DESPRE CREDINȚĂ, CA MOD DE MĂRTURISIRE ȘI DE

TRĂIRE ASTĂZI,

Este o mare șansă să te naști într-o lume creștină, să primești harul Sfântului Botez și,
prin el, credința cea adevărată. Credința este adevărata viață. Viața păcătoasă, pătimașă, alienată,
ateistă duce pe om la disperare și descompunere, încât îi face necesară credința, împăcarea cu
Dumnezeu, pentru a se smulge din păcat și a se face sălaș al harului Duhului Sfânt.
Oricât de ademenitoare este ispita vieții păcătoase, ea duce până la urmă la abolirea
pacatului și atunci omul caută calea adevărată, pe care o găsește prin credință. Bine este a avea
harul Sfântului Botez în ceasul trezirii conștiinței, ca să știi unde să te duci; cel ce nu este
botezat, în acel moment va rătăci în deznădejde.
Credința este o componentă a sufletului, o modalitate de a fi, un mod de viață autentic în
și prin Hristos, fără de care omul nu ar putea să fie viu, în modul cel mai deplin, ca chip al lui
Dumnezeu. Credinta este un sambure mic ce creste necontenit in viata aceasta si in viata viitoare,
pana la desavarsirea omului si unirea lui, prin dragostea, cu Dumnezeu. Cine nu o are este
păgubit de cea mai nobilă dintre virtuți. Ea îl însoțește pe om în lupta cu păcatul, în deznădejdea
îndoielilor, în rătăcirea intelectului, în confruntarea cu lumea, în confruntarea cu moartea și cu
suferința, în zidirea lăuntrică, în desăvârșire și ea va fi prezentă și în iluminarea taborică, căci
Dumnezeu va rămâne mereu ascuns, cu atât mai ascuns cu cât se va realiza mai mult
transfigurarea, îndumnezeirea prin har a omului despătimit.
Pornind de la complexitatea existenței sale, omul ajunge să înțeleagă unitatea de origine a
toate: Dumnezeu. De când știm ce este atomul, putem cu mai multă luciditate să ne exraziem de
minunata sa alcătuire; de când știm ceva despre legile eredității, ne cutremurăm de taina ce le
străbate; și aflând despre începutul și sfârșitul materiei în univers, vedem mai limpede lucrarea
lui Dumnezeu. Totul, dar absolut totul duce la credință și se înfrumusețează prin credință.
Mijloacele de actualizare a credintei sunt mijloace spirituale, cum ar fi viata launtrica,
strădaniile duhovnicesti, morala, virtutea, lupta cu pacatul, inoirea launtrica, atmosfera
duhovniceasca, la care se adauga invatatura, cuvantul, creatia, studiul, stiintele, artele, munca si
altele.

