţă insuficienţa
mecanismelor şi slăbiciunile instituţiilor europene (în legătură desigur cu
slăbiciunile reglementărilor internaţionale, dar fără a se reduce la asta). În sfârşit:
să nu uităm că evoluţiile actuale se desfăşoară într-o perioadă de reaşezare majoră a
structurii mondiale de putere, a hărţii geopolitice şi a eşafodajului politic şi de
securitate mondial. Criza însăşi este un instrument major de redistribuire. Şi toate
acestea formulează întrebarea simplă: cum se comportă o entitate politică „post-
modernă” într-un joc global de putere, care privilegiază atributele şi instrumentele
„moderne” de putere, ca şi politicile „moderne” de putere10.
Dar: discuţia asupra contextului global nu trebuie să ne facă să nu vedem că,
dincolo de acest impact, UE se confruntă acum cu ceea ce a devenit deja „masa
critică” a dezechilibrelor, dificultăţilor şi problemelor nerezolvate, a soluţiilor
amânate sau evitate, a ezitărilor şi întârzierilor acumulate – mai ales – în ultimele
două decenii în procesul construcţiei europene. Pentru unii analişti avem de a face
aici cu efectul unei lungi perioade de „scleroză intelectuală”, care a creat
handicapul de viziune şi direcţie ce caracterizează acum Uniunea. Ca să nu mai
10
Ca să înţelegem mai bine cum stau lucrurile în privinţa jocului actual de putere, să notăm că premierul chinez, aflat
recent în vizită la Atena (în cadrul unui turneu european), anunţa că ţara sa va cumpăra obligaţiuni emise de Grecia şi
intenţionează în general să sprijine UE.

8
vorbim de efectul pervers – în privinţa accentuării gravităţii acestor probleme – al
rolului global al UE, al importanţei şi greutăţii sale în economia şi politica lumii:
dezechilibrele interne ale Uniunii (alături de cele pe care le exportă SUA în
sistemul mondial) au acţionat în direcţia amplificării imbalanţelor globale, ceea ce
a însemnat noi dificultăţi pentru efortul UE de a gestiona criza.
Criza actuală pune în discuţie sau vorbeşte, înainte de toate, cum spuneam
deja, despre fundamentele integrării europene. Nu este vorba de Grecia sau de
flancul sudic şi nici măcar de problemele serioase ale deficitului sau ale datoriei
publice, ci de însăşi construcţia economică şi politică a UE, de costul, ce trebuie
plătit până la urmă, al amânării înfruntării dilemei originare a procesului integrării,
exprimat în întrebarea „ce fel de entitate economică şi politică va fi comunitatea?”,
devenită însă de acum un deceniu „ce fel de entitate trebuie să fie comunitatea
acum?”. Mândria afirmată de elita europeană că UE este „o entitate politică sui-
generis” acoperea, de fapt, speranţa secretă că va putea fi amânată la nesfârşit
problema pe care nici birocraţia bruxelleză şi nici guvernele ţărilor membre, nici
politicienii şi nici publicul nu păreau gata să o trateze în mod deschis.
Compromisul exprimat de Tratatul de la Lisabona – urmare a multor ani de
„pertractări”- putea fi socotit, fără îndoială, un succes; el era însă, în acelaşi timp, o
modalitate elegantă de a nu spune lucrurilor pe nume, de a evita recunoaşterea
faptului că drumul construcţiei europene a ajuns demult pe malul Rubicon-ului…
Iar problema este aceea a deciziei de a transfera sau nu domeniile de „high politics”
– din sfera economică: politicile bugetare şi fiscale şi politica de dezvoltare, iar din
domeniul relaţiilor externe: politica de securitate şi apărare – către nivelul
supranaţional, comunitar. Din această perspectivă, pentru mulţi, „moartea”
Constituţiei Europene şi compromisul „la cel mai mic numitor comun” realizat la
Lisabona însemnau, pur şi simplu, „uciderea dragonului Suprastatului European” şi
scoaterea de pe agendă, cel puţin pentru următorii ani, a imperativului finalizării
unificării politice europene.
Ceea ce pare să confirme descrierea dată procesului european în contextul
interguvernamentalismului liberal: aşa cum arăta A. Moravcsik, politicile europene
sunt exclusiv rezultatul negocierilor între statele membre, iar acestea nu par dispuse
să delege UE anumite atribute cheie ale suveranităţii naţionale – în accepţia
actuală; ele folosesc de fapt cadrul european ca un mijloc de realizare a intereselor
lor naţionale, iar acest lucru constituie unica raţionalitate în explicarea progreselor
realizate de CE şi apoi de UE – dar tot pe această bază – existenţa unor interese
naţionale divergente – putem înţelege eşecurile sau blocajul procesului european în
zonele critice. Numai că acum criza a dezgolit această agendă de orice
problematică secundară; a eliminat posibilitatea de a o aborda „în linişte”, „ca în
vremurile bune”. În Europa „marea depresiune” a sfârşitului primului deceniu al
secolului 21 spune simplu că actuala criză a Euro este nici mai mult nici mai puţin

9
decât o criză a construcţiei politice a UE, iar demantelarea zonei Euro ar însemna
dispariţia UE ca entitate politică, fie ea şi sui-generis!
Criza şi în general evoluţiile din ultimii ani au pus în lumină, în primul rând,
o serie de dezechilibre şi contradicţii ale construcţiei economice europene:
- Avem de a face cu o adevărată fractură între economiile care compun
„comunitatea”: pe de o parte, aceasta există chiar la nivelul „vechii Europe”, având
în vedere cât de diferite sunt de exemplu economiile Germaniei, Greciei sau
Portugaliei – şi totuşi ele aparţin aceleiaşi uniuni monetare (EMU); pe de altă parte,
este vorba de fractura care a fost constituită la periferia UE, în privinţa Europei
Centrale şi de Est – „noua Europă” a fost impinsă de la început pe un traseu
specific în privinţa evoluţiilor macroeconomice, a deficitului, a cursului etc. iar la
nivelul UE n-a existat nici o strategie coerentă de dezvoltare („growth strategy”)
pentru economiile emergente (simpla existenţă a instrumentelor necesare –
fondurile structurale – nu a putut ţine loc de politică).
- Problema cu care se confruntă Europa acum arată că Bruxelles-ul n-a
mers (n-a putut?) destul de departe în privinţa adâncirii integrării economice şi, în
acest context, a reglementării pieţelor. Dincolo de diferenţele de filozofie
economică împărtăşite de guvernele statelor membre, avem de a face nu cu o
politică comunitară, ci cu politici economice naţionale diferite – mai ales bugetare
şi fiscale. Ca urmare, ne confruntăm acum cu o contradicţie clară între politica BCE
şi politicile naţionale în materie fiscală. Aşa cum arătam, UE s-a oprit în faţa
cerinţei fundamentale pentru integrarea europeană de a aborda problema politicilor
bugetară şi fiscală la nivel comunitar. Dacă Europa, aprecia Giles Merrit, nu
introduce „some form of fiscal union, its achievements could start to unravel”11.
- Criza a pus în lumină fragilitatea unei alte invenţii post-moderne – i-aş
spune – specifice UE: adoptarea unei monede unice în lipsa unei unităţi politice.
Este simptomatic faptul că majoritatea populaţiei în ţările Eurozonei consideră că
„the Euro has been a bad thing for their economy, including the two economic
powerhouses of Europe, France (60%) and Germany (53%), but also Spain (53%)
and Portugal (52%).”12 Fără îndoială, putem admite că apariţia EMU a fost socotită
posibilă – într-o logică eminamente economică – în condiţiile existenţei şi
consolidării pieţei unice; ceea ce nu e totuna cu existenţa condiţiilor pe care le-ar
asigura coordonarea politică sau unitatea politică, capabilă să exercite puterea în
economia UE – aşa încât cunoscutei întrebări a lui Kissinger am putea să-i
adăugăm cât se poate de îndreptăţit o alta: cine şi cum exercită puterea în
economia europeană? Punerea în paranteză a „economiei politice” şi înlocuirea ei
cu consideraţii politice de un anumit ordin (importanţa Euro pentru viitorul
11
Giles Merritt, op.cit., p.10
12
Vezi cercetarea anuală de opinie publică realizată în cadrul Transatlantic Trends (în 2010 între 1-29 iunie):
Transatlantic Trends. Key Findings 2010, GMF, 2010, p.12

10
construcţiei politice europene) nu a putut, ca urmare, să înlăture caracterul „virtual”
al monedei europene. Criza zonei Euro şi apoi adoptarea deciziei ca BCE să
cumpere obligaţiuni emise de statele membre ale zonei au pus în evidenţă această
contradicţie şi au condus până la urmă la trecerea „acoperită”, neasumată a
Rubicon-ului. Totuşi ţările Eurozonei par să fi rămas blocate într-o postură din care
nici nu se pot retrage (eliminând moneda unică) şi nici nu pot merge mai departe ...
- Criza a pus în evidenţă o slăbiciune oarecum surprinzătoare – deşi în
anumite privinţe bănuită – a legăturii, a interesului comun şi în ultimă instanţă a
solidarităţii aflate la baza construcţiei europene. J. Stieglitz afirma, în interviul
acordat în mai 2010 ziarului „Le Monde”, că „lipsa de solidaritate este cea care
ameninţă viabilitatea proiectului european”. Avem de a face, de fapt, aici şi cu
ambiguităţi iniţiale ale integrării europene, şi cu reacţii în faţa crizei mult diferite
de cele avute în vedere de „părinţii fondatori” şi în general de modelările teoretice
în privinţa transferului de loialitate de la nivel naţional către cel comunitar. Şi
guvernele, dar şi publicul au reacţionat în termeni naţionali, şi nu europeni atunci
când a fost vorba de costul măsurilor adoptate sau de sursa fondurilor de
stabilizare. Aşa încât, dacă există în continuare un sprijin relativ puternic pentru
întărirea UE în opinia publică europeană (57%: mergând însă de la 76% în Italia şi
70% în Portugalia la doar 33% în Marea Britanie), în privinţa crizei economice
actuale 46% dintre europeni consideră că „each country’s national government
should have primary responsability”13 Doar în Germania, majoritatea (54%)
vorbeşte despre responsabilitatea UE14, dar cancelarul german, Angela Merkel,
socotea necesar să afirme că „joining the Eurozone isn’t about creating a financial
transfer union”. Iar publicul german are în mare măsură părerea că ţara lor a
devenit „Europe’s paymaster” – ceea ce nu este de acceptat, dorind în schimb, se
pare, revenirea la Deutsche Mark. Iar dacă ne referim la regiunea Europei Centrale
şi de Est, nu sunt puţine analizele, ca şi aprecierile împământenite la nivelul opiniei
publice potrivit cărora colapsul comunismului şi extinderea spre Est au stat la baza
expansiunii economice a UE, în primul rând a Germaniei – iar acest lucru nu a fost
niciodată „plătit” (recompensat) de „vechea Europă”. De altfel, responsabilitatea
UE a devenit puţin populară în Est (Bulgaria 24%, Slovacia 22% şi România 15%),
la fel ca în Marea Britanie (25%)15.
- Criza a pus şi pune în discuţie de o manieră abruptă modelul social
european. UE a afirmat întotdeauna cu putere dimensiunea socială ca o dimensiune
centrală a „modului de viaţă european”. Aceeaşi Declaraţie de la Berlin, menită să
marcheze reperele fundamentale ale construcţiei europene, ce încununează 50 de
ani de efort pentru „transformarea idealurilor comune în realitate”, afirma: „We
13
Vezi Transatlantic Trends. Key Findings 2010, p.13
14
Ibidem., p.13-14
15
Ibidem., p.13-14

11
have a unique way of living and working together in the European Union.” Şi mai
departe: „This European model combines economic success and social
responsability”. Acum sectorul public – suportul material al valorilor specifice
modelului social european – este supus unei contracţii dure: reducerea deficitelor a
devenit ţinta centrală; sunt afectate salariile din sectorul public, pensiile, proiectele
de infrastructură, sectorul de sănătate; şomajul este în creştere, iar cel în rândul
tinerilor a atins niveluri alarmante în Grecia sau Spania… Are loc, afirmă Gavin
Hewitt, o „revoluţie culturală”, care pare să pună capăt „statului bunăstării”, pentru
că „such generous benefits are no longer sustainable”16. Criza evidenţiază, cu alte
cuvinte, necesitatea unor schimbări instituţionale sau legale (inclusiv în ceea ce
priveşte piaţa muncii) la nivelul UE, care să sporească competitivitatea economiei
europene şi să readucă o creştere economică susţinută.
- Criza a lovit UE ca „entitate economică post-modernă” şi dintr-un alt
punct de vedere. Intervenţia masivă a guvernelor (a statelor) în domeniul financiar,
naţionalizările întreprinse şi retranşarea naţională a băncilor care au primit fonduri
publice, crearea fondurilor de investiţii (de stat, guvernamentale) etc. neagă avansul
realizat până acum de UE în privinţa definirii altor reguli, a altor resurse, a altui
mod de a acţiona.
Dincolo de toate acestea este vorba însă de dimensiunea politică propriu-
zisă:
- Este un fapt că procesul european staţionează/stagnează de mai multă
vreme în faţa unificării politice: realizarea acesteia în spaţiul european, dobândirea
atributelor care pot să facă dintr-o entitate politică sui-generis o putere reală în
plan mondial şi, în sfârşit, „trecerea pragului” care ar permite UE să ajungă la acea
„voce unică” invocată de atât de mulţi şi de atâta vreme par să rămână „un pod prea
îndepărtat” – ca să recurgem la metafora folosită în legătură cu una din operaţiunile
debarcării aliate în Europa în cel de-al doilea război mondial. Dacă, pe de o parte,
poziţia dominantă a Europei pe pieţele mondiale înseamnă încă – deocamdată – că
UE are (sau ar trebui să aibă) capacitatea de a modela agenda globală în acord cu
interesele sale, fragmentarea sa permite, până la urmă, doar o slabă reprezentare în
foruri cum ar fi Consiliul de Securitate al ONU, FMI şi Banca Mondială, G20 sau
G8. Surpriza este, cu alte cuvinte, că UE continuă să reprezinte mai puţin decât
suma părţilor (componentelor) sale. Birocraţia bruxelleză nici nu are atributele
necesare şi nici nu este pregătită pentru un un rol mai mare. Se menţionează, de
pildă, că dacă UE acoperă 53% din ajutorul internaţional pentru dezvoltare (SUA
mai puţin de 20%), în unitatea de planificare politică a structurii care se ocupă de
acest domeniu în cadrul Comisiei Europene lucrează doar 6 oameni!17 Dincolo de
răspunsul formal încercat prin Tratatul de la Lisabona, cunoscuta întrebare a lui
16
Gavin Hewitt, How sick is the Euro?, 24-25 May 2010 (comentarii pe blog)
17
Vezi Giles Merritt, op.cit., p.7

12
Kissinger rămâne valabilă. Ca să spunem lucrurilor pe nume: deciziile majore
pentru destinul naţional continuă să se ia în capitalele naţionale; politica naţională
rămâne mai importantă decât politica europeană.
- Dacă Tratatul Constituţional (instituind o Constituţie pentru Europa),
semnat la Roma la 29 octombrie 2004, părea să aducă „de nouveaux éléments á la
qualification de l’Union comme entité souveraine, indépendant et supérieure á celle
des États”18, Tratatul de la Lisabona creează imaginea unui recul, a unui
compromis care arată că există o frontieră care nu poate fi trecută. De altfel, acest
lucru putea fi văzut încă în Tratatul Constituţional: potrivit articolului I-5.1,
Uniunea trebuie să respecte „les fonctions essentielles de l’État, notamment celles
qui ont pour objet d’assurer son intégrité territoriale, de maintenir l’ordre public et
de sauvegarder la sécurité intérieure”. În ciuda transferului sau lărgirii de
competenţe realizate (reglementările privind acţiunea externă a Uniunii, instaurarea
spaţiului de libertate, securitate şi justiţie etc. sau lărgirile referitoare la libera
circulaţie a cetăţenilor, securitatea socială, coordonarea politicilor economice sau
reprezentarea externă a Europei), rămânea neatinsă distincţia fundamentală „entre
Union, organisation supérieur de libération du marché, et Etats membres, espaces
garantissant la prospérité économique et politique”19. De fapt, Tratatul
Constituţional nu elabora o veritabilă Constituţie europeană, nu instaura o
suveranitate europeană şi nu însemna naşterea unui nou stat suveran – ceea ce ar fi
însemnat „abrogarea” statelor membre şi a constituţiilor lor naţionale sau în orice
caz transformarea lor în constituţii ale unor state federale. Principiul atribuirii
competenţelor, respectul identităţii naţionale şi necesitatea aprobării unanime a
statelor membre pentru acceptarea revizuirii textului Constituţiei Europene
reprezentau confirmări suficiente20. Iar eşecul Constituţiei a întărit această situaţie.
- În acest context apare mai limpede natura compromisurilor implicate de
transformarea instituţională realizată prin Tratatul de la Lisabona de modificare a
Tratatului privind UE şi a Tratatului de Instituire a Comunităţii Europene, intrat în
vigoare la 1 decembrie 2009. El operează cu aceeaşi distincţie menţionată mai sus
între spaţiul acoperit de competenţele Uniunii şi cel rămas sub „stăpânirea ”
suveranităţii statelor membre. Tratatul de Reformă are în vedere necesitatea
respectării „funcţiilor esenţiale” ale statelor membre: asigurarea integrităţii
teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale; „în special
securitatea naţională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru”
(art 3a). Este adevărat, putem vorbi de o serie de noutăţi care întăresc statutul
18
Vezi A. Pliakos, La souverainité internationale de l’Union Européene: de la puissance étatique á la liberté
collective, 7éme Conference ECSA – World, European Commission, Brussels, 30 nov.-1 dec. 2004, p.1
19
A. Piakos, op.cit., p.3-4, 5
20
Vezi A. Pliakos, op. cit., p.6-7. De asemenea, textul Declaraţiei de la Berlin, care vorbea de prezervarea identităţii
statelor membre şi despre împărţirea competenţelor (sarcinilor) „between the EU, the Member States and their
regional or local authorities”

13
internaţional al UE şi sprijină afirmarea unitară a Uniunii – inclusiv o vizibilitate
mai mare şi o creştere a influenţei în organizţiile internaţionale. Aceasta se referă
inclusiv la domeniul atât de sensibil al PESC – PSAC: dublă postură a Înaltului
Reprezentant pentru Afaceri Externe şi politica de securitate – prezidează Consiliul
pentru Afaceri Externe şi este în acelaşi timp vice-preşedinte al Comisiei Europene
(responsabil pentru domeniul relaţiilor externe); crearea Serviciului European de
Acţiune Externă (SEAE); extinderea gamei misiunilor de tip Petersberg; cooperarea
structurată permanentă; clauza de asistenţă reciprocă în caz de agresiune armată sau
clauza de solidaritate, statuarea rolului Agenţiei Europene de Apărare, toate
acestea, desigur, în strânsă legătură şi cu întărirea statutului internaţional al
Uniunii, favorizată de dobândirea personalităţii juridice de către UE. În acelaşi
timp, nu este greu de văzut că impactul reformei în acest domeniu rămâne destul
de limitat. Deşi Tratatul de la Lisabona reorganizează modalitatea de gestionare a
politicii externe şi de securitate prin coordonarea acţiunii externe din cadrul a doi
dintre pilonii UE (cel interguvernamental al PESC şi cel comunitar gestionat de
către Comisie), deciziile care privesc cele două componente se vor lua în
continuare separat21. Mai mult, Tratatul creează o ambiguitate a ierarhiilor politice
şi a modului de relaţionare la nivelul instituţiilor UE – care ţine de aceleaşi
echilibru precar între dimensiunea supranaţională şi cea interguvernamentală.
- Este limpede că procesul european se izbeşte de logica de putere şi de
„tranşeele” suveranităţii naţionale. Este vorba, pe de o parte, despre faptul că
principalele ţări europene rămân interesate în mod fundamental de statutul propriu
de putere – de manifestările la nivel mondial ca mari puteri (Germania, Franţa,
Marea Britanie etc.) şi în acest context socotesc UE ca un vehicul util, care le
sporeşte şansele. Ca să dăm doar două exemple: A. Juppé – redevenit în nov. 2010
ministru al apărării în noul guvern francez – aprecia în 1995 în faţa Adunării
Naţionale că „Franţa poate şi trebuie să-şi afirme vocea sa de putere mondială”; pe
un alt plan, în ianuarie 2010, Germania semna un contract pentru livrarea de
compresoare pentru industria gazelor din Iran, în ciuda faptului că UE sprijinea
adoptarea unor noi sancţiuni financiare, tehnice şi comerciale împotriva aceleaşi
ţări, datorită programului său nuclear („deciziile se iau la Berlin…”). Pe de altă
parte, trebuie spus că marile puteri europene „n-au aruncat” niciodată resursele
proprii de putere în balanţa puterii UE, a manifestării UE ca actor global. Ceea ce
face semnificativă afirmaţia lui Asle Toje că UE va rămâne o mică putere în
contextul reaşezării politice a lumii în secolul 2122.

