Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs nr11
Curs nr11
11
1
În acelaşi timp se recomandă ca baza geografică a unei hărţi tematice să nu cuprindă
multe detalii, întrucât abundenţa lor poate dezorienta cititorul, pentru acesta principalele
elemente urmărite fiind cele specifice. O altă cerinţă este aceea ca densitatea elementelor bazei
să fie egală pe cuprinsul hărţii.
Copierea bazei geografice se realizează după o hartă generală (topografică), întrucât
acestea asigură cea mai mare precizie geometrică.
Reprezentarea detaliilor bazei geografice se realizează în cele mai multe cazuri cu
ajutorul semnelor convenţionale folosite pentru hărţile generale.
2
geometric (esenţialmente cu rol de localizare) sunt şi alte aspecte care trebuie avute în vedere
la realizarea hărţilor tematice: aspectul calitativ, cel cantitativ şi cel dinamic.
Pentru realizarea acestor cerinţe, au fost imaginate o serie de metode de reprezentare
cartografică. De asemenea, pentru reprezentarea unor anumite aspecte cantitative, calitative şi
dinamice ale unor obiecte, fenomene şi procese, cartografia utilizează şi numeroase metode
statistice.
Figura nr. 1. Diferite semne fiziografice
În prezent cele mai utilizate semne sunt cele geometrice, sub forme diferite: cercuri,
pătrate, triunghiuri, romburi (figura nr. 2). Acestea au avantajul de a putea fi desenate uşor,
permit o localizare mai exactă şi pot fi uşor diferenţiate prin schimbarea orientării, aspectului
interior sau exterior etc.
Figura nr. 2. Diferite semne geometrice
3
Deosebirile calitative ale detaliilor se pot evidenţia nu numai prin forma semnelor
utilizate sau prin complicarea semnului (înscrierea în interiorul lui a unui alt semn), ci şi prin
schimbarea culorii semnului.
Un aspect esenţial al acestei metode este dimensionarea semnului în funcţie de
cantitatea, valoarea detaliului sau a informaţiei reprezentate. Această dimensionare poate fi
făcută într-o proporţie absolută sau relativă cu valoarea reprezentată. În primul caz, între
mărimea semnelor şi a obiectelor reprezentate trebuie să existe o proporţie absolută, la legenda
hărţii indicându-se valoarea corespunzătoare (figura nr. 3-a). În cel de-al doilea caz, când se
foloseşte o scală arbitrară, în scopul micşorării diferenţei dintre semnele cu dimensiuni minime
şi maxime, raportul dintre semne este unul arbitrar (figura nr. 3-b).
Prin metoda semnelor dimensionate se pot reprezenta aspectele dinamice ale unor fenomene,
precum şi cele structurale.
3.2. Metoda arealelor
Este o metodă cartografică prin care se evidenţiază
suprafaţa pe care se desfăşoară un anumit fenomen sau
element, aplicându-se în cazul în care acestea au o
răspândire discontinuă, întreruptă în cadrul unui teritoriu (ca
de exemplu, răspândirea unor specii de plante, animale etc.).
Suprafaţa pe care se desfăşoară elementul carto-
grafiat se evidenţiază prin închiderea ei cu o linie curbă.
Pentru a mări expresivitatea reprezentării, arealul respectiv
se colorează sau se haşurează sau se poate completa cu
diferite semne sau inscripţii (figura nr. 4). Când limita în care
se încadrează fenomenul este stabilită precis, delimitarea se
face cu o linie continuă iar în cazul în care limita nu este
precisă, se utilizează liniile punctate sau întrerupte.
3.3. Metoda fondului calitativ
Această metodă oferă posibilitatea reprezentării cali-
tative a fenomenelor cu o răspândire continuă, în cadrul unor
anumite limite. Faţă de metoda arealelor, această metodă
evidenţiază suprafeţele pe care un anumit fenomen prezintă
caracteristici diferite, calităţi diferite. Se realizează astfel o
reprezentare ce oferă o imagine clară a variaţiei spaţiale a
caracteristicilor calitative ale unui fenomen, de aceea este
des utilizată în realizarea hărţilor tipologice.