1
 Credința este o problemă de mărturisire și de trăire: prin mărturisire ea se popovăduiește,
iar prin trăire se împlinește. În fața năvalei ateiste, a descompunerii morale, a haosului social, a
crezei raționaliste, a limitării științifice, a descompunerii și alienării lumii este necesară nebunia
credinței. Nebunia credinței nu este fanatism, nu este opacitate, nu este denaturare, nu este
negarea realității, ci este un plus de luciditate și de autenticitate a omului care dă certitudine
acestuia, este forța care-l face pe om împărat în lume, fiu al lui Dumnezeu. Nebunia credinței
este puternică, dar calmă, energică, dar prudentă, biruitoare, dar smerită. Credința este maica
virtuților și a cunoștinței, dar poate fi și victima unor grave erori, ca bigotismul ori fanatismul,
care întunecă si degradează conștiința, fapt pentru care este foarte importantă învățătura de
credință. De aceea credem și trăim într-un mod cât mai autentic credința în interiorul Bisericii,
căci în ea aflăm adevărata învățătură.
Valeriu Gafencu, sfîntul închisorilor, cum a fost numit, cel care L-a mărturisit pe Hristos
cu prețul vieții sale în temnițele comuniste, este o mărturie vie și un model de urmat de unire vie
lăuntrică și personală cu Hristos. Acesta mărturisește despre mărturisirea credinței astăzi, într-o
lume în care „e o rușine să fii credincios”, astfel: „prin Taina Botezului am primit harul curățitor,
iar prin ungerea cu Sfântul Mir ne-am împodobit cu toate darurile Duhului Sfânt, dar această
binecuvântată stare lăuntrică a rămas nelucrătoare în noi, fiindcă suntem creștini numai cu
numele. Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat. E o rușine să fii credincios, e
demodat să fii moral! Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie să trăiască în Duhul Sfânt toată
viața, or noi tocmai asta n-am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am păstrat credința, am suferit,
dar pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curățești lăuntric prin spovedanie și să te înnoiești
prin Sfânta Împărtășanie. Conștient deci și cu toată stăruința să te unești cu Hristos, să te faci
purtător al sfințeniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să
înfrunți păcatul până la sânge. Așa te naști din nou. Nu există cale de compromis”.
Iar în altă parte, Gafencu afirmă:„Acum trăim într-o epocă în care creștinii descoperă o
altă cale de mărturisire: a nebuniei crucii, a jertfei pentru Adevăr. Vrășmașii lui Hristos au
dezlănțuit cea mai mare și mai crudă prigoană asupra creștinilor. Calea asta e un privilegiu
spiritual de o mare frumusețe...”.
Harul credinței creștine adeverește și mărturisește autenticitatea ei față de celelalte religii
și față de provocările actuale ale societății fără de Dumnezeu astăzi, căci există un singur
Dumnezeu și un singur Adevăr, Hristos-Calea Adevărul și Viața, Cel care ne face vii și

2
mărturisitori ai Împărăției Cerurilor în societatea actuală. Credința este o întâlnire vie și
personală cu Hristos, o întâlnire nemijlocită și personală, fără de care omul nu ar fi viu în cel mai
profund sens, ar fi lipsit de izvorul vieții a toate. În experiența întâlnire cu Hristos, omul
dialoghează într-un dialog veșnic de iubire cu Creatorul a toate.
Astazi, mai mult ca oricand, este nevoie de o intoarcere la Hristos, ca necesitate absoluta
in vremurile noastre. Acest lucru este marturisit si de catre Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul in
cartea sa "Cu durere si dragoste pentru omul contemporan": "Dumnezeu ingaduie sa se face
acum o zguduitura puternica. Vin an grei. Vom avea incercari mari. S-o luam in serios, sa traim
duhovniceste. Imprejurarile ne silesc si ne vor sili sa traim duhovniceste. Si e bine sa facem asta
cu bucurie si de bunavoie, iar nu din mahnire, de nevoie. Multi sfinti ar fi vrut sa traiasca in
vremea noastra, ca sa se nevoiasca".
Voi încheia printr-o relatare din cartea lui Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, despre
felul în care un om poate trăi și mărturisi credința:
„În timpul al Doilea Război Mondial, mulți ostași sovietici purtau cruce la gât, deși nu
știau nimic despre creștinism. Știau numai că există un Dumnezeu în care au crezut moșii și
strămoșii lor, și prin urmare nu se despărțeau de aceste cruci. Chiar atunci când au ocupat
România, deși erau ca o hoardă dementă și se dedau la desfrânare, totuși în general au repectat
bisericile.
Într-un sat din Bărăgan, un soldat rus călărea singur pe câmpia dunăreană. Pe drum a
întâlnit un cortegiu funerar. Crucea și prapurii, preoții în odăjdii, mortul bocit de femei, cântările
religioase și evlavia întregului ansamblu l-au impresionat atât de puternic încât a întrebat:
-Dacă mor și eu, mă veți îngropa tot în acest fel?
-De bună-seamă, dacă ești creștin, i-a zis cineva.
-Știu că bunicii mei m-au botezat când eram mic. Altceva nu mai știu despre Dumnezeu.
-E destul, i s-a răspuns, pentru a fi înmormântat creștinește.
Rusul era profund tulburat. Sufletul său vibra. Se deschisese în el viziunea vieții veșnice.
Fără a ezita, a scos pistolul și și-a tras un glonț în cap. Cu toată lipsa de discernământ a acestui
gest, citim în el disperarea sufletului slav lipsit de credința în Dumnezeu”.