21
Vezi Graham Avery, Europe’s Foreign Service: from Design to Delivery, European Policy Cente: Policy Brief,
nov. 2009, p.2
22
Asle Toje, «In 2020 we will all see clearly»: The Transatlantic Bargain and South-Eastern Europe, în „Journal of
East-European and Asian Studies”, vol.1, no.1, 2009

14
 - Această dominanţă a politicilor naţionale (a intereselor şi considerentelor
dezvoltate la nivelul puterii statului naţional), care păstrează în continuare „albiile
secate” pe care curg / sunt canalizate reacţiile guvernelor / statelor membre ale UE,
pare să iasă la suprafaţă în orice situaţie de criză. Am putea da ca exemplu faptul că
reuniunea convocată la Paris, în septembrie 2010, pentru a discuta situaţia
minorităţii rome în Europa, a reunit miniştrii de interne ai Franţei, Italiei, Spaniei,
Germaniei, Marii Britanii şi Canadei în afara oricărui cadru european şi fără a
implica iniţiativa Comisiei Europene.
- Transformarea Uniunii într-o entitate suverană în sfera politicii externe şi
de apărare – ca să revenim la acest subiect – s-a dovedit o operă titanică – dacă nu
cumva sisifică, pentru a menţine în aceeaşi registru metafora utilizată - capabilă să
atace doar marginal nucleul dur al suveranităţii statelor. Desigur, Javier Solana
avea într-o anumită măsură dreptate când evalua în mod pozitiv în 2005 progresele
făcute în domeniul securităţii şi apărării comune23. Mai mult, nimeni nu contestă pe
fond în Europa importanţa dezvoltării unei capacităţi externe a UE, a unor
mecanisme de apărare pentru protejarea principiilor şi valorilor ce definesc
Uniunea şi nici chiar, privind lucrurile în termeni mai limpezi, necesitatea de
principiu a dezvoltării unei politici externe comune şi a politicii de securitate şi
apărare comune. Cu toate acestea, putem vorbi de un eşec relativ al eforturilor de
adâncire a integrării în acest domeniu. Dacă ’99 pare să fi fost un moment al
orgoliului european în această materie, ulterior are loc o încetinire a procesului
confruntat cu zidul suveranităţii naţionale – sub forma puterii statale şi al
considerentelor naţionale de putere. În perimetrul UE avem de a face cu interese
diferite şi obiective diferite de politică externă sau în domeniul securităţii şi
apărării. În acest context „pe teren” ne întâlnim cu menţinerea regulii unanimităţii
în luarea deciziilor în ceea ce priveşte politica externă comună, ca şi a unui proces
decizional complicat şi greoi, care include, în proporţii şi cu greutăţi diferite,
dimensiunea supranaţională / comunitară şi cea interguvernamentală în domeniul
acţiunii externe a Uniunii, PESC / PSAC (după Lisabona) rămânând în sfera
interguvernamentală. Rezultatul nu mai are nevoie de prea multe explicaţii: o lipsă
clară de eficacitate a politicii europene în aceste domenii. În concluzie, dacă
vorbim de securitate şi apărare – şi în special de acţiunea militară – statele membre
continuă să deţină „controlul” jocului, dictând regulile, condiţiile de participare şi
modalităţile de intervenţie – rămân de fapt în posesia monopolului utilizării
legitime a violenţei armate. Dimensiunea de securitate şi apărare pare să se
consume într-un registru mai degrabă ritual; în plus, manifestarea UE ca actor
distinct are loc doar atunci când există un interes naţional de putere.
- Desigur, putem discuta ce anume doreşte UE să fie pe plan mondial, ce
instrumente utilizează cu precădere în relaţiile sale externe – cu atât mai mult cu cât
23
Javier Solana, op.cit., p.6

15
Uniunea, cum spuneam, s-a afirmat ca o entitate diferită a spaţiului mondial24:
dezbaterea privind UE ca „putere civilă”, „putere soft” sau „putere normativă” are
deja o istorie de decenii (de la începutul anilor ’70). Iar greutatea comunitară pe
plan mondial din acest punct de vedere este indiscutabilă. Dacă privim însă
lucrurile în termenii locului pe care îl ocupă UE în procesul real de reaşezare a
lumii, a structurii globale de putere, care înseamnă pur şi simplu afirmarea
capacităţii de a pune pe hartă, în teren noi realităţi politice şi de a gestiona
evoluţiile de securitate, descoperim că UE rămâne suspendată – nehotărâtă -
undeva la graniţa dintre puterea civilă şi cea militară şi fără să fie capabilă să facă
trecerea de la statutul de „actor global” la cel de „putere globală”. Cauza: aceeaşi
ambiguitate a procesului politic european şi de asemenea poziţia puterilor majore
membre ale UE.
- Rolul asumat de UE la nivel global şi calitatea sa de „putere normativă”
sunt puse în discuţie. Pe de o parte, aşa cum spunea Strauss-Kahn: „lumea îşi
pierde încrederea în UE”. Pe de alta, pare să se accentueze inerţia şi lentoarea UE;
Uniunea doar reacţionează la ceea ce se întâmplă în lume. Dacă înainte „the
European Commission could claim to being the world’s biggest think tank” („its
officials produced a steady flow of new ideas”)25, acum componenta birocratică a
devenit dominantă, iar mesajul UE se erodează.
- Această evaluare trebuie completată cu analiza situaţiei create în ultimii ani
la nivelul „opiniei publice europene”. De la bun început, teoria integrării europene
a susţinut că nu va putea exista o politică europeană sustenabilă fără o
corespondenţă într-un curent real în rândul publicului, bazat pe adeziunea la ideile,
valorile şi opţiunile care constituie fundamentul construcţiei europene. Eşecul
Constituţiei Europene, interesul slab sau participarea redusă la alegerile pentru
parlamentul european arătau deja că ceva nu este în regulă. Eurobarometrul 73, dat
publicităţii de Comisia Europeană pe 26 august 2010, evidenţiază aceeaşi
ambiguitate – veste bună, veste rea – pe care o ilustrează procesul european. Dacă
media europeană a încrederii în UE este destul de mult sub 50% - mai exact 42%,
ceva mai mult de 50% - mai exact 53% - socotesc că apartenenţa la Uniune aduce
beneficii. Ce ar trebui să ne spună asta? Că problema se află, de fapt, la nivelul
elitei politice europene – având legătură cu capacitatea acesteia de a dezvolta
viziunea necesară în legătură cu viitorul Europei, de a pune în lucru soluţia politică
şi mijloacele de natură să permită procesului european intrarea într-o nouă etapă.
Aici se pune problema de a înţelege cu adevărat, cum spunea Giorgios Papandreu,
că „avem nevoie de mai multă Europă, nu mai puţină”, că trebuie „să mergem pe

24
Vezi Ian Manners, Normative Power Europe: A Contradiction in Terms?, în „Journal of Common Market
Studies”, vol.40, no.2, 2002, p.240-242, 244-245
25
Vezi Giles Merritt, op.cit., p.9

16
calea unei mai bune coordonări, accentuând integrarea”, respingând tentaţia „de a
ne întoarce la politici mai naţionaliste şi mai egocentrice”26.

De aproape un deceniu, de la adoptarea de către Consiliul European de la

Laeken, din 15 decembrie 2001, a deciziei de instituire a Convenţiei privind
viitorul Europei, UE se confruntă cu imperativul găsirii „cheii” capabile să
deschidă etapa finalizării procesului integrării europene – în esenţă, a unificării
politice a Europei. Semnificaţia dezbaterilor Convenţiei europene a dobândit cu
adevărat consistenţă în momentul în care Germania a evocat ipoteza unei structuri
federale pentru Europa şi a posibilităţii elaborării unei Constituţii europene. Ar
trebui să spunem însă că el însuşi – acest moment – venea după un deceniu de
existenţă a UE, a cărei apariţie, în 1992, încununa opţiunea vizionară şi curajoasă
cu privire la construcţia europeană de la mijlocul anilor ’80 (Single Act, 1986);
venea, de asemenea, după exerciţiul amar al incapacităţii de acţiune externă a
Uniunii în legătură cu conflictul din Balcani şi, cum spuneam, după acea tresărire
de orgoliu de la Köln şi apoi de la Helsinki, din ’99, care vedea UE ca o putere cu
rol global şi asigura intrarea politicii externe comune, a politicii de securitate şi
apărare a UE în etapa realizării efective şi a rezultatelor pe teren.
Criza financiară şi economică – marea depresiune – cu care se confruntă
lumea din 2008 încoace a zguduit din temelii nu doar sistemul financiar, bugetele şi
economia Europei; ea a amorsat şi acutizat dificultăţile şi problemele care privesc
construcţia politică a UE. Dintr-o dată a apărut limpede că nu e vorba doar de
adaptarea instituţiilor europene la cerinţele unei Uniunii numărând 27 de membri
sau în general de „reformarea instituţiilor europene” pentru a clarifica tehnic
distribuţia competenţelor între nivelul european, cel naţional, regional sau local,
aplicând principiul subsidiarităţii, a asigura echilibre, transparenţă şi legitimitate
sau pentru a elimina „deficitul democratic”. Criza a arătat că în discuţie se află
forma de organizare a UE: devine ea – sau trebuie să devină – o federaţie de state
sau ne menţinem pe traseul unei organizaţii multinaţionale de state – adăugând
totuşi că, pentru a sublinia că UE este mai mult decât o organizaţie internaţională,
membrii săi au adoptat termenul de „uniune”?
Putem vorbi, în acest context, de un semieşec al unificării politice europene:
statele membre ale UE şi-au menţinut, de fapt, autonomia politicilor lor interne şi
externe, împărtăşesc viziuni diferite asupra evoluţiilor mondiale, au obiective
diferite etc. Iar asta într-un contrast evident cu ideile care i-au motivat pe Schuman,
Monnet, De Gasperi şi Adenauer – socotiţi „părinţii fondatori” ai Europei -, cu
filosofia politică asociată debutului integrării europene. Cum sublinia Peter
Sutherland în mai 2010, cu prilejul reuniunii Comisiei Trilaterale, această unică
întreprindere nu a fost, pur şi simplu, „an economic venture”. După fondarea
26
Giorgios Papandreu, Interviu, în „Foreign Policy Romania”, sept/oct 2010, p.15

17
CECO, primul pas pe calea integrării a vizat „comunitatea de apărare” (chiar dacă
ea a eşuat prin votul francez din 1954). Declaraţia Schuman de la 9 mai era
explicită în legătură cu destinaţia avută în vedere: „the objective was a federal
Europe”. Iar aceasta se sprijinea pe convingerea, de ordin moral şi politic, potrivit
căreia „conceptul suveranităţilor naţionale absolute trebuie abrogat” într-un context
european caracterizat de „sharing sovereignty”27.
NB: trebuie subliniat odată mai mult că soluţia întrevăzută nu însemna
renunţarea la sau limitarea suveranităţii statelor, ci „împărţirea” şi „împărtăşirea”
atributelor de suveranitate – un concept întemeiat pe anumite valori şi pe o anumită
viziune morală asupra drepturilor omului, inspirată de gândirea lui Jacques
Maritain şi Emmanuel Mounier.
Unde suntem acum? Este răspândită interpretarea că „European «federalists»
and others who believe that some sort of unification is vital have far lost
(sublinierea mea) the debate over the EU’s role”28. Opinia publică pare să fi decis
să lase procesul democratic de decizie – şi deci puterea – la nivelul familiar, intrat
în obişnuinţă al statului naţional. Tratatul de la Lisabona – dincolo de orice
discuţie despre valoarea sa – are de fapt o valoare minimală: „it was not a huge
advance in European integration”29.
Desigur, rămâne în discuţie şi „soluţia” sau „descrierea” funcţionalistă /
neofuncţionalistă a unei forme cu totul distincte de organizare, a unei creaţii, cum
spuneam, sui-generis, foarte greu de pus într-o formulă clară, având în vedere „the
multi-purpose, multi-dimensional, semi-supranational, semi-intergovernmental
character of the European Union”, care fac din Uniune „a partial and incomplete,
yet potentially formidable strategic actor”30. Cu alte cuvinte, o construcţie politică
originală, o „federalizare a statelor naţiune” (Jacques Delors), un demers progresiv,
dar controlat şi până la urmă ţinut în frâu / limitat de transfer al competenţelor la
nivelul Uniunii, capabil să combine două elemente diferite: unificarea Europei şi
realitatea statelor-naţiune europene. Aceasta ar însemna o Europă care – dincolo de
piaţa unică sau EMU şi de elementele federative existente deja (Parlamentul
European ales prin vot universal, rolul Comisiei Europene şi primatul dreptului
public european) – dezvoltă instituţii politice şi militare permanente, elaborează şi
pune în aplicaţie strategii comune de politică externă, de securitate şi apărare şi se
dotează cu o forţă de reacţie rapidă. Mai mult, Peter Sutherland, fost comisar
european, afirma că şi el, şi Leon Britain au făcut paşi reali în direcţia coordonării
politicilor fiscale – „a very substantial interferance with national sovereignty,

27
Valedictory Address by Peter Sutherland -9th May, The Trilateral Commission, Plenary Meeting in Dublin/Ireland,
7-9 May 2010, p.1-2,4
28
Vezi Giles Merritt, op.cit., p.7
29
Peter Sutherland, op.cit., p.2
30
Vezi Asle Toje, op.cit., p.142

18
telling a government that they can’t spend their money on the industry that they
want to spend it on”31.
Experienţa ultimelor două decenii şi provocările crizei actuale par să spună
însă că această soluţie se dovedeşte un fel de cuadratură a cercului. Dacă punem
faţă în faţă aşteptările generate de-a lungul celor opt ani care s-au scurs după
convocarea Convenţiei privind viitorul Europei de perspectiva reformării profunde
a instituţiilor europene cu modul în care UE înfruntă / gestionează criza şi
depresiunea economică (sprijinindu-se pe „armele” oferite de Tratatul de la
Lisabona), „euroscepticismul” va dobândi imediat noi adepţi: am creat instituţii şi
funcţii fără a le da cu adevărat substanţă; mai mult, atribute principale ale
suveranităţii unei entităţi politice rămân în afara sferei de acţiune a instanţelor
comunitare; şi până la urmă, aproape nimic nu se poate face peste capul guvernelor
naţionale. Să mai notăm, pe de altă parte că, ineficienţa procesului de decizie în UE
a dus, mai degrabă, la soluţia ad-hoc, spontană – impusă de practica politică
(„modernă” într-un context „post-modern”) a conturării unui bloc de putere
semipermanent: the EU-3, cu Germania, Franţa şi Marea Britanie, care a devenit
central în stabilirea deciziilor de politică externă. Chris Patten: „there is no
European policy on big issues unless France, Germany and Britain are on side”.
Uneori asta este bine, alteori e un obstacol şi în orice caz nu a putut ţine loc de
obiective, de strategie sau de politică a UE. Avem de a face, de asemenea, cu un
„directorat” franco-german, cu impact asupra unei arii problematice mai largi. Iar
implicaţiile sunt de ordin fundamental. Astfel, situaţia creată la începutul anului
2011 în legătură cu intrarea România şi Bulgaria în Spaţiul Schengen, ca urmare a
luării de poziţie franco-germane, trimite nu doar la o problemă instituţională la
nivelul UE (având în vedere că urma avizul Parlamentului European etc.). Este
vorba până la urmă de crearea unui statut diferit pentru ţări diferite în cadrul
Uniunii: anumite ţări ar trebui „să cedeze” mai multă suveranitate decât altele şi să
accepte un tratament discriminatoriu, ceea ce ar afecta serios coeziunea europeană.
În aceste condiţii nu este greu de înţeles de ce de câţiva ani buni s-au înmulţit
evaluările / previziunile pesimiste care vorbesc despre posibila erodare a
competitivităţii tehnologice şi despre declinul economic – ceea ce nu înseamnă
decât o reducere dramatică a ponderii Europei (UE) în economia mondială şi în
general în sistemul internaţional în perspectiva anului 2020 sau mai departe în
2050: de altfel, 2010 este pe cale să se încheie dar UE (vezi obiectivul iniţial al
Strategiei de la Lisabona) nu şi-a îmbunătăţit poziţia – în raport cu SUA – în
competiţia pe care o presupune aşezarea lumii în cadrule oferite de economia
bazată pe cunoaştere, iar China a devenit deja a doua economie a lumii. Va rămâne,
atunci, UE o „putere mică” (Asle Toje) în structura globală a sistemului mondial al
secolului 21? Sau întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem are o formă şi mai
31
Peter Sutherland, op.cit., p.4

19
dură: va supravieţui UE până la mijlocul acestui veac? Răspunsul are evident de a
face cu înţelesul procesului integrării europene – cu căile pe care le vor putea
identifica elitele politice şi naţiunile ţărilor membre pentru dezvoltarea Uniunii
Europene!
Cât de dificilă este / va fi această sarcină o poate arăta un exemplu extrem de
sugestiv: la începutul anului 1997, Unitatea de Studii Prospective de pe lângă
Comisia Europeană a lansat, sub coordonarea lui Gilles Bertrand, un proiect numit
„Scenarii Europa 2010”; ei bine, niciunul din cele cinci scenarii dezvoltate – pentru
stimularea dezbaterilor privind viitorul integrării europene – nu a aproximat, de o
manieră cât de cât satisfăcătoare, „Starea Uniunii Europene” în acest an!32
Aşa cum sublinia Asle Toje „Many believe that the EU has moved so far
towards unity that it is irreversible; at least it cannot pull very back. That is
probably correct, but these are also signs that the EU has moved so far towards
unity that it cannot go any further.”33 Ca să nu mai vorbim, din nou, despre faptul
că impactul crizei ne face să nu mai ştim dacă „is probably correct” că „it (the EU)
cannot pull very far back”.

32
Vezi Gilles Bertrand (coord.), Scenarii: Europa în 2010. O Europă, cinci destine, editura I.E.M., Bucureşti, 2000
33
Vezi Asle Toje, op. cit., p.142

20
II. Context şi obiective

1. În cadrul acestui curs ne vom ocupa de teoria (teoriile) integrării, cu alte

cuvinte, de latura teoretică a procesului integrării europene; avem în vedere că
există, pe de o parte, dimensiunea politică (practica), precum şi ceea ce am putea
identifica drept studii europene = studii asupra funcţionării U.E., iar pe de alta,
latura teoretică.
→ Procesul integrării = integrare economică + instituţii europene (integrare
politică) + justiţie şi afaceri interne (spaţiul comun de libertate, securitate şi justiţie)
şi PESC / PESA (acum PSAC) = teren pentru aplicarea teoriilor existente şi
dezvoltarea de noi teorii (perspective).
NB: Istoria CEE şi apoi a UE reprezintă un adevărat laborator empiric.
2. Teoriile în cauză s-au dezvoltat începând din anii ’50 – ’60, urmărind să ofere
explicaţii despre: 1) cum şi de ce se dezvoltă regimuri de guvernare cu caracter
supranaţional; 2) cum generează şi de ce cooperarea în domenii restrânse (tehnic,
economic) duce sau ar putea să ducă la integrarea politică mai largă. Ele au în
vedere / îşi propun să definească, în cele din urmă, conţinutul integrării europene –
care sunt dimensiunile integrării; ce este şi în ce constă acest proces? – şi înţelesul
„europenizării”, al asumării şi internalizării – mai ales în contextul extinderii UE,
lărgirea către Europa Centrală şi de Est finalizată în 2004 (2007) constituind o
problematică de sine stătătoare – a valorilor, normelor, reglementărilor şi
standardelor europene şi al dezvoltării instituţiilor naţionale (politice, economice
şi juridice) în acord cu acquis-ul comunitar şi elaborării politicilor naţionale cu
ajutorul cărora un stat devine parte a sistemului comunitar, precum şi să identifice
forţele care stau în spatele schimbării şi asigură avansul integrării în domeniul
economic sau politic, ca şi în alte privinţe.
Teoriile integrării europene oferă instrumente analitice pentru descrierea şi
•
explicarea modului în care funcţionează instituţiile europene, precum şi a
caracteristicilor procesului de elaborare a politicilor UE – acestea prezentând
diferenţe considerabile în funcţie de domeniu etc.34
3. Două mari probleme ale Teoriei Relaţiilor Internaţionale sunt subsumate în acest
context:
a) relaţiile între economie şi politică în RI;

34
Vezi Mark A. Polack, Elaborarea politicilor UE – teoretizări, în H. Wallace, W. Wallace, M.A.Polack (eds.),
Elaborarea politicilor în UE, Institutul European din România, Bucureşti, 2005, p.14

21
 b) viitorul statului-naţiune în societăţile avansate.
Teoriile în cauză încearcă să dezvăluie o dinamică generală, mai largă în Relaţiile
Internaţionale contemporane, răspunzând la întrebarea „încotro se îndreaptă”:
→ statul – naţiune?
→ sistemul interstatal (internaţional) westphalian, organizat teritorial?
4. Teoriile integrării au plecat de la ideea că:
→ sistemul bazat pe existenţa statelor naţionale generează în mod natural
condiţiile războiului!
→ formele post-naţionale vor asigura pacea!
Soluţiile elaborate în acest context au îmbrăcat însă forme diferite. Astfel,
răspunsul dat de:
• Federalişti – are în vedere delegarea puterii către un alt nivel de
organizare cu caracteristici statale, care să cuprindă întreaga Europă (de
fapt: Europa occidentală, extinsă apoi către Europa Centrală şi de Est şi
Europa de Sud-Est): aranjamente constituţionale federale.
• Funcţionalişti – socotesc statul naţional un concept „iraţional” → avem
nevoie de organizaţii post-naţionale şi post-teritoriale.
Ulterior avem de a face cu două noi tendinţe (o nouă etapă), legate de înţelegerea
faptului că lucrurile „sunt mult mai complicate” şi de concluziile rezultate din:
a) analiza proceselor de comunicare şi a relaţiilor transnaţionale tot mai largi;
b) critica teoriilor iniţiale: „statul – naţiune nu a murit” → avem de a face deci
cu menţinerea dominanţei intereselor naţionale şi a relaţiilor inter-naţionale.
NB: nu este greu de văzut că însăşi evoluţia UE a pus în evidenţă acest raport
contradictoriu şi acest balans între supranaţionalism şi nivelul naţional, între
integrare / unificare şi interguvernamentalism.
• Rezultatul acestei dezbateri a fost aşa-numita schismă între neofuncţionalism
şi interguvernamentalism (de la mijlocul anilor ’60) = accente diferite pe
rolul executivelor naţionale sau al instituţiilor supranaţionale!
• De asemenea, avem de a face cu concluzii şi răspunsuri diferite în privinţa
evoluţiei relaţiilor internaţionale la sfârşitul secolului 20 (şi acum în primul
deceniu al secolului 21):
→ neofuncţionalism = schimbare şi transformare în RI

22
 → interguvernamentalism = caracteristicile esenţiale /constante ale RI se
menţin.

