1.

Definiţia Sistemului Structural

Sistem structural - ansamblul elementelor care asigură rezistenţa şi stabilitatea construcţiei sub
acţiunea încărcărilor statice şi dinamice, inclusiv cele seismice.

Elementele structurale se grupează în patru subsisteme:

• Suprastructura (S) reprezintă ansamblul elementelor de rezistență situate deasupra infrastructurii;

• Substructura (B) este zona poziționată între suprastructură și fundații;

• Fundația (F) este formată de ansamblul elementelor structurale care asigură transmiterea în bune
condiții de rezistență și stabilitate a sarcinilor exterioare la terenul de fundare;

• Terenul de fundare (T) reprezintă suportul construcției, sau volumul de rocă sau de pământ care
resimte influența construcției respective, sau în care pot avea loc fenomene care să influențeze
construcția. Substructura și fundațiile formează infrastructura construcției. Dacă substructura
lipsește, atunci infrastructura este alcătuită numai din fundații.

Factori de care depinde alegerea sistemului de fundare:

a. Sistemul structural al construcţiei.

• tipul de structură (monolită, prefabricată, pe cadre, sau pe diafragme...);

• dimensiunile elementelor ce formează atât suprastructura, cât şi substructura: deschideri, travei,

înălţimi...

• materiale preconizate a se folosi: beton, metal, zidărie...

• acţiunile transmise la nivelul superior al fundaţiei, natura lor şi combinaţiile cele mai defavorabile
în grupările fundamentale şi speciale de încărcări;

• mecanismul de disipare a energiei induse de acţiunea seismică (poziţia zonelor potenţial plastice,
eforturile transmise fundaţiilor...)

• sensibilitatea la tasări a sistemului structural.

2. Factori de care depinde alegerea sistemului de fundare:

a. Condiţiile de teren.

• proprietăţile şi structura terenului de fundare de pe amplasamentul construcţiei, stratificaţia şi

caracteristicile fizicomecanice ale pământului şi evoluţia acestora în timp;

• condiţiile de stabilitate generală a terenului în cazul ampalsamentelor în pantă cu potenţial de

alunecare;

• condiţii hidrogeologice (nivelul şi variaţia sezonieră a apelor subterane, agresivitatea şi circulaţia

apei în pământ);

• condiţiile hidrologice (poziţionarea apelor de suprafaţă, riscul de inundare, posibilitatea de

afuiere).

b. Condiţiile de exploatare ale construcţiei.

• eforturile transmise la nivelul fundaţiilor din sarcini statice, şi dinamice, combinațiile lor și
ipotezele de încărcare;

• posibilitarea pierderilor de apă sau substanţe chimice din instalaţiile sanitare sau industriale;

• încălzirea terenului în cazul construcţiilor cu degajări mari de căldură (cuptoare, furnale...);

• degajări de gaze agresive care poluează apele meteorice şi accentuează agresivitatea chimică a
apelor subterane;

• influenţa deformaţiilor terenului de fundare asupra exploatării normale a construcţiei;

• limitarea tasărilor în funcţie de cerinţele tehnologice specifice.

c. Condiţiile de execuţie ale infrastructurii.

• forma şi adâncimea săpăturii pentru realizarea fundaţiilor şi modul de asigurare a stabilităţii

acesteia;

• expertizarea construcţiilor din vecinătate ce pot fi afectate de lucrările de excavaţie a

infrastructurii (alunecarea pereţilor, afuierea sau tasarea terenului la realizarea epuismentelor...);

• sistemul de drenaje şi epuismente;

• prezenţa reţelelor de apă-canal, gaze, energie electrică, telefonie;

• impactul realizării construcțiilor în excavații adânci asupra clădirilor din vecinătate.

3. Factori ce condiţionează alegerea adâncimii de fundare:

a. Destinaţia tehnologică a construcţiei.

Adâncimea de fundare se determină în multe cazuri pe baza destinației tehnologice a construcției, a

comunicațiilor subterane, a existenței sau inexistenței subsolurilor, etc.

La clădiri cu subsoluri neîncălzite, adâncimea minim de fundare pentru pereţii exteriori este de 100
cm sub nivelul pardoselii subsolului, iar la subsolurile încălzite, de cel puţin 50 cm. Dacă terenul este
înclinat şi construcţia are o suprafaţă mică în plan, adâncimea de fundare se ia în axul construcţiei
respective.

b. Adâncimea de îngheţ.

Terenul de fundare este supus pe o anumită adâncime variațiilor sezoniere de temperatură sau altfel
spus înghețului și dezghețului. Acest factor are o mare importanță în alegerea cotei de fundare,
deoarece sub acțiunea înghețului pământul își mărește volumul producând eforturi suplimentare
asupra tălpii fundației. Pentru a evita acest efect negativ, adâncimea de fundare trebuie să
depășească adâncimea de îngheț din zonă, cu 10 - 20 cm.

Adâncimea maximă de îngheţ se exprimă prin geoizoterma de 0 0C care indică adâncimea maximă,
în cm, până la care temperaturile pot atinge valori  0 0C.

c. Capacitatea portantă a terenului şi deformabilitatea sa.

De multe ori adâncimea de fundare este dictată de valoarea capacității portante a terenului. Acest
lucru se întâmplă în special la clădirile ce transmit terenului sarcini importante (blocuri de locuit cu
cel puțin P+6 niveluri, castele de apă, rezervoare etc.). Se știe că relațiile de calcul ale capacității
portante a terenului de fundare pentru starea limită de deformații (ppl) respectiv pentru starea
limită de capacitate portantă (Rd) sunt (NP 112-2014): 𝑃𝑝𝑙 =
𝑚𝐼 (𝛾̅ 𝐵𝑁1 + 𝑞𝑁2 + 𝐶𝑁3 )
𝑅𝑑 = 𝐴′ ∙ 𝑝𝑐𝑟 = 𝐴′ ∙ (0,5 ∙ 𝛾 ∗ 𝐵′ 𝑁𝛾 𝑏𝛾 𝑠𝛾 𝑖𝛾 + 𝑞𝑁𝑞 𝑏𝑞 𝑠𝑞 𝑖𝑞 + 𝑐𝑁𝑐 𝑏𝑐 𝑠𝑐 𝑖𝑐 )

unde: q reprezintă suprasarcina de calcul care acționează la nivelul tălpii fundației, lateral față de
fundație. Prin creșterea adâncimii de fundare se mărește influența acesteia asupra valorii capacității
portante deoarece q = ·Df ( - greutatea volumică a pământului de la nivelul terenului amenajat sau
natural, până la talpa fundației).

La pământurile contractile adâncimea de fundare se va plasa sub 1,50 m pentru terenuri cu nivelul
hidrostatic subteran la o adâncime mai mică de 2,00 m şi sub 2,00 m când nivelul apei este la o
adâncime mai mare de 2,00 m. Aceste adâncimi reprezintă zonele până la care au loc variaţii
sezoniere de umiditate, ce produc variaţii de volum ale argilelor.

Pentru pământuri macroporice sensibile la umezire, adâncimea de fundare se stabileşte în funcţie de

clasa construcţiei respective, de numărul de nivele şi de poziţia fundaţiei în cadrul clădirii (minim
1,50 m pentru fundații exterioare și minim 1,00 m pentru fundații interioare).

4. Factori ce condiţionează alegerea adâncimii de fundare:

a. Cota de fundare a clădirilor învecinate.

Sunt numeroase cazurile când este necesar ca o construcție să se amplaseze în imediata apropiere a
uneia mai vechi. Fundațiile marginale învecinate se recomandă să se așeze cu tălpile la același nivel.

Dispunerea fundației noi la o cotă mai ridicată nu este admisă, deoarece presiunile ce se dezvoltă pe
talpă produc împingeri pentru care fundația existentă nu a fost dimensionată (Figura 1.6.a). Când
este necesară amplasarea fundației noi sub nivelul tălpii fundației vechi (Figura 1.6.b), se recomandă
să se studieze posibilitatea coborârii cotei de fundare a construcției vechi, prin subzidire. O altă
soluție pentru această situație constă în executarea în imediata apropiere a construcției existente a
unui perete din beton turnat direct în pământ (pereți mulați), la adăpostul căruia se execută
săpătura pentru noua fundație.

b. Stratificaţia terenului şi nivelul pânzei de apă freatică.

Factorii analizați anterior pentru determinarea adâncimii minime de fundare își pierd valabilitatea
atunci când la
cota
determinată nu se întâlnește un teren bun de fundare. Analiza profilului geotehnic are în vedere în
primul rând separarea straturilor bune de fundare de cele necorespunzătoare. Pe baza acestor două
categorii de pământuri, stratificarea terenului se poate schematiza în patru cazuri:

Cazul 1. Terenul este alcătuit dintr-un pământ de bună calitate, strat de grosime mare, uniform, care
permite amplasarea fundației la orice nivel sub cel minim admis. Din punct de vedere tehnic, la
această adâncime, capacitatea portantă a pământului trebuie să fie mai mare decât presiunea
transmisă de construcție prin intermediul fundației. Această schemă (Figura 1.8) cuprinde trei
variante funcție de nivelul apelor subterane sau de suprafață din amplasamentul respectiv.

În cazul a (Figura 1.8.a) se va căuta ca săpătura să nu fie dusă prea adânc, pentru a se evita lucrări de
epuismente (h > 50 cm).

În cazul b (Figura 1.8.b) este necesar a se proceda la lucrări de epuismente pentru evacuarea apei
din săpătură sau la folosirea unor metode de executare a fundațiilor sub apă.

În cazul c (Figura 1.8.c) vor fi folosite metode speciale fie de izolare a amplasamentului de apă
înconjurătoare prin batardouri, palplanșe etc., fie de execuție a fundațiilor sub apă.

Cazul 2. Terenul este alcătuit la suprafață pe o adâncime h, dintr-un pământ necorespunzător, după
care urmează un teren bun de fundare. Pentru a asigura buna comportare a construcției, fundațiile
se încastrează cel puțin 20 cm în terenul bun. Și în acest caz sunt posibile trei variante funcție de
nivelul apei subterane (Figura 1.9).

În cazul a, cu nivelul apei subterane la adâncime mare, execuția nu pune probleme deosebite.
Singura condiție este aceea de încastrare pe cel puțin 20 cm în terenul bun de fundare. Funcție de
grosimea H a stratului necorespunzător, se pătrunde cu toată fundația până la terenul bun sau se
fundează în acest teren numai părți restrânse din suprafața construcției asamblate la partea
superioară într-un bloc comun (fundații de adâncime: piloți, coloane, chesoane, rigidizate la partea
superioară cu grinzi sau radier). În scopul reducerii de material ce intră în alcătuirea fundației, se
poate înlocui terenul slab cu o pernă de pământ sau balast. De asemenea se poate acționa pentru
îmbunătățirea acestui strat de pământ prin metode mecanice, chimice sau electrice.
În cazul b se poate funda în stratul bun cu ajutorul unor lucrări de epuismente, sau se folosesc
metodele de îmbunătățire ale terenului slab descrise pentru cazul a. O altă variantă o constituie
adoptarea unor soluții de execuție care să nu fie influențate de prezența apei subterane.

În cazul c se pot adopta soluțiile de mai sus luându-se măsuri de izolare a amplasamentului de apa
înconjurătoare.

Cazul 3. Teren alcătuit la partea sa superioară dintr-un pământ bun de grosime mică, după care
urmează un strat necorespunzător ce poate avea la bază un alt strat bun, sau poate fi de grosime
foarte mare ce nu poate fi practic străbătută nici din punct de vedere tehnic și nici economic (Figura
1.10).

O primă cale de rezolvare a problemei adâncimii de fundare în acest caz o constituie dimensionarea
tălpii fundației. Pentru ca aceasta să fie amplasată în terenul bun de la suprafața amplasamentului
este necesar ca aria tălpii să fie astfel calculată încât fundația să nu transmită la stratul
necorespunzător o presiune mai mare decât capacitatea sa portantă. Atunci când calculele
economice și tehnice o permit, fundația poate fi amplasată în terenul bun din adâncimea
amplasamentului.

O altă soluție constă în ameliorarea calităților constructive ale terenului necorespunzător în dreptul
fundațiilor sau sub toată construcția (perne de pământ sau balast, piloți, coloane, chesoane, fundații
ștanțate). În cazul prezenței apei se vor adopta metode de excavație care să asigure posibilitatea
efectuării lucrărilor de săpătură și fundații.
Cazul 4. Teren de fundare alcătuit dintr-un pământ uniform dar necorespunzător, ce se întinde pe o
adâncime mare (Figura 1.11). În acest caz dacă nu se poate renunța la amplasament, se vor lua
măsuri de îmbunătățire a terenului combinate cu măsuri de reducere a greutății construcției.
Folosirea materialelor ușoare atât la structură cât și la infrastructură este o cale de rezolvare a
acestor probleme, ca și folosirea radierelor în scopul transmiterii unor presiuni mai mici la terenul de
fundare.

