Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Note de curs
Chişinău
2020
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI
Note de curs
Chişinău
Editura „Tehnica-UTM”
2020
1
Notele de curs sunt adresate studenţilor specialităţilor 0714.1
Tehnologii și Sisteme de Telecomunicații, 0714.2 Rețele și Software
de Teleconunicații, 0710.1 Inginerie şi Management în
Telecomunicaţii, cu formele de studii la zi şi cu frecvenţă redusă.
© UTM, 2020
2
CUPRINS
Tema 1 Economia ramurii telecomunicațiilor ca disciplină
științifică...................................................................... 7
1.1 Clasificarea ramurilor și sectoarelor ale
economiei..................................................................... 7
1.2 Structura ramurii, întreprinderile de telecomunicații.... 9
Tema 2 Bazele științifice ale economiei ramurii comunicațiilor. 14
2.1 Locul teoriei economice a comunicațiilor în sistemul
disciplinelor științifice.................................................. 14
2.2 Direcții de dezvoltare științifică și tehnică a
telecomunicațiilor........................................................... 17
Tema 3 Tendințe de dezvoltare a comunicațiilor
informaționale................................................................ 24
3.1. Proprietăți caracteristice de dezvoltare a informațiilor-
comunicațiilor digitale ................................................. 24
3.2 Relații dintre dezvoltarea comunicațiilor
informaționale și a tehnicii computerizate................... 25
3.3 Direcții și tipuri de convergență cu caracter
infocomunicațional...................................................... 25
Tema 4 Particularitățile economice ale telecomunicațiilor......... 30
Tema 5 Servicii de comunicații și planificarea lor…………… 33
5.1 Servicii de comunicare: esență, metode de măsurare… 33
5.2 Planificarea. Indicatorii de bază în planificare……….. 34
Tema 6 Planificarea fluxului de schimb și a mijloacelor de
comunicații................................................................... 37
6.1 Planificarea fluxului de schimb.................................... 37
6.2 Planificarea mijloacelor de comunicații....................... 39
Tema 7 Resurse de producție în comunicații și utilizarea lor. 42
7.1 Mijloacele de muncă și structura lor.......................... 42
7.2 Componența activelor și resurselor de producție în
telecomunicații............................................................. 44
Tema 8 Caracteristica economică a fondurilor fixe. Indicii de
utilizare a fondurilor fixe............................................. 48
8.1 Componența fondurilor fixe........................................ 48
8.2 Indicii de utilizare a FF................................................ 49
8.3 Estimarea fondurilor fixe............................................. 53
3
Tema 9 Eficiența economică a modernizării și a reparațiilor
capitale......................................................................... 58
9.1 Reparații capitale și reparații curente.......................... 58
9.2 Amortizarea FF............................................................ 60
Tema 10 Componența mijloacelor de circulație a întreprinderii
de TLC: esența, eficiența utilizării.............................. 62
10.1. Caracteristica mijloacelor de circulație....................... 62
10.2. Normarea fondurilor de circulație în întreprinderile de
TLC......................................................................... 65
10.3. Planificarea și organizarea logisticii în gospodăriile de
TLC......................................................................... 69
Tema 11 Resursele de muncă, eficiența muncii (productivitate),
remunerarea muncii în ramura de comunicații.............. 72
11.1 Caracteristicile resurselor de muncă în ramura
comunicațiilor.............................................................. 72
11.2 Eficiența muncii (productivitatea)............................... 75
11.3 Personal și organizarea remunerării muncii în ramura
comunicațiilor................................................. 78
Tema 12 Costul de preț al unității de produs și structura lui în
ramură............................................................................ 85
12.1 Costul unității de produs în ramură................................ 85
12.2 Structura și particularitățile costului unității de produs
în întreprinderile din ramură.......................................... 86
Tema 13 Tarifele și prețuri pentru servicii de comunicații........ 94
13.1 Tarifele pentru servicii de comunicații........................ 94
13.2 Prețuri pentru producția întreprinderilor de TLC........ 99
Tema 14 Planificarea veniturilor în ramură și metoda de
determinare a acestora................................................. 105
14.1 Venituri din activitățile de bază.................................. 105
14.2 Profit și rentabilitatea producției................................. 108
14.3 Majorarea eficienței de producție în gospodăriile de
comunicații..................................................................... 109
Tema 15 Eficiența implementării tehnicii noi și calitatea
serviciilor..................................................................... 112
15.1 Eficiența implementării tehnicii noi............................ 112
15.2 Calitatea serviciilor...................................................... 115
15.3 Căile de îmbunătățire a calității de lucru în TLC........ 118
4
Tema 16 Granițele economice ale ramurii comunicațiilor
digitale............................................................................ 121
16.1 Factorii limitelor economice ale ramurii și ale
produsului acesteia......................................................... 121
16.2 Abordările teoretice pentru determinarea limitelor
economice ale ramurii și ale pieței ramurii.................... 123
Tema 17 Poziția ramurii în economia națională........................... 128
17.1 Locul ramurii de comunicații digitale în economia
națională......................................................................... 128
17.2 Caracteristica economică a dezvoltării componentelor
ale ramurii integrate de telecomunicații și comunicații
informaționale............................................................... 132
Tema 18 Specificul ramural al structurei de piață a
comunicațiilor digitale................................................... 137
18.1 Particularitățile mediului de piață a comunicațiilor și
structura ramurală a pieței.............................................. 137
18.2 Managementul și reglementarea ramurii de
comunicații..................................................................... 142
18.3 Mediul de piață pentru furnizarea serviciilor de
informare și comunicare................................................. 148
Tema 19 Piața de producție a serviciilor de comunicații............ 152
19.1 Indicii de clasificare a pieței serviciilor de
comunicații digitale........................................................ 152
19.2 19.2. Specificul producției și consumului serviciilor de
comunicații digitale........................................................ 157
Tema 20 Organizarea vânzărilor de servicii și deservirea
clienților......................................................................... 164
20.1 Canale de distribuție a mărfii de consum....................... 164
20.2 Dezvoltarea relațiilor de piață în ramura
comunicațiilor................................................................ 169
Tema 21 Strategiile și instrumentele de marketing....................... 176
21.1 Instrumentele de marketing............................................ 176
21.2 Strategiile de marketing................................................. 177
21.3 Analiza interdependenței indicatorilor financiari și de
marketing în evaluarea eficacității organizației............. 185
5
Tema 22 Tendințe de dezvoltare ale producției și consumului
serviciilor de comunicații............................................... 191
22.1 Tendințele schimbării activităților ramurii.................... 191
22.2 Modelul economic de producție și consum al
serviciilor de informații și comunicații......................... 195
Tema 23 Planificarea de marketing în ramură și evaluarea stării
și a potențialului de dezvoltare....................................... 204
23.1 Conceptul, principiile și etapele planificării de
marketing....................................................................... 204
23.2 Evaluarea stării și a potențialului de dezvoltare al
comunicațiilor................................................................ 206
Bibliogtafie.................................................................... 213
6
Tema 1. ECONOMIA RAMURII TELECOMUNICAȚIILOR
CA DISCIPLINĂ ȘTIINȚIFICĂ
Plan:
1.1. Clasificarea ramurilor și sectoarelor economiei
1.2. Structura ramurii, întreprinderile de telecomunicații
7
În scopul evidenței și analizei rezultatelor diviziunii sociale a
muncii a fost elaborat CLASIFICATORUL ACTIVITĂŢILOR DIN
ECONOMIA MOLDOVEI (CAEM) [2]. Principalele criterii
utilizate în delimitarea diviziunilor și a grupelor CAEM se referă la
caracteristicile activităţilor unităţilor productive, care joacă un rol
decisiv în determinarea gradului de similitudine dintre structurile
unităţilor și anumite relaţii economice. Principalele aspecte de
grupare pentru tipurile de activităţi sunt următoarele:
− caracterul bunurilor și al serviciilor realizate;
− căror utilizări sunt destinate produsele și serviciile;
− mijloacele, procesul și tehnologia de producţie.
