ATENTIE!

INFORMARE CU PRIVIRE LA DREPTURILE DE AUTOR

ACESTA ESTE UN MATERIAL INTERN AL UNIVERSITĂȚII DE MEDICINĂ ȘI

FARMACIE „CAROL DAVILA”, DISTRIBUIT PENTRU A FACILITA PREGĂTIREA
STUDENȚILOR ÎN CONTEXTUL EPIDEMIEI COVID-19. ORICE REPRODUCERE SAU
UTILIZARE A ACESTUI MATERIAL, INTEGRAL SAU PARȚIAL, ÎN ALT SCOP DECÂT CEL
MENȚIONAT ANTERIOR, FĂRĂ PERMISIUNEA SCRISĂ A AUTORILOR ESTE
INTERZISĂ.

ORICE ALTĂ UTILIZARE SAU REPRODUCERE VA FI SANCȚIONATĂ CONFORM

LEGILOR ÎN VIGOARE.

PENTRU ORICE INFORMAȚII ȘI SOLICITĂRI ADRESAȚI-VĂ AUTORILOR.

CURS DE BIOFIZICĂ 1

NOŢIUNI DE TERMODINAMICĂ BIOLOGICĂ

1. Noţiuni generale
2. Principiul I al termodinamicii
3. Principiul al II-lea al termodinamicii
4. Potenţiale termodinamice
5. Fluxuri termodinamice şi forţe termodinamice
6. Aplicaţii ale principiului I în biologie
7. Aplicaţii ale principiului II în biologie

1. Noţiuni generale
Termodinamica este o ramură a fizicii care studiază transformările reciproce ale
diverselor forme de energie în sisteme macroscopice bine definite, sistemele termodinamice.
Sistemele termodinamice sunt constituite dintr-un număr foarte mare de atomi şi
molecule, care interacţionează în special prin forţe cu rază mică de acţiune, de exemplu forţele
interatomice şi intermoleculare de natură electrostatică. Pentru a defini un anumit sistem
termodinamic, trebuie precizate limitele de separare între sistemul respectiv şi mediul exterior
sistemului. Proprietăţile acestor limite determină relaţiile sistemului cu mediul prin schimburi de
materie şi energie.
Clasificarea sistemelor termodinamice:
- deschise - schimbă cu exteriorul atât energie cât şi substanţă
- închise - schimbă cu exteriorul numai energie
- izolate - nu au nici un fel de schimburi cu exteriorul, de care sunt separate prin pereţi
adiabatici (nu permit schimbul de căldură între sistem şi mediul exterior).
Un perete adiabatic reprezintă un element ideal care separă două sisteme şi permite celor
două sisteme să evolueze independent (parametrii de stare ai celor două sisteme variază în mod
independent).
Starea termodinamică a unui sistem este descrisă de parametrii de stare, care sunt
mărimi macroscopice măsurabile asociate sistemului şi care depind de starea sistemului, dar nu
şi de modul în care sistemul a ajuns în acea stare. Parametrii de stare pot fi intensivi sau
extensivi.
Parametrii extensivi depind de dimensiunile sistemului şi de cantitatea de substanţă
existentă în sistem (de exemplu, volumul, masa, numărul de moli).
Parametrii intensivi au valori care nu depind de dimensiunile sistemului (de exemplu,
presiunea, densitatea, temperatura).
Pentru a descrie starea de echilibru sau mişcare a sistemelor mecanice sunt necesare trei
mărimi fizice fundamentale: lungime, masă, timp. Pentru descrierea fenomenelor termice este
necesară o a patra mărime fundamentală, temperatura (T). Să luăm de exemplu cazul a două
sisteme termodinamice cu temperaturi diferite, puse în contact. Datorită diferenţei de
temperatură, între cele două sisteme se va produce un schimb de energie sub formă de căldură,
până la egalizarea temperaturilor în cele două sisteme, când se atinge echilibrul termic.
Principiul zero al termodinamicii afirmă că două sisteme aflate fiecare în echilibru
termic cu un al treilea sistem sunt în echilibru termic între ele.
Temperatura este deci proprietatea care determină dacă sistemul va fi sau nu în echilibru
termic cu alte sisteme şi spunem că dacă două sau mai multe sisteme sunt în echilibru termic,
atunci ele au aceeaşi temperatură. Temperatura unui sistem este direct legată de energia
moleculelor sistemului; ea nu are sens decât pentru sisteme cu număr mare de molecule.
Schimbul de căldură între două sisteme poate fi astfel înţeles ca fiind transferul de
energie datorat exclusiv diferenţei de temperatură dintre cele două sisteme (parametrii extensivi
nu se modifică, nu se efectuează lucru mecanic).
2