5. Discuţia despre natura teoriilor integrării are în vedere că acestea au la bază sau
pornesc de la anumite seturi de supoziţii în legătură cu:
1) modul/felul în care funcţionează lumea (sistemul internaţional)
2) precum şi cu procesul de integrare, cu reperele sale, exprimate mai ales de
întrebarea: „care sunt actorii integrării”?
• statul naţional? sau
• structura supranaţională?
Sistemul internaţional (sistemul westphalian) existent este caracterizat în acest
context în legătură cu:
- supoziţia stato-centrică → statul naţional este actorul fundamental al RI.
• caracteristici: organizare politică teritorială (teritoriu, naţiune, guvern care
îndeplineşte anumite funcţii – asigură bunuri publice); monopolul utilizării
legitime a violenţei organizate; suveranitate.
• inegalitatea statelor în termeni de atribute şi putere.
- supoziţia anarhiei:
• inexistenţa guvernării centrale – supranaţionale, rolul esenţial al
intereselor naţionale;
• capacitatea ofensivă;
• incertitudinea: intenţii ostile (politica de putere ca instrument al relaţiilor cu
alţii);
• autoajutoararea.
- dilema securităţii: potenţialul ofensiv şi preocupările pentru asigurarea
securităţii → insecuritate.
- rolul structurii de putere → regulile de funcţionare a sistemului sunt
definite în termeni de putere; puterea modelează comportamentul statelor.
NB: trebuie subliniată în acest cadru importanţa dezbaterii teoretice
realism/neorealism versus instituţionalism neoliberal; sunt oferite răspunsuri
diferite în legătură cu:
→ rolul puterii, al structurii de putere în raport cu normele dreptului
internaţional

23
 → rolul instituţiilor internaţionale şi semnificaţia legăturii politică – economie
în sistemul internaţional.
6. Problematica teoretică a integrării europene trebuie discutată în strânsă legătură
cu transformările care se desfăşoară în prezent în politica mondială şi în general în
sistemul mondial: ce semnificaţii şi ce consecinţe au? Începutul secolului 21 este
martorul unei „revoluţii” în relaţiile internaţionale35. Războiul din Kosovo şi
septembrie 2001, ca şi, mai de curând, războiul din Georgia (2008) exprimă
schimbările profunde care au loc. Acestea pun în discuţie fundamentele stabilităţii
şi securităţii internaţionale.
Cele mai importante schimbări care afectează viaţa internaţională în contextul
globalizării sunt:
a) schimbări în structura relaţiilor internaţionale: noi actori (entităţi post-
moderne, protectoratele, anti-statul/reţelele teroriste globale, „failed states” şi
„rogue states”); deteritorializarea politicii mondiale; globalizare versus
fragmentare;
b) schimbarea cadrului politic şi legal al sistemului; cele trei „revoluţii”:
• „revoluţia suveranităţii”: suveranitatea internă şi nonintervenţia devin
condiţionale, în raport cu buna guvernare, cu respectarea drepturilor
omului, cu tratamentul acordat minorităţilor = are loc o
„internaţionalizare” a suveranităţii (ruptura cu vechiul cadru
westphalian).
• „revoluţia asigurării ordinii”: putem vorbi de o nouă practică =
„dreptul la intervenţie” în legătură cu aşa-numita „responsabilitate de a
proteja”; de măsuri juridice – tribunalele penale internaţionale; crearea
de protectorate internaţionale (Kosovo, Timorul de Est etc.).
• „revoluţia în domeniul dreptului la auto-apărare”: o nouă definiţie =
apărarea împotriva instabilităţii generate de evoluţii în interiorul unor
state; apariţia conceptelor de război preemptiv şi preventiv, care pun
probleme în planul utilizării forţei în relaţiile internaţionale (al
răspunsului dreptului internaţional).
c) schimbări în structura puterii la nivel mondial:
• la nivel naţional: reaşezarea ierarhiilor de putere (a se vedea proiecţiile
pentru 2020)
• ca şi în legătură cu apariţia unor blocuri de putere.
35
Vezi James Gow, A Revolution in International Affairs?, în „Security Dialogue”, vol. 31, no.3, sept. 2000, p.293 şi
urm.

24
d) revoluţia geopolitică: o nouă hartă geopolitică a lumii;
e) revoluţia în domeniul militar;
f) schimbări în natura riscurilor şi ameninţărilor = o nouă agendă de securitate,
riscuri complexe, difuze; internaţionalizarea şi deteritorializarea riscurilor.
g) schimbări în ceea ce priveşte managementul securităţii şi în modelul de
utilizare a forţei armate:
• dispare monopolul statului în privinţa utilizării forţei.
• „privatizarea securităţii”.
• „recondiţionarea” strategiilor militare
h) accentuarea fracturii civilizaţionale şi culturale şi a celei între zonele
dezvoltate şi cele sărace.

25
III. Teoria şi integrarea europeană

1. Teoriile sunt necesare pentru a produce observaţii ordonate şi structurate ale

fenomenului social. Observaţia este integrată într-un cadru conceptual preexistent.
Cadrul teoretic guvernează modul în care are loc selectarea anumitor factori
esenţiali pentru explicarea fenomenelor.
NB: teoria este cea care ne oferă posibilitatea „să vedem pădurea şi nu doar
copacii” (Gerry Stoker).

2. Tot ce spunem despre integrarea europeană – am arătat deja acest lucru – se

bazează pe un set de supoziţii despre modul în care funcţionează lumea.
• Ex: Cum explicăm Single Act (1986)? Prin:
a) convergenţa politicilor celor mai puternice state membre în jurul unei
agende neoliberale a pieţei libere?
→ plecăm deci de la: centralitatea statului şi dominanţa acţiunii
interguvernamentale; sau avem în vedere
b) altă explicaţie: acest moment are la bază consolidarea formală a
practicilor emergente în interiorul unui spaţiu economic şi politic cu totul
nou, cu caracteristici post-moderne?
→ SEA a fost rezultatul politicii de zi cu zi a CEE şi al acţiunilor private
ale actorilor economici.

3. Conţinutul teoriei depinde în mod evident de ceea ce vrem să explicăm:

• EU şi procesul integrării europene sunt prea complexe pentru a fi
explicate printr-o singură perspectivă teoretică;
• Fiecare analiză pleacă de la o imagine de bază a realităţii respective, o
supoziţie specifică → mai exact spus, rezultatele pe care le obţinem depind
de ce fel de întrebări ne punem.
NB: Susan Strange, de exemplu, a dezvoltat o anumită viziune asupra
puterii în R.I. (militară/ de securitate, economică/producţia, financiară,
cunoaşterea) şi a subliniat în mod ferm legătura între politica mondială şi

26
 economia politică internaţională – pe această bază vom putea înţelege altfel
integrarea europeană36.

4. Valoarea unei teorii: ea creează condiţii pentru înţelegerea şi explicarea unui

fenomen/proces – ceea ce înseamnă că în acest context dobândim capacitatea de
predicţie; o teorie trebuie să se caracterizeze prin: consistenţă şi coerenţă; ea
presupune de asemenea „critical self-reflection”.

5. Semnificaţia integrării:
• Evoluţiile începute în anii ’50 au stabilit un model instituţional ce a impus
instanţe şi soluţii supranaţionale = acesta a fost şi este în mod clar un fenomen
nou!
NB: Peter Sutherland aprecia că Declaraţia Schuman de acum 60 de ani „was
one of the most defining moments in not merely the history of this continent,
but ... world history for a period of time”37
• Desigur, interpretarea acestui fenomen nou a generat o serioasă controversă
teoretică – cu care ne întâlnim şi în prezent – care pune accente diferite în cel
puţin două direcţii:
a) comunităţile reprezintă un nou sistem politic post-naţional – o entitate
politică post-modernă, vom spune în termenii dezbaterii actuale – iar în acest
spaţiu autoritatea guvernelor naţionale este în scădere. Deci: Europa
Occidentală se află începând din anii ’50 şi ’60 într-un proces de
transformare a modelelor de autoritate politică şi de creare a unei noi
organizări politice, economice etc. deasupra statului-naţional. Din 2004
(2007) acest spaţiu include şi Europa Centrală şi de Est.
b) statul naţional rămâne o instanţă esenţială; are durabilitate istorică, iar
statele controlează procesul integrării, orice rezultat este interguvernamental
sau va reflecta preferinţele marilor puteri din CEE (discuţie la care asistăm şi
acum în legătură cu UE) – vezi iniţial axa franco-germană iar ulterior
construirea „EU-3” („the Franco-German-British Triple Entente”).

6. Studiile în legătură cu integrarea europeană („EC/EU studies”) s-au dezvoltat ca

o subdisciplină a RI:
→ au fost formulate ca întrebări / probleme esenţiale următoarele:
36
Vezi Susan Strange, State şi pieţe, Institutul European, 1997, p.15-58, 59-175
37
Peter Sutherland, op.cit., p.1

27
  Este integrarea un fenomen economic sau politic?
 Ce nivel de integrare economică (uniune vamală, piaţă comună,
uniune economică şi monetară?) este echivalentul integrării?
 Integrarea economică implică integrarea politică? Ce niveluri de
instituţionalizare corespund diferitelor niveluri de integrare
economică?
 Care este relaţia integrării politice cu integrarea economică? Este o
condiţie?
 Integrarea duce la disoluţia autorităţii naţionale?
 Ce înseamnă integrare politică: valori comune, obiective comune,
politici comune, uniune federală, securitate şi apărare comună?
 Ce fel de presiuni exercită UE pentru implementarea obiectivelor,
cerinţelor şi standardelor comunitare la nivel naţional? Care este
natura impactului comunitar în cazul proceselor non-coercitive
(cooperare, suport şi susţinere etc.)?
 În ce raport se află interesul comunitar şi interesele naţionale în cadrul
procesului european? (cu răspunsuri diferite în context federalist sau
funcţionalist)
NB: Aceste studii au avut un punct de plecare important în lucrările lui K. Deutsch
(1957): el a analizat condiţiile şi trăsăturile procesului de creare a unei comunităţi
de securitate; nu are în vedere transcenderea nivelului statului naţional. Ulterior
interpretările au mers mai departe:
 E. Haas (1968): integrarea presupune crearea unei unităţi politice mai
largi, evoluţia către un nou centru, cu instituţii care au jurisdicţie
asupra statului naţional; o nouă comunitate politică.
 W. Wallace (1990): integrarea presupune crearea şi menţinerea unor
intense şi diversificate modele de interacţiune între unităţi care
anterior erau autonome.
Trebuie spus, de asemenea, că „integrarea europeană” s-a sprijinit şi pe anumite
valori şi concepte morale şi pe o anumită viziune filosofică în legătură cu fiinţa
umană şi cu drepturile omului, inspirate de gândirea lui Jacques Maritain şi
Emmanuel Mounier. Este semnificativ că ele au stat şi la baza Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, pusă la punct de Comitetul condus de Eleanor
Roosevelt. Punctul de plecare îl reprezintă ideea (prezentă şi în întâlnirea dintre
Schuman şi Adenauer, din 1950, din cadrul „Geneva Cicle”) că există un „răspuns

28
moral” la dilemele Europei, iar acesta constă în „sharing sovereignity”, abrogând
„absolute national sovereignity”, care plasa politicienii deasupra normelor morale38.
Concluzia dezvoltată în cadrul acestor studii a fost adesea că obiectivele comune pe
care le-au avut în vedere iniţial statele fondatoare au fost de natură economică
(crearea pieţei comune etc.) - vezi Tratatul de la Paris (1951) şi Tratatul de la
Roma (1957). Ulterior, intensificarea integrării economice a dus (potrivit teoriei
neofuncţionaliste) la debutul integrării politice – ceea ce ar sprijini ideea
caracterului economico-politic al integrării. Pentru mulţi politicieni şi analişti
integrarea europeană n-a fost niciodată doar „an economic venture”. Ea a avut de
la început şi obiective, şi dimensiuni politice: a se vedea intenţia creării „defence
community” (pusă, e drept, „în paranteză” în 1954, în urma votului Parlamentului
francez)39. James Caporaso a adus în discuţie argumente solide în legătură cu
caracterul politic al integrării încă de la fondarea pieţei comune: desfiinţarea
frontierelor economice a oferit de la bun început oportunitatea elaborării de politici
comunitare: ceea ce evidenţiază dublul caracter al integrării, politic şi economic40.
În cele din urmă însă, integrarea propriu-zisă înseamnă integrare politică. Desigur,
există, aşa cum subliniam, o legătură între integrarea politică şi economică şi
trebuie să avem în vedere că integrarea economică are efecte evidente la nivel
politic, ea asigură o serie întreagă de condiţii esenţiale pentru integrarea politică; cu
toate acestea, integrarea politică se defineşte ca un nivel distinct: ea presupune
instituţii, politici, schimbare legislativă.

7. Studiul integrării europene se desfăşoară în cel puţin patru contexte:

a) UE ca
organizaţie internaţională. Dar: UE este mai mult decât o organizaţie
interguvernamentală. Ca atare, teoria dezvoltată în acest context presupune să
depăşim cadrul existent în teoria organizaţiilor internaţionale.
b) Integrare
a europeană este considerată un exemplu de regionalism în economia politică
globală. Studiile au în vedere comparaţiile cu alte grupuri regionale. O întrebare
esenţială este: poate UE să fie un model?
c) UE oferă
un cadru cu totul specific fie pentru studierea „policy-making”. Ceea ce prezintă
un interes major sunt suprapunerile între politica naţională şi cea supranaţională.
38
Ibidem., p.1-2
39
Ibidem., p.2
40
J. Caporaso, Regional Integration Theory: Understanding our past and anticipating our future, în „Journal of
European Public Policy”, no.5, 1998, p.4

29
 d) UE este
un fenomen sui generis. Nu există decât o UE. Nu se pot face generalizări.
Integrarea europeană a presupus o serie întreagă de condiţii speciale. Ea nu are
paralele contemporane.
NB: Nu este lipsit de interes să subliniem că Huntington a evidenţiat unicitatea
civilizaţiei euro-atlantice.
Totuşi primii teoreticieni ai integrării europene au fost convinşi că se pot dezvolta
generalizări: K. Deutsch (1957), Ernst Haas (1961, 1968), J. Nye (1971). Pentru
James Caporaso (1997), William Wallace (1994) şi alţii UE este unică, un
fenomen în sine (n = 1). Alţi autori şi-au bazat studiile pe comparaţii cu alte
fenomene de federalism – Gary Marks (1997) sau cu alte fenomene politice.

30
IV. Federalismul

1. Originea etimologică a termenului se află în lat. „foedus”: legământ între

cetăţeni sau „foederis”: tratat. Aceasta subliniază de la bun început accentul pus
pe aranjamentele instituţionale şi legale pe care le presupune federalismul.
2. Anumite puncte de plecare le găsim în perioada interbelică, în abordarea
liberală în RI; este vorba de perspectiva dezvoltată în acest context potrivit căreia:
→ conflictul nu este endemic în RI.
→ conflictul nu este o consecinţă inevitabilă a naturii umane.
→ anarhia specifică spaţiului internaţional poate fi înlăturată.
→ realizarea securităţii colective este posibilă prin afirmarea valorilor liberale,
crearea de organizaţii internaţionale şi supremaţia dreptului internaţional.
• Sunt de menţionat apoi preocupările în legătură cu realizarea Europei unite:
→ Richard Coudenhove Kalergi, Pan-Europa (1923) argumentează necesitatea
unificării continentale şi rolul unei constituţii federale la nivel european;
creează mişcarea „pan-europeană”.
→ Aristide Briand: Memorandum on the Organization of a Regime of
European Federal Union (1930) este autorul primei propuneri de acest gen
în secolul 20!
→ Liga Naţiunilor (1919) reprezintă un eveniment semnificativ din perspectiva
abordării liberale.
• Mişcarea federalistă: a apărut după Primul Război Mondial şi s-a intensificat
după ultima conflagraţie. Putem distinge între:
→ abordarea radicală/revoluţionară: o mişcare de natură să ducă imediat la
o constituţie federală.
→ abordarea graduală: are în vedere educaţia, pregătirea elitelor → există o
asemănare cu neofuncţionalismul – un proces treptat de eliminare a
rezistenţei guvernelor naţionale.
• Este de menţionat conţinutul „Manifestului pentru o Europă liberă şi
unită”, elaborat în anii ’41 - ’42, în Italia, de Altiero Spinelli şi alţii, care uneşte
critica fascismului cu cea a statului naţional, susţinând că doar „înfiinţarea unui
stat federal european solid” ar putea garanta progresul şi pacea pe continent.

31
 • Ideea unităţii europene – mai exact a „Statelor Unite ale Europei” – a
fost formulată şi de Winston Churchill, în septembrie 1946, în cadrul unui
discurs susţinut la Universitatea din Zürich. Acesta avea în vedere „pericolele ce
ameninţau Europa”, ca şi faptul că „familia europeană” îşi pierduse rolul major
jucat altădată în afacerile mondiale. Ea putea să renască devenind o forţă de
echilibru între cele două supraputeri, SUA şi URSS.
3. După al doilea război mondial, problematica practic – politică şi, de asemenea,
preocupările de ordin teoretic cu privire la evoluţiile europene sunt dominate de
întrebările care privesc mai mult sau mai puţin explicit problema germană; care
sunt soluţiile pe care le are la îndemână Europa pentru:
→ a împiedica Germania să devină cauza / iniţiatoarea unui nou conflict pe
continent?
→ cum poate fi eliminată tensiunea istorică dintre Franţa şi Germania?
→ cum poate fi prevenită / înlăturată reînvierea militarismului german?
4. Ceea ce distinge preocupările postbelice este legătura între teorie şi practică: nu
e vorba de un efort teoretic în sine, ci de un proiect politic.
• Declaraţia Schuman, de la 9 mai 1950, a fost „the precursor to the
European integration movement ... the most noble political movement
that this old continent has ever had”41. Schuman, afirma fostul comisar
european Peter Sutherland, „was explicit in saying that the objective
(pentru procesul european – nota mea) was a federal Europe”42.
• Nu este mai puţin adevărat că procesul integrării europene – şi ca atare
problematica teoretică a acesteia – a fost legat şi de impactul ameninţării
externe la adresa Europei Occidentale (pe care o reprezenta politica
URSS după al doilea război mondial şi existenţa blocului sovietic – din
1955 a Tratatului de la Varşovia). Aşa cum s-a subliniat adesea,
cooperarea şi unitatea europeană au fost propulsate şi sprijinite de
angajamentul SUA în Europa. Integrarea europeană a fost nu doar cerută /
invocată de Statele Unite; ea a devenit posibilă datorită garanţiei de
securitate americană, care a eliminat „the regional security dilemma”:
„cadrilul perpetuu” al balanţei de putere pe continent versus caracterul
ameninţării extraeuropene43.

41
Vezi Peter Sutherland, op.cit., p.1
42
Ibidem., p.4
43
Vezi Asle Toje, «In 2020 we will all see clearly»- The Transatlantic Bargain and South-Eastern Europe, în
„Journal of Eastern Europe and Asian Studies”, vol. 1, no.1, 2009, p.133

32
5. Federalismul a constituit şi s-a afirmat ca un puternic ideal normativ, care i-a
motivat pe întemeietorii mişcării europene – fiind vorba aici, până la urmă, inclusiv
de „părinţii fondatori” (Scuman, Monnert, De Gasperi şi Adenauer) ai procesului
integrării europene. Trebuie subliniat însă, în acest cadru, că:
→ nu există o şcoală academică a federalismului european
→ cel mai important rol l-au jucat lucrările lui K. Deutsch, David Mitrany şi
Ernst Haas.
→ în Europa federalismul s-a dezvoltat ca un proiect politic caracterizat de
ideea depăşirii statelor naţionale. Aceasta presupunea o „mişcare populară”
realizată la nivel continental, care să ducă la alegerea unei Adunări
Constituante; la organizarea unui referendum pentru aprobarea unei
Constituţii europene. Nu este greu de văzut că avem de a face cu un concept
ambiguu şi cu o schemă mai degrabă simplistă şi în cele din urmă nerealistă.
6. Definiţie: federalismul se referă la crearea acelor sisteme politice în care există o
diviziune a autorităţii între guvernul central şi nivelul regional/statal; acestea sunt
niveluri separate, dar coordonate.
• Federalismul are ca ţel organizarea unei entităţi politice, administrative şi
multiculturale în care fiecare unitate componentă are propria guvernare şi propriile
atribuţii, coexistând cu un guvern / o autoritate centrală, căreia fiecare entitate i-a
delegat o parte din suveranitatea sa, în vederea exercitării unei guvernări legitime în
interesul tuturor părţilor implicate; el presupune:
→ distincţia între nivelul federal şi guvernarea părţilor (nivel local sau statal)
(Taylor, 1993).
→ realizarea unui compromis istoric între unităţi teritoriale aflate în contact
permanent şi strâns.
→ un transfer de autoritate către un guvern central, comun, în condiţiile în care
unităţile rămân intacte, reţinând un nivel de autonomie.
• Federalismul pleacă de la ideea că există o serie întreagă de sarcini comune
care pot fi abordate mai eficient într-un cadru federal; acesta asigură maximizare,
descentralizare, autonomie şi participare; este o soluţie pentru realizarea
guvernării constituţionale într-o societate democratică liberală şi pluralistă, bazată
pe respectul pentru fiinţa umană, drepturile omului, diversitate şi toleranţă.
Mijlocul avut în vedere = federaţia oferă condiţii pentru acomodarea unităţilor
componente într-un proces de decizie al guvernării centrale prin aranjamente
constituţionale.

33
 • În acest context am putea spune, aşa cum o fac numeroşi autori, că
federalismul urmăreşte realizarea unui aranjament sau a unei arhitecturi
instituţionale (am adăuga: politice şi juridice) în care:
a) autoritatea publică este divizată între guvernele statelor şi un
guvern central;
b) fiecare nivel de guvernare (federal, naţional şi regional) are
anumite domenii în care ia decizii definitive;
c) o înaltă curte federală – o entitate jurisdicţională – soluţionează
disputele legate de funcţionarea aranjamentului federal.
NB: Federaţia nu este pur şi simplu o uniune de state, ci un nou stat suveran!
• Ar trebui să mai facem în acest cadru şi următoarele distincţii:
→ Federalismul = ideologie, iar federaţia = principiul organizaţional
→ Federalism = concept, ideologie, dar şi teorie politică, model sau formă
de guvernare
Există de asemenea o anumită diversitate a soluţiilor avute în vedere în
cadrul federalismului; acesta poate fi (Preston King):
a) centralist
b) descentralizat
c) echilibrat
Sunt de semnalat diferenţele de abordare între britanici şi continentali în
•
privinţa conţinutului (şi deci înţelesului) acestui termen – însemnând centralizare în
primul caz şi descentralizare în cel de-al doilea (perspectiva sau experienţa
germană, italiană, spaniolă etc.); aceste diferenţe au dus de pildă la înlocuirea
termenului de „federal” din Tratatul UE (Maastricht); totuşi subsidiaritatea a fost
interpretată ca exprimând o abordare federalistă (art. 3b).
Mai mult, aşa cum s-a subliniat în ultimii ani, orientarea federalistă a
•
procesului european ar trebui asumantă: „it’s time that we started to admit that
that’s exactly where we are going, and it is a significant part of where we have
come to”44.
NB: ambiguitatea provine desigur din complexitatea soluţiilor utilizate în
construcţia UE, a mix-ului federalist (supranaţional) şi interguvernamental
realizat, ca şi din dificultatea de a stabili clar diviziunea puterilor.

