Modernitate - Postmodernitate

Istoria culturii secolului al XX-lea care pentru noi începe şi se încheie mai devreme
decâ t ne spune cronologia oficială , oricâ t de diversă ar fi fost ea, a avut o temă directoare
unificatoare: apariţia modernismului și impactul acestuia asupra unor domenii cum ar fi
arta sau filozofia.

Modernismul s-a conturat la inceputul seculului XX câ nd artiştii s-au revoltat

împotriva tradiţiilor academice şi istorice impuse şi considerate standard ale secolelor
anterioare, începâ nd cu cele ale secolului al XIV-lea şi culminâ nd cu rigiditatea
academismului secolului al XIX-lea. Unii istorici ai artei împart secolul al XX-lea în perioada
modernă şi cea postmodernă , pe câ nd alţii le vă d ca două perioade ale aceleiaşi ere
artistice. Moderniştii au crezut că prin refuzarea tradiţiei ar fi putut descoperi noi şi
radicale feluri de a crea "un altfel de artă ”. Artiştii abstracţi, inspiraţi de mişcarea
impresionistă şi de lucră rile lui Paul Cézanne şi Edvard Munch, au pornit conceptual de la
presupunerea că atâ t culoarea câ t şi forma - nu reprezentarea lumii naturale - sunt
elementele esenţiale ale artei vizuale. Astfel, Wassily Kandinsky, Piet Mondrian şi Kazimir
Malevich au încercat să redefinească arta ca şi aranjamentul culorii pure ”.

1
Mondrian –Tabloul nr.2, Compozitia nr. VII, 1913.
 Dezvoltarea fotografiei a afectat puternic acest aspect al modernismului, fiindcă nu
mai era nevoie de funcţia pur descriptivă ale niciuneia din artele vizuale. Aceşti artişti
modernişti au crezut cu tă rie că prin refuzarea reprezentă rilor reale şi materiale, arta va
trece de faza materialistă şi va intra într-una spirituală .2
Modernismul a apă rut într-o formă embrionară la mijlocul secolului al XIX-lea, ca
expresie a sentimentelor ambigue pe care unii intelectuali şi artişti influenţi le-au nutrit în
faţa convergenţei neliniştitoare a schimbă rilor sociale, economice şi culturale, denumite în
mod generic „modernizare. Modernismul a apă rut ca o formă de rezistenţă pe care aceşti
artişti şi intelectuali se simţeau obligaţi să o adopte faţă de tot ceea ce ei credeau că poate
să apară în orizontul apropiat. Înainte de a deveni ceva elaborat sub forma unei estetici –
care presupunea crearea unor noi coduri culturale şi a unor moduri noi de reprezentare
modernismul a fost, deci, o atitudine care s-a generalizat în timp, luâ nd forma unei
sensibilită ţi colective. Datorită faptului că această sensibilitate a dat naştere pe de o parte,
unor afinită ţi comune şi, pe de altă parte, unor adversită ţi comune, se poate vorbi despre o
mişcare, dar asta numai atâ ta vreme câ t nu se înţelege prin aceasta o organizaţie, o grupare
constituită în mod oficial. Modernismul trebuie distins în această privinţă de grupă rile cu o
conştiinţă de sine mult mai accentuată , pe care le asociem îndeobşte cu avangarda. Acestea
s-au constituit ca un avanpost al modernismului, cu precizarea că , dacă toţi avangardiştii
sunt modernişti, nu toţi moderniştii au aparţinut unor grupă ri de avangardă şi nici nu au
simpatizat cu idealurile şi mai ales cu metodele acestora. Una dintre tră să turile care revin
permanent în discuţia purtată în jurul modernismului este cea care susţine că acesta se află
într-o relaţie specifică , dar contradictorie cu modernitatea socială şi cu cea culturală sau
estetică . Modernismul nu doar că încheie modernitatea, ci accentuează toate contradicţiile
acesteia: el adâ nceşte individualismul european, împingâ ndu-l pâ nă la limitele extreme ale
autoreflexivită ţii, particulariză rii şi alienă rii, a tendinţelor impersonale în cultură şi
societate.

O problemă cu care putem spune că s-a confruntat modernismul este aceea ca a impus o
societate modernă , în tehnologie, artă , educaţie a apă rut o ruptură faţă de tradiţia culturală
umanistă occidentală sau putem spune a fost doar o reconstruire a venerabilelor idei ale

2
Theodor W., Teoria estetică, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005, pagina 62.
acesteia. , atâ t modernismul câ t şi avangarda, se opun ideologiei realismului care pretinde
că oferă o explicaţie raţională a lumii. Ambele provoacă structurile narative şi construcţiile
raţionaliste convenţionale prin care realitatea este interpretată , pentru a face modelele
realiste ale lumii mai puţin evidente sau naturale. În locul unui adevă r etern, modernismul
şi avangarda istorică oferă doar perspective, conjecturi şi semnificaţii provizorii care sunt
oferite ca ambigue, instabile şi deschise îndoielii. Această incertitudine caracterizează
perioada modernistă în întregul ei. Totuşi, în ciuda similarită ţilor privind ră spunsul dat
modernită ţii, persistă sentimentul că între cele două există o diferenţă fundamentală . În
cazul modernismului, modelele şi formele artistice moştenite sunt respinse în primul râ nd
datorită incapacită ţii realismului secolului al XIX-lea de a-şi asuma noile zone ale
experienţei.3 În dezvoltarea tehnică de noi metode şi forme estetice cu menirea de se ajusta
la schimbă rile sociale, modernismul reflectă încrederea burgheziei în tehnologie şi progres
social, precum şi credinţa că , pe mă sură ce lumea modernită ţii devine tot mai complexă , se
vor dezvolta mijloace tot mai moderne pentru reprezentarea corespunză toare a acesteia.
Prin contrast, avangarda abandonează realismul nu datorită limitelor sale formale sau
convenţionalită ţii metodelor sale, ci mai degrabă datorită conotaţiilor sale ideologice.
Obiectivul avangă rzii nu e doar cel de a înregistra experienţa modernită ţii, ci, lucru mai
important, de a deconstrui această experienţă expunâ nd acele criterii raţionale în jurul
că rora modernitatea este organizată şi de a face acest lucru fă ră a că dea într-un fetişism
stilistic şi tehnic. Odată cu avangarda, spre deosebire de modernism, avem de-a face cu
conştientizarea constrâ ngerilor instituţionale şi cu funcţionarea socială a operelor sale,
care constituie preocuparea sa majoră .