Dacă există forţe care determină deplasarea macroscopică a unor părţi componente ale
sistemului, spunem că se efectuează lucru mecanic. Există mai multe forme de lucru mecanic:
lucru mecanic de comprimare/dilatare, lucru mecanic de deplasare în câmp electric sau
magnetic, lucru mecanic de creştere a suprafeţei libere împotriva forţelor de tensiune
superficiale etc. În discuţiile din cursul de faţă se va considera că sistemul termodinamic
efectuează numai lucru mecanic de comprimare/dilatare.
Lucrul mecanic dL efectuat de sau asupra unui sistem la presiunea p, într-o transformare
infinitezimală în care volumul sistemului variază cu dV este
dL = p dV
Atunci când parametrii de stare ai sistemului variază în timp, sistemul suferă o
transformare termodinamică; aceasta reprezintă o schimbare a stării termodinamice şi în acest
caz spunem că are loc un proces termodinamic.
Starea de echilibru termodinamic este atinsă atunci când toate modificările parametrilor
de stare încetează, ceea ce înseamnă că starea termodinamică nu se mai modifică în timp. Pentru
a fi în stare de echilibru termodinamic, diferitele părţi componente ale sistemul trebuie să
îndeplinească simultan condiţiile de:
- echilibru termic (să aibă aceeaşi temperatură)
- echilibru mecanic (presiunea să fie aceeaşi în tot sistemul)
- echilibru electrochimic (potenţialul electrochimic să fie acelaşi în tot sistemul, vezi definiţia în
cursul despre sisteme disperse)
- echilibru radiativ (schimburile de energie prin emisie de radiaţie între oricare dintre subsisteme
sunt egale)
Procesele termodinamice pot fi:
- de echilibru sau cvasistatice: sistemul pleacă dintr-o stare de echilibru şi ajunge într-o altă stare
de echilibru prin varierea infinit de lentă a parametrilor termodinamici, astfel încât sistemul se
află în orice moment într-o stare de echilibru.
- de neechilibru: unul sau mai mulţi parametri de stare variază în timp sau spaţiu, astfel încât
stările prin care trece sistemul nu sunt stări de echilibru.
O altă clasificare a proceselor termodinamice:
- procese reversibile: atunci când condiţiile externe se modifică într-un anumit sens, sistemul
trece printr-o succesiune de stări termodinamice. La inversarea sensului de variaţie a condiţiilor
externe, sistemul trece prin aceleaşi stări termodinamice în ordine inversă.
- procese ireversibile: sistemul nu mai revine la starea iniţială prin inversarea sensului de
variaţie a condiţiilor externe.
Toate procesele mecanice fără frecare sunt procese reversibile, în timp ce toate procesele
însoţite de frecare sunt ireversibile. De asemenea, toate procesele de neechilibru sunt procese
ireversibile (de exemplu: vâscozitatea, difuzia). Orice proces reversibil este cvasistatic, dar
reciproca nu este întotdeauna adevărată. De exemplu, destinderea liberă a unui gaz în volume
succesive infinitezimale este un proces cvasistatic dar ireversibil.
O stare de echilibru termodinamic se realizează atunci când:
a) parametrii de stare sunt constanţi în timp, şi
b) nu există fluxuri de masă sau energie în interiorul sistemului sau între sistem şi exterior.
Dacă parametrii de stare sunt constanţi în timp dar există fluxuri de masă sau energie,
sistemul se află într-o stare staţionară de neechilibru.
Stările de echilibru termodinamic sunt caracterizate de următoarele proprietăţi:
- parametrii de stare sunt constanţi în timp;
- parametrii intensivi sunt constanţi în spaţiu (omogenizare);
- dezordinea este maximă (entropia termodinamică este maximă, vezi definiţia mai jos);
CURS DE BIOFIZICĂ 3