44
Vezi Peter Sutherland, op.cit., p.4

34
7. Putem vorbi despre o „moştenire” federalistă preluată de procesul real al
integrării europene: CEE şi apoi UE = este vorba de diferitele scheme de guvernare
propuse de filosofi politici şi iniţiatori ai mişcării pan-europene, ca şi de bagajul
teoretic derivat din experienţa statelor federale:
a) ideile lui I. Kant privind federaţia europeană ca garanţie a păcii.
b) teoria democraţiei → asigurarea guvernării eficiente într-un cadru
democratic prin apropierea autorităţilor de cetăţeni (oameni).
c) analiza ştiinţifică a tendinţelor şi proceselor federale: abordarea
sociologică, care a pus în evidenţă problematica interacţiunii oamenilor; ca
şi abordarea constituţionalistă, concentrată asupra prevederilor
constituţionale care temperează „tendinţele atavice” ale statelor.
⇒ Ambele abordări au condus la ideea necesităţii unor instituţii supranaţionale; la
soluţia statului supranaţional.
Trebuie menţionate în acest context următoarele repere:
• Neîncrederea în formele mai slabe de integrare (confederale, organizaţii
internaţionale, integrare economică).
• Statalitatea apare ca o formă inevitabilă de guvernare = avem de a face cu o
trăsătură distinctivă a federalismului!
• Statul supranaţional este văzut ca soluţia care asigură eficienţa de scară =
această soluţie presupune un anumit grad de centralizare şi împingerea în sus
a competenţelor politice; aceasta şi distinge federaţia de confederaţie, context în
care competenţa politică rămâne în mâinile statelor membre.
Ar fi de adăugat, de asemenea, convingerea orientării federaliste că:
• Ţelurile comune nu pot fi realizate prin eforturile unităţilor individuale
sau construirea alianţelor internaţionale, ci prin unificare politică.
• Centralizarea este echilibrată de introducerea unor nivele diferite de
autoritate (asigurarea unor soluţii democratice). Este vorba de un echilibru
între democraţie şi eficacitate şi între diferite niveluri de autoritate.
• Soluţia este constituţională, nu diplomatică – tradiţională (avem nevoie de
o federaţie – de un stat supranaţional, nu de o alianţă).
• Există şi alte avantaje: eliminarea tendinţelor autoritariste, a dominaţiei,
a impunerii unui grup; statul federal devine mai puternic în faţa amenintării
externe.

35
Trebuie să subliniem totuşi că statul federal este o replică a statului-naţional, chiar
în forma supranaţională; ca atare, această soluţie nu schimbă principiile ordinii
internaţionale! Mai mult, conflictul internaţional nu dispare.

8. Sunt de menţionat contribuţiile pe care le-au avut în clarificarea acestei

problematici:
→ Carl Friedrich (1968): este cel care investighează în mod aprofundat tendinţele
federale; acesta este un punct de plecare pentru interpretarea federalismului ca
proces de schimbare a relaţiilor politice. Întrebarea este: ce funcţie are o relaţie
federală, nu ce structură ne trebuie → vezi funcţionalismul (Mitrany).
→ Amitai Etzioni, Political Unification (1965), care analizează modul în care se
constituie o comunitate politică; accentul este pus pe:
a) controlul asupra mijloacelor de violenţă (deşi acesta poate fi delegat
unităţiilor componente)
b) existenţa unui centru de decizie care afectează alocarea resurselor şi
beneficiilor în comunitate
c) apariţia unui centru dominant de identificare politică pentru marea majoritate
a cetăţenilor. Integrarea este rezultatul unui proces.
Etzioni poate fi creditat cu încercarea de a operaţionaliza ideile federale clasice.

9. Federalismul pune accent pe „politic” = problemele politice cer soluţii politice,

iar mijloacele de a atinge ţelul sunt politice; în sfera economică este iarăşi un
accent pe economia politică a integrării: forţele şi procesele economice generează
transformarea politică. Instituţiile contează! Schimbarea sociologică nu este
socotită suficientă (ca în abordarea tranzacţionalistă).
→ Să menţionăm că discursul federalist a fost „absorbit” în practica integrării
europene după al doilea război mondial (chiar dacă mişcările şi organizaţiile
federaliste au fost marginale). Acest discurs a redevenit activ în contextul
dezbaterilor privind Constituţia europeană, al interpretărilor privind Tratatul de la
Lisabona, precum şi al dilemelor pe care le generează actuala criză economică şi
financiară la nivelul UE.

10. Critica abordărilor de acest tip a pus în evidenţă faptul că federalismul

reproduce problemele statului – naţional pe o scară mai mare (rivalitatea unităţilor
componente, retranşarea naţională în contextul crizelor, tensiunile interregionale

36
etc.), dar nu are avantajele statului-naţional (coerenţa politicilor, loialitatea
cetăţenilor).

11. În acelaşi timp, intrarea integrării europene într-o nouă etapă la începutul anilor
’90 a relevat importanţa abordării directe a naturii unificării politice la nivelui UE.
Desigur, elementele supranaţionale erau prezente de la bun început în aşezarea
construcţiei europene. Totuşi, Tratatul de la Roma (1957) însemnase în mod
limpede o opţiune în acest context: integrarea economică reprezenta substanţa
procesului, iar chestiunile privitoare la realizarea unei federaţii sau a sistemului
apărării comune rămâneau în afara agendei politicii practice; erau transferate în
categoria preocupărilor de viitor.
→ Tratatul de la Maastricht (intrat în vigoare în 1993) a accentuat
dimensiunea supranaţională a instituţiilor europene iar „subsidiaritatea” – devenită
un principiu de bază al construcţiei europene – a fost interpretată ca aducând o notă
federalistă suplimentară; totuşi Tratatul UE a accentuat şi componenta cooperării
interguvernamentale.
→ S-a apreciat adesea că putem vorbi de o „imagine federală” a UE, datorită
existenţei unui sistem de tratate, directive, reglementări etc. (legi) cu aplicabilitate
directă pe întreg teritoriul UE, cu o interpretare uniformă asupra căreia veghează
Curtea Europeană de Justiţie şi care au întâietate în raport cu legislaţia naţională; a
cadrului material unitar oferit de piaţa unică; de UEM - inclusiv de moneda unică; a
unor domenii în care statele au transferat autoritatea la nivelul UE (concurenţa,
agricultura, comerţul, mediul) iar acest lucru se exprimă în politici europene
comune – dar şi a altora în care politica / legislaţia naţională este dominantă; a
spaţiului comun de libertate, securitate şi justiţie; a manifestării practice a unui
legislativ bicameral (Consiliul şi Parlamentul) şi în acest context a Parlamentului
European ales direct de cetăţeni, a Comisiei Europene ca executiv (guvern), a
Băncii Centrale Europene, a Curţii Europene de Justiţie …
→ Tratatul privind Constituţia Europeană, elaborat de Convenţia privind
Viitorul Europei, a fost văzut ca o oportunitate pentru avansul „Europei politice”.
Au fost scrise aşa-numitele „Federalist Letters”, care propuneau reforme
ambiţioase la nivelul UE şi realizarea unei Constituţii cu puternice accente federale:
- Textul final al Constituţiei să conţină un singur document, incluzând
tratatele anterioare şi Carta Europeană a drepturilor fundamentale;
- Arhitectura instituţională a UE ar trebui să aibă în centru Parlamentul
European;

37
 - Comisia Europeană să dezvolte un adevărat guvern european numit de
Parlamentul European şi rezultat din culoarea politică a acestuia;
- Codecizia să devină o procedură de luare a hotărârilor în toate ariile de
politică europeană;
- Luarea deciziilor în Consiliul European să se facă pe baza votului
majoritar.
12. Orientarea interguvernamentalistă a avut totuşi o pondere majoră, menţinând
mai degrabă o „direcţie confederală”. Suveranitatea statelor (pe plan intern şi
extern) rămâne o trăsătură majoră a sistemului. NB: În capitalele statelor membre
continuăm să avem ambasade ale celorlalte state care fac parte din UE. De altfel,
instituţiile cheie ale UE (Consiliul European, Consiliul de Miniştri şi Comisia) sunt
investite cu autoritate de către guvernele statelor membre. Autoritatea centrală a
comunităţii are, în aceste condiţii, un impact limitat, circumscris de voinţa statelor
membre. Să mai menţionăm că domeniul de „high politics” a fost afectat marginal
de soluţia supranaţională: politici importante (în sfera bugetară şi fiscală) sunt
definite în continuare la nivel naţional; forţele armate aparţin statelor membre. În
acest context, şi atitudinea statelor care compun UE faţă de evoluţia de tip federal
nu este omogenă. Aceasta a dus la apariţia propunerilor privind „integrarea
diferenţiată”, „Europa cu mai multe viteze” sau „structura de avangardă” etc. (J.
Delors, J. Fisher etc.)
→ Eşecul Constituţiei Europene şi apoi compromisul realizat prin adoptarea
Tratatului de la Lisabona au pus în evidenţă dificultatea trecerii / depăşirii
„tranşeelor suveranităţii naţionale” şi a atingerii unificării politice, în sens federal, a
Europei. UE rămâne o combinaţie de supra-naţionalism şi interguvernamentalism.
13. Este drept, există interpretări care apreciază că Tratatul (intrat în vigoare la 1
decembrie 2009) a desăvârşit (!) practic procesul de creare a UE, făcând din aceasta
o adevărată federaţie – o entitate supranaţională care dispune de teritoriu, populaţie,
de toate instituţiile necesare unei democraţii (preşedinţie, legislativ, executiv,
putere judecătorească etc.), care se manifestă ca subiect de drept internaţional,
datorită personalităţii juridice pe care a dobândit-o…
→ Se apreciază, uneori, că în contextul actual o formă federală matură are
puţine şanse să fie acceptată. Ca urmare, la nivelul practicii politice am avea de a
face cu un proces ce camuflează finalitatea federală – este vorba de abordarea
neofuncţionalistă („calul troian” ideologic perfect) care ar netezi drumul spre
federalizare fără a declara deschis unde vrem să ajungem, prezentând soluţiile
federale sub o altă formă, fără a le pune o etichetă „provocatoare” şi introducându-
le prin instrumente interguvernamentale.

38
 → În acelaşi timp, putem vorbi totuşi de prevalarea interpretărilor care
socotesc în continuare UE ca o construcţie politică sui-generis – ea nu este un stat /
un superstat în sensul westphalian, dar nici o organizaţie internaţională, de natură
să ofere doar un cadru de cooperare sau negociere pentru statele membre – care s-a
oprit în faţa soluţiei federale, menţinând o serioasă limitare a puterilor instituţiilor
centrale – sistemul supranaţional pare să dispună de cele mai multe şi mai mari
competenţe, dar în practică deciziile adoptate la nivelul UE sunt controlate, în
ultimă instanţă, de guvernele naţionale; avem de a face cu caracterul
interguvernamental al anumitor politici esenţiale la nivelul UE, precum şi cu
protejarea drepturilor statelor membre, în general, şi dominanţa logicii puterii
naţionale – în cazul puterilor majore din Uniune – în definirea a ceea ce este sau nu
UE şi a manifestării Uniunii la nivel internaţional.
NB: Nu este greu de văzut că o soluţie federală europeană nu are cum să copieze
modelul german sau american sau alte modele existente şi aceasta pentru că locul şi
timpul şi în general condiţiile în care evoluează procesul de integrare îşi spun
cuvântul asupra tipului de sistem politic. Tipul de federalism adoptat în cadrul UE
va fi definit de datele de bază – de condiţiile cu care avem de a face pe continent
( caracteristici istorice, de mentalitate, culturale, economice şi sociale).
Federalismul european poate cel mult să reia anumite elemente proprii celorlalte
experienţe istorice, dar produsul politic final va fi cu totul distinct datorită
contextului. Cel mai adesea a existat o raportare nemijlocită la federalismul
american (ideea „Statelor Unite ale Europei” de acolo a plecat) însă nu există nici o
îndoială că designul politic va diferi, dacă luăm în considerare cel puţin vechimea
statelor participante în momentul creării federaţiei. Statele americane erau recent
constituite; prin comparaţie, cele mai multe state europene au un parcurs istoric
milenar, ceea ce ne-ar duce la ideea că statele viitoarei federaţii europene vor
poseda o autonomie mult mai mare decât cele 50 de state americane – lăsând
desigur în urmă suveranitatea naţională aşa cum este ea înţeleasă astăzi. Conceptul
de suveranitate în sens westphalian a fost deja pus în discuţie în ultimele decenii; în
Europa el va evolua posibil în direcţia unei „suveranităţi împărţite” între statele
europene şi supra-statul european, acestuia urmând a-i fi transferate numeroase
atribuţii care până nu de mult ţineau de competenţa statului-naţiune (lucru care se
poate deja observa). Să mai adăugăm şi diferenţa culturală evidentă în cazul UE.
Astfel, în timp ce federaţia americană sau cea germană reunesc o singură naţiune -
vestitul „melting-pot” american, respectiv naţiunea germană, federaţia europeană
nu va reuni un „popor european”, fiecare naţiune păstrându-şi identitatea culturală
proprie.
14. Elita politică a Uniunii, forţele politice care se manifestă la nivel continental, ca
şi opinia publică europeană vor fi confruntate cu necesitatea de a stabili natura

39
soluţiei supranaţionale. Aşa cum în cazul SUA americanii au trebuit să aleagă între
mai multe proiecte diferite (Planul Virginia – o Uniune puternică, Planul New
Jersey – o confederaţie revizuită, Planul Hamilton - Modelul britanic), viitorul UE
va depinde de raportul stabilit până la urmă între interguvernamentalism şi
federalism. Proiectele de factură interguvernamentală (promovate de exemplu de
Franţa şi Marea Britanie) văd în continuare un rol proeminent pentru Consiliul
European şi pentru Consiliul de Miniştri; cele federaliste (susţinute de Germania
sau de alte state) accentuează importanţa Comisiei Europene, a Parlamentului
European, a preşedintelui ales etc. Compromisul realizat prin Tratatul de la
Lisabona este mai degrabă o soluţie care încheie o etapă. O nouă etapă va
presupune o nouă abordare.

40
V. Funcţionalismul

1. Abordarea funcţionalistă a avut un rol central în studiul integrării internaţionale

în general şi al integrării europene în special. Ea s-a impus ca un efort intelectual
sofisticat şi ambiţios de a înţelege mediul internaţional şi în mod deosebit sensul în
care poate evolua acesta prin susţinerea unor forme complexe de cooperare,
capabile să satisfacă „nevoi comune” în cadrul sistemului45.
• Se situează în tradiţia liberală/idealistă în R.I.
• Exprimă o viziune pozitivă asupra posibilităţilor umane – în ultima instanţă:
a naturii umane, afirmând convingerea că progresul raţional, paşnic este
posibil.
• Reprezintă cea mai susţinută contestare a viziunii stato-centrice în R.I.,
inclusiv a abordării bazate pe politica de putere, oferind un cadru pentru
tratarea / analiza altor actori ai scenei internaţionale (inclusiv a ONG-urilor).
• A constituit un punct de plecare pentru diferite orientări în studiul ordinii
internaţionale: teoria interdependenţei, teoria societăţii mondiale sau teoria
regimurilor.

2. Reprezentantul cheie al teoriei funcţionaliste este David Mitrany (1888 – 1975).

De origine română, a studiat şi a lucrat în Anglia.
• A fost apropiat de mişcarea internaţională pentru pace, de social-democraţie
şi a fost influenţat de ştiinţa politică anti-dogmatică dezvoltată la London
School of Economics în perioada interbelică.
• Lucrarea sa A Working Peace System (1943) a apărut în acelaşi moment
intelectual cu lucrările lui J. Maynard Keynes.
• A depăşit rigiditatea idealismului interbelic. Preocuparea sa: să pună în
evidenţă ce funcţii esenţiale trebuie să aibă societatea internaţională, şi nu ce
formă ideală ar trebui să dobândească aceasta: era vorba de o abordare
social-ştiinţifică, apreciată şi de realişti; Morgenthau a scris o prefaţă
pozitivă la a doua ediţie a cărţii lui Mitrany.

45
Vezi C. Brown, Understanding International Relations, 2nd ed., Palgrave, Hampshire & New York, 2001, p.131

41
3. Funcţionalismul este mai degrabă o abordare decât o teorie strict elaborată.
Mitrany propune o perspectivă „funcţională şi sociologică”, diferită de cea „politică
şi constituţională” – specifică, aşa cum arătam, proiectelor federale. Cooperarea
internaţională trebuie construită într-un mod diferit de cel presupus de federalism şi
anume tratând chestiuni transnaţionale specifice (care reflectă anumite
nevoi/necesităţi) unde se pot aplica cunoştinţe tehnice specializate, în contextul
unei abordări tehnocrate46. Preocupările funcţionaliste au avut la bază o agendă mai
largă, care poate fi descrisă astfel:
→ Punctul de plecare (priorităţile) trebuie să-l constituie necesităţile umane sau
bunăstarea publică, în opoziţie cu sanctificarea statului-naţional sau cu
prescripţiile formulate de o orientare ideologică sa alta.
→ Există mari semne de întrebare în legătură cu capacitatea statului de a
urmări necesităţile umane.
→ Ceea ce trebuie să urmărim este construirea de instituţii de autoritate care
pot îndeplini funcţia necesară / de care avem nevoie.
→ Pornind de aici, sistemul statal se poate transforma într-un „working peace
system”, dezvoltând soluţii care satisfac anumite nevoi/cerinţe comune, sunt
bazate pe cooperare (nu pe relaţii de putere) şi dau naştere unor reţele care
creează interdependenţe – fără ca aceasta să însemne un „stat mondial”, ci o
„nouă ordine mondială”.
• În acest context se poate spune că funcţionalismul exprimă:
→ O viziune tehnocratică asupra guvernării umane, care urmăreşte depăşirea
politicii bazate pe menţinerea puterii cu urmărirea binelului comun (public).
→ O perspectivă care respinge abordarea socialistă sau fabiană privind rolul
statului ca agent al schimbării sociale.
• Trebuie subliniat însă că funcţionalismul adaugă dimensiunii tehnocratice şi
raţionaliste şi o perspectivă normativă.
→ Această abordare propune „soluţii” = un mod de a defini problemele
generate de starea actuală şi coordonatele (reperele) rezolvării lor.
→ Este o abordare de jos în sus care urmăreşte să genereze un proces de
creare a unui „sistem funcţional”.
• Formula cheie în cadrul abordării funcţionaliste: „forma urmează funcţia”
implică faptul că:

46
Vezi Matin Griffits, Relaţii internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, Bucureşti, 2003, p.309-314

42
 → Obiectivul pe care trebuie să-l urmărim este maximizarea bunăstării
publice.
→ Soluţiile instituţionale sunt flexibile; avem de a face cu un proces, care
avansează treptat („peace in parts”), cu un efort de adaptare şi
eficientizare a răspunsului instituţional.
→ Este mai important procesul în sine, decât soluţia la care am putea
ajunge: aceasta se construieşte! Este necesar să subliniem faptul că
această abordare se regăseşte în practica reală a integrării europene.
→ Nu există un model de organizare internaţională sau o formă de
integrare finală, cu cerinţe şi standarde precise, „bătute în cuie”47.
4. Supoziţiile centrale de la care a plecat funcţionalismul sunt următoarele:
1) Organizarea lumii în state generează preocuparea pentru stat ca atare.
2) A privi statul ca un dat antrenează restricţii în legătură cu urmărirea
cerinţelor fiinţelor umane.
3) Anumite necesităţi sunt mai bine urmărite ignorând determinarea teritorială
şi construind instituţii supranaţionale (transnaţionale); ele se vor dovedi mai
bune şi mai eficiente decât cele naţionale în urmărirea bunăstării publice.
4) Performanţa eficientă a instituţiilor transnaţionale va antrena la un moment
dat un transfer de loialitate de la nivelul statului-naţional spre nivelul
transnaţional, iar interdependenţele generate voe eroda bazele statului-
naţiune.
5) Şansele conflictului internaţional se reduc.

5. Critica statului întreprinsă de funcţionalism pleacă de la ideea că statul a devenit

un scop în sine.
→ Este o greşeală să priveşti lumea în termenii unor entităţi suverane separate
formal; statele trebuie privite în termeni de interdependenţă materială (vezi
peste 40 de ani J.Nye jr.).

47
Ideile funcţionaliste formulate de Mitrany au fost reluate în numeroase studii elaborate în anii ’60. Putem cita,
astfel, lucrarea lui E.B.Haas despre Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM): „Beyond the Nation State”(1984)
sau cea a lui J.P.Sewell despre UNESCO: Functionalism and World Politics (1966). Aşa cum s-a subliniat însă
uneori, organizaţiile în cauză nu reprezintă o depăşire a statului naţional, ele fiind controlate de statele membre (de
guvernele naţionale), deşi în cazul OIM ar trebui să avem în vedere consecinţele structurii sale tripartite: guverne,
sindicate, patronate, legate, cu alte cuvinte de intervenţia altor actori decât statul-naţional.

43
 → Fixaţia statală duce la ideea unui supra / super stat care să asigure
guvernarea mondială; această perspectivă este eronată → o altă cale trebuie
elaborată.
NB: Mitrany a respins ideea că statul mondial produce o ordine stabilă; la fel ca
în cazul imperiilor mondiale, rezultatul este până la urmă disoluţia.
→ Dacă vorbim despre incapacitatea statelor de a rezolva noile provocări
interne, trebuie să vedem că acest lucru este valabil şi în sfera internaţională.