5. Materiale utilizate la executarea fundaţiilor.

a. Pământul se folosește la
executarea fundațiilor
construcțiilor agrozootehnice, la
unele clădiri din mediul rural cu
maxim un nivel, la diguri,
terasamente și drumuri, ca
material de umplutură. În general
aceste construcții au un caracter
provizoriu. Pentru ca
sensibilitatea la acțiunea
înghețului și dezghețului, la
contracție și umflare, să fie
scăzută, pământurile trebuie să
fie alcătuite din mai multe
fracțiuni.
b. Lemnul se folosește la lucrările provizorii și auxiliare: sprijinirea pereților săpăturilor,
palplanșe, piloți, etc. Pentru a-i mări durata de funcționare și durabilitatea la valorile
prescrise, lemnul se folosește numai în medii uscate sau umede. În medii cu regim alternant
de umezeală se utilizează după ce s-a vopsit cu soluții protectoare din substanțe
bituminoase, sau s-a impregnat cu rășini epoxidice (altfel se poate ajunge la o putrezire
rapidă).
c. Piatra se folosește mai mult în zonele de deal și de munte pentru a reduce costul
transportului. Trebuie să aibă o rezistență la compresiune de cel puțin 200daN/cm2 , o
rezistență suficientă la acțiunea intemperiilor și dimensiuni de 10 x 30 cm.
Fundațiile de piatră se pot executa fără mortar (la construcțiile de mică importanță) sau cu
mortar de ciment și var hidraulic (la celelalte construcții de obicei din mediul rural). Blocurile
de piatră se așează în poziție de echilibru stabil.
d. Cărămida se folosește mai ales la executarea subzidirilor. Trebuie să fie bine arsă, să aibă o
rezistență medie la compresiune de cel puțin 120daN/cm2, de preferință dublu presată. Se
folosește și în medii agresive pentru ciment.
e. Betonul se folosește la executarea fundațiilor ca beton ciclopian, beton simplu sau armat.
Betonul ciclopian se folosește în elementele masive de fundație ce nu sunt supuse la
solicitări importante și nu sunt expuse la acțiunile mediilor agresive. Proporția de materiale
înglobate (bolovani de piatră) este de max. 50% din volumul elementelor de construcție, în
cazul folosirii betonului de clasă până la C 6/7,5 inclusiv și de max. 30% în cazul folosirii
betonului de clasă mai mare ca C 6/7,5.
La realizarea fundațiilor clasele minime de beton, conform NP100- 2014 sunt:
• C4/5 - pentru umpluturi, egalizări;

• C8/10 - pentru blocul fundațiilor tip bloc și cuzinet;

• C16/20 - pentru toate elementele din beton armat (fundații izolate sau continue, fundații
pahar monolite, cuzineți, radiere și rețele de grinzi, etc., neexpuse la acțiuni agresive, cu
procente optime de armare;
• C25/30 - pentru betonul din sub-betonări la stâlpi metalici.
f. Metalul se folosește atât la realizarea fundațiilor din beton armat sub formă de armătură,
cât și la lucrările auxiliare de sprijinire a malurilor, la șpraițuri, palplanșe etc. Pentru
fundațiile din beton armat se folosește:
• oțel beton rotund neted, marca OB 37, pentru armături constructive și de rezistență
(rezultată din motive constructive);
• oțel beton marca PC, Bts500S sau plase sudate din STNB pentru armătură de rezistență
rezultată din calcul.
g. Materiale auxiliare

La hidroizolarea fundațiilor se folosesc: bitumul, cartonul și pânza asfaltată, folie P.V.C., tablă de
plumb și metal, etc. În ultima perioadă de timp se folosesc tot mai des geo- membranele și
geotextilele ca elemente filtrante, drenante și chiar de consolidare pentru terenurile de fundare.
Aceste materiale sunt alcătuite din fire, fibre de polimeri sintetici țesute (pânze) sau nețesute
(împâslituri) și se întâlnesc la următoarele lucrări de pământ:

• drenaje de mică adâncime, la care geotextilele îmbracă tot corpul drenului din piatră spartă,
eliminând stratul exterior format din filtru invers sau două - trei strate;

• căptușirea canalelor sau albiilor de râuri;

• rambleuri din material granular pe pământuri argiloase, moi, la care o foaie de geotextil pusă la
baza umpluturii împiedică pătrunderea materialului granular în formațiunea de bază în timpul
compactării;

• ramblee rutiere prin așezarea unei foi de geotextil direct pe stratul vegetal pentru a mări
rigiditatea sistemului;
 • ramblee feroviare pe terenuri permeabile cu apă freatică la mică adâncime, la care două foi de
geotextil așezate la baza fundației asigură drenarea și evacuarea spre drenurile longitudinale a
apei subterane.

Geotextilele se mai folosesc la: ranforsarea argilelor și nisipurilor, extinderea porturilor marine și
fluviale, construcția de bazine (împreună cu geomembranele), prevenirea degradării drumurilor
prin fenomenul de îngheț - dezgheț etc. Din exemplele de mai sus se poate trage concluzia că
folosirea geomembranelor și geotextilelor duce la reducerea consumului de materiale granulare
și a volumului de excavații și la simplificarea tehnologiilor de execuție.

6. Clasificarea fundaţiilor:
a. În raport cu scopul și destinația suprastructurii construcției, fundațiile sunt pentru:
• construcții agrozootehnice: grajduri, depozite, crescătorii, etc.;
• clădiri civile și social - culturale:
• blocuri de locuințe, spitale, teatre, case de cultură, săli de sport etc.;
• construcții industriale: hale, silozuri, castele de apă, rezervoare, coșuri de fum etc.;
• construcții speciale: turnuri de radio și televiziune, linii pentru transportul energiei
electrice, utilaje grele și mașini, etc.;
• lucrări hidrotehnice: diguri, baraje, ecluze;
• căi de comunicații și lucrări de artă: drumuri, poduri, viaducte etc.

b. Funcție de adâncimea la care este așezată talpa fundației față de cota terenului natural sau
amenajat, fundațiile se pot grupa astfel:

• fundații de suprafață (de mică adâncime), folosite atunci când stratificația și proprietățile fizico-
mecanice ale terenului permit așezarea ei la o adâncime Df  3,00m sau De/B  1,5 unde

− Df - adâncimea de fundare,

− De - adâncimea de încastrare echivalentă,

− B - lățimea fundației, diametrul bazei fundației circulare.

• fundații de suprafață semi încastrate: 3,00m > Df > 5,00m sau 1,5 < De/B  5

• fundații de adâncime, la care Df /B > 5,00m întâlnite în zone cu umpluturi, terenuri argiloase,
terenuri mâloase, prafuri afânate etc. Acestea se mai numesc și fundații indirecte: piloți, barete,
coloane, chesoane etc.

c. Fundaţiile de suprafaţă (mică adâncime, directe) pot fi clasificate după forma lor în plan
astfel:

• fundaţii izolate sub stâlpi: alcătuite dintr-un bloc de beton sau alte materiale, bloc de beton simplu
şi cuzinet de beton armat, elastice, pahar;

• fundaţii continue sub ziduri sau diafragme;

• fundaţii continue sub şiruri de stâlpi ce leagă mai mulţi stâlpi de-a lungul unei direcţii şi
repartizează pe teren sarcinile transmise de aceştia;

• fundaţii pe reţele de grinzi încrucişate la care stâlpii transmit terenului sarcinile prin grinzile
aşezate pe două direcţii;
• fundaţii pe radier general la care sarcinile sunt transmise pe întreaga suprafaţă a construcţiei în
proiecţie orizontală;

• fundaţii sub ziduri cu descărcare pe rezeme;

• fundaţii speciale pentru încărcări mari.

Fundaţiile sub formă de radier pot fi:

• sub formă de plăci drepte;

• sub formă de placă şi grinzi;

• sub formă de planşeu ciupercă şi stâlpi.

d. Fundațiile de adâncime (indirecte) pot fi grupate astfel:

• fundaţii pe piloţi, piloţi la diametru mare, coloane;

Piloţii pot fi executaţi din lemn, beton armat, beton precomprimat sau din metal, cu secţiune plină
sau gol în secţiunea transversală. Coloanele se execută în general din materiale granulare.

• fundaţii pe barete sau pereţi mulaţi;

• fundaţii pe chesoane deschise sau puţuri;

• fundaţii pe chesoane cu aer comprimat.

e. Funcţie de rigiditatea fundaţiei, avem:

• fundaţii rigide, caracterizate prin faptul că secţiunea cea mai solicitată nu preia decât eforturi de
compresiune, sau cel mult eforturi de întindere şi forfecare ce pot fi preluate de rezistenţa
materialului din care este construită fundaţia.

• fundaţii elastice realizate din beton armat, la care în secţiunea cea mai solicitată pot apare tensiuni
de întindere şi forfecare ce trebuie să fie mai mici decât rezistenţele prescrise ale betonului armat.
Au deformaţii proprii comparabile cu ale terenului.

f. Funcţie de modul cum sunt luate în calcul forţele care contribuie la stabilitatea ei avem:

• fundaţii rezemate pe teren ce transmit încărcările preluate de la suprastructură numai prin

presiunile de contact la nivelul presiunii de separaţie dintre terenul de fundare şi talpa fundaţiei.
Sunt fundaţiile asupra cărora acţionează numai forţe verticale şi momente încovoietoare (forţele
orizontale sunt nule sau neglijabile);

• fundaţii asupra cărora acţionează şi forţe orizontale (sau înclinate ce se descompun în forţe
orizontale şi verticale) în afara celor verticale şi a momentelor încovoietoare şi care admit în
exploatare mobilizarea rezistenţei laterale a masivului de pământ (împingere pasivă notată cu Pp .
Aceste situaţii se întâlnesc la culeele podurilor şi viaductelor, la fundaţiile zidurilor de sprijin etc.

g. În raport cu poziţia tălpii fundaţiei faţă de nivelul apelor subterane distingem:

• fundaţii executate “în uscat”. În cazul prezenţei apei subterane, se recurge la o metodă de
eliminare, directă din săpătură.

• fundaţii executate sub nivelul apelor subterane.

h. După modul de execuţie, fundaţiile se împart în:

• fundaţii monolite executate direct din săpătură;

• fundaţii prefabricate, realizate în ateliere de prefabricate sau pe piste special amenajate,

transportate şi montate la faţa locului. Acestea pot fi executate ca fundaţii definitive sau
demontabile.

i. În funcţie de natura solicitărilor la care sunt supuse avem:

• fundaţii supuse la solicitări preponderent statice (la construcţii civile, agrozootehnice, social-
culturale etc.);

• fundaţii supuse la solicitări dinamice (fundaţii de maşini).

j. După materialul din care sunt executate, fundaţiile se clasifică în:

• fundaţii de pământ stabilizat;

• fundaţii din amestec de pământ compactat;

• fundaţii din lemn;

• fundaţii din zidărie de piatră sau cărămidă cu sau fără mortar;

• fundaţii din beton ciclopian;

• fundaţii din beton simplu;

• fundaţii din beton armat;

• fundaţii din metal.

7. Fundaţii de suprafaţă. Principii de proiectare.

La proiectarea fundaţiilor se urmărește ca dimensiunile lor să fie astfel calculate încât să nu

depăşească valoarea capacităţii portante a terenului de fundare, să nu producă deformaţii
incompatibile cu structura construcţiei, iar eforturile interne din corpul fundaţiei să nu fie mai mari
decât capacitatea de rezistenţă a materialului din care este alcătuită. Exprimarea matematică a
acestor principii se poate scrie sub forma următoarelor relații:

𝑉𝑑 ≤ 𝑅𝑑 𝐸𝑑 ≤ 𝐶𝑑
unde:

Vd – valoarea de calcul a acțiunii verticale sau componenta verticală a unei acțiuni totale aplicată la
baza fundației;

Rd – valoarea de calcul a capacității portante;

Ed – valoarea de calcul a efectului acțiunilor. Poate fi de natura unei presiuni, forță de alunecare,
moment de răsturnare, deplasare etc;

Cd - valoarea de calcul limită a efectului unei acțiuni sau combinațiilor de acțiuni. Poate fi de natura
unei presiuni critice, rezistențe de forfecare, moment de stabilitate, deplasări admisibile etc.;

Proiectarea unei fundații admite două părți distincte:

a. dimensionarea tălpii
fundației în așa fel încât să
nu se producă deformații
incompatibile cu structura
construcției sau chiar
ruperea terenului de fundare
– proiectarea geotehnică a
fundației;

b. dimensionarea corpului
fundației astfel încât să
reziste la solicitările la care
este supus – proiectarea
structurală a fundației.