- schimburile de energie şi substanţă, atât între componentele sistemului, cât şi cu mediul

înconjurător încetează;
- producerea de entropie încetează.
Stările staţionare de neechilibru se caracterizează prin următoarele:
- parametrii locali sunt constanţi în timp;
- parametrii intensivi nu sunt constanţi în spaţiu;
- schimburile de substanţă şi energie între componentele sistemului şi cu mediul extern nu
încetează;
- producerea de entropie este minimă, fără a fi egală cu zero.
Generalizarea constatărilor experimentale legate de funcţionarea diverselor motoare a
condus la postularea imposibilităţii de a se efectua lucru mecanic fără un consum de energie,
precum şi a imposibilităţii ca o cantitate de căldură să se transforme integral în lucru mecanic.
Aceste postulate, care reprezintă două legi fundamentale ale fizicii, au fost denumite principiile I
şi II ale termodinamicii.

2. Principiul I al termodinamicii
Acest principiu este o lege generală a conservării energiei şi postulează că energia unui
sistem izolat se conservă.
Această lege explică de ce este imposibil să se construiască un perpetuum mobile de
speţa I, adică o maşină care să efectueze lucru mecanic fără consum de combustibil sau altă
formă de energie.
Formularea matematică a principiului I se scrie sub forma:
∆U = Q – L
adică variaţia energiei interne (∆U) a unui sistem într-o transformare termodinamică este
egală cu diferenţa dintre căldura schimbată de sistem cu exteriorul (Q) şi lucrul mecanic (L)
efectuat în acel proces.
Prin convenţie:
Q > 0 dacă sistemul primeşte căldură din exterior,
L > 0 dacă sistemul cedează energie mediului prin efectuare de lucru mecanic (volumul
sistemului creşte).
Energia internă (U) reprezintă energia totală a unui sistem. Ea este egală cu suma
energiilor cinetice (asociate mişcărilor de translaţie + rotaţie + vibraţie) şi energiilor potenţiale
determinate de forţele de interacţiune dintre particule sau dintre particule şi câmpurile de forţe
exterioare, precum şi a energiilor intramoleculare (ale legăturilor chimice) şi intraatomice ale
particulelor care alcătuiesc sistemul. Energia internă nu include energia cinetică şi potenţială a
sistemului, luat ca întreg, în raport cu exteriorul.
Energia internă este o funcţie de stare – valoarea sa depinde de numai de starea
sistemului şi este independentă de modul în care s-a ajuns în acea stare. Orice modificare a unuia
sau a mai multor parametri de stare implică o modificare a energiei interne. Energia internă este
o proprietate extensivă.
O altă formulare echivalentă a principiului I este următoarea:
Lucrul mecanic necesar pentru a trece un sistem dintr-o anumită stare în alta printr-
un proces adiabatic (fără schimb de căldură) este acelaşi, indiferent de modul în care se
efectuează lucrul mecanic.
Principiul I afirmă echivalenţa cantitativă dintre lucrul mecanic şi căldură. Astfel,
căldura şi lucrul mecanic sunt căi echivalente pentru variaţia energiei interne a unui sistem.
Totuşi, din punct de vedere calitativ cele două forme variaţie a energiei nu sunt echivalente.
Sub aspect molecular, căldura reprezintă transferul de energie datorat mişcării
dezordonate a moleculelor. Mişcarea haotică a moleculelor se numeşte agitaţie termică. De
4