Teoria economică caracterizează activitatea economică ca
proces de producere a mărfurilor și a serviciilor. Mărfurile au formă
materială. Acestea pot fi supuse drepturilor de proprietate și la ele
există cerere. Serviciile, ca urmare a activității economice, nu au o
formă materială și nu pot fi reprezentate în afara procesului de
producție în sine, dar sunt supuse drepturilor de proprietate, există
cerere și pot fi vândute pe piață.
Deciziile privind desfășurarea vieții economice trebuie să fie
fundamentate multilateral. Ele trebuie să corespundă cerințelor de
ordin tehnic, economic, social etc. În același timp, deciziile trebuie
să fie în concordanță cu reglementările juridice din domeniul de
activitate respectiv.
Economia în telecomunicații este destinată elaborării bazelor
politicii economice în domeniul dezvoltării mijloacelor tehnice de
TLC (telecomunicații), tehnicilor și metodelor de exploatare a lor,
soluționării problemelor tarifare, de autogestiune, planificare etc.
Economia în TLC cercetează particularitățile ramurilor de
comunicații, formele concrete de factori și condiții sub influența
cărora legile economice pot fi utilizate cu eficiență maximă.
TLC fac parte din sfera producției materiale. În procesul de
producție se creează valoarea de întrebuințare care reprezintă un
efect util ca rezultat obținut prin transmiterea informației cu ajutorul
comunicațiilor telefonice, programelor de radio și TV, transmiterea
telegramelor, ziarelor, scrisorilor prin poșta e-mail etc.
8
Acest efect util este folosit în toate domeniile și activitățile
oamenilor în sfera productivă și neproductivă, în sfera consumului
social și personal.
La formarea producției TLC este folosită munca oamenilor,
obiectele de muncă și diferite mijloace de producție. Prin munca
lucrătorilor din TLC se obține producția ce se include în produsul
global social, reprezentând partea lui componentă și alcătuiește
venitul național.
În procesul de consum producția TLC nu se deosebește de alte
produse din sfera materială. Dacă ea se consumă eficient în procesul
de producție a mărfurilor, atunci costul ei este inclus în costul
acestor mărfuri. Dacă producția TLC se consumă în mod personal
(de persoane particulare), atunci concomitent cu consumul se
pierde și valoarea acestei producții, la fel ceea ce se întâmplă cu
alte produse din sfera materială – alimente, haine, încălțăminte.
În TLC obiectul de muncă este informația, mesajul. Ca să
obțină valoare de întrebuințare (să satisfacă cerințele), obiectul de
muncă în sfera de producție materială (în industrie, de exemplu) se
supune schimbării materiale.
Obiectul de muncă al TLC – informația – se supune numai
schimbării spațiale, schimbării locului care însă este o schimbare
materială. La transmiterea informației participă diferite mijloace de
producție: utilaj, aparatură, construcții, emițătoare, transmițătoare,
diferite instrumente care reprezintă fonduri de producție (fonduri
fixe și mijloace de circulație).
9
ale producției convergente de servicii de comunicații
informaționale.
Baza tehnologică pentru perfecționarea sistemelor
contemporane de comunicare reprezintă realizări la intersecția a
două direcții ale științei - teoria comunicării și informatică. Teoria
comunicării se ocupă de studiul legilor, metodelor și modalităților
de transmitere a informațiilor, folosind instrumente de comunicare;
informatica - cu studiul legilor, metodelor și modalităților de
acumulare, procesare și diseminare a informațiilor cu ajutorul
calculatoarelor.
Ramura tele-infocomunicațiilor trebuie înțeleasă ca activitatea
economică de primire, prelucrare, stocare, acumulare, distribuire,
transmitere și livrare de informații (mesaje, articole), realizată
printr-o combinație de hardware și software, rețele de calculatoare
și telecomunicații, informații și alte resurse de producție.
Cu alte cuvinte, ramura tele-infocomunicațiilor este un
complex de organizații (întreprinderi) cu o comunitate a serviciilor
de infotelecomunicații create, tehnologii aplicate, factori de
producție și nevoi satisfăcute. Produsul finit al ramurii date este
serviciul de infocomunicații pentru a satisface nevoile utilizatorului
nu numai în transferul de informații, ci și în accesul la resurse
informaționale, folosind tehnologii și rețele de informații și
telecomunicații.
Aceste definiții sunt importante pentru evaluarea contribuției
informațiilor de comunicare la produsul intern brut (PIB), care iau
în considerare nu numai situația actuală în contabilitatea
performanței ramurii de comunicații, ci și modificările structurale
viitoare ale economiei naționale, ținând cont de natura progresului
științific și tehnic și de consecințele informatizării.
Piața serviciilor de telecomunicații este dirijată de Ministerul
Tehnologiei Informației și Comunicațiilor care este organul central
în domeniul tehnologiei informației și comunicațiilor, având scopul
de a realiza politica Guvernului Republicii Moldova în acest
domeniu. Ministerul cuprinde 10 instituții TIC:
1. Ministerul Economiei și Infrastructurii - www.mei.gov.md
10
2. Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii
Electronice şi Tehnologia Informaţiei (ANRCETI) -
www.anrceti.md
3. Agenția de Guvernare Electronică - www.egov.md
4. Centrul Naţional pentru Protecţia Datelor cu Caracter
Personal - www.datepersonale.md
5. Agenția Servicii Publice - www.asp.gov.md
6. Instituția Publică ”Serviciul Național de Management al
Frecvențelor Radio” – www.cnfr.md
7. Ministerul Educației, Culturii și Cercetării -
www.mecc.gov.md
8. Centrul de Tehnologii Informaționale în Finanțe -
www.ctif.gov.md
9. Serviciul Tehnologia Informației și Securitate Cibernetică -
www.stisc.gov.md
10. Institutul de Matematică şi Informatică - www.math.md.
Cinci ÎS:
1. Î.S. „Radiocomunicaţii" - www.radiocom.md
2. Î.S. „MoldData” - www.molddata.md
3. Î.S. „Poşta Moldovei” - www.posta.md
4. Centrul Tehnologii Informaționale și Comunicaționale în
Educație - www.ctice.md
5. Î.S. „Institutul de Dezvoltare a Societăţii Informaţionale”
(IDSI) - www.idsi.md
Trei asociații:
1. Asociaţia Naţionala a Companiilor Private din Sectorul
Tehnologiilor Informaţionale şi Comunicaţiilor (ATIC) -
www.ict.md
2. Parcul pentru Tehnologia Informației “Moldova IT Park” -
www.moldovaitpark.md
3. Asociaţia Patronală a Radiodifuzorilor din Republica
Moldova (APRRM)
Patru centre de excelență:
11
1. Centrul de Excelență TEKWILL - www.tekwill.md
2. Centrul de Excelență în Informatică și Tehnologii
Informaționale din Chişinău – www.ceiti.md
3. Centrul de Excelență în Energetică și Electronică (fostul
Colegiu Politehnic din Chișinău)
Specialități: Calculatoare, Rețele de calculatoare, Tehnologii
și rețele de calculatoare
Automatizarea proceselor tehnologice, Electronică,
Teleradiocomunicații - www.ceee.md
4. Centrul de Excelență în Economie și Finanțe. Discipline de
profil: Matematica, Informatica - www.cfbc.md.
12
9. Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din
Chişinău: Ştiinţe ale Educaţiei și Informatică
10. Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi: Facultatea
Tehnică, Fizică, Matematică şi Informatică
11. Universitatea de Stat "Bogdan Petriceicu Haşdeu" din
Cahul: Departamentul Inginerie şi Ştiinţe Aplicate (Informatica -
licență, Tehnologii Informaționale în instruire - masterat)
Colegii
1. Colegiul Financiar-Bancar “A.Diordiţă” din Chişinău
(specialitatea: cibernetică şi informatică economică) - www.cfbc.md
2. Colegul Politehnic din mun.Bălți. Specialități:
Calculatoare, Rețele de calculatoare - www.cpbmd.info
3. Colegiul Tehnic Feroviar din Bălți. Specialități:
Administrarea aplicațiilor WEB, Administrarea bazelor de date,
Sisteme automatizate în transportul feroviar - www.ctfm.md
Întrebări de verificare:
1. Ce înțelegeți prin economie națională?
2. Ce reprezință ramura în economia de piață?
3. Ce criterii se utilizează pentru analiza rezultatelor diviziunii
sociale a muncii?