În urma execuției unei fundații, asupra

terenului de fundare acționează o serie de
eforturi produse de încărcările exterioare: forțe
verticale - P (de la suprastructură + greutate
proprie a fundației); forțe orizontale - H și
momente - M. La nivelul tălpii fundației (limita
dintre talpa fundației și teren) se asigură
echilibrul sarcinilor, dacă se introduce o
distribuție de eforturi „q” ce satisface condițiile
inițiale de încărcare numite reacțiuni sau
presiuni reactive. De asemenea la nivelul tălpii,
perimetral acesteia, asupra terenului acționează și sarcina geologică Pq =  ·Df unde  reprezintă
greutatea volumică a pământului de deasupra tălpii fundației, iar Df este adâncimea de fundare.

Proiectarea unei fundații este rezolvată dacă se cunoaște legea de distribuție a presiunilor reactive.
Studiile au arătat că această lege depinde de mai mulți factori, dintre care cei mai importanți sunt:

• deformabilitatea materialului din care este alcătuită fundația;

• forma și dimensiunile fundației;

• proprietățile fizico - mecanice ale terenului de fundare;

• modul de transmitere a sarcinilor de la suprastructură.

Determinarea eforturilor din corpul fundației

Pentru a cunoaște eforturile unitare ce iau naștere în corpul fundației, sa admis ca model de calcul o
pană cu vârful retezat, acționată la partea ei inferioară de o sarcină uniform distribuită de intensitate
„p” (fig. 3.2). Pana reprezintă o parte din corpul fundației. Cunoașterea stării de tensiune și
deformații pe diferitele fețe ale penei permite determinarea lor și în corpul fundației. Considerăm în
jurul punctului M unde dorim să determinăm starea de tensiuni, o suprafață elementară dA asupra
căreia acționează eforturile unitare de compresiune și de întindere.

Aceste eforturi depind de:

 𝜎𝑟(𝑡) = 𝑓(𝑝, 𝑟, 𝑎, 𝛼, 𝜃)

Materialele din care se execută fundațiile au o comportare diferită la acțiunea eforturilor de

întindere față de cele de compresiune. Piatra, cărămida, betonul simplu, betonul armat și celelalte
materiale tradiționale au o rezistență mult mai mare la eforturi de compresiune, decât la cele de
întindere. De aceea prezintă un deosebit interes cunoașterea eforturilor unitare de întindere din
corpul fundației. Relațiile de calcul stabilite de teoria elasticității pentru cazul analizat, arată că
efortul de întindere crește odată cu mărirea efortului p și a distanței r și cu micșorarea unghiului  și
a distanței a. Rezultatele teoretice au fost verificate experimental prin încercări la scară naturală, pe
modele sau prin folosirea foto - elasticimetriei, rezultând o bună concordanță între teorie și practică.

8. Modele folosite în calculul fundaţiilor. Modelul distribuţiei plane a presiunilor reactive.

Este cel mai simplu model elaborat pentru calculul elementelor de fundare. Stabilirea legii de
repartizare a reacțiunilor – folosind ecuațiile echilibrului static – se bazează pe două ipoteze:

• fundația este considerată ca un element perfect rigid;

• distribuția presiunilor pe suprafața de contact este plan – liniară.

Valoarea presiunilor reactive se stabilește funcție de modul de încărcare a tălpii fundației.

La o încărcare centrică, excentricitatea fiind egală cu zero (Figura 3.3.a), presiunea reactivă efectivă
pef este uniform distribuită pe toată talpa fundației având valoarea:

𝑝𝑒𝑓 = 𝑃/𝐵 ∙ 𝐿

unde:

P este încărcarea totală la nivelul tălpii fundației ce acționează în centrul de greutate;

B – lățimea tălpii fundației;

L – lungimea tălpii fundației.

În cazul în care forța P acționează în interiorul sâmburelui central (0 < e < L/6) distribuția presiunilor
reactive este trapezoidală admițând o valoare maximă p1 și una minimă p2 (Figura 3.3.b).
𝑃 𝑃∙𝑒 𝑃 𝑃∙𝑒
𝑝1 = + 𝐵∙𝐿2
𝑝2 = − 𝐵∙𝐿2
𝐵∙𝐿 𝐵∙𝐿
6 6

Dacă excentricitatea este e = L/6 , atunci diagrama presiunilor reactive este triunghiulară, cu
valorile extreme (Figura 3.3.c):
𝑃 𝑃∙𝑒
𝑝1 = 𝐵∙𝐿 + 𝐵∙𝐿2
𝑝2 = 0
6
 Dacă forța totală rezultantă se află în afara treimii mijlocii a laturilor fundației (sau în afara
sâmburelui central) apar pe talpă zone de întindere (p2 < 0). Suprafața de contact nu poate
prelua aceste eforturi și atunci se lucrează cu aria activă de la nivelul tălpii fundației (B x L’ = A’)
(Figura 3.3.d) în care avem numai eforturi de compresiune. Pentru a determina valoarea p1 se
egalează încărcarea totală cu rezultanta volumului presiunilor reactive:
1 𝐿
𝑃 = 𝑝1 ∙ 𝐵 ∙ 3 ∙ ( − 𝑒)
2 2
de unde:
2𝑃
𝑝1 = 𝐿
3𝐵∙( −𝑒)
2

2𝑃
Dacă notăm L/2 –e= c relația poate fi pusă sub forma: 𝑝1 = 3𝐵∙𝑐

Pe baza modelului distribuției plane a presiunilor reactive, s-au dezvoltat mai multe metode de
calcul, valabile mai cu seamă la determinarea diagramei de forțe tăietoare, sau la construcțiile de
importanță III sau IV, fundate pe elemente rigide și pe un teren cu capacitate portantă scăzută.

9. Modele folosite în calculul fundaţiilor. Modelul Winkler. Modelul Boussinesque.

a. Modelul Winkler.

Acest model asimilează pământul cu un mediu elastic continuu, în care tasarea W(x) în orice punct
este proporțională cu încărcarea p(x) și constanta de proporționalitate notată cu k, purtând
denumirea de coeficient de pat:

𝑝(𝑥) = 𝑘 ∙ 𝑊(𝑥)
Din punct de vedere mecanic, modelul este alcătuit dintr-un sistem de arce independente cu
caracteristica de elasticitate k, fixate pe o bază rigidă.

Fundația amplasată pe suprafața modelului se va tasa proporțional cu presiunea medie, iar la

îndepărtarea încărcării resoartele vor reveni la poziția inițială. Dincolo de limitele fundației suprafața
nu se deformează.

Pentru modelul Winkler se mai fac și următoarele ipoteze:

• fundația păstrează legătura cu terenul pe toată suprafața de contact;

• între fundație și teren lipsește frecarea;

• toate deformațiile se presupun suficient de mici pentru a se aplica principiul suprapunerii

efectelor, însumând deformațiile datorate diverselor acțiuni;

• tasarea într-un punct depinde numai de presiunea exercitată în acel punct.

Acest model care presupune o legătură exclusiv locală, simplifică mult problema din punct de vedere
matematic însă nu reprezintă întotdeauna corect interpretarea modului real în care răspunde
terenul de fundare la încărcarea exterioară. Observațiile asupra construcțiilor și cercetările
experimentale au arătat că:

• tasarea terenului de fundare depinde nu numai de sarcina din punctul respectiv ci și de cele din
punctele vecine;

• terenul se tasează nu numai sub fundație ci și în vecinătatea ei;

• tasarea depinde nu numai de natura terenului, ci și de mărimea și forma suprafeței de încărcare.

Având în vedere aceste neajunsuri, putem spune că modelul Winkler se folosește cu rezultate bune
doar în cazul pământurilor necoezive și a suprafețelor de încărcare relativ mici.

b. Modelul Boussinesque.

Masivul de pământ este asimilat cu un semispațiu continuu, liniarelastic, omogen și izotrop. Starea
de eforturi din semispațiu într-un punct M(x,y,z) pentru o sarcină concentrată P.

Utilizarea acestui model ce a eliminat inconveniențele modelului Winkler a dat posibilitatea

rezolvării multor probleme din practica de proiectare. În ultimul timp a început să se folosească tot
mai des modelul mediului continuu, elastic, anizotrop ce ține cont de anizotropia pământului
datorită stratificației lui și a faptului că, la scară microscopică, fiecare strat poate avea proprietăți
heterogene, în timp ce la scară macroscopică devin predominant anizotrope și respectiv modelul
mediului continuu, elastic, neomogen în care se consideră că parametrii G și ν depind de poziția
punctului în spațiu:

G = G(x,y,z) v = v(x,y,z)

10. Modele folosite în calculul fundaţiilor. Modele reologice.

Sub acțiunea forțelor exterioare, sistemele materiale nu suferă numai translații și rotații ci și
modificări de formă sau volum (deformații). De asemenea, din încercările practice s-a constatat că
deformația unui sistem material nu este funcție numai de mărimea și natura forței aplicate sau de
proprietățile fizico - chimice și mecanice ale materialului propriu-zis ci depinde în mare măsură și de
timp.

Ramura fizicii ce studiază comportarea în timp a sistemelor materiale care posedă cel puțin una din
proprietățile de bază (elasticitatea, plasticitatea sau vâscozitatea), poartă denumirea de reologie.

Funcție de proprietățile lor, sistemele pot fi: rigide (când deformația este nulă), perfect elastice
(deformație temporară reversibilă), pur vâscoase (deformație permanentă nereversibilă), vâsco -
elastice (deformație parțial temporară, parțial permanentă), plastică (deformație continuă sub
sarcină constantă).

În studiul reologic al pământului, trebuie să se îmbine două tendințe generale: pe de o parte să se

caute o exprimare matematică cât mai fidelă a fenomenului fizic, iar pe de altă parte schematizarea
fenomenului prin folosirea unor modele matematice structurale, astfel alese, încât să reproducă
esența fenomenului fizic și a proprietăților pământului respectiv.

Pentru a descrie aceste proprietăți fundamentale s-au conceput modele matematice simple: •
modelul elastic (Hooke - H) reprezentat schematic printr-un resort elastic perfect (arc coloidal), cu
masa foarte redusă în așa fel încât forțele inerțiale și gravitaționale să se poată considera ca fiind
neglijabile. Constanta elastică este E (modulul de deformație longitudinală);

• modelul vâscos (Newton - N) reprezentat schematic printr-un amortizor alcătuit dintr-un piston
perforat, mobil, fără frecare solidă ce culisează într-un cilindru conținând un lichid cu vâscozitatea η.
Efectele inerțiale, gravitaționale și de capăt se neglijează. Sub acțiunea sarcinii σ deplasarea
pistonului crește continuu, viteza rămânând constantă atât timp cât σ = ct.;

• modelul rigid plastic (Saint - Venant - St. V.) reprezentat schematic prin două plăci presate ce
alunecă una față de alta cu frecare. Cele două corpuri alunecă și se deformează ireversibil numai
după ce solicitarea a atins limita de curgere plastică.
11. Solicitări transmise infrastructurilor. Prevederi generale. Clasificare 48-51

Prevederi generale

Elementele ce formează infrastructura unei construcții pot fi solicitate de eforturile transmise de

suprastructură, (încărcări din greutatea proprie, din încărcări de exploatare, forțe seismice etc.), presiuni
sau împingeri ale pământului, presiunea apei etc. Orice acțiune semnificativă pentru proiectarea
elementelor infrastructurii sau pentru verificarea terenului de fundare se va considera în categoria de
eforturi transmise infrastructurii. Solicitările transmise infrastructurilor se clasifică după variația lor în
timp:

a) Solicitări permanente (G): greutatea proprie a structurii, împingerea pământului; presiunea apei, etc.

b) Solicitări variabile (Q): încărcări utile pe planșee; grinzi; acoperișuri; încărcarea din zăpadă, vânt,
împingerea pământului din suprasarcini ale terenului, etc.

c) Acțiuni accidentale (A): explozii, incendii, impactul cu autovehicule sau mișcări seismice (AE).

Solicitări transmise infrastructurilor în grupările fundamentale de încărcări

În mod tradițional suprastructura se consideră încastrată la nivelul cotei planșeului peste subsol sau în
lipsa unui subsol, la nivelul cotei superioare a fundațiilor. Astfel eforturile din infrastructură transmise de
către suprastructură rezultă în urma calculului suprastructurii și depind de modelul de calcul adoptat.
Eforturile obținute la baza suprastructurii constituie încărcări pentru infrastructură și terenul de fundare.

Eforturi transmise infrastructurilor în gruparea de încărcări care conține acțiunea seismică

În gruparea de încărcări care conține acțiuni seismice, atunci când se acceptă plastificarea
suprastructurii și o comportare în domeniul elastic a infrastructurii, eforturile transmise infrastructurilor
sunt cele asociate mecanismului de disipare a energiei induse de acțiunile seismice (Mi, Ni, Qi, - Figura
4.2), considerând efectele suprarezistenței elementelor structurale, fără a depăși însă valorile
corespunzătoare comportării elastice (q = 1,0). Forțele generalizate capabile se determină considerând
rezistențele de calcul ale materialelor.