exemplu, agitaţia termică a moleculelor dintr-un mediu cald determină moleculele din sistemul
mai rece să se mişte mai repede (prin ciocniri moleculare), astfel încât energia sistemului creşte
(sistemul primeşte căldură). Dimpotrivă, când un sistem încălzeşte mediul, moleculele
sistemului determină o intensificare a agitaţiei termice a moleculelor din mediu cărora le
cedează energie prin ciocniri (sistemul cedează căldură).
Spre deosebire de căldură, lucrul mecanic este transferul de energie datorat mişcării
ordonate. De exemplu, atunci când un sistem efectuează lucru mecanic, el determină ca
particulele din mediu să se deplaseze în mod ordonat. Se poate efectua lucru mecanic, de
exemplu, printr-o variaţie de volum contra unei presiuni exterioare, prin variaţii de suprafaţă
contra unei tensiuni superficiale sau prin transport de sarcini electrice într-o diferenţă de
potenţial etc. Deoarece prin frecări creşte dezordinea mişcărilor moleculare, lucrul mecanic se
poate transforma integral în căldură, în timp ce căldura nu se poate transforma decât parţial în
lucru mecanic, întrucât ordonarea spontană a mişcărilor moleculare este un proces practic
imposibil.
Generalizarea constatării practice a acestei imposibilităţi a condus la formularea
principiului al II-lea al termodinamicii. Dacă principiul I identifică procesele posibile (permise)
ale unui sistem, şi anume procesele în care energia internă se conservă, principiul al II-lea
identifică procesele spontane dintre aceste procese posibile.

3. Principiul al II-lea al termodinamicii

Există mai multe formulări echivalente ale acestui principiu. De exemplu, în formularea
lui Clausius:
Nu este posibil un proces având drept unic rezultat un transfer de căldură de la un
corp mai rece spre unul mai cald.
Sau, în formularea dată de Kelvin:
Nu este posibil un proces al cărui unic rezultat este absorbţia de căldură de la un
rezervor şi transformarea sa completă în lucru mecanic.
Unele procese se desfăşoară spontan, de la sine, altele nu. Într-un sistem izolat, sensul
unui proces spontan nu poate fi determinat de energia sa totală, care este constantă (conform
principiului I). Nu putem spune deci că un sistem izolat tinde către o stare cu energie minimă.
Ideea fundamentală a principiului II este faptul că energia totală se distribuie în moduri diferite,
iar sensul de desfăşurare a proceselor este determinat de modul de distribuire a energiei.
Procesele spontane sunt întotdeauna însoţite de o disipare de energie într-o formă mai
dezordonată, iar direcţia unui proces spontan este aceea care conduce la cea mai haotică disipare
a energiei totale a unui sistem izolat. Acest criteriu explică de exemplu de ce un gaz lăsat liber
într-un compartiment cu piston mobil fără frecări se destinde în mod spontan, proces care este o
consecinţă naturală a creşterii dezordinii. Procesul invers, de contracţie spontană a gazului, nu a
fost observat niciodată la scară macroscopică; pentru aceasta, mişcarea haotică a moleculelor
gazului ar trebui să le aducă pe toate într-o stare mai ordonată, în care moleculele ocupă un
volum mai mic al compartimentului. Probabilitatea unui astfel de eveniment este teoretic diferită
de zero, dar este atât de mică încât face ca procesul să fie cu totul improbabil.
Principiul al doilea al termodinamicii poate fi exprimat cu ajutorul unei alte funcţii de
stare, entropia (S). Entropia, care este o măsură a dezordinii moleculare a unui sistem, permite
să se aprecieze dacă o stare poate fi atinsă din alta în mod spontan.
În termeni de entropie, principiul al II-lea al termodinamicii se enunţă astfel:
Într-un sistem izolat entropia creşte în procesele spontane:
∆S > 0
CURS DE BIOFIZICĂ 5

Procesele ireversibile sunt procese spontane şi deci sunt însoţite de o creştere a

entropiei totale.
Definirea termodinamică a entropiei unui sistem arbitrar se poate face în două moduri.
Formularea lui Clausius este cuprinsă în următoarea relaţie:
dS = dQrev/T
unde dS este variaţia entropiei într-o transformare reversibilă infinitezimală, dQrev căldura
absorbită în acest proces, iar T temperatura la care este absorbită dQrev.
Entropia este o funcţie de stare. S-a dedus matematic că variaţia entropiei, ∆S = S(B) –
S(A), nu depinde de modul în care sistemul trece din starea A în B.
S-a demonstrat de asemenea că entropia unui sistem izolat nu scade niciodată, astfel
încât pentru orice transformare a unui astfel de sistem,
∆S ≥ 0
Egalitatea are loc numai pentru procese reversibile.
O consecinţă imediată este faptul că pentru un sistem izolat starea de echilibru este
starea de entropie maximă impusă de constrângerile externe.
Relaţia ∆S ≥ 0 exprimă principiul creşterii entropiei formulat de Clausius în 1864,
conform căruia:
Nu este posibil un proces în care entropia totală să scadă, luând în considerare toate
sistemele care iau parte la acel proces.
Astfel, entropia totală a unui sistem:
- rămâne constantă în procesele reversibile;
- creşte în procesele ireversibile.