4. Ce reprezintă activitatea economică?
5. Ce reprezintă valoarea de întrebuințare în ramura de tele- și
infocomunicații?
6. Ce servește în calitate de obiect de muncă în gospodăria de
TC?
7. Ce reprezintă ramura telecomunicațiilor?
8. Denumiți organul central în domeniul tehnologiei informației
și comunicațiilor?
9. Denumiți cele 10 instituții TIC.
10. Denumiți întreprinderile de stat de teleinfocomunicații din
R.M.
11. Câți operatori de telefonie mobilă activează în R.M.?
13
Tema 2. BAZELE ȘTIINȚIFICE ALE ECONOMIEI
RAMURII COMUNICAȚIILOR
Plan:
2.1. Locul teoriei economice a comunicațiilor în sistemul
disciplinelor științifice
2.2. Direcții de dezvoltare științifică și tehnică a
telecomunicațiilor
14
convergență a tehnologiilor și serviciilor legate de infrastructură cu
alte sectoare ale economiei naționale (fig.2.1).
16
a studiului economiei ramurii, completat de elemente din teoria
organizării piețelor ramurii. Conținutul acestei discipline ar trebui să
includă întrebări privind limitele economice ale ramurii,
managementul și reglementarea, structura și organizarea pieței
ramurii, resursele de producție și eficiența dezvoltării ramurii.
Economia comunicațiilor studiază activitatea economică a
întreprinderilor ramurii cu scopul îmbunătățirii continue a
proceselor de producție bazate pe accelerarea progresului științific
și tehnologic, consolidarea compoziției și a calității pregătirii
cadrelor, rezolvarea problemelor ramurii cu cele mai mari rezultate
pentru societate la cel mai mic cost de resurse naturale, materiale,
de muncă și alte resurse de producție.
17
Pentru identificarea legităților de dezvoltare a comunicațiilor
pe baza progresului științific și tehnic, sunt alocate perioade de timp
pentru care este caracteristică apariția unor servicii noi și a noilor
generații de tehnologii de comunicare ce definesc următoarea etapă
calitativ nouă în dezvoltarea telecomunicațiilor (tabelul 2.1).
Începutul fiecărei noi etape a progresului științific și tehnic se
maturizează în etapa precedentă. Prin urmare, separarea cronologică
într-o anumită măsură este întotdeauna condiționată. În ansamblu,
această separare reflectă modelul dezvoltării științifice și tehnice a
comunicării și convergența acesteia cu informatica.
Cronologia permite a urmări influența comunicării și a
informațiilor în dezvoltarea societății umane.
linii de --
radio, comunicații
echipamente telefonice, 18
1890-
2 de formare a canale
1925
canalelor telegrafice sunt
utilizate într-un
canal telefonic
18
comutator linii optice, integrarea
semielectronic sisteme de microelectronicii,
cu divizare pe comunicații prin computerelor și
frecvență a satelit, cablu mijloacelor de
canalelor și transatlantic, comunicare
dirijarea rețele digitale
programată, integrate
1955-
4 modul de (RDI)
1975
transmisie
digital,
comunicare
prin fax,
videofon, e-
mail,
radiotelefon
19
convertor comunicații infocomunicații
electronic de digitale prin
voce, utilizarea bandă largă,
ionosferei Internet mobil,
2005 – pentru transfer televiziune
7
2020 de informații, digitală, sisteme
nanotehnologii globale de
și biochipuri comunicații
de PC-uri
mobile
20
informațiilor; reducerea costurilor și miniaturizarea mijloacelor
terminale, aplicarea tehnologiei wireless.
Astfel, tehnologiile și inovațiile de tele-infocomunicații
prezentate vor avea o influență decisivă asupra implementării unor
zone promițătoare de dezvoltare a informatizării (fig.2.2).
22
Întrebări de verificare:
1. La care domeniul al economiei se referă economia
telecomunicațiilor?
2. Construiți schema proceselor de convergență a economiei
telecomunicațiilor și informaticii cu teoria economică.
3. Ce indicatori se utilizează la evaluarea dezvoltării
economice a ramurii comunicațiilor?
4. Ce impact are natura convergentă a dezvoltării
comunicațiilor și informaticii?
5. Cum se manifestă impactul progresului tehnico-științific
asupra structurii funcționale a producției de comunicații?
6. Enumerați etapele caracteristice ale dezvoltării comunicării
și informațiilor.
7. Care sunt direcțiile de evoluție ulterioară a comunicațiilor
digitale?
8. Enumerați tehnologiile și inovațiile pentru comunicații care
afectează implementarea unor domenii promițătoare de
informatizare.
9. Prin ce se caracterizează natura aplicativă a dezvoltării
telecomunicațiilor și a utilizării TIC în activitatea economică?
23
Tema 3. TENDINȚE DE DEZVOLTARE
A COMUNICAȚIILOR
Plan:
3.1. Proprietățile caracteristice de dezvoltare a comunicațiilor
digitale
3.2. Relațiile dintre dezvoltarea comunicațiilor informaționale
și tehnicii computerizate
3.3. Direcții și tipuri de convergență cu caracter
infocomunicațional
24
3.2. Relațiile dintre dezvoltarea comunicațiilor
informaționale și tehnicii computerizate [21]
25
industrii, adâncirea proceselor organizatorice și economice
interdisciplinare în care tehnologiile de infocomunicații sunt
utilizate în producția de bunuri și servicii (fig.3.3).
27
Fig.3.4. Direcții și tipuri de convergență cu caracter
infocomunicațional [21]
28
convergentă a dezvoltării infocomunicațiilor șterge limitele
industriilor, formând un sector integral în spațiul de infocomunicații
și schimbă rolul consumatorului în relațiile cu producătorii și alți
participanți pe piață.
Întrebări de verificare:
1. Enumerați direcțiile de dezvoltare ale informațiilor și
comunicațiilor.
2. Ce tendințe de dezvoltare a telecomunicațiilor de sistem
cunoașteți?
3. Enumerați tendințele tehnologice de dezvoltare a
telecomunicațiilor.
4. Enumerați tendințele aplicative de dezvoltare a
telecomunicațiilor.
5. Caracterizați relația dintre dezvoltarea comunicațiilor
informaționale și tehnica computerizată.
6. În ce constă convergența dezvoltării economice?
7. Cum se manifestă natura convergentă a dezvoltării
comunicațiilor informaționale?
8. Enumerați direcțiile și tipurile de convergență cu caracter
infocomunicațional.
29
Tema 4. PARTICULARITĂȚILE ECONOMICE
ALE TELECOMUNICAȚIILOR
30
economice ale gospodăriilor TLC, inclusiv: particularitățile
construcției rețelelor de TLC și particularitățile procesului de
producere în întreprinderile de TLC.
3) Transmiterea informației devine posibilă când este adusă la
consumator, la locurile de producție, și anume, la întreprinderea de
TLC. De aceea, mijloacele de TLC trebuie să fie cât mai aproape de
consumator. Acest scop se atinge prin crearea rețelei punctelor de
TLC legate între ele (oficiilor poștale, punctelor de abonare etc.)
care se plăsează astfel, încât să corespundă plăsării surselor de
informație – întreprinderilor, organizațiilor, populației.
4) Cea mai importantă particularitate a procesului de
transmitere a informației este efectul de învingere a timpului și
spațiului geografic. Deplasarea în spațiul geografic este unica
schimbare specifică informației ca obiect de muncă. Orice altă
schimbare ar însemna schimbarea informației înseși și pierderea
costului ei de întrebuințare care ar aduce daune consumatorului.