6. Avem de a face, de asemenea, cu o perspectivă evoluţionistă asupra instituţiilor

internaţionale = organizaţiile internaţionale funcţionale doar raţionalizează şi
dezvoltă ceea ce există deja, soluţiile care s-au impus din punct de vedere
funcţional.
→ Din cauza separării nivelului naţional şi internaţional, „natura socială” nu-şi
poate urma cursul.
→ Soluţia constă în crearea de „flexible task-oriented international
organizations” ca mijloc de realizare a priorităţiilor dictate de necesităţile
umane, ca forme instituţionale care vor îndeplini în condiţii mai bune funcţii
(activităţi) aflate anterior în sarcina statelor naţionale.
→ Funcţia determină organele/instituţiile/soluţiile necesare, cu puterile şi
atribuţiile necesare etc. (Mitrany, 1966).
NB: Rezultatul pe care l-am obţine în acest context ar fi o reţea de instituţii de
guvernare variate şi suprapuse, diferite ca formă datorită funcţiilor indeplinite.
→ În acest context, aprecia Mitrany, statul naţional organizat teritorial va
rămâne „cu tot mai puţine funcţii”, cedând cea mai mare parte a
activităţilor de guvernare şi administrare acestei reţele – generate de
elitele europene – de instituţii de autoritate cu funcţii specifice, acoperind
fiecare o necesitate/cerinţă/activitate punctuală şi care nu vor mai avea o
determinare teritorială. După cum se poate constata, funcţionalismul a
avut în vedere mai ales dimensiunea politică a suveranităţii, înţeleasă ca
putere sau capacitate de a guverna (şi nu cea juridică, legală), care urma
să fie erodată/subminată de organismele funcţionale (tehnocrate, tehnice).
7. Dacă analizăm cum stau lucrurile astăzi în cadrul UE vom vedea că potrivit
Constituţiei Europene (eşuate) şi cu atât mai mult în contextul compromisului
reprezentat de Tratatul de la Lisabona, Uniunea trebuie să respecte funcţiile
esenţiale ale statelor, aşa încât „les founctions politiques des Etats (sublinierea
mea) se sont toujours trouvées en dehors du champ des compétences

44
communautaires”. În sarcina statelor rămâne în continuare garantarea „prosperităţii
economice şi politice”48.

8. Funcţionalismul şi integrarea europeană: teoretic, această abordare se află la

originea unor componente importante ale procesului şi ale construcţiei europene: ea
a deschis o perspectivă nouă, permiţând un alt mod de a formula problemele şi de a
discuta despre soluţii. Am putea spune că ideile lui Mitrany se regăsesc în
conceptul de „subsidiaritate”, în preocuparea de a apropia decizia politică (funcţia
de autoritate) de nivelul cel mai potrivit de organizare. Practic însă, putem vorbi de
un clivaj important, de o distanţă faţă de evoluţiile reale în sfera integrării
europene.
• Astfel, trebuie subliniat că Mitrany a respins aranjamentele de integrare
regională
→ a criticat planul Briand
→ a respins închiderea teritorială specifică aranjamentelor regionale
→ a criticat statismul schemelor de unificare continentală, subliniind că
ele ar reproduce deficienţele statului naţional la nivel interregional
• În 1965, în lucrarea sa: „The Prospect of Integration: Federal or
Functional”, Mitrany evidenţiază ceea ce consideră a fi:
→ erorile federale şi regionale ale CEE: Statele Unite ale Europei,
limitate teritorial, n-ar corespunde perspectivei funcţionaliste, ca şi
faptul că
→ CEE creează condiţii pentru dominaţia marilor puteri.
→ Mitrany a apreciat totuşi că CECO şi Euratom conţin elemente
funcţionaliste (mecanisme tehnocrate), dar integrarea europeană în
ansamblu ar avea o logică teritorială (CEE).

9. Funcţionalismul a reprezentat mai degrabă un punct de plecare pentru

neofuncţionalism, care a fost legat în mod nemijlocit de dezvoltarea CEE, de
procesul real al integrării europene.
→ Mitrany a obiectat împotriva asocierii dintre neofuncţionalism şi crearea
de „noi comunităţi politice”, care nu s-ar înscrie în proiectul funcţionalist
„original”

48
Vezi Asteris Pliakos, op.cit., p.4-5

45
10. Funcţionalismul trebuie creditat totuşi cu merite serioase în deschiderea unor
căi noi în studiul RI: el a oferit coordonate semnificative pentru analize alternative
în legătură cu ordinea internaţională pe care o numim acum post – westphaliană şi
o agendă post-statistă:
→ anticipează lucrarea lui Keohane şi Nye cu privire la interdependenţă,
precum şi transnaţionalismul lui Rosenau.

11. Critica funcţionalismului pune în evidenţă câteva aspecte esenţiale:

• Ideea că determinarea necesităţilor este un exerciţiu obiectiv şi
tehnocratic – cu alte cuvinte apolitic – este eronată: în acest domeniu
avem de a face, de fapt, cu un proces politic; nu este posibilă separarea
aspectelor „tehnice” de cele „politice” şi nici subordonarea acestora din
urmă faţă de cele dintâi49. Criza economică şi financiară a pus în evidenţă
şi mai limpede acest lucru.
• Supoziţia că oamenii şi guvernele se mişcă în direcţii raţionale implică,
de asemenea, o subestimare a naturii politicii şi supraestimarea
schimbărilor cognitive.
• E. Haas a criticat de altfel separarea pe care o implică funcţionalismul
între putere şi bunăstare.
• „Atacul” funcţionalist asupra statului naţional pare să fi avut efecte
limitate: în ciuda faptului că în prezent avem în sistemul internaţional o
reţea complexă de instituţii create oarecum într-o perspectivă
funcţionalistă şi bazate pe conceptul cooperării funcţionale, ordinea
westphaliană bazată pe suveranitatea naţională rămâne în mare măsură în
vigoare (ea pare să fi fost afectată mai degrabă de alte fenomene).
• Ca urmare, funcţionalismul a avut o capacitate slabă de predicţie:
lucrurile au mers altfel în Europa.
• Ar trebui luată în considerare şi sublinierea faptului că debutul acestei
noi abordări a cooperării internaţionale (europene) pe care a propus-o
funcţionalismul (dar acest lucru este valabil şi pentru neofuncţionalism) a
fost posibilă în condiţiile „umbrelei de securitate” asigurată de SUA – un
„bun colectiv” esenţial, iar Europa s-a putut concentra asupra acestei
„întreprinderi post-moderne” a integrării (funcţionale).
• Dificultăţile pe care le întâmpină procesul european în ariile de high-
politics ar arăta, de asemenea, că integrarea funcţională în domeniul
49
Vezi M. Griffits, op.cit., capitolul despre funcţionalism.

46
 economic şi social nu asigură automat condiţii pentru avansul integrării în
sfera politicii externe sau de securitate; efectul de „antrenare” nu s-a
produs de la sine.
• Este de remarcat în sfârşit lipsa rigorii ştiinţifice în tratarea fenomenelor
integrării europene, oarecum în siajul a ceea ce spunea însuşi Mitrany: că
nu reprezintă o teorie, ci o preocupare, o nelinişte.

47
VI. Tranzacţionalismul

1. Dacă federalismul şi funcţionalismul se sprijină în teza transcenderii sau

îngrădirii statului-naţiune, alte abordări au încercat să determine condiţiile
stabilizării sistemului de state-naţiuni. O autoritate mai înaltă sau organizaţiile
internaţionale ar trebui să ofere condiţiile necesare pentru crearea şi menţinerea
acestui echilibru.
De exemplu: în legătură cu problemele războiului, integrarea devine mijlocul de
realizare a securităţii într-o regiune; războiul este eliminat ca mijloc de soluţionare
a diferendelor, dar statul-naţiune nu este înlăturat.

2. Tranzacţionalismul (sau abordarea comunicaţionistă sau pluralistă) este

construcţia teoretică cea mai semnificativă în cadrul acestei abordări. Este asociat
cu opera lui Karl Deutsch.
→ În lucrarea Nationalism and Social Communication (1953), Deutsch a
arătat că studiul naţionalismului şi al integrării comunităţilor naţionale
este util pentru studiul integrării supranaţionale (ed. 1966).
→ Deutsch (1966) a subliniat importanţa comunicării ca mecanism cheie al
mobilizării sociale a comunităţilor şi ca urmare al dezvoltării naţionale.
NB: acelaşi tip de procese ar caracteriza sfera internaţională atunci când
statele crează comunităţi de securitate între ele.
→ Integrarea însemnă realizarea securităţii într-o regiune sau într-un grup
de state; iar aceasta are ca rezultat reducerea radicală a probabilităţii
utilizării mijloacelor violente pentru rezolvarea diferendelor.
3. Deutsch este considerat unul din cei mai importanţi politologi ai secolului 20.
Contribuţiile sale s-au situat pe mai multe planuri:
→ în relaţiile internaţionale a contribuit la mutarea accentului de la relaţia
între state, la relaţia între societăţi şi oameni
→ a dezvoltat ideea distincţiei între statul legal şi naţiunea sociologică,
insistând asupra faptului că nu doar „interesele comune” ale statelor
(definite de guverne) sunt importante, ci şi (sau mai ales) tranzacţiile şi
comunicarea între oameni
→ a evidenţiat rolul încrederii şi al înţelegerii reciproce în crearea bazelor
securităţii

48
4. Prima prezentare a perspectivei tranzacţionale apare în lucrarea coordonată de
Deutsch: Political Community and the North Atlantic Area (Deutsch et al, 1957),
consacrată analizei procesului de creare a unei noi „comunităţi politice” (de
securitate) în aria euro-atlantică şi identificării mijloacelor pentru abolirea „într-o
zi” a războiului.
→ Preocuparea centrală a acestei analize este de a înţelege cum
funcţionează (operează) „comunităţile de securitate” = este vorba de
„comunităţile politice” în care perspectiva războiului este minimizată şi
care devin „integrate”
→ Integrarea este definită în legătură cu atingerea sentimentului unei
comunităţi, crearea instituţiilor şi practicilor suficient de puternice şi
răspîndite pentru a asigura aşteptări stabile în legătură cu schimbarea
paşnică (Deutsch, 1957).
NB: Trebuie spus că în acest context sunt distinse două tipuri de „comunităţi de
securitate”:
a) amalgamate: „formal merger of separate units” (state) într-o unitate
mai largă, ceea ce presupune fuziune instituţională (rezultat avut în
vedere şi de federalism şi funcţionalism); şi
b) pluraliste: entităţi în cadrul cărora guvernele componente îşi menţin
identităţi legale separate (fără unificarea instituţională sau o autoritate
supremă supranaţională).
• Primul tip ar prezenta o serie de deficienţe: disonanţa între acţiunea
guvernelor şi aşteptările sociale, declinul capacităţii administrative etc.
(Deutsch, 1968). Deutsch considera că cel de-al doilea tip se referă la
comunităţi mai stabile, mai durabile şi mai probabile.
• Comunităţile pluraliste au nevoie de trei condiţii pentru a se constitui:
compatibilitatea valorilor majore; capacitatea grupurilor politice relevante de a
răspunde reciproc la stimuli fără violenţă; şi predictibilitatea reciprocă a
aspectelor majore ale politicilor (comportament politic, economic şi social)
(Deutsch, 1968).

5. Această perspectivă asupra politicii mondiale pleacă de la distincţia lui

Ferdinand Tönnies (sociolog german) între Gemeinschaft şi Gesellschaft:
comunitate şi societate .
→ Ipoteza sa de bază este că sentimentul comunităţii între state este o
funcţie a comunicării între ele: aceasta presupune crearea unei reţele

49
 (network) de tranzacţii reciproce; treptat, pe măsură ce are loc perceperea
beneficiilor interacţionale, sporeşte / se amplifică încrederea → ceea ce va
duce la creşterea interacţiunilor (este amorsat un proces).
NB: trebuie subliniată aici importanţa acordată reciprocităţii, răspunsului reciproc:
este vorba de capacitatea de a interacţiona şi de a pune în lucru „tehnologia” care
favorizează comunicarea. Să mai menţionăm în acest context că orientarea
tranzacţională s-a constituit sub influenţa teoriei sistemelor cibernetice – a se vedea
rolul comunicării şi controlului în sisteme; de aici o nouă perspectivă asupra
problemei fluxului de informaţii în sistemele politice (The Nerves of Government,
Deutsch, 1963).

6. Tranzacţionalismul a plecat de la convingerea că funcţionalismul şi federalismul

„nu rezolvă problemele” sau „sunt premature”.

7. Tranzacţionalismul reprezintă, în cele din urmă, o încercare de a dezvolta o

teorie generală a integrării, în condiţiile menţinerii statelor naţionale. Dincolo de
meritele sale, deja subliniate, rămân câteva semne de întrebare sau neclarităţi:
→ De pildă cea privind natura tranziţiei de la integrare la amalgamare: cum
generează interacţiunile informale un proces formal de institutional-
building?
→ Nu este deloc limpede cum se schimbă modelele atitudinale. Este avut în
vedere rolul mass-media şi al autorităţilor naţionale, dar criza actuală pe
care o traversează UE arată cât de dificil este acest proces. De asemenea,
trebuie spus că în contextul teoriei clasice despre procesul de decizie, a
fost subliniat faptul că acesta nu reflectă direct dinamica atitudinală şi
politicile interne.
→ Cursul real al integrării europene a evidenţiat schimbarea atitudinilor,
creşterea interacţiunilor, dar şi menţinerea ataşamentului naţional.

*
* *

NB: toate aceste orientări prezentate până acum sunt încercări iniţiale de a produce
o abordare alternativă, non-realistă a teoriei R.I. şi o perspectivă asupra
integrării: asupra actorilor şi soluţiilor.

50
VII. Neofuncţionalismul

1. Abordarea neofuncţionalistă – apărută la sfârşitul anilor ’50 - a reprezentat şi

reprezintă o componentă fundamentală a studiului procesului integrării europene.
Mai mult, putem vorbi de revitalizarea sa în ultimii ani: utilizarea logicii şi
conceptelor neofuncţionalismului începând din a doua jumătate a anilor ’80 şi
ulterior a produs analize importante ale unei noi etape a dezvoltării construcţiei
europene. De fapt, nu se poate înţelege traseul urmat de UE fără a lua în discuţie
neofuncţionalismul. Teoria neofuncţionalistă a integrării poate fi descrisă ca
„versiunea autorizată a integrării europene” (Rosamond, 2000).

2. Apariţia sa a fost strâns legată de noile perspective din ştiinţele sociale

dezvoltate în SUA după ultimul război mondial (revoluţia behaviourală);
maturizarea sa se produce la sfârşitul anilor 1950 şi în anii 1960, oferind un
adevărat ghid pentru cercetările empirice în acest domeniu.

3. Neofuncţionalismul a fost conectat la strategiile arhitecţiilor fondatori ai CEE:

aşa cum s-a subliniat adesea, există o asemănare între „metoda” lui Monnet de a
proiecta integrarea şi viziunea dezvoltată de autorii neofuncţionalişti – în mod
deosebit de Ernst Haas, ale cărui idei aveau să fie aprofundate/completate în
lucrările lui Leon Lindberg.

4. Jean Monnet şi Robert Schuman au respins idealismul mişcărilor federaliste

timpurii. Realizarea integrării europene (chiar dacă o formulă federală putea să fie
ţinta urmărită – lucru afirmat în luările iniţiale de poziţie: vezi de pildă R.
Schuman) se putea face printr-o abordare incrementală şi mijloace strategice.
→ E. Haas propune în acest context (1958) o abordare tehnocratică şi
(neo)funcţionalistă, bazată pe ideea declanşării unui „proces de difuzare
funcţională”: decizia iniţială a guvernelor de a plasa un anumit sector, spre
exemplu cărbunele şi oţelul, sub autoritatea unor instituţii comune/europene
creează presiuni pentru extinderea autorităţii instituţiilor în domenii
învecinate”50. Contează interesele şi obiectivele economice convergente definite
de „viaţa birocratică, pluralistă şi industrială” a Europei moderne. Actorii

50
Vezi Mark A. Pollack, op. cit., p.15

51
 importanţi: economistul, planificatorul, industrialistul şi sindicalistul (nu
politicianul sau omul de ştiinţă etc.) (Haas, 2nd ed., 1968).
→ Ceea ce va conduce la comunitatea politică trans- sau post-naţională nu
mai este doar automatismul tehnocrat sugerat de funcţionalismul lui
Mitrany, ci ansamblul interacţiunilor „actorilor realişti”, care îşi urmăresc
propriile interese. În acelaşi timp, neofuncţionalismul a însemnat şi
reafirmarea rolului agendei politice şi al agenţilor politici în procesul
integrării. Mai mult, cu rădăcini clare în pluralismul dezvoltat de ştiinţele
politice ale epocii, această abordare pleacă de la ideea transferului
politicii pluraliste de la nivel naţional la nivel internaţional: comunitatea
europeană putea dobândi caracteristicile fucnţionale/procedurale ale
sistemului politic intern.
→ Neofuncţionalismul are de asemenea în vedere o delimitare teritorială a
regiunii în care se produce integrarea (spre deosebire de perspectiva
funcţionalistă iniţială).

5. Strategia dezvoltată de neofuncţionalism pentru construirea comunităţilor

europene a susţinut că:
a) începutul poate fi făcut cu integrarea modestă a ariilor de „low politics”,
dar în sectoare economice strategice (cărbune, oţel).
b) trebuie creată o autoritate superioară, nemarcată de interesele naţionale,
pentru a supraveghea procesul integrării şi pentru a-l promova în
continuare; acest actor având de fapt o natură politică dobândeşte un rol
esenţial: el propune soluţiile, susţine şi protejează tratatele şi împinge
înainte procesul.
c) integrarea anumitor sectoare economice va genera un nivel crescut al
interacţiunilor/tranzacţiilor între actorii implicaţi şi presiuni funcţionale
pentru integrarea sectoarelor economice corelate; consecinţa: legarea
graduală şi progresivă a economiilor naţionale.
d) odată procesul declanşat, el se va auto-întreţine şi va conduce chiar mai
departe decât au anticipat iniţial guvernele.
e) adâncirea integrării va face ca interesele sociale să se orienteze spre
autoritatea centrală şi spre sistemul european, pe măsură ce aceasta
„livrează” (cea mai efectivă cale de satisfacere a intereselor materiale).
f) adâncirea integrării economice are drept rezultat o cooperare politică mai
închegată – o apropiere a elitelor politice, crearea capacităţii lor de a lucra

52
 împreună, de a aborda consensual problemele – şi continuarea
instituţionalizării europene, ceea ce înseamnă noi măsuri, mai complexe
de reglementare; integrarea politică este efectul mai mult sau mai puţin
inevitabil al integrării economice51.
g) integrarea economică graduală împreună cu instituţionalizarea
supranaţională vor duce la crearea unui sistem sustenabil de pace în
Europa.
NB: Neofuncţionalismul a fost interpretat uneori ca un „federalism în rate”
(„federalism by installments”52).

6. Este discutabil dacă toată această gândire poate fi atribuită lui Monnet. Totuşi el
a avut în vedere necesitatea menţinerii unui „momentum al transformării”, prin aşa-
numitul „dezechilibru dinamic”. Ideea a fost cuprinsă în Declaraţia Schuman din 9
mai 1950 (fundamentarea pentru Tratatul de la Paris, 1951, care a dus la crearea
CECO):
→ începutul se face într-un punct limitat dar decisiv;
→ se creează o autoritate comună, deschisă şi altor state;
→ primul pas va fi urmat imediat de stabilirea fundamentelor comune pentru
dezvoltarea economică;
→ unificarea economică este primul pas către federalizarea Europei.

7. Ceea ce are în vedere Monnet este un proces care pleacă de la idei, de la o

viziune → pentru a conduce la crearea de instituţii → la evoluţii noi în politica
reală → şi având ca rezultat o schimbare reală şi durabilă.
→ aceste lucruri le putem citi în procesul real al integrării: CECO → CEE;
piaţa comună → uniunea monetară → instituţionalizarea şi transferul
funcţiilor de guvernare la nivel european.
→ există şi autori care „citesc” altfel aceste evoluţii: la origine s-ar afla
negocierea interguvernamentală franco-germană în contextul unor
obiective şi al unei agende care aveau în vedere opoziţia faţă de
dominaţia americană (power-politics) plus retorica supranaţională (D.
Dinan, 1994).

51
În ciuda deosebirilor de abordare în raport cu funcţionalismul originar al lui Mitrany, Haas a continuat să sprijine
teza conform căreia avansul integrării în sectoarele tehnice şi economice va conduce spre integrarea politică.
52
Vezi Martin Griffits, op.cit., p.294

53
NB: Aş spune de aceea că pentru a înţelege conţinutul real al abordării
neofuncţionaliste este necesar să avem în vedere legătura şi intersecţiile dintre
discursul politic al elitelor anilor 1950, procesele reale ale integrării şi proiecţia
sau explicaţia academică; de aici un mix extrem de complex.

8. Neofuncţionalismul trebuie creditat cu preocuparea pentru studiul ştiinţific al

comportamentului politic şi orientarea către conţinutul real al proceselor politice.
→ Ideile neofuncţionaliste apar în cartea lui E. Haas: The Uniting of Europe
(1958), despre primii ani ai CECO; apoi: Leon Lindberg: The Political
Dynamics of European Economic Integration (1963); din nou Haas:
Beyond the Nation-State (1964).
→ Ele au ca punct de plecare despărţirea de primele abordări
funcţionaliste: este vorba de sublinierea rolului agenţilor politici în
procesul integrării = acesta este promovat de actori care îşi urmăresc
propriile scopuri; trebuie să studiem actorii – birocraţia, ca şi grupuri de
interese variate – şi interacţiunea lor într-un mediu politic pluralist; este
avută în vedere „manipularea” din partea unor administratori pragmatici
şi a politicienilor (Haas, 1968).
→ Este promovată o viziune mai complexă asupra statului decât cea avută în
vedere de realism: politica este văzută ca o activitate de grup (grupuri),
iar activitatea internaţională a statelor – ca rezultat al unui proces politic
pluralist: integrarea trebuie explicată în legătură cu competiţia între
diferite grupuri pentru inputuri în procesul de decizie.
→ Avem de a face în acest context şi cu transnaţionalizarea grupurilor de
interese (patronate, sindicate, grupuri de lobby etc.): au loc schimbări
comportamentale = orientarea către arena europeană (pentru acces şi
influenţă) → aceasta înseamnă sprijin pentru crearea de noi instituţii
capabile să depăşească bariera guvernelor naţionale → în ultimă instanţă,
se ajunge la scheme supranaţionale de guvernare (Haas, 1964). NB: nu
interguvernamentalism.
→ Problemele cheie nu sunt cele ale „high politics”, ci cele legate de
bunăstare şi satisfacerea necesităţilor materiale = este vorba, cu alte
cuvinte, de sarcini manageriale (Haas, 1964). NB: vezi teza sfârşitului
ideologiilor (D. Bell, 1962).