Pentru a afirma acest lucru ne putem gândi că ansamblul sistemelor care iau parte la
proces poate fi văzut ca un sistem global izolat, pentru care suma entropiilor subsistemelor din
componenţa sa nu poate să scadă.
Ca urmare, toate procesele naturale care au loc în sistemele izolate evoluează în sensul
creşterii entropiei.
Există şi o altă formă de definire a entropiei, formularea statistică a lui Boltzmann:
S = k lnW
unde k = 1,38 ⋅ 10-23 J/K este constanta lui Boltzmann, iar W reprezintă ponderea statistică a
stării. Într-o anumită stare macroscopică a sistemului (numită macrostare), W este numărul de
aranjamente posibile ale particulelor sistemului (deci W ≥ 1). Un astfel de aranjament se
numeşte stare microscopică sau microstare. Cu cât este mai mare numărul de aranjamente
(microstări) posibile asociate cu o macrostare, cu atât probabilitatea de a găsi sistemul în acea
stare este mai mare.
Starea de entropie minimă este acea stare macroscopică cu care este asociată o singură
stare microscopică, deci W = 1 şi S = 0. O astfel de stare trebuie să fie o stare de ordine totală,
deci sistemul trebuie să se afle în starea de cristal ideal, singura stare în care ordinea este
perfectă.
Într-un sistem foarte ordonat sunt posibile foarte puţine aranjamente ale particulelor,
deci S va avea o valoare foarte mică.
Într-un sistem total dezordonat există o distribuţie haotică a particulelor, numărul de
aranjamente posibile este maxim şi S va avea o valoare maximă.
Entropia unui sistem care primeşte căldură creşte, deoarece agitaţia termică se
intensifică, deci creşte dezordinea moleculară. Reciproc, entropia unui sistem care cedează
căldură scade.
6

Într-un sistem neizolat, entropia variază atât datorită proceselor care au loc în interiorul
sistemului, cât şi datorită schimburilor de căldură cu exteriorul. Există deci posibilitatea ca într-
un sistem neizolat entropia să scadă (∆S < 0) pe baza creşterii entropiei în mediul extern
(∆Sm > 0), astfel încât variaţia entropiei totale a sistemului şi mediului, Stot = S + Sm, rămâne
pozitivă:
∆Stot = ∆S + ∆Sm > 0
cu ∆S < 0 şi ∆Sm = ∆Stot + |∆S| > 0
Toate organismele vii sunt sisteme deschise deoarece schimbă permanent energie şi
substanţă cu mediul. Sensul de evoluţie a organismelor spre creşterea complexităţii structurale şi
a diversificării funcţiilor este un sens al scăderii entropiei sistemului viu, prin tendinţa spre stări
cu grad din ce în ce mai înalt de ordonare. Toate aceste procese de funcţionare şi evoluţie a
materiei vii sunt posibile numai prin asocierea cu procese de disipare a entropiei în mediul
înconjurător.
Conform principiului al II-lea, se poate afirma că într-un sistem arbitrar procesele
spontane interne (care nu se datorează schimburilor cu exteriorul, ci se desfăşoară de la sine)
se produc în sensul creşterii nete a entropiei sistemului. Entropia poate să scadă local (într-un
anumit subsistem), dar numai simultan cu o creştere compensatoare a entropiei într-un alt
subsistem.