Consumatorul acestui efect este cointeresat ca procesul de consum
să fie efectuat concomitent cu procesul de producere (convorbire
telefonică, poștă electronică, TV) sau cu viteza de trasmitere a
informației maximale. Deci, producția TLC se caracterizează prin
viteza de transmisie. Dacă această condiție nu se respectă, efectul
util al TLC pierde parțial sau total costul său de întrebuințare.
5) În procesul transmiterii informației cu ajutorul mijloacelor
de comunicații informația se convertează în semnale electrice, apoi
în etapa de recepție se efectuează conversia inversă a semnalelor în
imagine și sunet. De aceea, o cerință de bază în funcționarea
întreprinderilor de TLC este precizia de reproducere a informațiilor.
Consumatorul producției de TLC este lipsit de posibilitatea de a
înlocui producția de calitate proastă cum este mesajul distorsionat
sau încetinit cu o informație calitativă.
6) Întreprinderea creează producția care reflectă rezultatul
anume a acestei întreprinderi și nu efectul util ce se produce în
ramură în întregime. În același timp, realizarea producției și
achitarea serviciilor se efectuează la o singură întreprindere (de
regulă la înteprinderea ce primește mesajul de la transmițător). În
31
atare condiții, suma achitată nu poate aparține unei singure
întreprinderi, ci trebuie împărțită între întreprinderile participante la
proces. Aici sunt necesare prețuri nu numai la producția ramurii
(tarife), ci și la producția întreprinderii.
7) Procesul de producere a producției TLC se efctuează
neuniform în timp (în orele zilei și nopții, în toate lunile anului). Ca
să fie asigurată în aceste condiții viteza optimă de transmitere a
informației sunt necesare rezerve ale resurselor de producție
(capacitatea de producție a întreprinderii de TLC, inclusiv utilaj,
muncitori). Resursele suplimentare asigură viteza cerută în
perioadele de vârf și nu se utilizează pe deplin în perioadele de
scădere a intensității (fluxului) în rețelele de TLC. Această
particularitate mărește costul unității de produs și înrăutățește
utilizarea fondurilor de producție.
În aceste condiții specifice, întreprinderile trebuie să caute și
să găsească sursele de majorare a eficienței muncii, obținerii
rezultatelor maxime cu cheltuieli minime.
Întrebări de verificare:
1. Prin ce se deosebește costul de întrebuințare în
telecomunicații de costul de întrebuințare în industrie?
2. De ce este necesar a crea un sistem unic ce formează
rețeaua de TLC care leagă toate punctele populate din țară între ele?
3. Enumerați particularitățile construcției rețelelor de TLC și
particularitățile procesului de producere în întreprinderile de TLC.
4. Care este cea mai importantă particularitate a procesului de
transmitere a informației?
5. Care este cerința de bază în funcționarea întreprinderilor de
TLC?
6. De ce sunt necesare prețurile întreprinderilor și de tarife?
7. Care dintre particularități măresc costul unității de produs
și înrăutățesc utilizarea fondurilor de producție în TLC?
32
Tema 5. SERVICII DE COMUNICAȚII
ȘI PLANIFICAREA LOR
Plan:
5.1. Servicii de comunicare: esență, metode de măsurare
5.2. Planificarea. Indicatorii de bază ai planificării
33
Măsurătoarele naturale sunt importante pentru evaluarea
rezultatelor activității întreprinderii de comunicații și ale ramurii în
ansamblu. Pe baza acestora se efectuează calculul nivelului de
consum pe cap de locuitor, se determină numărul de angajați și
capacitatea de producție a echipamentelor, se calculează impozitele
pe venitul mediu, se elaborează standardele de muncă etc.
În același timp, măsurătorul natural are un dezavantaj
semnificativ. Pe baza acestuia este imposibil a evalua totalitatea
serviciilor furnizate de organizații, subsectoare și ramura
comunicațiilor.
Evaluarea generalizată a serviciilor de comunicații se
efectuează în baza măsurătorului de costuri.
Pentru a exprima costul serviciilor de comunicații, se aplică
tarifele (prețurile), care sunt formate ținând cont de regulile
economiei de piață și, în același timp, reflectă specificul producției
și consumului de servicii.
34
3) metoda de utilizare în planificare – aprobați și calculați.
Indicatorii cantitativi în TLC se divizează în indicatori de
volum și indicatori de rețea. Indicatorii de volum caracterizează
volumul de lucru sau de producție. Indicatorii de rețea
caracterizează rețelele de comunicații, de întreprinderi, rețelele
punctelor de comunicații generale, de abonare și altele.
Indicatorii calitativi sunt: creșterea productivității muncii,
minimalizarea costului pe unitate de produs, avansarea calității de
deservire, creșterea rentabilității, creșterea eficienței economice a
utilajelor, creșterea eficienței economice a fondurilor fixe (sporirea
numărului de produse la fiecare leu cheltuit al fodurilor fixe,
termenul de recuperare a fondurilor fixe).
În forma lor naturală, indicatorii planurilor se utilizează în
cazul exprimării fizice a fenomenelor economice: numărul
serviciilor de comunicații de un tip dat, numărul sau puterea
utilajului și a mijloacelor de lucru de tipul dat, mărimea resurselor și
altele.
Indicatorii de valoare exprimă volumul cheltuielilor de muncă
socială pentru fabricarea produselor sau a mijloacelor de muncă.
Indicatorii de valoare se utilizează pentru generalizarea indicatorilor
naturali cu caracter divers. De exemplu, volumul producției, prețul
de cost pe unitate de produs, profitul, mijloacele fixe etc.
Un loc aparte în planificare le aparține indicatorilor de
eficiență economică. Indicatorii aceștia servesc drept criteriu la
evaluarea performanțelor economice ale întreprinderii, eficienței
tehnologiilor implementate, cheltuielilor unice.
Planul anual se aprobă pentru un număr restrâns al
indicatorilor, și anume:
1) dezvoltarea rețelei care include: creșterea numărului de
puncte de abonare, înlocuirea legăturilor prin fir cu legăturile prin
eter etc.;
2) volumul produselor și al veniturilor care include: volumul
produselor în exprimare monetară (veniturile tarifare);
3) fondul de retribuire a muncii;
4) profitul și rentabilitatea întreprinderii;
35
5) fondurile fixe și implementarea capacităților noi de
producție.
În electronică, spre deosebire de TLC, planul de producție
determină:
1) nomenclatura și asortimentul;
2) volumul în expresie naturală și valorică;
3) indicatorii calității;
4) termenele de lansare a producției.
Producția totală a întreprinderei este clasificată pe tipuri de
produse și fazele de fabricație ale acestora.
Întrebări de verificare:
1. Enumerați formele de exprimare ale serviciilor de
telecomunicații.
2. Cum pot fi exprimate serviciile de telecomunicații?
3. Ce semnificație are măsurătorul natural și când se
utilizează acesta?
4. Când se utilizează măsurătorul valoric?
5. Ce tipuri de planuri cunoașteți?
6. Caracterizați indicatorii planului.
7. Ce caracterizează indicatorii de volum?
8. Enumerați indicatorii cantitativi și calitativi ai planului.
9. Enumerați indicatori pentru care se aprobă planul anual în
telecomunicații.
10. Enumerați indicatori pentru care se aprobă planul anual în
electronică.
36
Tema 6. PLANIFICAREA FLUXULUI DE SCHIMB
ȘI A MIJLOACELOR DE COMUNICAȚII
Plan:
6.1. Planificarea fluxului de schimb
6.2. Planificarea mijloacelor de comunicații
𝑘 𝑖 𝑖 𝑖 ,
37
unde: i1, i2, i3 – rata de modificare a numărului de servicii
plătite de acest tip pentru perioada corespunzătoare:
𝑖 ,
𝑄 𝑁 ∙𝑁
38
Consumul pe cap de locuitor al serviciilor de comunicații de
un tip anumit pentru anul de planificare este redat de formula:
𝑁 . 𝑁 ∙𝐾 . . ∙𝐾 ,
39
telefonice, puncte radio, telefoane de plată etc.) la începutul
perioadei planificate (N1.01), apoi se stabilește, în conformitate cu
planul de dezvoltare a echipamentelor tehnice de comunicații, o
creștere a numărului de canale (∆Npl) în anul planificat, cu divizarea
pe trimestre. În baza acestor date se calculează numărul mediu anual
de canale pe an de planificare:
𝑁 𝑁 . ∆𝑁,
41
Tema 7. RESURSE DE PRODUCȚIE
ÎN COMUNICAȚII ȘI UTILIZAREA LOR
Plan:
7.1. Mijloacele de muncă și structura lor
7.2. Componența activelor și resurselor de producție în
telecomunicații
42
organizației. Capitalul caracterizează suma fondurilor investite în
activitățile economice ale organizațiilor de comunicații.