Este evident că „modernismul nu se simte acasă în modernitate”, întregul să u

discurs fiind centrat pe chestionarea modalită ţilor artistice sau a practicilor sociale ale
secolelor XIX şi XX. Explozia acestor contradicţii, accentuate în modernism, vor scoate
umanitatea în afara modernită ţii ca atare, împingâ nd-o înspre era numită în mod comun
postmodernă .

Acolo unde moderniştii au sperat să scoată la lumină universaliile sau fundamentele

artei, postmodernismul incearcă să le detroneze, să imbră ţişeze diversitatea şi contradicţia.
3
Micheli, Mario, Avangarda artistică a secolului XX, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968
O abordare postmodernă a artei respinge distincţia dintre arta joasă sau inaltă . Respinge de
asemenea graniţele rigide şi favorizează amestecul de idei şi forme. Parţial datorită acestei
respingeri el promovează parodia, ironia, scrisul jucă uş pe care unii teoreticieni o
denumesc jouissance. Spre deosebire de arta modernă , cea postmodernă nu priveşte
această fragmentare ca pe un soi lipsă deloc dezirabilă ci o celebrează . Pe mă sură ce tonul
grav ce insoţea actul de că utare a adevă rului este inlă turat el este inlocuit prin “joc”.

Postmodernitatea, atacand elitele modernismului, a că utat o conexiunea mai

puternică cu un public mai amplu. Aşa numita accesibilitate a devenit un punct central al
disputei in chestiunea valorii artei postmoderne. A imbră ţişat de asemenea amestecul
cuvintelor cu arta, colajul şi alte mişcă ri din modernism intr-o incercare de a multiplica
mediile şi mesajele.4 Foarte multe elemente se centrează pe o schimbare in alegerea
temelor, artiştii postmoderni privesc mass-media ca o temă fundamental pentru artă , şi
folosesc forme,stropi, materiale- cum ar fi monitoare video, artă ready-made sau descrieri
ale unor obiecte mediatice, ca puncte focale ale operelor lor. Andy Warhol este un exemplu
al artei postmoderne in acţiune, prin modul in care işi aproprie simboluri populare comune
şi artefacte culturale gata fă cute, aducind ceea ce altă dată era considerat trivial pe terenul
artei inalte.

5
.
Atitudinea critică a postmodernismului este impletită cu aprecierea unor opere
precedente. Astfel operele mişcă rii dadaiste primesc o recunoaştere ca şi ale autorului de

4
McHalle, Brian, Postmodernist Fiction, London, 1987, pagina 76.
5
Andy Worhol – Sigmund Freud
colaje, Robert Rauschenberg, a că rui operă a fost iniţial considerată lipsită de importanţă in
anii 50, dar care a devenit unul dintre precursorii mişcă rii prin anii 80. Postmodernismul a
ridicat in rang cinematograful şi discuţiile despre acesta, plasandu-l in randul celorlalte
arte frumoase. Şi aceasta din dublul motiv al ştergerii graniţei dintre artele joase şi cele
inalte, şi a recunoaşterii faptului că cinema-ul poate crea aparente inselatoare pe care mai
tarziu le-au preluat şi celelalte arte.
Postmodernitatea în adevară tul sens al cuvâ ntului se definește prin larga deschidere
că tre toate stilurile, că tre arta tuturor timpurilor, indiferent de zona geografică și chiar
indiferent de valoarea acesteia. Totuși creatorul postmodern se distinge net de artistul
conservator, el avâ nd ca punct de plecare experiența modernă , pe care aspiră să o
depașească fă ră a o respinge pe de-a-ntregul, cum procedează artistul conservator. Pe de
altă parte creatorul postmodern și artistul conservator nu reprezintă decâ t extremele
frontului creator ale artei contemporane, între aceste extreme există numeroase nuanțe ale
concepției creatoare în artă , îmbinâ nd în proporții variate lecția marilor maeștri de altă
dată cu cea a artei modern si postmoderne.6

Bibliografie:

6
D.N. Zaharia, Estetica Postmoderna I, Ed. Dosoftei, IASI, 2002, pagina 16.
-D.N. Zaharia, Estetica Postmoderna I, Ed. Dosoftei, IASI, 2002.

-Theodor W., Teoria estetică, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005.

-McHalle, Brian, Postmodernist Fiction, London, 1987.

- Micheli, Mario, Avangarda artistică a secolului XX, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968.

 Modernitate

Postmodernitate

Carstiuc Sorinel Master , Anul I.

2012