4. Potenţiale termodinamice
Combinaţiile liniare ale unor funcţii termodinamice de stare, cum ar fi energia internă U
sau entropia S, sunt, de asemenea, funcţii de stare; ele se numesc potenţiale termodinamice.
Uneori aceste combinaţii sunt mai adecvate determinărilor experimentale.
a. Entalpia
Pentru procesele care au loc în atmosferă liberă, aşa cum sunt cele din sistemele
biologice, presiunea este constantă (condiţii izobare). În acest caz, în locul energiei interne U se
foloseşte entalpia, H, care este definită ca:
H = U + pV
Dacă scriem expresia principiului I sub forma:
∆U = Q - L = Q - p∆V
cantitatea de căldură Q va fi:
Q = ∆U + p∆V = ∆(U + pV) = ∆H
Rezultă că variaţia entalpiei este egală cu căldura schimbată de sistem în condiţii izobare.
Entalpia este tot o funcţie de stare; ea este foarte utilă în studiul termodinamic al
reacţiilor chimice. Variaţia de entalpie ∆H se mai numeşte căldură de reacţie.
În procese izobare:
- dacă ∆H > 0 sistemul primeşte căldură (reacţii endoterme)
- dacă ∆H < 0 sistemul cedează căldură (reacţii exoterme).
b. Energia liberă
Se defineşte energia liberă mărimea F (free energy) conform relaţiei:
F = U – TS
Deci, din energia internă U a unui sistem aflat în condiţii izoterme (la temperatură
constantă), numai o parte poate fi convertită în lucru mecanic, deoarece:
∆U = ∆(F + TS) = ∆F + T∆S
CURS DE BIOFIZICĂ 7

∆U = Q – L
– ∆F = L + T∆S - Q
În procesele reversibile T∆S = Q, deci sistemul efectuează lucrul mecanic maxim
posibil:
– ∆F = Lmax
În procese ireversibile, o parte din energia liberă se degradează în mod ireversibil în
căldură, deci sistemul efectuează un lucru mecanic mai mic (T∆S > Q, deci L < - ∆F).
În sistemele izolate, în care ∆U = 0 şi L = 0, avem ∆F ≤ 0 deoarece ∆S ≥ 0.
Ca urmare a principiilor I şi II, toate procesele care au loc în sisteme izolate decurg în
sensul creşterii entropiei şi al scăderii energiei libere (al scăderii capacităţii de a efectua lucru
mecanic).
La echilibru termodinamic, entropia atinge un maxim iar energia liberă un minim.
d. Entalpia liberă
Se defineşte entalpia liberă (sau energie liberă Gibbs), G:
G = U – TS + pV
= H – TS
= F + pV
Entalpia liberă este utilizată în studiul proceselor biologice şi biochimice care au loc nu
numai la temperatură constantă dar şi la presiune constantă. Ea caracterizează capacitatea unui
sistem de a efectua lucru mecanic util în condiţii izobare şi izoterme:
∆G = ∆H – T∆S = ∆F + p∆V
întrucât pentru procese reversibile:
– ∆G = Lmax – p∆V = Lutil
unde Lutil reprezintă suma lucrurilor mecanice diferite de cele efectuate prin comprimarea sau
dilatarea sistemului. Lutil a fost denumit de Gibbs lucru mecanic util.
Scăderea entalpiei libere Gibbs reprezintă deci cantitatea maximă de lucru mecanic util
care poate fi obţinut într-un proces care are loc la temperatură şi presiune constante.
Se demonstrează că sensul proceselor spontane izobare şi izoterme este cel pentru care
entalpia liberă a sistemului scade (∆G < 0).
La echilibru ∆G = 0, iar entalpia liberă este minimă.