În cazul fundațiilor elementelor verticale individuale (stâlpi, pereţi ductili), condiția anterioară se poate
considera satisfăcută dacă efectele acţiunii EFd asupra fundației se determină după cum urmează:

EF,G efectul acţiunii (efortul secțional) din încărcările neseismice, incluse în combinația de acțiuni
considerate în calculul la cutremur;

• EF,E efectul acţiunii (efortul secțional) din încărcările seismice de proiectare;

• Rd  factorul de suprarezistenţă, egal cu 1,0 pentru q ≤ 3, şi 1,15 pentru q > 3;

•  este valoarea (Rdi / Edi) ≤ q în zona disipativă a elementului i al structurii care are influenţan cea mai
mare asupra efortului EF considerat;

• Rdi rezistenţa (efortul capabil) elementului i;

• Edi valoarea de proiectare a efortului în elementul i corespunzătoare acţiunii seismice de proiectare.

Normativul NP 112 – 2014 aduce cu recomandări asupra modului de determinare a lui  funcție de tipul
de fundației ce se dorește a se proiecta, precizând că la proiectarea sistemelor de fundare se va lua în
considerare efectul componentei verticale a acţiunii seismice, în concordanță cu P100- 1/2013.

Combinarea acțiunilor:

Așa cum s-a arătat Eurocod-ul lucrează în proiectare cu valori reprezentative, valori caracteristice,
respectiv valori de calcul ale acțiunilor. Acțiunile reprezentative (Frep) sunt obținute prin combinarea
valorilor caracteristice ale solicitărilor (Fk). Valoarea reprezentativă a unei singure acțiuni este dată de
relația:
12. Stabilirea dimensiunilor bazei fundaţiei. Metoda directă. Verificarea la SLU 52-56

Metode utilizate la dimensionarea tălpii fundației La dimensionarea tălpii fundației se pot folosi cele
trei metode:

Metoda directă (prin calcul) în care calculul terenului de fundare se face la:

- starea limită ultimă (SLU);

- starea limită de serviciu (SLS).

Metoda semiempirică, bazată pe folosirea unor încercări in situ;

Metoda prescriptivă, bazată pe folosirea unor valori tabelare pentru evaluarea valorii presiunii
acceptabile pentru terenul de fundare, care să satisfacă condițiile (ULS) și (SLS).

Metoda directă (prin calcul)

Pentru verificarea la starea limită ultimă principiul metodei se bazează pe verificarea rezistenței la starea
limită a terenului de fundare (GEO) pe baza relației: Ed≤ Rd

unde: Ed - valoarea de calcul a efectului acțiunilor, poate fi de natura unei încărcări verticale, forță de
alunecare sau moment încovoietor;

Rd - valoarea de calcul a rezistenței terenului de fundare, ce poate fi de natura capacității portante,

rezistență la alunecare sau moment de stabilitate. Ținând cont de acțiunile la care este supusă fundația
verificarea la starea limită ultimă se poate face printr-o verificare de capacitate portantă, verificare la
alunecare sau verificare de stabilitate generală.

Verificarea de capacitate portantă (SLU) Pentru calculul la starea limită de capacitate portantă trebuie
satisfăcută condiția: Vd≤ Rd

Vd este valoarea de calcul a acțiunii verticale sau componenta verticală a unei acțiuni totale aplicată la
baza fundației.
Rd este valoarea de calcul a capacității portante

În calculul acțiunii verticale ( Vd ) trebuie să fie inclusă și greutatea proprie a fundației, greutatea oricărui
material de umplutură și toate presiunile pământului, fie favorabile, fie nefavorabile. Presiunile apei
care nu se datorează încărcărilor transmise terenului de fundare, trebuie incluse ca acțiuni. În cazul în
care rezultanta Vd acționează excentric față de centrul de greutate al fundației, normativul impune o
limitate a excentricităților.
a) Astfel pentru o fundație cu baza dreptunghiulară pentru limitarea excentricității se utilizează o
expresia de forma:

Valoarea de calcul a capacității portante a terenului, este dată de relația:

Concret, etapele ce vor fi parcurse pentru verificarea dimensiunilor în plan ale fundațiilor pentru
starea SLU, vor fi:
1. determinarea forțelor verticale de proiectare (Vd) și după caz a celor orizontale (Hd), ce acționează pe
talpa fundației;

2. determinarea excentricităților eforturilor verticale (eB ; eL), și ale dimensiunilor reduse ale tălpii
fundației (B’ și L’);

3. determinarea capacității portante de calcul a terenului de fundare;

4. verificarea condiției:. Vd≤ Rd Dacă relația nu este verificată este necesară o redimensionare a tălpii
fundației. Aceste etape se for parcurge pentru fiecare abordare de calcul.

13. Stabilirea dimensiunilor bazei fundaţiei. Metoda directă. Verificarea la alunecare SLU 56-57

În cazul în care asupra fundației se exercită încărcări orizontale se impune și o verificare la alunecare ce
implică respectarea condiției:

Determinarea rezistenței de calcul la lunecare în condiții drenate se face conform relației :

Determinarea rezistenței de calcul la lunecare în condiții nedrenate se face conform relației:

14. Stabilirea dimensiunilor bazei fundaţiei. Calculul la Starea Limită de Serviciu 57-59

Verificarea la starea limită de serviciu (exploatare normală se referă la limitarea deplasări și/sau
deformații, Figura 5.5, respectiv a extinderii zonei plastice sub fundație. Acest calcul se face pentru
grupările de acțiuni (efecte ale acțiunilor) definite conform codului CR0, după caz:

- Combinația (gruparea) caracteristică;

- Combinația (gruparea) frecventă;

- Combinația (gruparea) cvasipermanenta

Pentru condiția de deformații relația ce trebuie îndeplinită este

15. Calculul tasării absolute prin metoda însumării pe straturi elementare. Curs 3

Schema de calcul si notatiile folosite sunt prezentate in figura 1.2.2.

Efortul unitar net mediu, pnet, la baza fundaţiei se calculează cu relația:

unde:

pnet presiunea netă medie la baza fundaţiei pef presiunea efectivă medie la baza fundaţiei:

pef = N / A

unde: N încărcarea de calcul totală la baza fundaţiei (încărcarea de calcul transmisă de construcţie, Q, la
care se adaugă greutatea fundaţiei şi a umpluturii de pământ care stă pe fundaţie)

A aria bazei fundaţiei

 greutatea volumică medie a pământului situat deasupra nivelului bazei fundaţiei

D adâncimea de fundare
Pământul situat sub nivelul tălpii de fundare se împarte în straturi elementare, până la adâncimea
corespunzătoare limitei inferioare a zonei active; fiecare strat elementar se constituie din pământ
omogen şi trebuie să aibă grosimea mai mică decât 0,4 B.

16. Calculul capacităţii portante a terenului. Metoda prescriptivă (presiunea convenţională de calcul).
Curs 4

Determinarea capacităţii portante prin metoda prescriptivă se bazează pe valori ale unor presiuni
acceptabile determinate empiric.
Presiunile acceptabile pe terenul de fundare se numesc presiuni convenţionale şi sunt definite pentru
situaţiile în care terenul de fundare aparţine categoriei de terenuri favorabile (bune sau medii).
17. Fundaţii izolate rigide. Determinarea distribuţiei presiunilor reactive. 60-64

La o fundație perfect rigidă, distribuția presiunilor reactive poate fi determinată - atât în cazul unei
solicitări centrice, cât și excentrice - în problema plană, cu ajutorul relațiilor din teoria elasticității. Se
obține astfel o distribuție teoretică pentru presiunile reactive sub formă de “șea” (fig. 5.2).

La fundația perfect rigidă încărcată centric, relația de calcul pentru determinarea presiunilor reactive
conform teoriei elasticității este:
18. Fundaţii izolate rigide. Definirea unghiului de rigiditate. 64-67

Se stabileşte care este mărimea forţei P şi care sunt unghiurile ,  şi  pentru ca eforturile din corpul
fundaţiei să nu depăşească rezistenţa materialului din care este alcătuită. Unghiul de rigiditate ,
reprezintă unghiul pentru care în corpul fundaţiei sunt întâlnite numai eforturi unitare de
compresiune.
19. Proiectarea fundaţiei rigide izolate. Fundaţii rigide încărcare cu sarcină centrică cu şi fără a ţine
seama de greutatea proprie. 67-72

a) Fără a ţine seama de greutatea proprie a fundaţiei Dimensionarea tălpii fundaţiei se face din
condiţia:

b) Ţinând seama de greutatea proprie a fundaţiei În acest caz presiunea efectivă pe talpă va fi:
20. Proiectarea fundaţiei rigide izolate. Fundaţii rigide încărcare excentric pe o direcţie. 72-74
a) Fără a ţine seama de greutatea proprie a fundaţiei Presiunile dezvoltate pe talpa fundaţiei se
calculează în acest caz cu relaţia de mai jos:
21.Proiectarea fundatiilor rigide izolate.Fundatii rigide incarcate cu sarcini verticale excentrice pe 2
directii.

Dacă nu se ține seama de greutatea proprie a fundației, deoarece sarcina verticală este excentrică pe
ambele direcții, presiunile reactive vor fi diferite în toate cele patru colțuri ale tălpii fundației (Figura
6.9.):

22.Proiectarea fundatiilor izolate rigide.Fundatii rigide incarcate cu sarcini verticale ccentrice si cu

sarcini orizontale pe directia x-x sau y-y.

În afara verificării obișnuite a capacității portante a terenului de fundare, aceste tipuri de fundații
acționate și cu sarcini orizontale se vor verifica și la alunecare pe talpă cu relația
Hd<=Rd
unde:
Hd – valoarea de calcul a acțiunilor orizontale;
Rd – rezitența de calcul a rezitenței ultime la alunecare

23.Fundatii izolate rigide bloc si cuzinet.Dimensionarea blocului de fundatie.

La structurile de beton armat trecerea de la dimensiunile în plan ale stâlpului la cele ale fundației se
poate face printr-un element intermediar cu rezistențe mecanice cuprinse între cele ale stâlpului și
fundației, numit cuzinet.

Acest element se execută din beton armat de clasă cel puțin C16/20, conform NP112-2014, și are forma
în plan prismatică.

Cuzinetul are deci rolul de a repartiza sarcina din stâlp pe o suprafață mai mare, blocului de fundație.
24.Fundatii izolate rigide bloc si cuzinet.Dimensionarea si armarea cuzinetului.
Armătura se distribuie uniform pe lățimea cuzinetului și se prevede la capete cu ciocuri cu lungimea
minimă egală cu lungimea de ancoraj, măsurată de la margine, eventual întoarsă pe orizontală.

b. Armătura de la partea superioară se dispune doar dacă cuzinetul are desprinderi de pe blocul
fundației. Se realizează ca o rețea de bare dispuse paralel cu laturile cuzinetului și ancorate în blocul de
beton simplu; aria de armătură pe fiecare direcție rezultă din:
- verificarea la compresiune excentrică a secțiunii de beton armat pe suprafața de contact dintre cuzinet
și bloc.

- Dacă zona comprimată pe talpa cuzinetului este mai mare de 70% din talpa cuzinetului, pentru
dimensionarea armăturilor de ancorare în bloc se poate considera și o schemă de calcul bazată pe
preluarea de armătură a rezultantei volumului de eforturi unitare de întindere de pe suprafața de
contact, obținută dintr-o distribuție liniară a presiunilor;
- Verificarea la moment încovoietor negativ a cuzinetului încărcat cu forțele dezvoltate în armăturile de
ancorare;

Diametrul minim al armăturilor este de 10 mm. Distanța între armături va fi de 100 - 250 mm.
c. Armături pentru stâlp (mustăți).
Armăturile verticale din cuzinet, pentru conectarea cu stâlpul de beton armat, rezultă în urma
dimensionării / verificării stâlpului.
Armăturile din cuzinet se alcătuiesc astfel încât în prima secțiune potențial plastică a stâlpului, aflată
deasupra fundației, barele de armătură să fie fără înnădiri. Etrierii din cuzinet au rol de poziționare a
armăturilor verticale pentru stâlp și se dispun în cel puțin 2 secțiuni.
Armătura trebuie prelungită în fundație pe o lungime cel puțin egală cu lungimea de ancorare.
d. Armăturile înclinate se dispun pentru preluarea forței tăietoare în consolele cuzinetului dacă tgβ <1
(Figura 6.12) și se dimensionează conform Eurocode 2.

25.Limita de aplicabilitate a fundatiilor rigide.

La proiectarea fundațiilor rigide, sub stâlpi cu încastrări mari sau pe terenuri cu capacitate portantă
scăzută, se obțin suprafețe ale tălpilor de contact mari. Impunându-se respectarea condiției unghiului de
rigiditate, se obține o înălțime mare a fundației și odată cu aceasta o creștere a greutății Gf în așa
măsură încât nu mai poate fi îndeplinită condiția: pef ≤ pter.