Principalele componente ale capitalului sunt: valoarea
proprietății, hârtiile de valoare, veniturile din bugetul de stat,
depozitele unor persoane juridice terțe și persoane fizice. Capitalul
unei întreprinderi (organizații) din orice domeniu de activitate este
alcătuit din două componente:
mijloace de muncă – mașini, utilaje, construcții – cu
ajutorul cărora se efectuează transmiterea diferitor tipuri de
informație. Acestea sunt fondurile fixe;
obiecte de muncă – materiale auxiliare diverse, scule etc.,
acestea fiind fonduri de circulație.
Fiecare întreprindere dispune de un fond statutar (patrimoniul
în exprimare valorică). Mijloacele de muncă și obiectele de muncă
reprezintă mijloacele de producție.
Mijloacele de muncă, participând la procesul de producție, își
păstrează forma sa naturală și transferă treptat valoarea lor în marfă
pe măsura uzurii.
Fondurile fixe se clasifică în fonduri productive și
neproductive.
Fondurile productive reprezintă mijloacele de muncă care
participă direct la procesul de transmitere a informației (emițătoare
teleradio, transmițătoare, mijloace de transport) sau asigură condiții
normale de funcționare (clădiri, inventar etc.).
Fondurile neproductive sunt obiecte sociale – clădiri și
patrimoniul instituțiilor de învățământ, cămine, cluburi etc.).
În fondurile fixe nu intră obiecte ce funcționează mai puțin de
un an, independent de prețul lor, obiectele cu preț redus (1000 lei
pentru unitate), independent de termenul lor de exploatare.
Mijloacele de muncă intră în categoria fondurilor fixe după ce
au fost implementate în procesul de producție, adică după ce au fost
plasate în bilanțul întreprinderii.
Utilajul care încă n-a fost montat sau care se află în montare
se evidențiează în bilanțul construcțiilor capitale și nu se consideră
fonduri fixe.
43
În suma totală a fondurilor de producție în organizațiile de TC
fondurile fixe reprezintă 90-93% și numai 7-10% - mijloace de
circulație. Spre deosebire de ramura telecomunicațiilor, în industria
prelucrătoare mijloacele de circulație reprezintă peste 40%. Acest
fenomen se explică prin lipsa în procesul de producție în TC a
materiilor prime (există numai materiale auxiliare).
Structura FF a diferitelor subsectoare de comunicații nu este
aceeași și depinde de natura serviciilor furnizate, de caracteristicile
procesului tehnologic, de tipurile de servicii de comunicații, de
nivelul de mecanizare, de automatizare a proceselor de producție
etc. Deci, în telecomunicații, trei sferturi din FF constituie costul
mașinilor, echipamentelor și dispozitivelor de transmisie; în
comunicațiile radio, radiodifuziune și televiziune, aceste mijloace
reprezintă, de asemenea, peste 50% din costul total al acestor
subsectoare.
În serviciile poștale, peste 70% din costul FF sunt clădiri
industriale. O pondere nesemnificativă de utilaje și echipamente
(12,6%) în serviciile poștale se datorează nivelului redus de
automatizare și mecanizare a proceselor de producție.
În procesul de producție a ramurii comunicațiilor sunt
implicate diverse resurse de producție: instrumente și obiecte de
muncă, resurse de muncă și informații, resurse de numerotare și
spectru de frecvență radio.
44
Componența activelor informaționale și de producție [14, 15]
45
Resursa de frecvență radio / spectrul de frecvențe radio
(SFR) este una dintre cele mai importante resurse naturale de stat
disponibile pentru întreaga societate. Alături de alte resurse de
producție, SFR este implicat în procesul de producție de furnizare
de servicii de informare și comunicare, asigurând funcționarea
rețelelor de comunicații tehnologice, precum și a instrumentelor
astronomice și meteorologice, electrocasnice, electronice etc.
Conform Regulamentului Radio al Uniunii Telecomunicațiilor
Internaționale, spectrul de frecvențe radio reprezintă o combinație
de frecvențe curente și potențial posibile de frecvențe în intervalul
de la 9 kHz până la 3000 GHz, alocate de organele guvernamentale
pentru funcționarea echipamentelor electronice într-un anumit
teritoriu care îndeplinește cerințele internaționale, ținând cont de
următoarele: gama de frecvență, lățimea spectrului ocupat,
tehnologiile utilizate, perioada de valabilitate a permisiunii de
utilizare a resursei specificate.
Reglementarea SFR în R. Moldova se efectuează de Instituția
Publică “Serviciul Naţional de Management al
Frecvenţelor Radio” care analizează oportunitatea și
asigură funcționarea eficientă a frecvenţelor/canalelor radio
pentru dezvoltarea serviciilor de televiziune, radiodifuziune,
radiocomunicaţii fixe și mobile pe teritoriul Republicii
Moldova.
Dezvoltarea comunicațiilor și radiodifuziunii, a
comunicațiilor mobile și a accesului în bandă largă fără fir la
internet și la resurse informaționale și, în final, creșterea nivelului
de cultură, economie și apărare a țării noastre depind în mare
măsură de eficiența utilizării SFR.
46
Întrebări de verificare:
1. Care este factorul principal în producerea serviciilor de
telecomunicații?
2. Ce reprezintă capitalul în organizațiile de telecomunicații?
3. Care este componența mijloacelor de producție?
4. Ce structură este caracteristică pentru fondurile de
producție în organizațiile de TLC?
5. Care este componența au activelor informaționale și de
producție?
6. Cum se consumă activele fixe și circulante în
telecomunicații?
7. Ce reprezintă resursa de numerotare?
8. Ce reprezintă resursa de frecvențe radio?
9. Ce organ reglementează SFR?
47
Tema 8. CARACTERISTICA ECONOMICĂ
A FONDURILOR FIXE. INDICII DE UTILIZARE
A FONDURILOR FIXE
Plan:
8.1. Componența fondurilor fixe
8.2. Indicii de utilizare a FF
8.3. Estimarea fondurilor fixe
48
Mijloacele de transport includ toate tipurile de transport
disponibile pentru organizații: mijloace de transportare a poștei
(vagoane poștale, autovehicule, electrocare etc.), echipamente
mobile speciale pentru construcția, repararea și întreținerea
mijloacelor și instalațiilor de comunicare.
Inventarul de producție și gospodăresc și alte tipuri de capital
fix includ elementele care servesc la facilitarea operațiunilor de
producție în timpul lucrului și nu fac parte din nici un alt obiect de
capital fix. Acest grup include instrumente de măsurare și reglare,
care sunt mijloace tehnice pentru măsurarea parametrilor tractelor
de transmitere a mesajelor, atenuării încărcăturii și altor scopuri
asociate cu punerea în aplicare a regulilor pentru funcționarea
tehnică a echipamentelor și instalațiilor de comunicare.
În componența activelor fixe se evidențiează părți active și
pasive. Partea activă este formată din active fixe cu ajutorul cărora
informațiile sunt procesate și transmise direct, adică are loc
impactul direct asupra obiectului muncii.
Partea activă a capitalului fix include mașini și echipamente,
dispozitive de transmisie și vehicule pentru transportări poștale.
Partea pasivă include capitalul fix, care creează condiții necesare
pentru desfășurarea normală a procesului de producție și nu
afectează în mod direct volumul serviciilor create, adică: clădiri,
construcții și alte tipuri de capital fix. Îmbunătățirea structurii
tehnologice a mijloacelor de muncă ar trebui orientată spre creșterea
părții sale active.