Această metodă se poate realiza fie prin fonduri
colorate, fie prin haşurare diferită (figura nr. 5). Figura nr. 4. Delimitarea arealelor
prin diferite moduri
4
Aplicarea metodei constă în
delimitarea unor suprafeţe pe care se
întâlnesc elemente din aceeaşi categorie,
după care este obligatorie clasificarea
suprafeţelor în funcţie de anumite criterii
(de exemplu pentru harta utilizării
terenurilor dintr-o anumită regiune). Se
recomandă folosirea a diferite nuanţe ale
unei singure culori deschise, pentru a
permite combinarea cu alte metode
cartografice (a semnelor dimensionate, a
liniilor de mişcare, a arealelor). Figura nr. 5. Diferite tipuri de haşuri
5
3.5. Metoda izoliniilor
Cunoscută în cartografie şi sub denumirea de metoda izartimelor (izos = acelaşi, aritmos
= număr), aceasta constă în unirea prin linii a punctelor care au aceeaşi valoare cantitativă a
fenomenului sau elementului reprezentat. Aceste linii poartă numele de izolinii sau izaritme.
Prin intermediul acestei metode poate fi reprezentat un element sau fenomen care se
desfăşoară în suprafaţă, nefiind utilizabilă în cazul celor care au o desfăşurare liniară, punctuală
sau neexprimabile la scara hărţii.
Pentru trasarea izoliniilor sunt necesare valorile unui anumit element într-un număr cât
mai mare de pe suprafaţa cartografiată, după care prin interpolare, plecând de la presupunerea
că pe distanţele cele mai scurte dintre aceste puncte desfăşurarea respectivului fenomen are o
variaţie uniformă. De exemplu, în figura nr. 8 este reprezentată metodologia obţinerii izofreatelor
(liniile de egală adâncime a apei freatice) în cazul măsurării adincimii apei în cinci sondaje
hidrogeologice.
6
Această metodă se remarcă prin faptul că, pe lângă repartiţia spaţială a unui fenomen,
asigură informaţii privitoare şi la densitatea acestuia în teritoriu (figura nr. 9).
Metoda permite reprezentarea pe aceeaşi hartă a mai multor elemente. Spre exemplu
pentru reprezentarea tuturor culturilor agricole din cadrul unui judeţ, pentru fiecare cultură în
parte se foloseşte o altă culoare a punctului sau chiar alte semne-puncte (mai rar, pătrate,
romburi, triunghiuri).
Între dezavantajele folosirii acestei metode, notăm contopirea punctelor în zonele cu
densitate mare a fenomenului reprezentat.
7
În vederea întocmirii unei cartograme este necesară clasificarea valorilor indicelui
reprezentat într-o serie de grupe, care se ordonează în ordine crescândă sau descrescândă, în
cadrul legendei hărţii. Apoi, fiecărei asemenea grupe i se ataşează o anumită culoare sau
haşură. Alegerea acestora se face respectând principiul aşa-numitei scale intensificatoare:
pentru grupa valorilor celor mai mici se alege o culoare pală sau o haşură cât mai rară cu linii
mai subţiri, iar pentru grupa valorilor celor mai mari, culoarea cea mai intensă sau haşura cea
mai groasă şi mai densă (figura nr. 10). În cazul utilizării culorilor, se recomandă tonalităţile
aceleiaşi culori iar în cazul haşurilor se recomandă linii cu aceeaşi înclinare, trasate cu grosimi
crescânde şi din ce în ce mai apropiate.
În cazul folosirii mai multor culori, se foloseşte una din jumătăţile curcubeului (de
exemplu, de la galben către portocaliu şi roşu sau către verde şi apoi albastru). Dacă se doreşte
evidenţierea valorilor situate sub şi peste valoarea medie a indicelui reprezentat, se pot folosi
ambele jumătăţi ale curcubeului, valorilor minime fiindu-le ataşate culori reci (albastru, verde
sau diferite tonalităţi ale acestora) iar valorilor maxime culori calde (portocaliu, roşu).
8
În funcţie de caracterul elementului reprezentat, prin intermediul acestei metode se pot
evidenţia aspecte ce prezintă mărimea absolută, structura sau dinamica lui. În acest scop,
fiecărei unităţi teritoriale i se întocmeşte câte o diagramă care apoi se plasează în centrul
unităţii (figura nr. 11).