Dacă din încercările de dimensionare rezultă Anec > Amax, fundația rigidă nu poate fi realizată,
impunându-se un alt tip de fundație sau îmbunătățirea terenului de fundare.

26.Fundatii izolate elastice,centrice fata de stalp.Dimensionare,Armare.

Fundații izolate elastice

Când fundația izolată bloc și cuzinet nu poate fi proiectată datorită imposibilității respectării unghiului
de rigiditate se poate adopta tipul de fundație izolată elastic, pentru stâlpi turnați monolit. Se execută
din beton armat de clasă minimă C16/20. Fundația izolată elastică este așezată pe un strat de egalizare
de 5 cm din beton C8/10 în terenurile uscate și de 10 cm în terenuri cu umiditate mare și agresive
pentru betoane.
Acest tip de fundație se recomandă în cazul terenurilor cu capacitate portantă scăzută, la fundarea
stâlpilor ce transmit la bază solicitări mari din forțe axiale și momente încovoietoare și în cazul când prin
adoptarea lor pot fi evitate lucrările de fundare sub nivelul apelor freatice.
Avantajul acestor fundații în comparație cu tipul bloc și cuzinet constă în înălțimea de execuție mult mai
mică și în reducerea volumului de beton folosit (se consumă în schimb oțel-beton).
În raport de poziția fundației față de stâlp există:
fundație izolată elastică centrică față de stâlp ;
fundație izolată elastică excentrică în raport cu stâlpul
fundație izolată elastică dezvoltată numai de o parte a stâlpului
Fundații izolate elastice, centrice față de stâlp
Acest tip de fundații elastice se folosește în cazul solicitărilor centrice (pătrate) sau excentrice cu mică
excentricitate (dreptunghiulare) și corespunde situației în care axa verticală a stâlpului trece prin centrul
de inerție al suprafeței de contact dintre fundație și teren (Figura 6.22.a).
Dacă suprafața bazei fundației este de cel mult 1m2 se adoptă forma prismatică (Figura 6.23.a), iar dacă
aceasta este mai mare de 1 m2 forma va fi de obelisc (Figura 6.23.b), asigurându-se în jurul bazei
stâlpului o porțiune orizontală de 5 cm lățime pentru a permite rezemarea cofrajului stâlpului.

Determinarea dimensiunilor în plan ale tălpii fundației se face analog fundațiilor rigide, condiția de
capacitate portantă a terenului de fundare la starea limită ultimă (GEO) și prin limitarea a
defoCunoscând secțiunea transversală a stâlpului și suprafața tălpii fundației, se pot stabili și celelalte
dimensiuni specifice fundațiilor izolate (H și H’) astfel încât să fie asigurată rigiditatea necesară la
încovoiere, evitarea poansonării de către stâlp și un consum rațional de beton și oțel.
Înălțimea H a fundației se determină din condiția de asigurare a rigidității pentru o bună repartizare a
presiunilor pe teren. Condițiile care se impun sunt:
1. condiția de rigiditate a tălpii fundației - raportul H/L ≥ 0,3 (L fiind lungimea tălpii);
2. verificarea la forță tăietoare fără să fie necesară armătură transversală.
rmațiilor terenului la starea limită de exploatare normală.

Verificarea la forță tăietoare și la străpungere constituie recomandări. Dacă înălțimea H a fundației

elastice nu respectă aceste condiții, fundația va fi prevăzută cu armături corespunzătoare calculate cu
relațiile din capitolele 6.2 și 6.4 din SR EN 1922-1-1:
4. condiția constructivă - înălțimea minimă H a tălpii este de 30 cm.

Înălțimea H’ la marginea obeliscului fundației se determină punând următoarele condiții:

Înălțimea minimă necesară pentru ancorarea armăturilor de pe talpa fundației trebuie să fie de
15 max;
Panta fețelor înclinate ale fundației nu va fi mai mare de 1/3;
Valoarea minimă este H’min = 25 cm.
Dimensiunile geometrice rezultate se rotunjesc la multipli de 5cm.
27.Fundatii izolate elastice excentrice in raport cu stalpul.

La construcțiile ce transmit fundației momente încovoietoare mari în raport cu forțele axiale,

proiectarea fundațiilor izolate elastice centrice față de stâlp este neeconomică, deoarece excentricitatea
mare ce rezultă la nivelul tălpii fundației depășește treimea mijlocie și duce implicit la eforturi de
întindere ce nu pot fi preluate la nivelul de separație dintre talpă și teren.
Pentru a preîntâmpina o astfel de situație nefavorabilă și a se asigura o bună repartizare a încărcărilor la
teren, se pot proiecta fundații nesimetrice față de axul stâlpului dezvoltate mai mult în sensul
excentricității, astfel ca rezultanta încărcărilor să acționeze pe cât posibil în zona centrală a suprafeței de
contact (Figura 6.28). Astfel se obține o fundație de adâncime mai redusă (deci consum de beton și oțel
mai scăzut) ce transmite terenului numai eforturi de compresiune.
La proiectarea acestor fundații se vor respecta cele arătate la fundațiile izolate elastice centrice cu
precizarea înălțimii H a fundației se va stabili din raportul H / (2L – ls).
Aceste fundații excentrice apar la construcțiile lipite de calcanele clădirilor existente (fundații elastică de
calcan), la rosturile de tasare (fundație elastică de rost), sau atunci când anumite utilaje tehnologice,
împiedică dezvoltarea fundației de ambele părți ale stâlpului.
Dimensionarea unei astfel de fundAstfel pentru a
determina suprafața tălpii fundației B·L se impune respectarea condițiilor la SLU și SLE. ații se face la fel
cu cea descrisă la capitolul “Fundații izolate elastice, centrice față de stâlp”.

În cazul fundațiilor izolate elastice, poate fi luată în considerare conlucrarea dintre fundație și structură,
deoarece armăturile din stâlp și fundație constituie un tot unitar (între cele două elemente existând o
legătură perfect rigidă). Astfel momentul rezultat din amplasarea excentrică a stâlpului, în secțiunea a -
a, MB (și numai acesta) se repartizează stâlpului și fundației, proporțional cu rigiditățile lor de rotire k.

Armarea fundației izolate elastice dezvoltate numai de o parte a stâlpului respectă prevederile descrise
la armarea fundației izolate elastice centrice. Astfel, armătura de rezistență de la fața interioară va fi
alcătuită din bare independente sau plasă sudată din oțel PC 52 cu diametrul minim de 10mm.
Distanțele dintre bare vor fi cuprinse între 10 și 25 mm. Dacă armătura de rezistență rezultă din condiția
de procent minim de armare (ce se ia de 0,05%) se pot folosi bare cu diametrul minim de 8 mm. La fața
superioară se prevede o armătură constructivă compusă din două sau mai multe bare cu diametrul
minim de 10 mm, iar distanța dintre bare cuprinsă între 10 și 25 cm.

28.Fundatii izolate tip pahar pt stalpi prefabricati.Stabilirea inaltimii paharului.

Pentru cazul în care structura de rezistență a construcției este alcătuită din stâlpi prefabricați, se pot
folosi ca fundații izolate fundațiile tip pahar ce asigură legătura dintre stâlp și teren.
Această fundație este prevăzută cu un gol central în formă de pahar cu adâncimea egală cu “Hp” astfel
calculată încât stâlpul să se poată considera încastrat în fundație.

La realizarea unor hale industriale pot să apară cazuri când pentru doi sau trei stâlpi se realizează o
fundație comună . Dimensiunile feței superioare a fundației sunt dictate de numărul stâlpilor și de
secțiunile la bază ale acestora, rostul dintre stâlpi fiind de 5 cm.

Stabilirea înălțimii paharului “Hp”

- Pentru asigurarea lungimii necesare de ancoraj a armăturilor longitudinale ale stâlpului în pahar se ia
înălțimea “Hp” egală cu lungimea de ancoraj la (SR EN 1992-1) la care se adaugă 10 cm. În cazul în care
armăturile de ancoraj sunt întoarse la baza zidului se poate reduce înălțimea totală a paharului.
Dacă stâlpul este alcătuit din beton precomprimat, înălțimea “Hp” se stabilește în funcție de sistemul de
ancorare a armăturilor pretensionate, pe bază de proiecte tip sau date experimentale.
Condițiile de aderență sunt stabilite funcție de modul de realizare a stâlpului prefabricat.

29.Fundatii izolate tip pahar pt stalpi prefabricati.Stabilirea grosimii fundului paharului.

Această grosime se determină din condiția ca stâlpul să nu străpungă fundul paharului. Pentru aceasta
se admite în calcul că din încărcarea verticală totală transmisă de stâlp, o fracțiune N1 cap se transmite
prin pereții paharului, pe tot conturul acestuia, iar diferența N2 = NFd – N1cap se transmite direct
fundului paharului.
În funcție de tipul și destinația construcției, valoarea minimă a grosimii fundului paharului trebuie să
respecte condițiile:
- la stâlpii construcțiilor zootehnice cu un singur nivel și ai construcțiilor ușoare (șoproane, etc.): Hf ≥ 15
cm
- la stâlpii construcțiilor civile și ai halelor industriale fără poduri rulante: Hf ≥ 20 cm
- la stâlpii halelor industriale cu poduri rulante: Hf ≥ 25 cm

În cazul fundațiilor cu pahar prefabricat ca element separat și încastrat în talpa monolită , grosimea Hf se
măsoară la baza acestuia
30. Fundaţii izolate tip pahar pentru stâlpi prefabricaţi. Verificarea şi armarea pereţilor paharului.

Această verificare se face la presiunile laterale produse de momentul MFd și forța tăietoare VFd de la fața
superioară a paharului.

Momentul încovoietor (M1) transmis paharului prin presiuni pe peretele frontal se determină cu relația:
𝑎
𝑀1 = 0.8 ∙ (𝑀𝐹𝑑 − 𝑁𝐹𝑑 ∙ ) ≥ 0.4 ∙ 𝑀𝐹𝑑
3
Rezultanta presiunilor (P) pe peretele frontal este:
𝑀1
𝑃 = 1.25 ∙ + 𝑉𝐹𝑑
𝐻𝑝

Momentele încovoietoare rezultate în plan orizontal aplicate părții superioare a peretelui frontal sunt:

𝑀𝑟 = 0.045 ∙ 𝑃 ∙ 𝑙𝑏
𝑀𝑐 = 0.020 ∙ 𝑃 + 𝑙𝑏
Forța de întindere în pereții longitudinali (Np) este egală cu:
𝑃
𝑁𝑝 =
2
Secțiunea de beton și de armătură în pereții paharului trebuie să respecte următoarele condiții:
1. Peretele frontal se verifică la acțiunea momentelor încovoietoare Mr și Mc. Armătura rezultată se
dispune în treimea superioară a peretelui și se prelungește cu lungimea de ancorare măsurată de la
jumătatea grosimii peretelui longitudinal al paharului.
2. Verificarea peretelui frontal la forță tăietoare implică limitarea eforturilor principale în peretele
paharului, condiție care impune:
1.5 ∙ 𝑃
𝑏𝑝 ≥
𝐻𝑝 ∙ 𝑓𝑐𝑡𝑑

3. Pereții longitudinali se verifică la întindere centrică cu forța Np. Armătura rezultată se dispune
simetric pe fețele peretelui, distribuită în treimea superioară a paharului.
4. Verificarea pereților longitudinali la forță tăietoare consideră secțiunea activă cu dimensiunile bp’ a0
sau bp’ b0, în funcție de direcția acțiunii în stâlp, și forța tăietoare de calcul cu valoarea Np. Dacă
𝑁𝑃 ≤ 0.5 ∙ 𝑏𝑝’ ∙ 𝑎0 ∙ 𝑓𝑐𝑡𝑑 armătura pentru preluarea forței tăietoare nu este necesară și se dispune pe
considerente de armare minimă.

5. Verificarea în secțiunea orizontală de la baza paharului consideră secțiunea cu dimensiunile

exterioare a0 b0 și grosimea pereților bp’. Secțiunea se verifică la compresiune excentrică cu valori ale
eforturile de calcul N și M, determinate astfel:
Forța axială: 𝑁 = 𝑁1,𝑐𝑎𝑝
Momentul încovoietor: 𝑀 = 𝑀𝐹𝑑 + 𝑉𝐹𝑑 ∙ 𝐻𝑝

Armătura rezultată din calculul paharului la compresiune excentrică se dispune pe direcție verticală,
uniform distribuită pe laturile secțiunii.

6. Grosimea minimă a pereților paharului (bP) este de

- 200mm în cazul paharelor din beton armat monolit
- 150mm la paharele din beton armat prefabricat
7. Armătura dispusă în pereții paharului trebuie să respecte procentul minim de armare de 0,10% pe
orice direcție.