49
Îmbunătățirea utilizării FF se efectuează pentru următoarele
scopuri:
1) satisfacerea mai amplă a necesităților întreprinderilor și
populației în servicii de TLC;
2) prevenirea uzurii morale a FF ca rezultat al perioadei
îndelungate de introducere a utilajului în exploatare;
3) ridicarea calității serviciilor de TLC;
4) reducerea termenelor de recuperare a investițiilor;
5) avansarea profitului și rentabilității întreprinderii.
Pentru estimarea FF există un sistem de indicatori. Acești
indicatori caracterizează nivelul de utilizare a fondurilor și
interdependența lor de alți indicatori economici.
Sistemul îmbină indicatorii valorici și naturali.
Indicatorii tehnico-economici naturali sunt folosiți pentru a
evalua utilizarea anumitor tipuri de echipamente sau dezvoltarea
capacităților de producție. Indicatorii tehnico-economici naturali
caracterizează utilizarea echipamentului în timp, putere și volumul
muncii.
Indicatorii valorici servesc pentru estimarea generală a
nivelului de utilizare a FF la întreprindere.
Indicatorul valoric de bază este rentabilitatea FF sau nivelul
de utilizare a FF care se exprimă prin volumul producției în bani la
un leu al FF [9]:
𝑄
𝑅 𝑘 ,
𝐹
unde: F – costul FF; Q – volumul producției în lei.
În unele cazuri, pentru analiza economică se utilizează
indicatorul unvers care exprimă volumul FF la un leu de producție –
capacitatea de fonduri specifică:
1 1 𝐹
𝑎 .
𝑅 𝑘 𝑄
Nivelul de utilizare a FF poate fi exprimat prin înzestrarea
muncii cu fonduri. Ea reprezintă valoarea FF ce revine unui
50
muncitor. Înzestrarea muncii cu fonduri se determină prin raportarea
costului mediu anual al FF la numărul mediu al lucrătorilor de bază:
𝓋 ,
𝑘 𝑘 ∙𝑘 .
51
𝑀
𝑘 .
𝑀
e) Gradul de implicare a liniilor de comunicații (aeriene,
radiorelee, prin cablu) care se caracterizează prin coeficientul
densității canalelor de comunicații în rețelele fizice:
∑ ∙ ∙
𝑘 ∑
,
∙
unde: Li – lungimea rețelei de comunicații;
ki – numărul de rețele;
Ni – numărul de canale telefonice;
i – tipul structurilor liniare.
Analiza factorilor de utilizare a echipamentelor în funcție de
capacitate, volumul de lucru trebuie efectuată ținând cont de natura
neuniformă a sarcinii, asigurând necesitatea rezervelor de producție.
Analiza indicatorilor tehnici și economici naturali permite
identificarea rezervelor și elaborarea măsurilor menite să
îmbunătățească eficiența utilizării anumitor tipuri de echipamente,
mașini, sisteme de comunicații.
Îmbunătățirea utilizării FF poate fi obținută prin următorii
factori:
1) construirea rațională a rețelelor de comunicații;
2) implementarea sistemelor efective multicanale de TC,
sistemelor de dirijare automată, digitalizarea rețelelor;
3) implementarea tehnologiilor noi;
4) ridicarea profesionalismului angajaților;
5) creșterea motivației muncii;
6) implementarea mijloacelor de TLC moderne și lichidarea
celor vechi;
7) respectarea regulilor de exploatare tehnică, înlăturarea
staționării neproductive a mijloacelor de TLC, respectarea
termenelor de reparații, modernizarea FF.
FF în TLC se caracterizează prin gradul mai înalt de uzură
decât în industrie. În structura fondurilor de producție în TLC este
foarte mare ponderea construcțiilor (până la 65%). Ele sunt foarte
costisitoare și se răscumpără foarte greu.
52
Într-o economie de piață, una dintre cele mai importante
condiții pentru îmbunătățirea utilizării capitalului propriu este
transformarea proprietății, privatizarea organizațiilor de
comunicații.
Modificarea formelor de proprietate prevede drepturi mai
largi, independența financiară a entității de afaceri, permițând
reconstrucția mai intensă, reechiparea instalațiilor de comunicare
bazate pe progresul științific și tehnologic. Un factor important în
creșterea eficienței utilizării FF este extinderea pieței serviciilor de
comunicații care permite utilizarea mai rațională a echipamentelor
în ceea ce privește capacitatea și volumul de muncă.
53
2) Valoarea inițială totală cu scăderea costului uzurii (costul
rezidual în estimare inițială) este costul total inițial minus suma
amortizării stabilite destinate pentru renovarea FF.
3) Valoarea totală de restabilire a FF reprezintă cheltuielile
necesare pentru reproducerea (construcția, achiziția) FF, indiferent
de perioada în care ele au fost puse în funcțiune. Valoarea totală de
restabilire este determinată, de regulă, prin metoda de reevalure a
acestora, luând în considerare prețurile curente.
4) Valoarea de restabilire cu scăderea costului uzurii este
valoarea totală de restabilire, cu scăderea costului uzurii (cel mai
des utilizată):
𝐹 ,. . =𝐹 ∗. . 𝐹î.∗ . 𝐶 . . 𝐴 𝐹 ∗ ,
𝐹. . 𝐹î. . 𝐹 . 𝐹 ,
𝐹 . 𝐹
𝐾 ; 𝐾 .
𝐹. . 𝐹î. .
Valoarea medie anuală a fondurilor de producție 𝐹 este dată
de formula:
î. . . .
. . .
𝐹 ,
54
unde: F1.04, F1.07, F1.10 – valoarea fondurilor la începutul lunii
respective.
Fondurile de producție sunt în mișcare permanentă: o parte se
uzează și se scoate din exploatare, alta se introduce în producție.
Costul inițial al obiectelor diferite s-a determinat în perioade diferite
după prețuri diferite, iar suma fondurilor fixe în bilanțul
întreprinderii are un caracter mixt.
Acest fapt complică evidențierea și planificarea fondurilor
fixe, calculul amortizației și a costului unității de produs. De aceea,
în organizațiile de comunicații se efectuează periodic inventarierea
generală, când se calculează valoarea fondurilor fixe, nivelul lor de
uzură după valoarea costului de restabilire.
În organizațiile de comunicații, FF se caracterizează printr-o
pondere mai mare a construcțiilor și utilajelor comparativ cu FF din
industrie (aproape de 2 ori). Aceasta se explică prin volumul foarte
mare de linii de transmisie cu preț mare.
Pe parcursul exploatării FF se uzează fizic și moral.
Uzura fizică înseamnă pierderea treptată de către fondurile de
producție a proprietăților naturale. Uzura fizică poate fi de două
feluri:
1) uzura în urma utilizării FF în procesul de producție;
2) uzura în urma acțiunii factorilor climaterici.
Gradul de uzură a FF în procesul de exploatare depinde de
factorii următori:
a) gradul de utilizare a FF în procesul tehnologic care
depinde de numărul de schimburi și orelor de lucru pe zi, de
intensitatea lucrului etc.;
b) calitatea FF ce depinde de performanțele tehnice ale FF,
de calitatea construcțiilor și utilajelor;
c) particularitățile proceselor tehnologice și gradul de
protecție a FF de influența factorilor exteriori (coroziune, umezeală,
aer suprauscat, prezența vaporilor agresivi);
d) calitatea deservirii utilajelor (curățarea, vopsirea,
reparații, profilaxie);
e) calitatea personalului tehnic.
55
Uzura fizică a FF este neuniformă – mai intensă la început și
spre sfârșit și mai lentă în perioada de mijloc în cadrul exploatării.
Uzura se micșorează în funcție de densitatea reparațiilor și
modernizarea FF.
Uzura FF se apreciează în exprimarea valorică și procentuală.
Gradul de uzură poate fi determinat prin cercetarea vizuală a stării
tehnice a obiectului, după termenul de exploatare sau după volumul
lucrărilor efectuate.