54
9. Schema neofuncţionalistă se sprijină în esenţă pe conceptul de extindere: de
difuzare, de antrenare, de revărsare. Acest fenomen de spillover are pe de o parte
un înţeles funcţional, iar pe de alta, unul politic. Astfel, o dată declanşat, procesul
integrării va continua, va fi amorsat un momentum, o dinamică: integrarea unui
sector economic dat duce la necesitatea unei autorităţi superioare (birocraţie
supranaţională) pentru coordonarea eficientă a sistemului creat: de aici rezultă
beneficii, dar şi presiuni funcţionale, ceea ce creează cerinţa atragerii altor sectoare
economice în reţea, pentru a atinge beneficii maxime → mai departe este vorba de
creşterea nivelului interacţiunilor între actori → se formează grupuri de interese la
nivel regional (producători, sindicate etc.) → autoritatea centrală dezvoltă noi
strategii (potrivit intereselor proprii) pentru integrarea economică şi
instituţionalizarea supranaţională. NB: este subliniat automatismul procesului, dar
putem vorbi şi de acţiuni deliberate ale agenţilor integrării.
→ procesul implică sprijinirea apariţiei grupurilor de interese la nivel regional.
→ impactul asupra politicii interne: beneficiile integrării devin evidente
pentru grupurile locale de interese → lobby pe lângă guverne → sprijinirea
actorilor integrării → creşterea suportului pentru soluţii transnaţionale. NB:
urmărirea intereselor este cheia procesului integrării (Lindberg, 1963).
→ Autoritatea centrală are rol critic: ea devine motorul principal al
integrării, dezvoltând strategii pentru adâncirea procesului (atât a componentei
economice, cât şi a celei instituţionale – de autoritate, de guvernare –
supranaţionale). De altfel, procesul real avea să pună în evidenţă acest lucru.
După stagnarea procesului dintre 1965-85, în anii ’80, sub conducerea lui
Jacques Delors, Comisia Europeană devine treptat actorul instituţional supra-
naţional central, a cărei acţiune dinamizează şi adânceşte integrarea (finalizarea
pieţei unice şi crearea EMU).

10. Aşa cum subliniam, conceptul de „spillover” este socotit esenţial pentru
abordarea neofuncţionalistă.
→ Haas (1968): fenomenul de spillover se referă la modul în care integrarea
într-un sector crează presiuni pentru continuarea integrării în acel sector şi în
altele, precum şi o capacitate/autoritate mai mare la nivel european.
→ Condiţii pentru noi acţiuni, noi reglementări şi extinderea integrării
(Lindberg, 1963).
→ Există o logică a expansiunii şi a adâncirii, care înseamnă o cooperare tot
mai largă. Ex: zona de liber schimb → uniune vamală → piaţa comună →

55
 uniune monetară → integrare economică totală → capacitatea supranaţională de
reglementare (politica urmează economiei).
→ Totuşi, aşa cum a arătat procesul real, este nevoie de direcţie şi
coordonare din partea autorităţii superioare (a politicii): spillover-ul nu
funcţionează automat → necesitatea upgradării intereselor comune ale diferitelor
părţi. Concluzia trasă în acest context a fost aceea a necesităţii unei autorităţi cu
putere de iniţiativă şi cu autonomie faţă de statele membre.
→ Leon Lindberg a adus în discuţie condiţiile şi restricţiile care trebuie
avute în vedere pentru ca integrarea să ajungă în faza politică: instituţiile
centrale (regionale/supra-naţionale) trebuie să se manifeste, iar politicile
(europene) – să existe; aceste instituţii trebuie să aibă/ să dobândească puterea
de a iniţia procese economice şi sociale, iar sarcinile ce le sunt atribuite să fie
extinse în fiecare nouă etapă; în sfârşit, este nevoie ca statele membre să
perceapă şi să aibă ca reper – de asemenea în fiecare etapă – compatibilitatea
intereselor lor cu procesul european implementat de instituţiile şi politicile
comune – supranaţionale (Lindberg, 1963).

11. Neofuncţionalismul a subliniat necesitatea de a acţiona în zonele care au impact

asupra vieţii de zi cu zi a oamenilor (nu în marile probleme cum sunt: apărarea etc.).
→ Aceasta va genera treptat presiuni politice pentru accelerarea integrării:
este avut în vedere mai ales rolul asociaţiilor oamenilor de afaceri = iniţial
sceptici, după ce au luat decizii de investiţii pe baza supoziţiei că „piaţa
comună” va deveni realitate, aceştia au devenit promotori ai integrării (în
crearea şi extinderea acestei realităţi) (Lindberg, 1963).

12. Analiza procesului real a condus la rafinarea abordării neofuncţionaliste: mai

exact la înlăturarea ideii automatismului sau caracterului inevitabil al procesului şi
sublinierea rolului actorilor motivaţi de interese pentru promovarea legăturilor
funcţionale. Pe de o parte, este vorba aici de faptul că procesul integrării europene
este favorizat de apariţia unor presiuni politice din partea grupurilor de interese
îndreptate către propriul guvern; pe de alta, şi acesta este aspectul cel mai
important, a fost adus în prim plan ceea ce a primit numele de „cultivated
spillover”, rezultat al aşteptărilor şi acţiunilor grupurilor de interese în raport cu şi
în sprijinul instanţei supranaţionale (Comisia Europeană) şi al presiunilor
exercitate asupra guvernelor naţionale.
Au fost puse în evidenţă şi alte aspecte:

56
 → Progresul integrării poate descuraja continuarea integrării: integrarea
devine o „sursă de stress” pentru că afectarea competenţelor guvernelor
ridică mizele politice; se produce, aşa cum arăta Leon Lindberg, un „efect
de antrenare invers” (spill-back) – a se vedea situaţia actuală a
construcţiei europene (eşecul Constituţiei etc.).
→ S-a atras atenţia asupra subestimării naţionalismului – de altfel, criza
„scaunului gol”, provocată de veto-ul francez, a însemnat şi un recul al
procesului european şi o provocare serioasă pentru neofuncţionalism.
→ A devenit limpede că actorii statali au la dispoziţie mai multe strategii de
acţiune – retrageri, îngustări ale competenţelor, modificări marginale etc.
(Schmitter, 1971).
13. Aşa cum am subliniat deja, o caracteristică importantă a neofuncţionalismului a
fost legată de orientarea efortului teoretic către procesul real: descrierea şi
explicarea integrării europene pornind de la datele empirice, de la comportamentul
real al actorilor – iar aici s-a mers dincolo de „acţiunea statelor”, pluralismul intern
fiind transferat şi în spaţiul european. În acest context a fost pusă în evidenţă
metoda comunitară de elaborare a politicilor, rezultat al interacţiunii între Comisia
Europeană, guvernele statelor membre şi alţi participanţi (grupurile de interese etc.)
la proces. Analiza neofunţionalistă a subliniat că guvernele acceptă Comisia ca
partener de negociere şi se aşteaptă ca aceasta să joace un rol activ în construirea
consensului; de asemenea, că participanţii la proces au un comportament receptiv şi
acomodant, socotind realizarea consensului mai importantă decât deciziile în sine;
în sfârşit, metoda comunitară a fost descrisă ca un proces continuu de decizie şi
negociere, care permite concesii şi compensaţii indirecte (compensarea pierderilor
dintr-un domeniu prin câştiguri în altul etc.) 53.

14. Neofuncţionalismul a avut în vedere apariţia unui transfer de loialitate (vezi

definiţia lui Haas, 1968) de la nivelul naţional către cel supranaţional (comunitar):
→ Loialitatea este definită în legătură cu „comunitatea politică” (grupurile şi
indivizii arată loialitate instituţiilor politice centrale ale comunităţii).
→ Neofuncţionalismul crede că integrarea va duce la transferul loialităţii
elitelor şi al unor grupuri semnificative, pe măsură ce necesităţile umane
sunt rezolvate la nivel supranaţional. Este vorba de o abordare
rationalistă şi utilitaristă. Numeroşi autori au subliniat însă că lucrurile nu
se produc neapărat aşa. Loialităţile se îndreaptă spre entităţi suverane
identificabile, simboluri concrete şi nu către idei abstracte. Criza actuală a
53
Vezi Mark A. Pollack, op. cit., p.16

57
 accentuat provocările în acest domeniu, opinia publică favorizând
menţinerea „democratic decision making and therefore power at a
familiar national level”54 - preferând un context marcat de certitudine, de
previzibilitate şi localism. Sondajul european din 2010, din cadrul
„Transatlantic Trends”, a arătat că cei mai mulţi respondenţi (46%) cred
că responsabilitatea gestiunii problemelor trebuie să revină guvernelor
naţionale (doar 39% indică UE ca având această responsabilitate)55.
→ Guvernele nu sunt doar instrumente tehnocratice: ele îndeplinesc funcţii
mult mai largi, ceea ce înseamnă că instanţele supranaţionale au de
„umplut” un spaţiu mult mai complicat şi mai dens.
→ Pluralismul a pus probleme serioase neofuncţionalismului: procesul
integrării europene s-a confruntat cu dificultăţi mult mai mari în
realizarea suportului sau consensului pentru integrare între diferitele
elite, decât presupunea Haas → de aici şi necesitatea unui suport
ideologic al integrării; aşa cum s-a spus în ultima vreme, acum este
nevoie de „a new political narrative” a UE, care să fie uşor de înţeles şi să
poată oferi o direcţie şi un sens al procesului56.

15. Spre deosebire de funcţionalism, care este, în esenţă, o teorie a guvernării post-
teritoriale, neofuncţionalismul poate fi considerat o teorie timpurie a
regionalismului. Regionalismul se dovedeşte, la sfârşitul secolului 20 şi începutul
secolului 21, o tendinţă la nivel mondial (Asia-Pacific, America Latină, America de
Nord). Lucrările lui Haas, Schmitter, Nye au abordat diferite aspecte ale
regionalismului.
→ Haas a identificat 3 condiţii pentru integrarea regională: structuri sociale
pluraliste, un anumit nivel de dezvoltare economică, modele ideologice
comune. Aceste condiţii nu există în afara CEE/UE şi alte regiuni nu vor
putea imita acest exemplu. Dar este posibil ca anumite condiţii locale
(echivalente funcţionale) să permită integrarea.
→ Modelul Haas-Schmitter(1964) a încercat ulterior să prevadă condiţiile
necesare trecerii la faza politică (condiţii de bază, condiţii în momentul
uniunii economice şi condiţii de proces). Din nou concluzia a fost că
numai CEE întruneşte condiţii pentru trecerea inevitabilă la „politizare”
(instituţii supranaţionale).

54
Vezi Giles Merritt, op.cit., p.7
55
Vezi Transatlantic Trends, p.13
56
Vezi Giles Merritt, op.cit., p.6 şi urm.

58
 → Nye (1965, 1970) a arătat că există şi alte mecanisme care fac integrarea
să avanseze, în afara de spillover. El a dezvoltat ideea rolului jucat de
condiţiile structurale (simetria caracteristicilor statelor membre în
privinţa valorilor, capacităţii şi organizării politice şi economice) şi de
asemenea de condiţiile „perceptuale” (de percepţie): perceperea echităţii
repartiţiei beneficiilor (altfel, vom asista la o reacţie naţionalistă);
percepţia situaţiei externe a ţării (ameninţări şi oportunităţi comune în
raport cu superputerile: URSS, SUA); perceperea costurilor integrării. În
plus: avem de a face cu factori istorici accidentali.
→ Thompson (1973), Walz (1979) şi Buzan (1986) au avut contribuţii
proeminente la studiul complexelor regionale de securitate – în privinţa
definirii unei regiuni, a unui subsistem regional sau a ceea ce putem
considera o „ordine regională”. La acestea se adaugă încercările de a
defini „noul regionalism”, apărut în perioada post-război rece57.

16. Neofuncţionalismul a atras atenţia asupra rolului consensului procedural la nivel

supranaţional (asemenea celui din politica internă): pe această bază a fost respinsă
abordarea realistă (politica puterii), în înţelegerea spaţiunul european şi euro-
atlantic.

17. Critica neofuncţionalismului a scos însă în evidenţă că la nivel internaţional se

menţine relevanţa statului-naţiune; statul protejează anumite valori cheie, care, aşa
cum arată lucrurile în această etapă, nu pot fi realizate la nivel supranaţional. De
altfel, prima etapă a orientării neofuncţionaliste se încheie la mijlocul anilor ’60
(veto-ul lui De Gaulle şi criza „scaunului gol”) în faţa resurecţiei naţionaliste.
Reluarea traseului său în anii ’80 a fost legată de rafinarea explicaţiilor şi soluţiilor
avute în vedere de neofuncţionalism în legătură cu noua etapă a integrării
europene, marcată în modul cel mai limpede de Single Act, 1986. Totuşi, parcursul
actual, cu rezultatele, dar şi cu insuccesele majore ale adâncirii integrării, vorbeşte
din nou de ajungerea în faţa provocărilor „suveranităţii naţionale”. Tratatul de la
Lisabona – mai exact natura compromisului realizat în cuprinsul său (vezi distincţia
între nivelul supranaţional, al Uniunii şi cel al statelor naţionale sau ariile
importante rămase în perimetrul interguvernamental) – a pus în lumină tocmai acest
aspect.
→ Este de subliniat şi faptul că neofuncţionalismul a supraestimat creşterea
componentei tehnocratice a guvernării la nivel naţional şi supranaţional, în dauna
57
Vezi Kelly E. Robert, Security Theory in the New Regionalism, în „International Studies Review”, no.9, 2007,
p.197-229

59
abordării politice motivate de ideologii particulare. Criza „maşinăriei complexe” a
capitalismului liberal trimite nu doar la necesitatea reconsiderării omnipotenţei
pieţelor, ci şi la cea a regândirii rolului factorului politic.

60
VIII. Interguvernamentalismul

1. Apariţia acestei orientări a fost legată în mod direct de consecinţele resurgenţei

naţionaliste. Punctual, este vorba de veto-ul preşedintelui De Gaulle şi de blocajul
din perioada 1963 – 1965, survenit ca urmare a obiecţiilor gaulliste la reforma
instituţională a CEE. Pe fond, avem de a face cu o poziţie evidentă (accentuată
odată cu aderarea unor noi state – cu lărgirea CEE) faţă de transferul în continuare
al unor atribute ale suveranităţii către Comunitate şi afirmarea convingerii că
procesul decizional al CEE trebuie să reflecte primatul statului naţional – rolul
guvernelor statelor membre.

2. Rezultatul a fost compromisul din Luxembourg (1966), care a introdus veto-ul

naţional în Consiliul Miniştrilor, atunci când sunt în joc „interese naţionale vitale”.
Se poate spune că în acest context premisele integrării au fost renegociate în
favoarea statelor membre: interguvernamentalismul a trecut înaintea
supranaţionalismului. Mai departe, anii ’70 – aşa-numita perioadă a
„eurosclerozei” – au accentuat caracterul interguvernamental al integrării europene.

3. Acest moment înseamnă şi afirmarea unei şcoli „interguvernamentaliste” în

perimetrul teoriilor cu privire la integrarea europeană. Punctul de plecare l-a
reprezentat teza lui Stanley Hoffman – de sorginte „realistă” – potrivit căreia
statul-naţional este departe de a fi depăşit. Mai mult, instanţele suprenaţionale
sunt acceptate în măsura în care servesc intereselor naţionale. De altfel, însuşi Haas
avea să vorbească despre deficienţele abordării neofuncţionaliste în legătură cu
natura naţionalismului (Haas, 1968) şi „desuetudinea teoriei interării regionale”
(Haas, 1976).
→ Hoffmann (1964, 1965) a subliniat importanţa intereselor naţionale; statul
rămâne unitatea centrală a R.I. El dă o definiţie mai largă a intereselor
naţionale, legate de politica internă, idei, idealuri etc. Critica
neofuncţionalismului se referă de asemenea la neglijarea contextului în
care se desfăşoară procesul (integrării).
→ Sistemul internaţional conservă diversitatea şi nu produce sinteza între
unităţi (vezi caracteristicile sale fundamentale) (Hoffmann, 1966).
Conflictele în CEE apar când se ajunge la arii controversate de „high
politics”: atunci devine evidentă autonomia guvernelor şi se afirmă

61
 identitatea naţională. Naţiunile preferă certitudinea sau incertitudinea
autocontrolată. „High politics” este imună la penetrarea impulsurilor
integrative.
→ O serie întreagă de cercetări ulterioare (care au sprijinit dezvoltarea
abordării interguvernamentaliste) au promovat ideea că guvernele
statelor membre ale UE – şi nu instanţele supranaţionale – au avut rolul
dominant în evoluţia istorică a CEE şi apoi a UE.
→ S-a afirmat că logica Monnet – Haas funcţionează doar atunci când şi
dacă s-ar asigura o sumă pozitivă perpetuă. În acelaşi timp, aceasta nu
poate prevala în sfera politică. Întrebarea „unde duce procesul?” devine
chestiunea crucială a integrării europene.
→ S-a apreciat că în acest context avem de a face şi cu incertitudinea
externă = relaţia cu SUA, ceea ce este de natură să întărească importanţa
factorului guvernamental / statal. NB: este o subliniere confirmată de
evoluţia actuală a relaţiei euroatlantice.
→ Hoffmann a contestat legătura automată economie-politică. Economia
politică are două circuite: „low politics” → care se pretează la integrare şi
„high politics” → unde ne confruntăm cu problema suveranităţii.

4. Desigur, putem spune că evoluţiile din anii ’70, ’80 şi ’90 arată că obiecţiile lui
Hoffmann nu sunt absolute: vezi cooperarea în sfera politică (EPC), apoi PESC şi
PESA (acum PSAC). Guvernele au renunţat la controlul unor arii centrale pentru
suveranitatea naţională (EMU), adoptând cu alte cuvinte o perspectivă bazată pe
„sharing sovereignty”.
→ UE nu este doar un proces inter-guvernamental: avem de a face cu o
adevărată complexitate sistemică.
→ În acelaşi timp, este limpede că integrarea politică este rezultatul unor
decizii politice deliberate şi nu pur şi simplu un corolar logic al integrării
economice, cum crede neofuncţionalismul. Centralitatea guvernelor
statelor membre este un fapt evidenţiat de întregul proces real al
integrării europene. Spre deosebire de neofuncţionalism, şcoala
interguvernamentalistă a apreciat ca procesul de negociere şi construcţie
a consensului în CEE este o continuare şi un rezultat al „diplomaţiei
interguvernamentale”58. Guvernele naţionale au fost actori dominanţi în
procesul integrării europene: ele au controlat natura şi ritmul integrării, în
58
Vezi H.Wallace, W.Wallace, M.A. Pollack, Elaborarea politicilor în UE, ed. a 5-a, Institutul European din
România, Bucureşti, 2005, p.17

62
 acord cu preocuparea lor de a-şi proteja şi promova interesele naţionale.
Este foarte greu de spus că guvernele au reacţionat la „presiunile”
grupurilor de interese pentru a se integra. Am avut de a face, mai degrabă,
cu acţiunea statelor ca actori raţionali, unificaţi şi mai puţin cu impactul
politicii interne pluraliste. De asemenea, nu avansul integrării în sectoare
tehnice şi economice a fost cel care a dus la integrarea în zonele de „high
politics” cum ar fi securitatea şi apărarea, ci acţiunea guvernamentală
deliberată. Complexitatea dezbaterii ultimilor opt ani (până la
compromisul realizat prin Tratatul de la Lisabona) este un argument
extrem de puternic în acest context. Acelaşi lucru este pus în lumină de
criza economică şi financiară actuală.
→ Să amintim că Haas (1971) sugera după blocajul anilor ’60 că
neofuncţionalismul este o pre-teorie; ulterior (1975) vedea teoria
integrării învechindu-se.

5. Punctul de vedere promovat de „interguvernamentalism” sprijină ideea că

CEE/UE este un sistem politic complex. Puchala (1972) sublinia pe drept cuvânt că
integrarea trebuie studiată aşa cum este în realitate.
→ CEE este un „concordance system”: o entitate în contextul căreia statele
sunt actorii principali, dar unde acţiunea politică operează la mai multe
niveluri: subnaţional, naţional, transnaţional şi supranaţional (Puchala,
1973). Comunitatea este un forum pentru interacţiunea de sumă pozitivă
şi de înţelegere reciprocă. Dezacordurile apar doar în legătură cu modul
de cooperare.
→ Deciziile guvernelor în contextul integrării europene nu sunt, pur şi
simplu, un răspuns la presiunile grupurilor de interese: ele au avut la bază
calcule politice generate de interese şi preocupări interne şi care, uneori,
au generat alegeri / opţiuni care nu aveau de a face cu obiectivele
urmărite de grupurile de presiune. Guvernele au fost – aprecia Hoffmann
– instanţa ultimă de decizie, posedând şi sveranitatea legală necesară, şi
legitimitatea politică oferită de procesul democratic. Procesul integrării a
rămas, în esenţă, interguvernamental: el a parcurs etapele şi a atins ţintele
pe care guvernele erau pregătite să le propună, să le accepte sau să şi le
însuşească. Autoritatea supranaţională a crescut în măsura în care
guvernele naţionale au crezut că aceastea serveşte intereselor lor.
→ Lindberg şi Scheingold (1970) au dezvoltat un model al sistemului politic
al CEE care să explice schimbarea în cadrul acestuia; au fost avute în
vedere o serie de variabile, cum ar fi: cerinţe, amplitudine funcţională,

63
 capacităţile instituţionale, nivelul de suport sistemic şi leadership-ul.
Acest model a subliniat asimetriile sistemului.
→ Haas (1976) a evidenţiat turbulenţa ce caracterizează CEE şi în care se
desfăşoară negocierea.
→ Schmitter (1971) pune în lumină „externalizarea” sau interacţiunea cu
sistemul internaţional, care poate fi un stimulent pentru integrare.
→ Haas (1975, 1976) a evidenţiat două semnificaţii ale „externalizării”: a)
interacţiunea cu parteneri din exterior poate duce la o coordonare politică
mai strânsă (adâncirea integrării); b) politica regională este constrânsă de
calcule extra şi interregionale (interdependenţe în afara regiunii).
→ Wallace (1990) a stabilit o distincţie între integrarea informală şi cea
formală. Cea dintâi se referă la interdependenţele economice şi sociale
care se dezvoltă fără a avea ca punct de plecare decizii politice deliberate:
este vorba de procesul spontan, de urmările activităţilor actorilor privaţi
care îşi urmăresc interesele în spaţiul european. Integrarea formală
presupune crearea de instituţii supranaţionale; deciziile politice luate în
acest context determină natura şi competenţele guvernării la nivel
european, ca şi mecanismele care asigură spaţiul de acţiune pentru
guvernele naţionale (conţinutul suveranităţii naţionale). Integrarea
formală este adesea o reacţie la integrarea informală, dar şi condiţia şi
punctul de plecare al integrării informale.