Armăturile orizontale se ancorează sau, după caz, se înnădesc, ca bare întinse. Armăturile verticale se
ancorează în talpa fundației. Armătura orizontală din pahar trebuie să respecte următoarele condiții:
- Diametrul minim 10 mm în treimea superioară a paharului și 8 mm în restul paharului;
- Cel puțin 2x3 bare orizontale în jumatatea superioară a paharului;
- Distanța maximă între armături este 20 cm. Barele verticale din pahar au diametrul minim 8 mm și se
dispun la cel mult 20 cm distanță.

31. Fundaţii continue din beton simplu sub ziduri sau diafragme. Alcătuire. Generalităţi.

Fundațiile continue se utilizează în cazul în care sarcinile transmise de construcție sunt mari, iar terenul
de fundare are o capacitate portantă relativ redusă.
Pentru construcțiile alcătuite din ziduri sau diafragme, această soluție de fundare este cel mai des
întâlnită.
Soluția de grindă de fundare continuă sub stâlpi și pereți poate fi impusă, în general, în următoarele
cazuri:
- fundații izolate care nu pot fi extinse suficient în plan (construcții cu travee sau deschideri mici care
determină ”suprapunerea” fundațiilor independente), stâlpi lângă un rost de tasare sau la limita
proprietății etc. În figură s-au figurat punctat fundațiile independente necesare, care se înlocuiesc cu
grinzi;
- fundații izolate care nu pot fi centrate sub stâlpi
Soluția de rețele de grinzi de fundare se adoptă în cazul construcțiilor civile, în condiții normale de
fundare și fără prezența apei freatice la:
- construcții cu pereți de beton armat sau zidărie (cu substructură sau cu rezemare directă pe fundații);
- construcții cu cadre de beton armat sau metalice, eventual conlucrând cu pereți de beton armat sau
zidărie (cu substructură sau cu rezemare directă pe fundații)
După natura materialului din care sunt alcătuite, fundațiile continue se pot clasifica în:
- fundații continue din beton simplu
- fundații continue din beton armat
iar după tipul structurii întâlnim:
- fundații continue sub ziduri sau diafragme
- fundații continue sub șiruri de stâlpi.

Alcătuirea fundațiilor se diferențiază funcție de:

a) Condițiile geotehnice de pe amplasament;
b) Zona seismică de calcul a amplasamentului:
- seismicitate ridicată - zonele A ÷ D
- seismicitate redusă - zonele E ÷ F
c) Regimul de înălțime al construcției:
- foarte redus - clădiri parter (P) sau clădiri parter și etaj (P+1E)
- redus - clădiri cu puține niveluri (P+2E ÷ P+4E)
d) Clădire cu sau fără subsol.

32. Fundaţii continue sub pereţi structurali de zidărie. Fundaţii sub clădiri amplasate pe terenuri cu
seismicitate scazuta. Clădiri fără subsol.

De regulă, fundațiile se poziționează centric față de pereții interiori sau exteriori. În anumite situații însă,
(ex: fundațiile de rost) acestea pot fi amplasate excentric față de pereții pe care îi suportă.
Conformarea fundațiilor se diferențiază funcție de următoarele condiții:
a) condițiile geotehnice ale amplasamentului;
b) zona seismică de calcul a amplasamentului, caracterizata prin accelerația seismică de proiectare (ag):
ag ≤ 0,15g (seismicitate redusă) ag > 0,15g (sesimicitate ridicată)
c) clădire cu sau fără subsol.
Fundațiile cel mai frecvent utilizate la clădiri fără subsol amplasate pe terenuri bune de fundare, terenuri
de fundare favorabile, în zone cu seismicitate ag ≤ 0,15g, sunt prezentate în figură. Conform
normativului, lățimea soclului Bs sau a blocului de fundare B (în situația în care nu este prevăzut soclu)
trebuie să fie mai mare decât grosimea peretelui structural cu minim 50mm pe fiecare parte. Pentru
determinarea înălțimii blocului de beton simplu se va respecta din condiția de rigiditate.
Presiunile dintre zid - soclu - fundație nu trebuie să depășească rezistența materialelor din care sunt
alcătuite.
Blocul de fundație poate fi realizat cu una sau două trepte. Înălțimea soclului și a treptelor blocului de
fundație va fi de cel puțin 400 mm.
În cazul construcțiilor fără subsol la care adâncimea mare de fundare determină un soclu înalt, se pot
introduce centuri suplimentare pe înălțimea acestuia.
33. Fundaţii continue sub pereţi structurali de zidărie. Fundaţii sub clădiri amplasate pe terenuri cu
seismicitate scazuta. Clădiri cu subsol.

De regulă, fundațiile se poziționează centric față de pereții interiori sau exteriori. În anumite situații însă,
(ex: fundațiile de rost) acestea pot fi amplasate excentric față de pereții pe care îi suportă.
Conformarea fundațiilor se diferențiază funcție de următoarele condiții:
a) condițiile geotehnice ale amplasamentului;
b) zona seismică de calcul a amplasamentului, caracterizata prin accelerația seismică de proiectare (ag):
ag ≤ 0,15g (seismicitate redusă) ag > 0,15g (sesimicitate ridicată)
c) clădire cu sau fără subsol.
În cazul construcțiilor cu subsol pereții subsolului se prevăd sub pereții structurali, pe cât posibil axați
față de aceștia. Fundațiile pot fi din beton simplu sau din beton armat. Peretele de subsol daca va fi din
beton simplu va fi prevăzut cu doua centuri amplasate la nivelul planșeului peste subsol și respectiv la
baza peretelui.
Armatura verticală din stâlpișorii de beton armat ai peretelui de zidărie de la suprastructură va fi
ancorată fie în centura de la baza peretelui de subsol, fie în talpa de fundație din beton armat.
La fundațiile pereților cu sâmburi de beton armat, între sâmbure și fundație se prevede un cuzinet de
repartiție de beton armat.
Când eforturile în stâlpi la forțe orizontale sunt mari, se recomandă înglobarea cuzinetului în corpul
fundației.
În cazul stâlpișorilor aflați la distanțe mici (≤ 3,00 m) și care transmit încărcări mari în loc de cuzineți se
pot prevedea centuri continue la baza zidului.
34. Fundaţii continue sub pereţi structurali de zidărie. Fundaţii sub clădiri amplasate pe terenuri cu
seismicitate ridicată.

Solicitările la nivelul terenului de fundare se determină în funcție de eforturile transmise de

suprastructură considerând comportarea de ansamblu a infrastructurii. Fundațiile se realizează, sub
forma unor grinzi continue de beton armat.
La clădirile fără subsol fundațiile se realizează sub forma de fundații rigide cu soclu din beton armat
(Figura 7.15) sau grinzi continue de beton armat (Figura 7.16).
La clădirile cu subsol fundațiile și pereții de subsol vor fi din beton armat (Figura 7.17).
35. Fundaţii continue sub pereţi structurali de zidărie. Dimensionarea fundaţiilor continue încărcate
centric, respectiv excentric.

Lățimea bazei fundației, B, se stabilește funcție de calculul terenului de fundare la eforturile transmise
de fundație. Pentru calcul, se consideră un tronson de 1m din lungul fundației continue, acționat de
încărcarea dată de zidărie pe metrul liniar ales și de reacțiunile terenului.

• În cazul încărcărilor centrice:

𝑁𝐹𝑑 +𝐺𝑓
- presiunea efectivă pe talpă: 𝑝𝑒𝑓 = 𝐴
≤ 𝑝𝑡𝑒𝑟

𝑁𝐹𝑑 +𝐺𝑓
- 𝐴=𝐵×1= 𝑝𝑡𝑒𝑟

𝑁𝐹𝑑 +𝐺𝑓
- rezultă lățimea necesară fundației: 𝐵 = 𝑝𝑡𝑒𝑟

- se impune condiția ca: 𝐵 ≥ 𝑏 + 100𝑚𝑚, unde b este grosimea peretelui care sprijină pe
fundație

- NFd – încărcarea exterioară transmisă de zidărie sau diafragmă pe metru liniar

- Gf – greutatea proprie a fundației pe metru liniar

- pter – capacitatea portantă a terenuli de fundare

• În cazul încărcărilor excentrice:

- Fundațiile supuse la solicitări excentrice provin de regula de la

poziționarea excentrică a fundației sub peretele structural, de
exemplu fundațiile așezate la rosturi de tasare sau seismice.

- Aceste fundații se dimensionează astfel încât rezultanta tuturor

forțelor axiale, N, să se mențină în treimea mijlocie a bazei,
pentru ca întreaga lățime să fie activă șa transmiterea presiunilor
pe teren.
𝑁𝐹𝑑 +𝐺𝑓 𝑀 1 6∙𝑀
- 𝑝𝑒𝑓 = 𝐵×1
± 𝐵2 ×1
= 𝐵 ∙ (𝑁𝐹𝑑 + 𝐺𝑓 ± 𝐵
)
6

- Se impun condițiile: 𝑝1 ≤ 𝑝𝑡𝑒𝑟 ; 𝑝2 ≥ 0

- Rezultă o lățime maximă a tălpii fundației egala cu: 𝐵 = 1.5 ∙ 𝑏𝑧

- Dacă această lățime nu îndeplinește cerințele de capacitate

portantă se admite: 𝐵 = 2.25 ∙ 𝑏𝑧
• În cazul existenței unor goluri pentru uși în structura de zidărie la nivelul fundației, trebuie verificat
să nu se producă forfecare la nivelul fundației:

2∙𝐻 𝑓𝑐𝑡𝑑
- 𝐿0 ≤ 𝐻 ∙ (𝑡𝑔𝛼 + 𝑝𝑒𝑓
)

- fctd – rezistența unitară de proiectare la întindere a betonului

- Dacă relația este îndeplinită, fundația poate prelua presiunile de la deschiderea golului. În acest
caz fundația se poate realiza din beton simplu sau beton armat (cu procent minim de armare
0.10%)

- Dacă relația nu este îndeplinită, fundația trebuie calculată la încovoiere și forță tăietoare și este
obligatoriu a se realiza din beton armat
𝐻
𝐿 < 2 ∙ 𝑡𝑔𝛼 − 𝑓𝑢𝑛𝑑𝑎𝑡𝑖𝑎 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑠𝑜𝑙𝑖𝑐𝑖𝑡𝑎𝑡𝑎 𝑑𝑜𝑎𝑟 𝑙𝑎 𝑐𝑜𝑚𝑝𝑟𝑒𝑠𝑖𝑢𝑛𝑒
- { 𝐻
𝐿 >2∙ − 𝑓𝑢𝑛𝑑𝑎𝑡𝑖𝑎 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑠𝑜𝑙𝑖𝑐𝑖𝑡𝑎𝑡𝑎 𝑙𝑎 𝑐𝑜𝑚𝑝𝑟𝑒𝑠𝑖𝑢𝑛𝑒 𝑠𝑖 𝑚𝑜𝑚𝑒𝑛𝑡 𝑖𝑛𝑐𝑜𝑣𝑜𝑖𝑒𝑡𝑜𝑟
𝑡𝑔𝛼

𝐻
- Forța tăietoare care apare are valoarea: 𝑇 = (𝐿 − 2 ∙ 𝑡𝑔𝛼)

𝑇 < 𝐵 ∙ 𝐻 ∙ 𝑓𝑐𝑡𝑑 − 𝑛𝑢 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑝𝑟𝑜𝑏𝑙𝑒𝑚𝑒 î𝑛 𝑐𝑜𝑚𝑝𝑜𝑟𝑡𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑓𝑢𝑛𝑑𝑎ț𝑖𝑒𝑖

- Dacă: {
𝑇 > 𝐵 ∙ 𝐻 ∙ 𝑓𝑐𝑡𝑑 − 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑛𝑒𝑐𝑒𝑠𝑎𝑟ă 𝑎𝑟𝑚𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑓𝑢𝑛𝑑𝑎ț𝑖𝑒𝑖

- Armătura se dispune sub forma unor centrui de beton armat cu diametru ≥12 mm și procent de
armare ≥0.1%.

36. Soluţii de fundare la pereţii nestructurali.

Pereții nestructurali reazemă, de regulă, pe placa suport a pardoselii. Placa trebuie așezată pe teren bun
sau umpluturi bine compactate de cel mult 0,80 m grosime. Dacă umpluturile se pot umezi (prin
pierderea apei din instalații etc.), grosimea maximă admisă a acestora se va limita la 0,40 m.
Soluțiile de rezemare pot fi realizate astfel:
a) Dacă pereții nestructurali transmit o încărcare de maxim 4 kN/m și au cel mult 3m lungime placa se
realizează de minim 100 mm grosime cu o armatură suplimentară dispusă în lungul peretelui;
b) Dacă pereții nestructurali transmit o încărcare între 4÷10 kN/m și au cel mult 3 m lungime placa se va
realiza cu o îngroșare locală de minim 200 mm grosime.