Uzura FF după termenele de exploatare (sau după volumul de
lucru) se calculează astfel:
𝑇
𝑈 ∙ 100%,
𝑇
unde: U – uzura FF; Tf – termenul de exploatare de facto, Tn –
termenul de exploatare normativ. Aprecierea uzurii conform
termenului de exploatare poate fi efectuată în cazuri de exploatare a
obiectelor în condiții normale. Uzura obiectelor care s-au aflat la
conservare un timp îndelungat se efectuează în baza raporturilor de
expertiză și este dată de formula:
𝑈 ,
56
Întrebîri de verificare:
1. Enumerați componentele de bază ale FF.
2. Din ce este formată partea activă a FF?
3. Caracterizați partea pasivă a FF.
4. De ce este necesară îmbunătățirea utilizării FF?
5. Enumerați indicatorii valorici ai FF.
6. Enumerați indicatorii naturali ai FF.
7. Prin ce factori poate fi îmbunătățită utilizarea FF?
8. Cum înțelegeți gradul de utilizare extensivă a FF?
9. Cum înțelegeți gradul de utilizare intensivă a FF?
10. Enumerați metode de estimare a FF, caracterizați-le.
11. Ce reprezintă coeficientul de renovare a FF?
12. Ce reprezintă uzura fizică a FF?
13. Ce reprezintă uzura morală a FF?
57
Tema 9. EFICIENȚA ECONOMICĂ A MODERNIZĂRII
ȘI A REPARAȚIILOR CAPITALE
Plan:
9.1. Reparații capitale și reparații curente
9.2. Amortizarea FF
58
În cazul modernizării complexe parametrii utilajului se aduc
la nivelul tehnicii contemporane.
În cazul modernizării parțiale se îmbunătățesc parametrii de
bază ai utilajului.
Eficiența economică a modernizării utilajului se estimează
prin comparația diferenței dintre cheltuielile de exploatare până la
modernizare și după modernizare, cu suma cheltuielilor pentru
modernizare.
Raportul dintre suma cheltuielilor pentru modernizare și
diferența cheltuielilor de exploatare anuale reprezintă termenul de
recuperare a cheltuielilor.
La calculul eficienței modernizării trebuie să se țină cont de
diferența în termenele de exploatare și productivitatea utilajului
vechi, modernizat și utilajul nou.
Cheltuielile de modernizare în gospodăriile de comunicații se
recuparează în 2 ani. Eficiența modernizării utilajului se calculează
conform formulei [11]:
𝐸 𝑆/𝐶 𝐸𝐾 𝑆/𝐶 𝐸𝐾 ∙𝑄 ,
9.2. Amortizarea FF
Pentru restabilirea FF uzate se efectuează defălcări în fondul
de amortizare. Cota de amortizare reprezintă achitarea (stingerea)
costului FF pe măsura uzurii lor. Amortizarea se efectuează prin
transferul costului FF pe costul unității de produs conform normei
de amortizare stabilite.
59
Amortizarea servește pentru reproducerea FF uzate în forma
lor naturală.
FF n-au nevoie de reproducere după fiecare ciclu de
producție, de aceea cotele de amortizare se acumulează și se
rezervează formând fondul de amortizare.
Restabilirea naturală a FF are loc pe parcursul construcțiilor
capitale și a reparațiilor capitale.
Fondul de amortizare se divizează în două părți: o parte este
destinată restabilirii FF, alta – pentru reparații și modernizarea
fondurilor. Cota de amortizare anuală se stabilește în mod planificat
și se exprimă în % din costul FF.
𝐹 𝐿
. 𝑅 𝑀
𝑁 𝑁 . 𝑁 . . ∙ 100%.
𝑇 ∙𝐹 .
60
Tabelul 9.1. Normele de amortizare pentru mijloacele
de comunicații și utilaj [11], %
Norma
Norma pentru pentru
Grupele și tipurile FF totală repar. restabilirea
capitale deplină
Cabluri de TLC interurbane 4,0 1,5 2,5
Linii de TLC prin cablu ale 5,1 2,3 2,8
rețelelor urbane
Piloane de antenă radio din 10,8 3,4 7,4
lemn, antene, legăturile de
pământ
Piloane pentru antene de 3,1 1,3 1,8
emisie din metal
Utilajul comunicațiilor 9,9 4,0 5,9
poștale
tehnica de calcul 25 15 10
utilajul TV 10,6 1,9 8,7
cablurile optice 2,5 0,6 1,9
Amortizarea pentru restabilirea deplină a FF este orientată
parțial în fondul de dezvoltare a producției, restul pentru acoperirea
investițiilor capitale centralizate.
Întrebări de verificare:
1. Ce reprezintă reparațiile capitale și reparațiile curente?
2. Prin ce se deosebește modernizarea complexă de cea
parțială?
3. Cum se determină eficiența modernizării utilajelor?
4. La ce servește amortizarea FF?
5. Ce reprezintă norma de renovare?
6. De ce depinde norma de amortizare și în ce unități se
exprimă?
7. Din care fond face parte amortizarea pentru restabilirea
deplină a FF?
61
Tema 10. COMPONENȚA MIJLOACELOR
DE CIRCULAȚIE A ÎNTREPRINDERII DE TLC:
ESENȚA, EFICIENȚA UTILIZĂRII
Plan:
10.1. Caracteristica mijloacelor de circulație
10.2. Normarea fondurilor de circulație la întreprinderile de
TLC
10.3. Planificarea și organizarea logisticii (aprovizionării
tehnico-materiale) în gospodăriile de TLC
62
profil, uniforme în depozite, rezerve de materiale în secțiile de
aprovizionare, rezerve de producție gata în ateliere și secțiile
auxiliare, creanțe etc.
Capitalul circulant al organizațiilor de telecomunicații este
format și completat din contul fondurilor proprii (capital statutar,
fonduri speciale, profituri) și fondurilor împrumutate (împrumuturi
bancare, datorii etc.). Prin urmare, în capitalul de lucru al
comunicațiilor, în funcție de tipul de active al componentelor sale,
se disting cinci grupuri: rezerve, investiții financiare pe termen
scurt, fonduri (mijloace bănești) în instituțiile de credit și casieria
organizației, creanțe și alte active curente.
Mijloacele de circulație reprezintă aproximativ 7…9% din
costul total al activelor de producție, iar în industrie acestea
constituie mai mult de 30-40%. Această diferență în structura
activelor de producție se explică prin caracteristicile economice ale
produselor de comunicații, la crearea cărora nu este nevoie de
materie primă, din care face parte componenta fondurilor de
circulație din industrie. Mijloacele de circulație ale organizațiilor de
comunicații includ fondurile de circulație și fondurile circulante.
Durata de viață a fondurilor de circulație este mai mică de un an.
În forma lor naturală, elementele fondurilor de circulație
participă la procesul de producție, consumându-se în întregime în
fiecare ciclu de producție și, de regulă, pierd forma lor naturală.
În întreprinderile de TLC fondurile de circulație se află în
procesul de producție sau în rezervele de producție. În activitatea de
bază a întreprinderilor de TLC fondurile de circulație nu iau parte
sub forma materialelor de bază și nu sunt obiecte de muncă.
Materialele auxiliare sub forma materialelor de exploatare,
participând la activitățile de bază, transferă în întregime costul său
în marfă (servicii).
Materialele pentru construcții participă la procesele de
construcții și reparații sub forma producției nefinisate. În aceeași
formă, fondurile de circulație participă la procesele de producție ale
atelierilor și altor gospodării auxiliare afiliate întreprinderilor de
TLC.
63
Fondurile de circulație traversează următoarele etape de
rotație:
1) forma valorică (bani);
2) forma de rezerve materiale pentru exploatare;
3) rezervele se consumă în procesul de exploatare și obțin
forma cheltuielilor de exploatare;
4) mijloacele de circulație din nou obțin forma valorică.
În legătura cu faptul că în TLC procesul de consum este
inseparabil de procesul de producție, circulația mijloacelor ocolește
producția gata.
