Aci sosi pe vremuri

Ion Pillat este reprezentantul tradiționalismului românesc, a cărui operă poate fi împărțită în
trei etape de creație: etapa parnasian-simbolistă, etapa simbolistă și etapa tradiționalistă. Operă de
referință a volumului de versuri “Pe Argeș în sus” și a întregii lirici a acestui poet al amintirii și al
toamnei, poezia “Aci sosi pe vremuri” face parte din etapa tradiționalistă, fiind “o grațioasă paralelă
între două veacuri” (George Călinescu).
Expresia artistică a “pământului spiritualizat în vreme” și a “timpului materializat în
amintire”, poezia surprinde o adâncire a sentimentului horațian, individualizându-l.
Această poezie aparține tradiționalismului prin meditația pe tema trecerii timpului, prin
prezența paseismului și a idilismului. Poezia se axează pe ideea recuperării unui timp sufletesc, al
rememorării. De aceea, a fost numită un “pastel psihologic”. Însuși poetul afirmă: “în special, în ceea
ce privește poezia și structura mea sufletească, rolul amintirilor îmi pare capital.”
Tema predilectă a acestui poem este timpul și reînvierea trecutului. Astfel, “Aci sosi pe
vremuri” este aparent o poezie de iubire, deoarece ea reprezintă o meditație pe tema trecerii timpului.
Titlul reprezintă un enunț care configurează cadrul spațial și temporal “pe vremuri” al demersului
liric, infuzat de un parfum al peisajului bucolic prin forma populară a verbului “pe vremuri sosi”.
“Aci” este locul copilăriei, spațiul rural al tradiționaliștilor cu “lanul de secară”, în care se află “casa
amintirii”, spațiu securizant, refugiu împotriva timpului. Astfel, satul natal este spațiul eternei
reîntoarceri.
Compozițional, poemul este alcătuit din 19 distihuri și un vers liber conclusiv, putând fi
structurat în două planuri(cel al poveștii de iubire din trecut și cel al prezentului) și patru secvențe
lirice. Punctele de convergență dintre cele două povești de iubire sunt: casa, lanurile de secară,
berzele, portretul femeii subțiri, serafice, nisipul pe care calcă ușor ca-ntr-o poveste, atmosfera
romantică întreținută de bărbatul care recită poezii.
În prima secvență lirică, elementul central este casa amintirii, descrisă printr-o geografie a
imaginarului, împletită cu aducerea aminte: “La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,/Păienjeni
zăbreliră şi poartă, şi zăvor./Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc/De când luptară-n codru şi
poteri, şi haiduc.” Este astfel descrisă vremea depărtată a copilăriei, proiectată în mit.
În cea de-a doua secvență, eul liric își imaginează romantica întâlnire a bunicilor. Calyopi
sosește cu berlina și este portretizată succint: “Sări, subțire,-o fată în largă crinolină”. Bunicul
întruchipează tânărul îndrăgostit și îi recită versuri din Lamarine și Heliade Rădulescu. Trecerea
timpului este redată printr-o imagine auditivă:”Departe, un clopot a sunat/De nuntă sau de moarte”.
Turnul vechi din sat este un element al permanenței, în antiteză cu efemeritatea omului.
Conjuncția “dar” exprimă opoziția dintre timpul neiertător și cei doi îndrăgostiți, care credeau că
iubirea lor este veșnică.
A treia secvență lirică se consituie ca o meditație asupra trecerii timpului. Poetul precizează că
omul este supus schimbării și retrăiește clipele de grație ale trecutului:”te vezi aievea numai în
ștersele portrete”,”te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta, căci sufletul te uită, dar tu nu-l poți uita”
Trecerea timpului este marcată din nou de sunetul clopotului, semn că existența terestră este o mare
trecere către un final.
Ultima secventa redă scenariul poveștii de iubire din prezent. Alcatuită din șapte distihuri și
un vers independent, se incheie prin reluarea unei imagini simbolice în care turnul și clopotul devin
simboluri de ciclicitate.
La nivel formal, aceste părți sunt simetrice prin prezența celor două iubiri.
 La niverl stilistic este utilizată cu precădere metafora: “casa amintirii”, ”ochi de peruzea”,
”ochi de ametist”, iar comparația conține paralelismul dintre trecut și prezent: “câmpia ca un lac”, ”ca
ieri sosi bunica..”.
Poezia este amplă și evoluează de la obiectiv către planul subiectiv.
În opinia mea, creatorul apelează la o lirică a măștilor, alternând personajele I-a, a II-a și a III-
a pentru a sublinia caracterul iterativ al iubirii.
În concluzie, poezia se încadrează în tradiționalism, glorificând trecutul, creionându-l pe Ion
Pillat ca pe un păstrător al tradițiilor vii, ce se confundă cu însuși sufletul etnic.