Armăturile suplimentare longitudinale dispuse în placă sub pereți vor avea diametrul minim Ø10 mm.
Situațiile care nu se încadrează la punctul a) sau b) se rezolvă ca fundații ale pereților structurali (fundații
continue sau cu rezemări izolate).
37. Racordarea în trepte a fundaţiilor având cote de fundare diferite.

Racordarea este necesară în următoarele situații:

- amplasamentul se află pe terenuri în pantă sau cu stratificație înclinată

- clădirile au subsol pațial

- se găsesc intersecții de fundații aflate la cote diferite

Racordarea se face respectând următoarele condiții:

- racordarea între cotele de fundare diferite se realizează în trepte

- linia de pantă a treptelor să respecte condiția tgδ ≤ 0.65

- înălțimea treptelor se limitează la 0,50m pentru pământurile necoezive și la 0,70m pentru cele
coezive

- cota superioară a blocului de fundație se păstrează la același nivel pe toată lungimea zonei de
racordare

În cazul terenurilor în pantă, dacă aceasta nu depășește 2,5%, se admite executarea tălpii fundației cu o
pantă egală cu cea a terenului natural cu luarea unor măsuri suplimentare împotriva infiltrațiilor.
38. Fundaţii continue sub pereţi structurali de zidărie. Fundaţii la clădiri amplasate pe terenuri
compresibile sau sensibile la umezire. Fundaţii la clădiri amplasate pe terenuri cu umflări sau
contracţii mari.

În multe situații este necesar să realizăm diferite construcții în terenuri considerate ca fiind dificile de
fundare. Pentru o corectă dimensionare a elementelor de infrastructură trebuie să ținem cont de
comportamentul real al acestor terenuri sub sarcină, în condiții extreme.
Se consideră următoarele tipuri de pământuri dificile:
- pământuri foarte compresibile (argile, pământuri argiloase de consistență redusă sau nisipuri afânate);
- pământuri sensibile la umezire (loessuri și pământuri loessoide)
- pământuri contractile (argile sau pământuri argiloase cu umflări și contracții mari)
Construcțiile realizate pe terenuri compresibile, sau sensibile la umezire pot avea pe parcursul
exploatării lor tasări neuniforme. Din această cauză se va acționa fie în vederea îmbunătățirii terenului
dificil de fundare și utilizarea de soluții de fundare pentru terenuri bune, fie se vor realiza fundații
adaptate terenurilor dificile.
În cazul fundațiilor adaptate la terenuri dificile, trebuie ca acestea să poată prelua eforturile
suplimentare ce rezultă ca urmare a tasărilor neuniforme probabile:
- pentru tasări inegale mici se pot utiliza fundații cu rigiditate sporită;
- pentru tasări inegale mari se poate opta fie pentru realizarea unei rigidități sporite a ansamblului
suprastructură - infrastructură, fie pentru o structură flexibilă adaptabilă la deformații mari.
La alcătuirea planului de fundații se cere respectarea următoarelor condiții:
- realizarea de elemente de legătură între fundațiile pereților structurali
- fundațiile pereților să formeze contururi închise
- lungimea fundațiilor fără legături pe direcție transversală nu trebuie să depășească 6 m.
La construcțiile fără subsol – amplasate în zone cu seismicitate redusă, fundațiile se prevăd cu două
centuri armate dispuse la partea superioară și inferioară, iar betonul trebuie să fie de clasă minim
C12/15. Centurile se realizează în mod curent cu o înălțime de 15÷20 cm, armătură longitudinală de 6÷8
bare Ø12 mm ÷ Ø16 mm, pe unul sau două rânduri și etrieri Ø8mm la 20÷30 cm, procent minim de
armare 0.2%.
Fundații pentru construcții cu subsol – amplasate în zone cu seismicitate redusă trebuie să respecte
următoarele măsuri:
a) dispoziția pereților longitudinali și transversali trebuie să alcătuiască un sistem spațial cât mai simplu;
b) se realizează pereți transversali suficient de deși la maximum 6.00m;
c) fundațiile se prevăd cu centuri de beton armat pentru preluarea eventualelor eforturi de întindere;
pentru cazurile curente centurile pot avea lățimea zidului și înălțimea de 15-20 cm cu armătura
longitudinală de 6-8 bare Ø12-16 mm, pe unul sau doua rânduri și etrieri Ø8 mm la 20-30 cm, betonul de
clasă minim C12/15
d) se asigura conlucrarea centurilor din fundații cu peretele de deasupra prin executarea unor centuri de
beton armat si la nivelul planșeului de peste subsol;
e) se execută centuri de beton armat, atât la planșeele monolite cât și la cele prefabricate, pe toată
lățimea pereților, pentru cei cu grosimi de până la 37.5 cm; centurile se armează mai puternic la planșeul
peste primul nivel de deasupra fundațiilor (cu o armătură corespunzătoare celei din centura fundațiilor);
f) pereții construcției se execută din cărămizi marca C100 și cu mortar minim M50; în caz că peretele de
deasupra fundației este de beton acesta va fi de cel puțin clasa C12/15.

În cazul terenurilor cu umflări și contracții mari, datorită variațiilor mari de volum cauzate de creșterea
sau diminuarea umidității unor astfel de terenuri, apare pericolul degradării sau ruperii fundațiilor,
fenomen însoțit de apariția de fisuri profunde în pereții structurali din zidărie.
La proiectarea acestor fundații se va urmări ca presiunea efectivă transmisă la teren, să fie mai mare
decât presiunea de umflare.
39 Fundatii continue sub pereti structuralide de zidarie. Fundatii cu descarcari pe reazeme izolate.
40. Fundatii continue pentru structuri cu diafragme din beton armat.
41.Fundatii continue sub stalpi. Generalitati. Alcatuire.

Generalitati:
Alcatuire:
42. Fundatii continue sub stalpi. Armare longitudinala,superioara si inferioara,respective trasversala.
Armare longitudinala:
Armare transversala:
43.Medode de calcul ale grinzilor de fundare sub siruri de stalpi. Metode bazate pe ipoteza
deformatiilor elastic locale.

-Metode bazate pe ipoteza distributiei plane a presiunilor reactive.

-Metode bazate pe ipoteza deformaţiilor elastice locale (Winkler)

44.Medode de calcul ale grinzilor de fundare sub siruri de stalpi. Grinda de lungime infinita incarcata
cu o forta concentrate.
45.Medode de calcul ale grinzilor de fundare sub siruri de stalpi. Grinda de lungime infinita incarcata
cu un moment concentrat.
46.Medode de calcul ale grinzilor de fundare sub siruri de stalpi. Grinda de lungime finita. Metoda
Bleich.
47. Elemente de proiectare a radierilor din beton armat.
48-Piloţi. Definiţie, clasificare

Pilot - Elemente structurale de fundare în adâncime, caracterizate printr-un raport mare - de obicei
peste 15, între lungime şi latura secţiunii transversale sau diametru.

Clasificare

A. După natura materialului din care sunt executaţi:

* din lemn,

* din metal,

* beton simplu

* din beton armat sau precomprimat

* piloţi compuşi. Piloţii compuşi sunt utilizaţi în situaţii speciale şi pot fi alcătuiţi din: lemn şi beton
simplu, lemn şi beton armat, beton simplu şi metal, etc;

B. După efectul pe care procedeul de

punere în operă a pilotului îl are
asupra terenului din jur:

 de dislocuire

 de îndesare.

C. După forma şi variaţia secţiunii

transversale:

 cu secţiune transversală constantă

 cu secţiune transversală variabilă continuă,

 cu evazare la bază (fig.1.11)

 cu evazări multiple.

D. După forma secţiunii transversale:

 de secţiune circulară,

 pătrată,

 dreptunghiulară,
 trapezoidală,

 triunghiulară,

 poligonală cu sau fără gol central. Piloţii cu variaţie continuă a secţiunii transversale prezintă forma
unor trunchiuri de con sau piramidă

E. După modul de execuţie piloţii pot fi:

 Piloţii prefabricaţi se confecţionează în atelier, din lemn, metal, beton armat sau beton
precomprimat şi se înfig în teren prin batere, presare, vibrare, vibropresare, înşurubare cu sau fără
subspălare.

 Piloţii executaţi pe loc sunt acei piloţi la care corpul, în totalitate sau în cea mai mare parte se
realizează prin turnarea betonului într-o gaură efectuată chiar pe locul pe care trebuie să-l ocupe.

F. După mărimea diametrului aceştia pot fi:

 cu diametru mic, când acesta prezintă valori de până la 600mm,

 cu diametru mare în caz contrar.

G. După modul de susţinere a pereţilor găurilor, piloţii executaţi pe loc prin forare pot fi:

în uscat şi netubaţi;

foraţi sub noroi, foraţi cu tubaj recuperabil şi foraţi cu tubaj nerecuperabil.

H. După direcţia solicitării în raport cu axa longitudinală, piloţii pot fi:

 supuşi la solicitări axiale de compresiune sau smulgere

 supuşi la solicitări transversale

 supuşi la solicitări axiale şi transversale

I După modul de transmitere a încărcărilor axiale la teren, piloţii pot fi:

purtători pe vârf

piloţi flotanţi

J După poziţia radierului în raport cu suprafaţa terenului natural sau amenajat :

 fundaţii cu radier jos (fig.1.15a), pentru care radierul este total sau parţial îngropat, piloţii în acest
caz fiind denumiţi piloţi adânci;

 fundaţii cu radier înalt, la care talpa radierului se află deasupra nivelului terenului , piloţii fiind
denumiţi piloţi înalţi sau cu capăt liber.
49-Piloţi realizaţi din lemn

Se folosesc la lucrări provizorii. Trunchiul lemnos trebuie sã îndeplineascã urmãtoarele cerinţe :

- un diametru minim la partea inferioarã, di şi superiorã ds de 15cm şi respectiv 25cm pentru lungimi
de pânã la 7-8m;

- un diametru di şi ds de 15cm şi respectiv 30cm când lungimea este mai mare de 7- 8m;

- sã fie rectiliniu astfel ca linia ce uneşte punctele de centru ale secţiunilor de cãpat sã rãmânã în
cuprinsul elementului sau fãrã a depãşi o sãgeatã de 1% din lungime;

- sã prezinte o variaţie uniformã a secţiunii transversale de 10mm/m.

Amenajarea vârfului constã în cioplirea în forma unui trunchi de piramidã cu 4 fețe și atunci când
este nevoie, protejarea acestuia cu un sabot cu aripi de oþel lat prins de pilot prin cuie bãtute în gãuri
ovale

Capul pilotului se protejeazã cu piese metalice inelare sau sub formã de cãciulã (fig.2.1b) fixate la
cald dupã o prealabilã prelucrare a acestuia.

Atunci când materialul disponibil nu acoperã lungimea necesarã pilotului, se poate proceda la
înnãdirea elementelor de lemn în varianta cap la cap, cu eclise sau man‫܈‬on de tablã sau în jumãtate
de lemn cu strângere prin semiinele metalice
50-Piloţi prefabricaţi realizaţi din beton armat sau beton precomprimat

Acestia sunt realiza‫܊‬i într-o gamã largã de dimensiuni ‫܈‬i forma ale sec‫܊‬iunii transversale, asigurându-
se astfel cerin‫܊‬ele multora din situa‫܊‬iile practice privind:

- Lungimea necesarã depã‫܈‬irii unor succesiuni litostratigrafice cu portan‫܊‬ã redusã ‫܈‬i rezemarea
vârfului pilotului pe strat cu caracteristici favorabile, fie prin realizarea lui dintr-o singurã bucatã sau
din tronsoane îmbinate.

- Transferul sarcinilor la terenul cu care vin în contact are loc, dupã caz, atât prin mobilizarea
frecãrilor laterale, cât ‫܈‬i a rezistenþelor pe vârf, ei lucrând ca pilo‫܊‬i flotan‫܊‬i sau purtãtori pe vârf.
Dimensiunile sec‫܊‬iunii transversale sunt cuprinse în intervalul 20-60cm, sunt recomandate pentru
piloþi cu sec‫܊‬iunea pãtratã, dreptunghiularã ‫܈‬i poligonalã plinã sau inelarã

Armarea piloților are în vedere condițiile de solicitare ce apar pe durata depozitãrii, manipulãrii,
introducerii lor în pãmânt și exploatãrii. Schemele statice considerate sunt date în fig.2.4.

Pe baza solicitãrilor furnizate de aceste scheme se determinã armãtura longitudinalã a pilotului.

Curent aceasta constã din 4 bare pentru piloþi cu latura de pânã la 35 cm și opt bare la latura mai
mare. Pentru armarea în sens longitudinal se utilizeazã bare din OB 37 sau PC 52 la diametru de
14…32mm.