5. Fluxuri termodinamice şi forţe termodinamice

În procesele reale, care sunt succesiuni de stări de neechilibru, se produc mişcări
macroscopice caracterizate prin fluxuri ale diverselor mărimi extensive. De exemplu, prin
mişcarea particulelor sistemului apare un flux de substanţă, iar dacă particulele sunt încărcate
electric ia naştere un flux de sarcină (curent electric). De asemenea, transferul de căldură
determină un flux de energie, iar transferul de entropie determină un flux de entropie.
Fluxul termodinamic reprezintă variaţia în unitatea de timp a cantităţilor de substanţă,
căldură, electricitate etc., care traversează unitatea de arie.
Fluxul de substanţă se notează cu Js şi are ca unitate kg/m2s sau kmol/m2s, fluxul de
electricitate Je (unitate C/m2s), fluxul de căldură Jq (J/m2s) etc., în general Ji. Fluxurile se numesc
influxuri dacă deplasarea se face spre interiorul sistemului şi efluxuri dacă se face spre exterior.
Un astfel de flux apare ca urmare a existenţei unui gradient (o distribuţie spaţială
neuniformă) al unui parametru intensiv de stare (concentraţie, temperatură, potenţial electric
etc.), iar sensul fluxurilor este orientat astfel încât să conducă la anularea gradientului respectiv.
Aceşti gradienţi sunt desemnaţi drept “forţe termodinamice” şi se notează cu Xi (Xc, XT,
XV etc.). De exemplu:
8

Xc = ∆c/∆x (gradient de concentraţie)

XV = ∆V/∆x (gradient de potenţial electric)
unde ∆x este distanţa pe care se produce variaţia mărimii respective (∆c sau ∆V).
Ei joacă acelaşi rol în termodinamică ca şi forţa în mecanică. Din diferitele ecuaţii care
descriu procese de transport (legea lui Fick, legea lui Ohm, legea Poiseuille etc.) se constată că
fluxul este proporţional cu forţa termodinamică:
J ∼ X sau J = LX
L se numeşte coeficient fenomenologic.
În cazul difuziei, fluxul de substanţă este proporţional cu gradientul concentraţiei,
conform legii lui Fick:
Js = – D ∆c/∆x
D fiind coeficientul de difuzie, iar Js = dm/(Adt), unde dm este masa de substanţă care
traversează suprafaţa de arie A în timpul dt.
Diversele fluxuri termodinamice care apar în procesele de neechilibru nu sunt
independente, ci apare o cuplare a proceselor. De exemplu, dacă într-o soluţie există un gradient
de temperatură, forţa termică XT (gradientul de temperatură) determină fluxul de căldură Jq care
tinde să egaleze temperaturile. Dar acesta duce la un transport al moleculelor ca purtători ai
acestei energii; acest proces de transport este denumit difuzie termică. Deci forţa XT a antrenat şi
un flux de substanţă (flux de difuzie termică) care determină apariţia unui gradient de
concentraţie Xc. Acesta, la rândul sau, determină apariţia unui flux conjugat Js (flux de difuzie)
care tinde să egalizeze concentraţia ş.a.m.d.

6. Aplicaţii ale principiului I în biologie

Sistemele biologice sunt sisteme termodinamice deschise, iar procesele biologice sunt
procese termodinamice ireversibile. Organismele vii sunt sisteme a căror energie internă poate
să crească sau să scadă în funcţie de diferite condiţii (vârsta, starea fiziologică etc.). Pentru a
aplica corect principiul I în cazul organismelor, trebuie să se ţină seama de faptul că ele sunt
sisteme deschise care iau şi degajă în exterior energie, astfel încât problema conservării energiei
se pune numai pentru sistemul format din organismul respectiv împreună cu mediul său
înconjurător.
Circuitul energiei în biosferă
Principala sursă de energie pentru lumea vie în ansamblu este radiaţia solară. Din
fracţiunea de energie solară care cade pe suprafaţa Pământului, un procent redus este captat de
plantele fotosintetice şi folosit pentru sintetizarea din CO2, H2O şi săruri minerale a substanţelor
organice bogate în energie. Cloroplastele, organite din celulele plantelor verzi, captează radiaţii
din spectrul vizibil, construiesc din H2O şi CO2 molecule complexe - polizaharide (C6H12O6)n -
şi degajă oxigen. În mitocondrii, organite din celulele organismelor heterotrofe (dintre care face
parte şi omul), produşii rezultaţi din fotosinteză sunt utilizaţi ca sursă de energie pentru sinteza
ATP. La rândul ei, molecula de ATP este scindată enzimatic în interiorul celulelor, energia astfel
eliberată fiind folosită pentru producerea de lucru mecanic în diverse procese celulare
(motilitate, diviziune, biosinteză, transport de substanţe, bioelectrogeneză).