6. Să mai adăugăm, în acest context, că teoria interdependenţei a permis

înţelegerea mai bună a complexităţii multi-actor a sistemului, evitând limitările
interguvernamentalismului şi unidirecţionalitatea neofuncţionalismului (Keohane
& Nye, 1971, 1975, 1977).
→ Webb (1973) aprecia că studiul integrării a devenit dominat de
interguvernamentalism şi teoria interdependenţei: acesta a însemnat, pe de o
parte, evidenţierea rolului forţelor guvernamentale în procesele de integrare;
în acelaşi timp, este vorba de sublinierea faptului că interdependenţa crează
condiţii pentru integrare, dar acestea nu sunt suficiente, nu indică în mod
direct o anumită formulă instituţională.

7. Concluzii: dezbaterea prilejuită de abordarea interguvernamentalistă a arătat că

CEE/UE este „a political system in the making”:
→ A avut loc o rafinare a neofuncţionalismului.

64
→ A fost subliniat rolul important al teoriei interdependenţei, ca bază pentru
studiul integrării.
→ Discuţiile au anticipat temele noului instituţionalism, ale „multi-level
governance” etc.
→ Această perioadă a generat şi percepţia că teoria integrării a eşuat în anii
’70 şi ’80 şi era nevoie de noi soluţii, de un nou efort pentru a înţelege
complexitatea procesului integrării europene.

65
IX. Noi Abordări (1)

1. Preocupările teoretice de după 1970 au evoluat sub impactul problemelor cu care

s-a confruntat CEE în anii ’70 şi ’80. „Euroscleroza” de care s-a vorbit în legătură
cu această perioadă a avut în mod evident de a face cu nepregătirea instanţelor
supranaţionale în raport cu noile provocări aflate în faţa integrării europene. Pe de o
parte, este vorba de situaţia economiei vest-europene: de încetinirea creşterii
economice şi de criză, de lentoarea modernizării şi scăderea competitivităţii
industriilor europene. Pe de alta, CEE este lovită din plin de criza petrolului din
1973 şi de consecinţele sale. Nu este deloc de mirare că această agendă a fost
abordată prin politici naţionale şi nu prin reacţii europene: prin măsuri, soluţii sau
proiecte ale CEE de redresare economică. Integrarea europeană nu pare să fie o
opţiune în nici o direcţie. Ea devine pentru guvernele din spaţiul CEE un subiect
alături de altele: mai mult, acest subiect nu se bucură de vreo atenţie specială – nu
reprezintă o prioritate pentru ţările europene.

2. În acest context, se instalează percepţia lipsei de progres în cadrul procesului de

construcţie instituţională la nivelul CEE.

3. Revitalizarea integrării se produce doar spre mijlocul anilor ’80 şi aceasta într-
un context specific. Începutul decenului a marcat acumularea preocupărilor elitei
europene în legătură cu reaşezările majore ce se prefigurau în perioada următoare:
schimbările tehnologice şi economice ce schimbau înfăţişarea industriilor şi a pieţei
mondiale (în cadrul a ceea ce avea să fie o „revoluţie post-industrială”); redefinirea
raporturilor de putere şi rescrierea hărţii geopolitice a lumii etc. Întrebarea evidentă
la care reacţionează generaţia de politicieni a acelei perioade avea o formă mai mult
decât simplă: ce loc va ocupa Europa în noul context mondial, la sfârşitul secolului
20 şi începutul secolului 21? Ca urmare, în 1985-86 se recuperează parcă tot timpul
pierdut în perioada anterioară, în contextul adoptării Single Act (SEA, 1986), care
reprezintă primul set de amendamente majore ale Tratatului de la Roma. Acest
lucru s-a putut întâmpla datorită noului activism al Comisiei Delors şi al
Parlamentului European.
→ Rolul SEA a fost imens: definirea spaţiului comunitar ca „an area without
internal frontiers”, caracterizat de libera circulaţie a bunurilor,
persoanelor şi capitalului, a avut consecinţe strategice. SEA a stabilit

66
 obiectivul realizării „single market”, aşezând o ţintă foarte clară pentru
procesul integrării europene: 1992 (UE).
→ Decizia privind EMU (1991).
→ Tratatul UE (1992)
→ Să menţionăm ulterior semnificaţia încetării războiului rece şi a
colapsului ordinii postbelice (căderea comunismului, destrămarea URSS,
dispariţia Tratatului de la Varşovia etc.). SUA rămân singura superputere.

4. Putem vorbi în acest context, în primul rând, de reluarea şi aprofundarea

dezbaterii între neofuncţionalism şi interguvernamentalism.
→ Proiectul pieţei unice (1992) a creat puternice legături funcţionale şi
presiuni la nivel european de genul celor identificate de Lindberg; au fost
evidenţiate de asemenea forme noi de „spillover” (Tranholm – Mikkelsen,
1991).
→ Se impune ideea necesităţii unei abordări integrate: neofuncţionalism +
interguvernamentalism + teoria interdependenţei (idem). Ulterior sunt
avute în vedere contribuţiile datorate teoriilor schimbării structurale în
economia politică internaţională şi celor privind politica internă.
→ Are loc de asemenea o resuscitare parţială a federalismului →
neofederalismul (Pinder, 1991), în cadrul unei încercări de a înlătura
opoziţia interguvernamentalism – federalism (Sbragia, 1992).

5. Am putea spune că rolul cel mai important în cadrul acestor preocupări teoretice
a revenit analizei comparate a politicilor, care a avut ca rezultat aşa-numitul „the
governance turn in EU Studies”. Lucrurile subliniate în acest cadru se situează pe
mai multe planuri:
→ Astfel, este evidenţiat faptul că responsabilitatea pentru integrare şi
avansul integrării revine atât guvernelor naţionale, cât şi instituţiilor
supranaţionale.
→ Dilema nu este între statul naţional sau superstatul (european): avem de a
face cu un sistem politic mult mai complex, care acordă roluri (diferite)
mai multor actori. De altfel, încă Lindberg şi Scheingold (1970)
subliniaseră că în cadrul acestui sistem are loc „exercitarea în comun a
suveranităţii”(„sharing sovereignty”) şi nu renunţarea la sau transferul
suveranităţii de la nivelul statelor la cel al instanţelor supranaţionale: nu e

67
 vorba de un „joc de sumă nulă”, nu orice câştig la nivelul UE înseamnă o
pierdere la nivel naţional.
→ La nivelul UE avem un sistem politic care „makes authoritative
decisions”; a avut loc o centralizare a funcţiilor de guvernare şi ca
urmare avem un proces de decizie caracterizat de conflicte de distribuţie,
de dependenţa de resurse etc., în care sunt implicaţi diferiţi actori (nu
doar state). Însuşi conceptul de interes naţional se schimbă în mediul
instituţional european. (Pollak, 1994; Caporaso & Keeler, 1995).
→ Politica integrării europene nu se referă doar la integrare: avem de a face
cu probleme multiple – cu o agendă mult mai variată, care se extinde în
arii diferite ale guvernării/gestiunii atât a spaţiului UE, cât şi în relaţiile
externe; această agendă cuprinde nu doar „high politics”, ci „low politics”
în proporţie de 9/10 (Richardson, 1996).
→ Politica UE seamănă în multe privinţe cu politica internă, potrivit
schemei clasice a lui Lasswell: „who gets what, when, how” (Hix, 1994,
1999). UE poate fi privit ca un „regulatory state” cu instituţii naţionale şi
supranaţionale, care acoperă funcţiile statului (Majone, 1996).

6. Un loc central a revenit aici aplicării conceptului de „multi-level governance”:

UE nu este nici un sistem politic în sens intern (stat naţional), nici o organizaţie
internaţională, ci un sistem complex situat între ele. Există competenţe care se
intersectează, se suprapun parţial între mai multe niveluri de guvernare şi aceasta în
condiţiile participării şi interacţiunii mai multor actori politici peste (across) aceste
nivele (Marks, Nielsen et al, 1996).
→ Autoritatea este dispersată între mai multe niveluri de guvernare şi între
actori, existând variaţii sectoriale importante între modelele de guvernare.
Avem de a face cu un sistem asimetric de guvernare pe orizontală şi pe
verticală (Rosamond, 2000).
→ Aşa cum spuneam, este înlăturată viziunea „zero – sum game” în
conceperea distribuţiei suveranităţii între nivelul supranaţional şi cel
naţional şi este scos în evidenţă nivelul sub-naţional (regional şi local).
→ Statele rămân importante, dar sunt integrate într-o reţea complexă de
actori subnaţionali şi supranaţionali.

7. O contribuţie semnificativă a avut în acest context noul instituţionalism care a

fost preocupat de modul în care (cum) funcţionează UE?

68
 → Punctul de plecare: întrebarea „ce sunt instituţiile?” a generat o abordare
nouă – aşa-numitul „rational choice institutionalism” – a rolului
structurilor, al comitetelor, al procesului şi regulilor de stabilire a agendei
etc. în modelarea instituţiilor politice (în cadrul relaţiei dintre legislativ şi
birocraţia parlamentară – congresională în cazul SUA). Concluziile
instituţionalismului alegerii raţionale au fost preluate în analiza integrării
europene, determinând o perspectivă specifică în înţelegerea cadrului
politico-legal construit în spaţiul UE. Este vorba de o abordare care
defineşte instituţiile europene drept entităţi legale formale şi seturi de
reguli privind decizia, care impun obligaţii actorilor politici. Ex: votul
majoritar (QMV) în Consiliul Miniştrilor determină guvernele să creeze
coaliţii strategice în urmărirea propriilor interese; aceasta stabileşte
motivaţii pentru modelarea regulilor de o manieră care să corespundă
intereselor respective şi căilor prin care ele sunt promovate.
→ Instituţionalismul istoric pleacă de la o definiţie mai largă, luând în
considerare instanţele interacţiunii informale şi ordinea socială normativă
(convenţii, coduri de comportament, standarde etc.) şi are în vedere
modalităţile prin care instituţiile influenţează şi constrâng
comportamentele actorilor care le-au înfiinţat. Ca urmare, analiza
neoinstituţională a Comisiei Europene a inclus de pildă şi stilurile de
guvernare, cultura diferitelor componente etc. şi impactul acestora.
→ Descoperim aici afinităţi cu constructivismul social, cu teza că instituţiile
au „a symbolic guidance function”. Este cunoscută importanţa acordată
de constructivism rolului constitutiv al mediului social, al structurilor, al
identităţilor, al sistemelor de sensuri etc. în contextul sublinierii faptului
că structurile şi agenţii se codetermină reciproc. Ediţia specială a „Journal
of European Public Policy” din 1999 referitoare la „construcţia socială” a
reprezentat debutul acestei abordări potrivit căreia integrarea europeană
are un impact transformator asupra sistemului european şi a instituţiilor
sale constituente, atât în ceea ce priveşte identitatea agenţilor, cât şi
interesele acestora59. Ca să dăm un exemplu în legătură cu studiile
întreprinse pe baza perspectivei constructiviste ne vom referi la
interpretarea discursurilor ca instituţii cognitive, care au consecinţe
directe asupra interacţiunii actorilor. Putem menţiona de pildă rolul
ethosului neoliberal sau al modernizării ecologice, iar în prezent funcţia
discursului centrat pe nevoia de reglementare (în contextul crizei
economice şi financiare).

59
Vezi H.Wallace, W.Wallace, M.A.Pollack, op.cit., p.20

69
 → De asemenea putem vorbi de rolul politic, de reglementare şi direcţie al
concepţiei despre rolul global al UE:
• competitivitatea economiei europene;
• legitimitatea acţiunii la nivel european ;
• securitatea globală (vezi Strategia Solana).
→ În concluzie, au fost puse în evidenţă: puterea consensului normativ şi
rolul comunicării; de asemenea rolul structurii, care orientează şi
influenţează comportamentul actorilor. Instituţiile (ca actori) crează
instituţii (structuri): acestea modelează comportamentele actorilor.

8. Concluzia acestor noi dezvoltări teoretice a fost că UE poate fi analizată ca „an

instance of a polity or a policy system or a regime of governance”; de asemenea, că
pentru a înţelege modelul UE este necesar să analizăm şi nivelul supra-sistemic
(Rosamond, 2000).

70
X. Noi abordări (2)

1. Dacă ar trebui să sintetizăm orientările dominante în studiul contemporan cu

privire la UE am putea spune că acestea se situează pe două planuri:
a) pe de o parte este vorba de cele centrate pe conceptul de „European
nation-state” („state centrism”)
b) iar pe de alta, de cele subsumate ideii de „multi-level governance”.

2. Aşa cum s-a subliniat adesea, negocierile care au dus la revizuirile tratatelor
(momentele cheie ale integrării) au fost interguvernamentale, iar politica europeană
este în ultimă instanţă internaţională. În aceste condiţii este necesar să fie luate în
consideraţie supoziţiile aflate la baza abordărilor centrate pe stat asupra integrării
(realism şi neorealism).

3. Neorealiştii au văzut integrarea europeană ca o creaţie a sistemului bipolar

(Waltz, 1979; Stone, 1994). Ca urmare, aşa cum arăta Mearsheimer (1990) era de
aşteptat să aibă loc o scădere a impulsurilor spre cooperare după dispariţia
războiului rece şi a protecţiei SUA. Neorealismul nu a putut explica de ce lucrurile
nu au stat aşa, înregistrându-se de fapt un progres al integrării europene. Încercarea
lui Grieco (1995) socotea că integrarea era o oportunitate pentru statele mai slabe
de a-şi face auzită vocea (în contextul existenţei unor interese comune şi a unor
aranjamente de cooperare).

4. Deosebit de importantă a fost contribuţia neoliberalismului, care a pus în

evidenţă legătura între politica internă şi cea internaţională şi, în acest context,
rădăcinile interne ale preferinţelor statelor (negociate în exterior). Avem de a face
cu o dezvoltare a teoriei „preferinţelor publice”, formulate de James Buchanan
(vezi şi rolul ideilor lui Mancur Olson). Din această perspectivă, noua etapă a
integrării europene inaugurată de SEA a apărut datorită intereselor celor mai
puternici actori în jurul unei abordări neoliberale (Moravcsik, 1991).
→ Analiza liberală interguvernamentalistă (Moravcsik, 1993, 1998) (sau
interguvernamentalismul liberal) s-a impus în anii ’90 ca teorie principală
cu privire la integrarea europeană. Ca şi Hoffmann, Moravcsik a pornit
de la critica neofuncţionalismului, inclusiv de la ceea ce autorii

71
 neofuncţionalişti identificaseră drept puncte slabe ale acestei orientări,
subliniind necesitatea unei „noi construcţii teoretice”, care să poată
explica mai bine „răspunsurile naţionale” la „interdependenţa
internaţională”, transferul de autoritate către CE/UE şi complexitatea
luării deciiilor politice în cadrul CE/UE. „Noua construcţie teoretică”
avută în vedere pleacă de la teoria realistă (statele sunt actori raţionali),
dar se desprinde de aceasta, adoptând un model pluralist al politicii
interne / punând în evidenţă importanţa procesului intern de formare a
politicilor comune: rezultatul este o abordare care combină a) o teorie
liberală referitoare la formarea preferinţelor statelor membre, b) o
interpretare interguvernamentală a negocierilor care au avut sau au loc la
nivelul CE/UE, şi c) o perspectivă instituţionalistă asupra aranjamentelor
şi a angajamentelor reciproce (a credibilităţii lor) ale guvernelor tărilor
membre (rolul instituţiilor internaţionale – europene în crearea acestora)60.
Această abordare a insistat asupra importanţei puterii de negociere a
actorilor statali, a rolului compensaţiilor reciproce, a modului în care se
constituie agendele de negociere şi pachetele de acorduri şi a impactului
stimulentelor funcţionale în direcţia instituţionalizării (delegării de puteri
instituţiilor supranaţionale).
→ În contextul „interguvernamentalismului liberal” integrarea europeană
este văzută ca un „two-level game”. Primul nivel se referă la formarea
preferinţelor naţionale (rolul politicii interne, competiţia pentru influenţa
politică, coaliţii etc.); al doilea are în vedere interacţiunea strategică dintre
state (negocierea interguvernamentală), în legătură cu care instituţiile
(europene) au un rol esenţial facilitând şi modelând negocierea.
→ Integrarea internaţională întăreşte statul: el are informaţia necesară, el
negociază şi apoi ratifică intern rezultatele obţinute.
→ Interguvernamentalismul neoliberal susţine că, în cadrul UE, statele
continuă să îşi urmărească interesele într-un „mediu anarhic”, modificat
însă sensibil de prezenţa instituţiilor. În acest context, Moravcsik (1993) a
subliniat că statele utilizează integrarea europeană (cadrul instituţional
oferit de acesta) pentru a-şi promova interesele; ele beneficiază de fapt de
mediul instituţional al UE în scopuri de legitimare internă şi urmărire a
preferinţelor, iar aceasta se referă atât la instituţiile supranaţionale
(Comisia, Parlamentul etc.), cât şi la cele interguvernamentale (Consiliul
de Miniştri).

60
Vezi H.Wallace, W.Wallace, M.A.Pollack, op.cit., p.17

72
5. Interguvernamentalismul liberal a adus argumente importante în sprijinul
concluziei că opţiunile majore în favoarea integrării europene au fost, în primul
rând, un rezultat al preferinţelor guvernelor naţionale şi au reflectat puterea
relativă de negociere a statelor; de asemenea, că delegarea de autoritate la nivelul
supranaţional s-a făcut în măsura şi în termenii acceptaţi de statele membre şi, în
sfârşit, că preferinţele naţionale au fost legate în bună măsură de agenda intereselor
economice. Totuşi, aşa cum s-a subliniat în mai multe rânduri, nu este deloc sigur
că analiza ansamblului deciziilor luate în cadrul UE (sau a altor studii de caz decât
cele alese de Moravcsik – care, toate, au în vedere doar negocieri
interguvernamentale, se referă la integrarea economică şi la decizii ce au necesitat
acordul unanim al statelor membre) ar duce doar la această concluzie61. De altfel,
însuşi Moravcsik, ca şi alţi autori au amendat serios concentrarea asupra nivelului
statal (de sorginte realistă) prin includerea politicii interne în analiza formării
preferinţelor naţionale şi în general a comportamentului statelor ca actori în spaţiul
UE („jocul pe două nivele”: intern şi extern); să spunem, în plus, că studiile
întreprinse din alte perspective au pus în evidenţă, aşa cum arătam, intervenţia altor
instanţe sau factori sau intersecţii mult mai complexe de influenţe, accentuând în
esenţă ideea că relaţiile internaţionale şi politicile interne sunt legate în mod intim
şi trebuie cuprinse împreună în explicarea organizării şi funcţionării spaţiului UE.

6. Noul instituţionalism a dezvoltat această abordare, subliniind rolul

instituţionalizării complexe a UE: statele (guvernele) crează instituţii
supranaţionale → acestea operează în limitele stabilite de preferinţele statelor
membre → instituţiile supranaţionale structurează însă, în timp, preferinţele
acestora (influenţează comportamentului lor) → diferenţele între statele membre
oferă oportunităţi pentru dezvoltarea adgendei supranaţionale şi intensificarea
activităţii pe acest palier. (Pollack, 1996 , 1997).

Putem vorbi, de asemenea, de o contribuţie „confederalistă” şi „consociaţionistă” la

rafinarea explicaţiei privind integrarea europeană, prin evidenţierea:
→ Asocierii voluntare pentru a crea pieţe mai mari;
→ Repartiţiei consensuale a puterii în UE, cu menţinerea autonomiei statelor
membre.

61
Vezi F.Scharpf, Governing in Europe. Effective and Democratic?, Oxford Univ. Press, Oxford, 1999, p.165

73
7. Merită subliniată şi analiza integrării europene (dezvoltarea capacităţii de
guvernare la nivel european) în legătură cu efectul presiunilor de jos şi de sus
(Wallace, 1996).
→ De sus: presiunile externe rezultate din fenomenul globalizării care
afectează autonomia statului şi capacitatea sa de acţiune. Mai ales
momentul 1984-86 este de discutat în acest cadru.
→ Forţele interne (presiuni de jos) împing statul în negocieri pro-integrative.

8. De o deosebită utilitate s-a dovedit studiul procesului de „europenizare”,

desfăşurat în contextul lărgirii UE către zona ECE. Aceasta a transformat
instituţiile, practicile politice naţionale, precum şi structurile economice din ţările
foste comuniste în acord cu aquis-ul comunitar, cu valorile, normele şi standardele
europene şi în general cu criteriile stabilite la Copenhaga. Mecanismele puse în
funcţiune în cadrul acestui proces au generat importante schimbări în direcţia
democratizării şi modernizării, al diferenţierii nivelelor de autoritate şi administrare
– de pildă, în legătură cu politica regională europeană, cu utilizarea fondurilor
europene – în planul practicilor sociale şi al identităţilor asumate de cetăţeni.
Analiza procesului de „europenizare” a întărit concluzia complexităţii sistemului
politic al UE, ca sistem cu niveluri multiple de guvernare.