Pentru piloții înfipți în teren prin batere, zonele extreme ale acestuia, capul și vârful, sunt asigurate
pentru evitarea distrugerii lor sub acțiunea loviturilor repetate ale berbecului sonetei și respectiv a
eventualelor obstacole ce pot fi întâlnite.

Capul este protejat prin încorporarea în beton a 3-5 plase din bare de 6mm cu ochiul de 5-6cm,
așezate la 4-5cm una de cealaltã - fig.2.5 a.

Armarea longitudinalã la piloții din beton precomprimat se poate realiza fie din bare de oțel sau
fascicole de sârmã, fie prin combinarea acestora, fig.2.6. Armãtura transversalã este plasatã numai în
zonele extreme ale pilotului, cap și vârf – fig.2.6, în scopul evitãrii distrugerii acestora pe durata
baterii.
51-Piloţi metalici.

Aceștia sunt realizați prin utilizarea de țeavã metalicã, palplanșe și profile din oțel laminat, singulare
sau ansamblate prin sudurã. Astfel se pot obþine diverse forme pentru secțiunea transversalã
apiloților – fig.2.7. În general, acestea corespund unor secțiuni H și I, casetate și tubulare.

Realizarea piloþilor din metal prezintã o serie de avantaje dar și dezavantaje și anume:

 Asigurarea lungimii dorite prin folosirea unui singur tronson când acesta este de 10-30m, sau prin
îmbinare cap la cap a diferitelor tronsoane dacã se depãșește valoarea de 30m. Îmbinarea între
tronsoane se poate realiza prin utilizarea unor eclise fixate prin sudurã (fig.2.8 a) sau ajutorul
ºuruburilor sau niturilor (fig.2.8 b) pentru piloþii cu secțiunea H. La piloþii tubulari se poate accepta
soluþia cu manșon la interior sau exterior fixat prin sudurã (fig.2.8 c).

 O ușoarã manipulare, introducere în teren și capacitate ridicatã de preluare a încãrcãrilor, atât

prin rezistenþa sporitã a materialului

 O bunã comportare atât sub încãrcãri axiale de compresiune sau tracþiune, cât și în raport cu cele
transversale.
 Posibilitatea atașãrii unui vârf elicoidal piloților tubulari ceea ce favorizeazã introducerea în teren
prin înșurubare și deci eliminarea oricãrei surse de vibrații și o sporire a capacitãții de prelucrare a
încãrcãrilor axiale de compresiune sau tracțiune.

 Reducerea în timp, ca urmare a fenomenului de coroziune, a capacitãții de preluare a sarcinilor ce-

i revin.

 Un efect scãzut de îndesare a pãmântului aflat în vecinãtate, mai ales atunci când piloții sunt
deschiși, prin dislocuirea unui volum redus de pãmânt.

 Costul ridicat al metalului, ceea ce face ca la noi în țarã sã fie mai puțin utilizați deși, în statele
puternic industrializate folosirea lor constituie o practicã obițnuitã pentru situațiile ce îi impun, piloții
fiind realizaþi ca elemente standardizate, livrați cu piese speciale ce au rol de vârf (fig.2.9 b). În lipsa
acestora, pentru sporirea rigiditãții în zona vârfului și totodatã pentru creșterea efectului de îndesare
se pot accepta soluții de tipul celor din fig.2.9 a.

52-Punerea în operă a piloţilor prefabricaţi: batere, vibrare, procedee auxiliare

2.2.1.1 Executarea înfigerii prin batere

Baterea constă în aplicarea unor lovituri repetate pe capul pilotului de către o piesă numită berbec.
Aceasta se realizează, în mod obişnuit, cu ajutorul unor instalaţii mecanice numite sonete.

Utilizarea berbecilor cu cãdere liberã prezintã caracterul unei soluții tradiționale, ea fiind folositã încã
din antichitate pentru baterea piloților din lemn cu sonete realizate din acelașii material, înfigerea
piloților scurți fiind posibilã, chiar prin acționarea manualã a unui mai ușor, ce culiseazã pe un dorn
de ghidaj, fig 2.14.a.
Principalul dezavantaj al sonetelor echipate cu berbeci cu cãdere liberã este frecvența redusă a
loviturilor (5 – 10 lovituri/minut) și a lungimii de ghidare necesarã în faza inițialã de înfigere a
pilotului, pentru asigurarea unei înãlțimi suficiente de cãdere pentru berbec.

Utillizarea acestor sonete se justificã în urmãtoarele situații:

- când echiparea unuia dintre utilajele excavator, draglinã, macara se dovedește mai economicã în
raport cu închirierea unor sonete echipate cu berbec acționat cu abur sau tip diesel;

- pentru lucrãri la care numãrul de piloți este redus.xx

2.2.2. Înfigerea piloĠilor prin vibrare

Tehnica vibrãrii s-a impus, în special în ultimii ani, ca procedeu de înfigere în teren a diferitelor
elemente cum sunt palplanșele, piloții, coloanele etc.

Utilajul de lucru, soneta, este dotatã în acest caz, cu un echipament numit vibroînfigãtor.
Vibroînfigãtorul, fig.2.17, are în alcãtuire un motor acþionat electric - 1, ce angreneazã doi excentrici
- 2 cãrora le imprimã aceiași vitezã unghiularã dar de sens contrar, generându-se astfel o forțã
perturbatoare axialã ce este transmisã pilotului - 4, prin intermediul unei cãciuli de prindere - 3.
Prinderea motorului de vibrogenerator, 2, se realizeazã fix sau elastic.

Utilizarea vibrãrii, acolo unde pãmînturile o permit, prezintã urmãtoarele avantaje:

- prezența unor vibraþii reduse în raport cu înfigerea prin batere indiferent de tipul berbecului folosit;
- poluare sonorã redusã;

-realizarea unor viteze mari de penetrare a pilotului, de peste 50 mm/s.

2.2.3. Procedee auxiliare pentru înfigerea piloĠilor

Atunci când, în anumite condiții de teren, procedeele de bazã - batere, vibrare, presare, nu asigurã
coborârea la cotã a pilotului sau o vitezã doritã de avansare a pilotului, ele pot fi completate cu unele
procedee auxiliare, cum sunt: subspãlarea și electroosmoza.
Cele douã procedee au drept scop reducerea rezistenței opusã de pãmînt la avansarea pilotului,
subspãlarea fiind aplicabilã în cazul pãmânturilor slab coezive și necoezive, iar electroosmoza în cazul
celor coezive.

Subspãlarea, fig.2.18 a, constã în dislocarea și antrenarea particulelor de pãmânt din zona vârfului
pilotului de cãtre un jet de apã sub presiune.

În acest scop pilotul, fie cã prezintã în componenþã orificii verticale sau țevi speciale numite lãnci
prin care apa este dirijatã la presiunea ce produce desfacerea și antrenarea pãmântului.

53-Fenomene ce au loc la înfigerea piloţilor

Înfigerea piloților prefabricați în teren produc o dislocuire și împingere lateralã a pãmântului din zona
pe care aceștia o ocupã. În același timp, baterea și vibrarea constituie surse de solicitare dinamicã a
terenului pe durata înfigerii piloților. Prin urmare înfigerea are ca rezultat o modificare a condițiilor
de stare ale pãmânturilor, ce se resimte pe o anumitã zonã din teren aflatã în vecinãtatea piloților,
fig.2.19.
Se considerã /13/ cã volumul de pãmânt în care se resimt efectele înfigerii pilotului se poate împãrți
în patru zone, fig.2.19.

- zona 1 este reprezentatã de un înveliș subțire de pãmînt, de 2-10 mm, care este antrenat de pilot în
direcþia lui de deplasare, prezentînd o structurã distrusã și o stare foarte îndesatã;

- zona 2 prezintã o grosime de (0,7-3)d, având în alcãtuire pãmînt cu structurã complet distrusã, aflat
într-o stare de îndesare puternicã la limita cu zona 1, creșterea eforturilor dupã direcția orizontalã,
determinã modificãri ale presiunii apei din pori și în consecințã deplasarea ei spre zonele exterioare.
La nivelul suprafeþei terenului limita zonei este marcatã printr-un punct de ridicare maximã

- zona 3, apreciatã la grosimi de (5-6)d, se caracterizeazã printr-o structurã practic nederanjatã a

pãmântului, o ușoarã afânare sub aspectul eforturilor de întindere și alunecare, o creștere a
umiditãții. La nivelul suprafeței terenului, zona 3 se extinde dupã punctul de ridicare maximã a
acesteia, suprafața prezentînd o formã convexã;

- zona 4 cu grosime de (8-12)d se caracterizeazã prin pãstrarea aproape neschimbatã a structurii,

stãrii și proprietãților inițiale ale pãmîntului.

Sub vârful pilotului se formeazã un bulb sferic de pãmînt îndesat de mãrime (2-4)d, favorizând
comportarea pilotului la încãrcarea lui cu sarcini axiale de compresiune.

54-Capacitatea portantă a piloţilor izolaţi: compresiune axială, smulgere, forţe orizontale.

Capacitatea portantă la compresiune

Relația generală de verificare:

Capacitatea portantă de calcul la compresiune se calculează cu relația:

Rezistența la tracțiune a pilotului
PILOȚI SUPUȘI LA SOLICITĂRI TRANSVERSALE

55-Capacitatea portantă a unui pilot din grupa de piloţi. Determinarea numărului de piloţi sub o
fundaţie

Când grupa de piloţi este solicitată de acţiuni preponderente verticale (H0,1V), numărul necesar de
piloţi se estimează din condiţia de preluare a componentei verticale V şi a momentului M, cu relaţia:
Dispunerea piloților în radier Distanța minimă între axele piloților, măsurat în teren, este de:

Repartizarea piloților sub radierul fundației se face, dupa caz, în rânduri paralele, radial, în șah sau în
funcție de modul de conformare a structurii de rezistența construcției, pe baza valorilor solicitărilor
preluate de piloți

În cazul unor excentricităţi semnificative, o dispunere simetrică devine dezavantajoasă privind

utilizarea capacităţii portante a piloţilor. În ideea încărcării piloţilor cât mai egal şi în consecinţă a
utilizării raţionale a capacităţii lor portante, cu spaţierea lor între limitele minime şi maxime admise,
se poate utiliza construcţia grafică din fig.2 a.

Construcţia urmăreşte repartizarea volumului presiunilor ce s-ar dezvolta la contactul radier

-teren în mod egal şirurilor de piloţi. După determinarea presiunilor în ipoteza distribuţiei plane se
procedează la:

– fixarea punctului E;

– trasarea semicercului de diametru AE;

– rabaterea punctului B pe semicerc (B1 ) prin fixarea piciorului compasului în punctul E;

– alegerea unei drepte paralele cu AE şi delimitarea segmentului A1B2 ;

– împărţirea lui A1B2 în segmente de aceeaşi mărime funcţie de numărul şirurilor de piloţi după
direcţia tratată (A1C1=C1D1= ... = F1B2= A1B2 /k);
– fixarea pe semicerc a punctelor de tip C2 , D2 , ... la intersecţia acestuia cu direcţia normală pe
A1B2 , dusă din punctele C1 , D1 , F1 , ...;

– rabaterea punctelor C2 , D2 , ... pe dreapta AE - punctele marcate cu 1, 2, 3, ...., păstrând piciorul

compasului în E;

- delimitarea în diagrama presiunilor de contact a unor zone în care rezultanta acestora are o aceeaşi
mărime cu extindere limitată de punctele A-1, 1-2, 2-3, ....

56-Chesoane deschise şi cu aer comprimat. Alcătuire pereţi, cuţit

Chesoanele constituie o alternativă pentru fundarea construcţiilor atunci când:

- amplasamentele oferă condiţii defavorabile privind portanţa şi deformabilitatea straturilor din zona
de suprafaţă, prezintă apa subterană cu nivel la cote ridicate sau sunt acoperite de ape de suprafaţă;
- intervin solicitări verticale excentrice şi orizontale mari ce impun încastrarea construcţiei în teren
prin asigurarea unor adâncimi de fundare mari.
După direcţia verticală pereţii superiori pot prezenta secţiuni similare celor din fig.5. remarcânduse
trei variante privind faţa exterioară a peretelui şi anume: verticală (fig.5.a), cu retrageri (fig.5.b) şi
înclinată sau în fruct (fig.5.b).

Elementele cuţitului, fig.6, - buza (b, b1 ), înălţimea (hc ), unghiul de înclinare a teşiturii cu verticala
() sunt fixate de natura şi condiţiile de stare ale pământurilor străbătute de cheson până la stratul
de rezemare.

57-Execuţia şi coborârea chesoanelor în teren. Condiţia de coborâre.

Lansarea chesonului constă din următoarele etape principale:

− execuţia propriu-zisă a chesonului similar oricărui element de beton armat, activităţile fiind
desfăşurate în condiţii de uscat;

− aducerea şi fixarea pe poziţie în cadrul amplasamentului dat;

− coborârea chesonului la cotă.