7. Aplicaţii ale principiului II în biologie

a. Starea de echilibru termodinamic
Întotdeauna, existenţa unei forţe determină apariţia unui flux care tinde să o anuleze.
Astfel, un gradient de temperatură determină un flux de căldură de la temperatura superioară la
cea inferioară până când acestea se egalează şi gradientul dispare. Când într-un sistem care
evoluează spontan fără intervenţii din exterior, adică într-un sistem izolat, există la un moment
CURS DE BIOFIZICĂ 9

dat mai multe forţe, în el se vor produce fluxurile corespunzătoare până când toate forţele devin
nule. Aceasta este starea de echilibru termodinamic în care, încetând toate procesele din sistem
(toate fluxurile sunt nule), încetează şi producerea de entropie, iar valoarea entropiei devine şi se
menţine maximă. De exemplu, dacă între două compartimente separate de o membrană
permeabilă se creează un gradient de concentraţie al unei substanţe (Xc - forţa termodinamică)
va apărea un flux Js de particule (difuzie) care tinde să uniformizeze concentraţia.
Xc = dc/dx Js = dm/(Adt)
În final se ajunge la echilibrul termodinamic:
Xc = 0 → concentraţie uniformă
Js = 0 → nu mai există deplasări macroscopice de substanţă în sistem
S = maximă → entropia atinge valoarea maximă compatibilă cu condiţiile externe,
producerea de entropie în sistem încetează
b. Starea staţionară
Dacă însă sistemul nu este izolat iar constrângerile externe sunt permanente şi
invariabile, starea de echilibru nu mai poate fi atinsă. De exemplu, dacă un sistem deschis este
alimentat permanent cu substanţă, sistemul nu mai poate ajunge în starea de echilibru. În aceste
cazuri, sistemul evoluează spre o stare care, deşi nu este de echilibru, este totuşi stabilă – starea
staţionară de neechilibru, numită uneori şi starea de echilibru dinamic. Într-o astfel de stare,
toate mărimile caracteristice sistemului (parametrii şi funcţiile de stare, fluxurile şi forţele
termodinamice) nu mai variază, ci rămân constante în timp.
Deoarece fluxurile şi forţele termodinamice nu se pot anula, în starea staţionară vor
exista deci procese spontane în interiorul sistemului, care produc entropie (diS > 0). Dar:
S = ct. dS/dt = 0
dS/dt = deS/dt + diS/dt
de unde rezultă că rata de variaţie a entropiei prin schimburi cu exteriorul este:
deS/dt = - diS/dt < 0
Această relaţie exprimă faptul că un sistem aflat în stare staţionară elimină în exterior
toată entropia care se produce prin procesele spontane interne, entropia sa rămânând astfel
constantă.
Starea staţionară, de mare stabilitate, se realizează în organism prin mecanisme
homeostatice. Prin aceste mecanisme, organismul îşi menţine constanţi, cu consum de energie
metabolică, parametrii mediului său interior.

Procese cuplate şi procese cuplante

Conform principiului II al termodinamicii, prin procesele spontane care au loc într-un
sistem diS > 0. Este, însă, posibil ca în acelaşi sistem să se desfăşoare simultan mai multe
procese, dintre care unele pot determina scăderea entropiei, dar cu condiţia ca altele să crească
entropia, astfel încât, în ansamblu, să fie o producere, nu o scădere de entropie. Procesele prin
care entropia creşte (procese entropice), se numesc procese cuplante, iar cele prin care entropia
scade (procese antientropice) sunt procese cuplate.
Acest mecanism explică aparenta funcţionare antientropică a organismelor vii, cel puţin
în prima parte a vieţii lor. Astfel, acestea se organizează, mărindu-şi gradul de ordine, iar
entropia lor în loc să crească, scade. Dar organismul viu nu este un sistem izolat. Dacă luăm în
considerare sistemul alcătuit din organismul viu împreună cu mediul său înconjurător, vom
observa ca entropia lui scade pe seama creşterii entropiei mediului. Organismele vii preiau din
mediu (sub forma de nutrienţi) molecule complexe cu entropie scăzută şi elimină în exterior
moleculele simple ce rezultă din arderea acestora.