9. Abordările teoretice dezvoltate începând din anii ’90 au pus în evidenţă faptul că
UE este mai mult decât o organizaţie internaţională; ea presupune „a mature
internal politics” sau „normal politics”. Este necesar să înţelegem implicaţiile
faptului că UE este puternic instituţionalizată.
→ Perspectiva clasică interguvernamentalistă, potrivit căreia UE este un forum
pentru negocieri interstatale (oferind bunuri colective prin schimburi înalt
instituţionalizate), s-a dovedit a fi necorespunzătoare. Aceasta a susţinut că
actorii subnaţionali (substatali) ar exercita influenţă doar prin structurile
politice interne; policy-making în cadrul UE s-ar face doar prin negocierea
între state sau delegări circumscrise de autoritate. În realitate, „EU has
become a genuine polity” iar în interiorul său se face politică transnaţională.
→ În acelaşi timp, UE trebuie localizată în sistemul internaţional. Avem nevoie
de o perspectivă care să combine RI cu politica comparată, depăşind în
acelaşi timp viziunea westphalienă asupra sistemului internaţional. Să
menţionăm aici:
→ Utilizarea teoriei regimurilor pentru analiza UE

74
 → Noile contribuţii datorate abordării constructiviste: de ex. politica
europeană de securitate şi apărare şi în general politica externă comună
este un proces interguvernamental, dar trebuie analizată şi dintr-o altă
perspectivă: „the governance regime of CFSP” (norme şi reguli în
dezvoltare)
→ Analiza etajului extern: UE apare la nivel global prin a) politica
comercială; b) cooperarea pentru dezvoltare, c) politica externă, de
securitate şi apărare, d) politica europeană de vecinătate, e) dialogul
interregional, f) politica în domeniul mediului. Deşi există produse
„externe” ale UE, ele nu rezultă dintr-un proces de decizie unificat, ci în
contextul unui interguvernamentalism complex, la care se adaugă logica
internă (politică şi administrativă) a procesului european de iniţiere,
pregătire şi elaborare a deciziilor. Fără îndoială, UE nu arată ca un stat.
Este percepută ca o „prezenţă” în RI. De aici distincţia care s-a făcut –
fără a aduce clarificări semnificative – între „actor” şi „prezenţă” (Hill,
1994). Hill vorbeşte de UE ca despre un subsistem al RI. Există un impact
normativ şi coeziv european asupra RI. UE „generează” relaţii
internaţionale62.
→ Există însă paşi spre crearea unei identităţi internaţionale a UE, care este
percepută ca atare. Este vorba de impactul politicilor, reglementărilor şi
standardelor europene asupra pieţei mondiale (producţie şi comerţ), de
politica în domeniul securităţii şi apărării, operaţiunile de menţinere a
pacii, de politica de mediu.
→ Este totuşi dificil să vorbim despre „interese specifice ale UE” - pare să
fie vorba mai degrabă de o interacţiune a intereselor sub nivelul UE:
statele naţionale deţin controlul. A se vedea situaţia în privinţa asigurării
securităţii energetice a UE (abordarea bilaterală a relaţiei cu Rusia etc.).
→ Structura globală (economică şi de securitate) acţionează în direcţia
întăririi identităţii UE. Chiar criza economică şi financiară actuală a
generat presiuni în această direcţie, dar şi efecte contrare.
→ Wallace (1996) a analizat integrarea europeană ca efort european de a
rezista globalizării (printr-o formă de guvernare regională).

10. Putem spune, în concluzie, că perspectivele teoretice asupra UE se dezvoltă

astăzi ca subcapitole ale mai multor teorii şi domenii care privesc procesul de
62
Vezi discuţia despre „europenizare” (în legătură cu procesul de extindere a UE către zona ECE) şi despre UE ca
„putere normativă”, la care ne-am mai referit.

75
decizie, politica internă, instituţiile şi regimurile, relaţiile internaţionale şi ordinea
mondială. Utilizând toate aceste abordări putem înţelege mai bine originalitatea şi
complexitatea sistemului politic european, precum şi problemele cu care se
confruntă acum acest sistem.
→ Se poate vorbi în acest context de indeterminarea viitorului sistemului
politic european. Acest lucru este accentuat de starea de fapt a procesului
european: de indecizia, amânările sau eşecurile unificării politice; de
compromisurile pe care le-a prilejuit negocierea Tratatului de la
Lisabona, iar acum – criza economică şi financiară cu care se confruntă şi
pe care trebuie să o gestioneze UE, prezervând un echilibru fragil între
reacţia instituţională şi politică (de guvernare) supranaţională şi interesele
şi abordările naţionale (mai ales la nivelul „celor mari”). Astfel, rămâne
intactă întrebarea dacă atribuţiile, acţiunea şi impactul Comisiei Europene
înseamnă că avem deja un guvern european – iar răspunsul este în mare
măsură negativ; în legătură cu parlamentul european întrebarea este:
avem de a face cu un „parlament” în devenire sau cu o organizaţie de tip
nou în cadrul unui „sistem politic post-parlamentar”?
→ Echivocul sistemului politic european nu a fost în nici un fel risipit: UE
rămâne blocată între Europa interguvernamentală şi Europa federală.

11. După unii autori, abordarea interguvernamentalistă a realizat – nu în teorie, ci

în politică, „pe teren” – tot ce putea tolera, în cadrul procesului european, ca
„soluţie comunitară”. Până acum s-a acceptat toată „politica necesară unei pieţe
comune”, nu mai mult.
→ S-a apreciat uneori că Tratatul de la Nisa este de fapt „constituţia” dorită
de neoliberalism = cea a „impotenţei politicii”.
→ În acelaşi timp au fost subliniate consecinţele importante ale faptului că
avem o „piaţă unică”: aceasta are reguli comune, adoptate la nivelul unde
funcţionează această piaţă – şi anume – cel al UE. De aici necesitatea unei
puteri supranaţionale; interguvernamentalismul nu poate produce aceste
reguli, pentru că statele consideră că asta este o problemă de suveranitate
naţională. Ca urmare, depăşirea „frontierei” s-a produs dincolo de
resursele şi soluţiile oferite de interguvernamentalism.
→ Ultimii ani au arătat dificultăţile sistemului instituţional european de a
face faţă concomitent celor două provocări: a) trecerea la uniunea politică
(aprofundarea); b) lărgirea.

76
 → Ca să nu mai vorbim de dilema privind o viitoare extindere: până unde se
întinde Europa (UE)? Avem nevoie de o definiţie geografică şi istorică
sau de una politică?
→ Aşa cum am arătat în mai multe rânduri, provocarea fundamentală cu
care avem de a face astăzi este ce vor europenii „să facă împreună”?
Rămâne UE un „obiect politic neidentificat” (Delors)? Tratatul de la
Lisabona – „un tratat simplificat foarte complicat”, cum remarca Jean
Claude Junker, cu o mulţime de anexe, protocoale şi declaraţii – a dat un
răspuns care mai degrabă amână decizia: de aceea nu avem o constituţie
de tip federal; din tratat a fost eliminată simbolistica UE, ca şi orice
referire la „constituţie” şi au dispărut termenii de „lege” şi „lege cadru”
(utilizându-se în continuare denumirea de „directivă”, „regulament”,
„pilonii” şi „comunităţile” etc.); avem o listă restrictivă a domeniilor în
care se aplică principiul majorităţii calificate; s-a renunţat la denumirea de
„ministru de externe”, iar postul („Înalt reprezentant pentru politică
externă”) „nu va interfera cu responsabilitatea statelor membre în ceea ce
priveşte formularea şi implementarea politicilor externe”. Tratatul a
realizat însă un compromis în favoarea soluţiilor funcţionale cerute de
însuşi procesul european: se păstrează personalitatea juridică a UE,
cooperarea întărită şi cooperarea structurată; a fost creat SEAE – serviciul
diplomatic al UE – ca organism al UE autonom din punct de vedere
funcţional şi avem noul sistem de vot bazat pe dubla majoritate calificată
(QMV). UE se defineşte ca o comunitate politică căreia i s-au atribuit
„des compétences qui relèvent par nature des Etats, des compétences
régaliennes de compétences relevant de la souveraineté nationale ont
exigé la modification des Constitutions nationales”63. Totuşi, construcţia
europeană a implicat o disociere între recunoaşterea unei „ordini juridice
constituţionale” şi evoluţia spre o „structura etatică”. Aşa cum sublinia
Bertrand Mathieu, ordinea constituţională europeană rămâne „o ordine
juridică constituţională nesuverană”64.
→ Un proiect politic nou, o nouă direcţie reprezintă probabil necesitatea
resimţită cel mai puternic la sfârşitul acestui prim deceniu al secolului 21.
Sentimentul că Tratatul de la Lisabona trebuie modificat la nici un an de
la intrarea sa în vigoare (vezi reuniunea din octombrie 2010 a Consiliului
European) vorbeşte despre acest lucru, iar criza nu s-a încheiat.

63
Bertrand Mathieu, L’Union Européene: un ordre juridique democratique?, în L. Matei (ed.), Normativity,
Fundamental Rights and Legal Order in the EU, Ed. Economică, Bucureşti, 2010, p.59
64
Ibidem., p.60

77
Bibliografie

1. Jose Mannuel Barroso, The EU and the Emerging World Order –

Perceptions and Strategies, Speech/04/499, 7th ECSA World Conference,
Brussels, 30 nov. 2004
2. Iordan Gh. Bărbulescu, UE: de la economic la politic, Bucureşti,
Tritonic, 2005
3. Iordan Gh. Bărbulescu, UE: de la naţional la federal, Bucureşti,
Tritonic, 2005
4. Iordan Gh. Bărbulescu, Sitemul instituţional, Bucureşti, Tritonic,
2007
5. Iordan Gh. Bărbulescu, Procesul decizional în Uniunea
Europeană, Iaşi, Polirom, 2008
6. Iordan Gh. Bărbulescu, Dicţionar trilingv al Uniunii Europene,
Iaşi, Polirom, 2009
7. Ken Booth (ed.), New Thinking About Strategy and International
Security, London: Harper Collins, 1991.
8. Ives Boyer, La securité et la défense: le temps des militaires, în
„Questions internationales”, no. 7, mai-juin 2004.
9. Charlotte Bretherton and John Vogler, The European Union as a
Global Actor, London: Routledge, 1999.
10. Simon J.Bulmer, The Governance of the European Approach, în
„Journal of Public Policy” 13(4), 1994.
11. Michael Burgess, Federalism and Federation: A Reappaisal, în M.
Burgess and A.G. Gagnon (eds), Comparative Federalism and Federation,
Hemel Hempstead: Harvester Wheatsheaf, 1993.
12. Barry Buzan, Ole Waever & Jaap de Wilde, Security: A New
Framework for Analysis, Boulder: Lynne Rienner, 1998.
13. Barry Buzan and Ole Waever, Regions and Powers. The Structure
of International Security, Cambridge: C.U.P, 2003, cap. 11.
14. James A. Caporaso, The European Union and Forms of State:
Westphalian, Regulatory, or Post-Modern, în “Journal of Common Market
Studies”, 34(1), 1996.

78
15. James A. Caporaso, Does the E.U. Represent an n of 1?, în ECSA
Review, 10(3), 1997.
16. James A. Caporaso, Regional Integration Theory: Understanding
our past and anticipating our future, în „Journal of European Public Policy”,
no.5, 1998
17. James A. Caporaso, and John Keeler, The EU and Regional
Integration Theory, în S. Mazey and C. Rhodes (eds.), The State of the EU, vol.
3, Boulder, Co: Lynne Rienner, 1995.
18. Fr. Charillon, La France dans l’UE: une stratégie à redefinir, in
“Questions internationales” , no. 7, mai-juin, 2004.
19. Thomas Christiansen, Reconstructing European Space: From
Territorial Politics to Multilevel Governance, în K.E. Jørgensen (ed.),
Reflective Approaches to European Governance, Basingstoke: Macmillan,
1997.
20. Renaud Dehousse, La Commission européenne et la governance
de l’Europe élargie, în “Questions internationales”, no. 7, mai-juin, 2004.
21. Karl W. Deutsch, The Nerves of Government: Models of Political
Communication and Control, New York: Free Press of Glencoe, 1963.
22. Karl W. Deutsch, Nationalism and Social Communication, 2nded,
Cambridge, Ma: MIT Press, 1966.
23. Karl W. Deutsch, The Analysis of International Relations,
Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1968.
24. Karl W. Deutsch et al., Political Community and the North Atlantic
Area, Princeton, NJ: PUP, 1957.
25. Desmond Dinan, Ever Closer Union? An Introduction to the
European Community, Basingstoke: Macmillan, 1994.
26. Gabriela Drăgan, UE între federalism şi interguvernamentalism.
Politici comune ale UE, Bucureşti, Ed. ASE, 2005.
27. Jacques Dumaine, La naissance du plan Schuman (1950), în
“Questions internationales”, no. 7, mai - juin 2004.
28. Jacqueline Dutheil de la Rochère, Une Constitution pour l’Europe
èlargie, în “Questions internationales”, no. 7, mai - juin, 2004.
29. Amitai Etzioni, Political Unification: a Comparative Study of
Leaders and Forces, New York: Holt, Rinehart and Winston, 1965.

79
30. Robert Frank, La construction de l’Europe: une histoire cyclique,
în “Questions internationales”, no. 7, mai – juin 2004.
31. Carl J. Friedrich, Trends in Federalism in Theory and Practice,
New York, Praeger, 1968.
32. Nicole Gnesotto (ed.), EU Security and Defence Policy. The First
Five Years (1999-2004), Paris, EU Institute for Security Studies, 2004
33. Joseph M. Grieco, The Maastricht Treaty, Economic and Monetary
Union and the Neo-Realist Research Programme, în “Review of International
Studies”, 21(1), 1995.
34. Martin Griffits, Relaţii internaţionale: şcoli, curente, gînditori,
Bucureşti, Ed. Ziua, 2003.
35. A.J.R.Groom and Paul Taylor (eds.), Functionalism: Theory and
Practice in International Relations, London, Univ. of London Press, 1975
36. Ernst B. Haas, International Organization: The European and the
Universal Process, în“International Organization”, 15, 1961.
37. Ernst B. Haas, Beyond the Nation State: Functionalism and
International Organization, Stanford, S.U.P., 1964.
38. Ernst B. Haas, The Uniting of Europe: Political, Social and
Economic Forces 1950 – 1957, 2nded., Stanford, S.U.P., 1968.
39. Ernst B.Haas, The Study of Regional Integration, în L.N. Lindberg
and S.A. Scheingold (eds), European Integration: Theory and Research,
Cambridge, Ma: H.U.P., 1971.
40. Ernst B. Haas, The Obsolescence of Regional Integration Theory,
Berkeley: Institute of International Studies, 1975.
41. Ernst B. Haas, Turbulent Fields and the Study of Regional
Integration, în “International Organization”, 30(2), 1976.
42. Ernst B. Haas and P.C. Schmitter, Economics and Differential
Patterns of Political Integration, în “International Organization”, 18(4), 1964.
43. Birthe Hansen (ed), European Security 2000, Copenhagen:
Political Studies, Press, 1995.
44. Christopher Hill, The Capability expectation gap, or
conceptualizing Europe’s international role, în S. Bulmer and A. Scott (eds),
Economic and Political Integration in Europe: International Dynamics and
Global Context, Oxford: Blackwell, 1994.

80
45. Simon Hix, The Study of the European Community: the Challenge
to Comparative Politics, în “West European Politics”, 17(1), 1994.
46. Simon Hix, The Political System of the E.U., Basingstoke:
Macmillan, 1999.
47. Stanley Hoffmann, The European Process at Atlantic
Crosspurposes, in “Journal of Common Market Studies”, 3, 1964.
48. Stanley Hoffmann, Obstinate or Obsolete? The Fate of the Nation
State and the Case of Western Europe, în “Daedalus”, 95, 1966.
49. Diana-Camelia Iancu, Uniunea Europeană şi Administraţia
Publică, Iaşi, Polirom, 2010
50. Judith Kelly, New Wine in Old Wineskins: Promoting Political
Reforms Through the New European Neighbourhood Policy, în „Journal of
Common Market Studies”, vol.44, no.1, 2006
51. Robert O. Keohane and Joseph S. Nye (eds), Transnational
Relations and World Politics, în “International Organization”, 25(3), 1971
(special issue).
52. Robert O. Keohane and Joseph S. Nye, International
Interdependence and Integration, în F. Greenstein and N. Polsby (eds),
Handbook of Political Science, vol. 8, Reading, Ma: Addison-Wesley, 1975.
53. Robert O. Keohane and Joseph S. Nye, Power and
Interdependence, Boston, Ma: Little, Brown and Co., 1977.
54. Preston King, Federalism and Federation, London: Croom Helm,
1982.
55. Maxime Lefebvre, L’Union europèenne, “puissance tranquille”?,
în “Questions Internationales, no. 7, mai – juin 2004.
56. Leon N. Lindberg, The Political Dynamics of European Economic
Integration, Stanford S.U.P., 1963.
57. Leon N. Lindberg, The European Community as a Political System,
în “Journal of Common Market Studies”, 5(4), 1964.
58. Leon N. Lindberg and Stuart A. Scheingold, Europe’s Would - Be
Polity: Patterns of Change in the European Community, Englewood Cliffs, NJ:
Prentice Hall, 1970.
59. Giandomenico Majone, A European Regulatory State?, în J.
Richardson (ed), EU: Power and Policy Making, London: Routledge, 1996.

81
60. Ian Manners, Normative Power Europe: A Contradiction in
Terms?, în „Journal of Common Market Studies”, vol.40, no.2, 2002
61. Lucica Matei (ed.), Normativity, Fundamental Rights and Legal
Order in the EU, Bucureşti, Ed. Economică, 2010
62. Gary Marks, Does the EU Represent an n of 1?, în “ECSA
Review”, 10(3), 1997.
63. Gary Marks et al, European Integration from the 1980’s: State
Centric vs Multi-Level Governance, în “Journal of Common Market Studies”,
34(3), 1996.
64. Gary Marks et al., Governance in the E.U., London: Sage, 1996.
65. John J. Mearsheimer, Back to the Future: Instability in Europe
after the Cold War, în “International Security”, 15(1), 1990.
66. Giles Merritt, Shaping Europe’s global role I: Why the EU badly
needs a new political narrative, în „Europe’s World”, Autumn 2010
67. Andrei Miroiu, Radu S. Ungureanu (coord), Manual de relaţii
internaţionale, Iaşi, Polirom, 2006.
68. David Mitrany, The Functional Theory of Politics, London: Martin
Robertson, 1975.
69. Andrew Moravcsik, Negotiating the SEA, în R. O. Keohane and S.
Hoffmann (eds), The New European Community, Boulder, Co: Westview Press,
1991.
70. Andrew Moravcsik, Preferences and Power in the European
Community: A Liberal Intergovernmentalist Approach, în “Journal of Common
Market Studies”, 31(4), 1993.
71. Andrew Moravcsik, The Choice for Europe. Social Purpose and
State Power from Messina to Maastricht, Cornell Univ. Press, Ithaca, New
York, 1998.
72. Joseph S. Nye, Patterns and Catalysts in Regional Integration, în
“International Organization”, 19(4), 1965.
73. Joseph S. Nye, Comparing Common Markets: A Revised Neo-
Functionalist Model, în N.L. Lindberg and S. A. Scheingold (eds), op.cit.
74. Franck Petiteville, “Union dans les relations internationals: du
soft power à la puissance?, în “Questions internationales”, no. 7, mai - juin,
2004.

82
75. John Pinder, European Community: The Building of a Union,
Oxford, Oxford University Press, 1991.
76. Mark A. Pollack, Creeping Competence: An Expanding Agenda of
the European Community, în “Journal of Public Policy”, 14(2), 1994.
77. Mark A. Pollack, The New Institutionalism and EC Governance, în
“Governance”, 9(4), 1996.
78. Mark A. Pollack, Does the EU Represent an n of 1?, în “ECSA
Review”, 10(3), 1997.
79. Donald J. Puchala, Integration Theory and the Study of
International Relations, în R. W. Merritt and B. M. Russett (eds), From
National Development to Global Community, London: George Allen and
Unwin, 1981.
80. Jeremy J. Richardson, Actor –Based Models on National and EU
Policy Macking, în H. Kassim and A. Menon (eds), The EU and National
Industrial Policy, London: Routledge, 1996.
81. Ben Rosamond, Theory of European Integration, Basingstoke:
Palgrave Macmillan, 2000.
82. Alberta M. Sbragia (ed), Euro-Politics, Washington DC: Brookings
Institution, 1992.
83. Fritz W. Scharpf, Governing in Europe. Effective and
Democratic?, Oxford, Oxford Univ. Press, 1999
84. Philippe C. Schmitter, Examining the Present Euro-Polity with the
Help of Past Theories, în G. Marks et. al. (eds.), Governance in the European
Union, London: Sage, 1996
85. Helene Sjursen, The EU as a «Normative Power»: how can this
be?, în „Journal of European Public Policy”, vol.13, no.2, March 2006
86. Alec Stone Sweet, What is a Supranational Constitution?: An
Essay in International Relations Theory, în “Review of Politics”, 56(3), 1994.
87. Susan Strange, State şi pieţe, Iaşi, Institutul European, 1997.
88. Susan Strange, Retragerea statului, Bucureşti, Editura Trei, 2002.
89. Paul Taylor, International Organizations in the Modern World: the
Regional and the Global Process, London: Pinter, 1993
90. Jeppe Tranholm Mikkelsen, Neofunctionalism: Obstinate or
Obsolete?, în “Milenium: Journal of International Studies”, 20(1), 1991.

83
91. Henrik Ulterwedde, L’Allemagne en quête de noveaux repères, în
“Questions internationales”, no. 7, mai – juin, 2004.
92. Alvaro Vasconcelos (ed.), What ambitions for European Defence
in 2020?, Paris, European Union Institute for Security Studies, 2009
93. Liviu Voinea, Instituţii ale UE: Integrare, Europenizare,
Regionalizare, Bucureşti, Ed. Politeia, 2005.
94. Hellen Wallace, William Wallace, Mark A. Pollack, Elaborarea
politicilor în UE, ed. a 5-a, Bucureşti, Institutul European din România, 2005.
95. Kenneth Waltz, Theory of International Politics, New York:
McGraw Hill, 1979.
96. * * * European Union Foreign, Security and Defence Policy. Basic
Documents,
RIIS, “Nicolae Titulescu”, Bucharest, 2003.

84