În întreprinderile de TLC, fondurile de circulație reprezintă
88,6% din mijloacele de circulație și includ materiale și
combustibil, piese de rezervă și obiecte de uzură rapidă și preț
redus.
Restul (11,4%) reprezintă fondurile circulante.
Materialele și piesele de schimb au o pondere mare în centrele
tehnice de exploatare, în magistralele de cabluri și linii radiorelee,
în rețelele urbane de radiodifuziune. Aici materialele se cheltuiesc
pentru exploatare și reparații. Aproximativ 70% din costul pieselor
de schimb le aparțin componentelor electronice și blocurilor pentru
tehnica computerizată.
Cea mai mare pondere a obiectelor cu uzură rapidă și preț
redus în componența mijloacelor de circulație are loc în următoarele
cazuri:
a) la întreprinderile poștale datorită inventarului gospodăresc
și de producție, precum și hainelor de lucru;
b) la întreprinderile de transportare a poștei datorită
inventarului, hainelor de lucru, lenjerie;
c) în rețele telefonice urbane datorită aparatelor telefonice.
Din 11,4% ale fondurilor circulante cea mai mare pondere de
8,5% o constituie mărfurile din secțiile de aprovizionare, 1% -
rezervele hainelor de lucru în întreprinderile de TLC, 0,8% -
produsele în întreprinderile de TLC, 0,5% - producția gata în
întreprinderile auxiliare și ateliere, 0,4% - producția nefinisată,
0,2% - cheltuielile perioadelor viitoare. La întreprinderile de TLC,
64
în afara întreprinderilor poștale și centrelor raionale, fondurile
circulante constituie de la 0,3% până la 5% din suma totală a
mijloacelor de circulație.
65
aprovizionarea tehnico-materială și decontările reciproce la timp
între organizațiile de comunicații.
Necesitatea organizațiilor de comunicații în mijloace de
circulație este determinată în baza standardelor stabilite. Excesul
costului real al mijloacelor de circulație în comparație cu valoarea
lor normativă se referă la factorii negativi ai entității economice.
Rezervele permanente minime ale bunurilor materiale se
numesc solduri normate, iar mijloacele de circulație incluse în
soldurile normate se numesc normative ale mijloacelor de circulație.
Ele depind de suma normativelor pe elemente de cheltuieli.
Mărimea normativelor pe elemente în întreprinderile de TLC
depinde de volumul producției și volumul cheltuielilor de producție.
Mărimea normei mijloacelor de circulație pe materiale se schimbă
în funcție de următorii factori:
1) numărul de zile în care materialele achitate se află în drum;
2) durata timpului în care materiale se află sub forma rezervei
de garanție și rezervei curente;
3) timpul necesar pentru primirea, descărcarea, sortarea și
depozitarea materialelor;
4) timpul necesar pentru pregătirea lor către procesul de
producție.
Cea mai mare influență asupra mărimii normei mijloacelor de
circulație are mărimea rezervei curente a materialelor. Rezervă
curentă este partida de rând a materialului adus.
Valoarea maximă a rezervei curente se determină ca produsul
consumului materialului în medie pe zi și numărul zilelor dintre
două aduceri succesive ale materialului dat. Normativele
mijloacelor de circulație sunt influențate și de rezerva de garanție.
Rezerva de garanție se creează pentru următoarele cazurii:
a) majorarea posibilă a consumului materialului;
b) reținerea în drum a partidei de materiale;
c) reținerea în pregătirea materialelor pentru procesul de
producție.
Rezerva de garanție constituie 50% din rezerva curentă și nu
poate fi redusă. Timpul în care materialul se află în drum se
66
numește rezervă de transport. Ea include perioada de la data
achitării cererii de plată până la sosirea materialelor la întreprindere.
Timpul necesar pentru rezerva de pregătire (pentru primire,
descărcare, sortare, depozitare – sârma, stâlpii) se determină prin
evidența cheltuielilor de facto a întreprinderii. Dacă lucrările acestea
necesită mai puțin timp decât o zi, atunci acest timp nu se include în
norma mijloacelor de circulație.
Timpul pregătirii materialelor pentru utilizare (rezerva de
pregătire) se determină după datele întreprinderii pe anul trecut (de
exemplu, împregnarea stâlpilor).
Pentru calculul normativului valoric al mijloacelor de
circulație se determină costul consumului materialelor pe zi pentru
toate necesitățile întreprinderii prin împărțirea sumei consumului
anual al materialelor la 360 zile.
Normativul mijloacelor de circulație pe piesele de schimb se
determină prin metoda directă și metoda comasată. Prin metoda
directă se determină normativul pentru radiocomponente și blocuri
pentru calculatoare:
𝑛 ∙𝐼 ∙𝑘
𝑁 .. ∙ 𝑝,
𝑡
unde: Nm.c. – normativul mijloacelor de circulație; Ipa -
intervalul dintre două partide aduse de material; k – coeficientul
care depinde de numărul utilajelor în care se utilizează
componentele de același tip; p – prețul unui component; nc –
numărul componentelor de același tip; tex – termenul de exploatare a
componentelor de același gen.
Metoda comasată de calcul se utilizează pentru restul
componentelor de rezervă. Norma mijloacelor de circulație în acest
caz se stabilește în baza costului pieselor de schimb ce revine la un
leu de cost al utilajului exploatat.
Calculul mijloacelor de circulație pe obiecte de uzură rapidă și
preț redus se bazează pe necesitățile întreprinderii pentru înlocuirea
obiectelor decontate, pentru utilajele noi, pentru haina de lucru.
67
Calculul necesităților în instrumente se efectuează în funcție
de numărul autovehiculelor, numărul echipelor de reparații, numărul
montatorilor și altor categorii de lucrători care trebuie să fie
asigurați cu instrumente.
Cheltuielile perioadelor viitoare, care sunt acoperite de
mijloacele de circulație, se constituie din cheltuielile efectuate în
perioada dării de seamă, însă se referă la perioada viitoare. De
exemplu, cheltuielile pentru reparațiile capitale ale fondurilor
arendate.
Calculul convorbirilor interurbane se normează în centrele
telefonice interurbane care asigură convorbirile în credit ale
întreprinderilor și ale populației. Normativul pentru acest tip de
serviciu se stabilește sub două forme:
1) reieșind din suma planificată a venitului pe o zi pentru
convorbiri, după luna cu venit maximal;
2) în zile, normativul în acest caz depinde de durata perioadei
dintre data convorbirii până pe data achitării acestei convorbiri.
În baza normelor calculate ale fondurilor de circulație și
fondurilor ciculante (în zile sau în procente) și în baza normativelor
în exprimare valorică pe fiecare element se calculează necesitatea
totală a întreprinderii în mijloace proprii de circulație. Ea reprezintă
diferența dintre normativele la începutul și sfârșitul anului.
Eficiența fondurilor de circulație a întreprinderii de TLC poate
fi analizată din două puncte de vedere:
1) pentru piesele de schimb și obiectele cu uzură rapidă și preț
redus eficiența utilizării constă în prelungirea termenelor de
exploatare;
2) pentru materiale, combustibil și marfă în secțiile de
aprovizionare eficiența constă în accelerarea circulației lor.
În acest caz, normativul depinde de mărimea circulației anuale
și de norma rezervei în zile (sau în %) din circulația anuală. La
calculul normei în zile se aplică formula:
𝑅 ∙𝑁
𝑁 ,
𝑍
68
unde: RA – valoarea rotației anuale; Nmc – normativul
mijloacelor de circulație; Nrez – norma rezervei în zile; Z – numărul
zilelor în perioada planificată (360, 90).
4 000 000 ∙ 45
𝑁 500 000 𝑙𝑒𝑖.
360
Dacă numărul zilelor de rezervă se va reduce până la 36,
atunci rotația anuală de 4 000 000 lei va fi efectuată cu normativul
egal cu 400 000 lei:
4 000 000 ∙ 36
𝑁 400 000 𝑙𝑒𝑖.
360
Deci, din rotație se eliberează 100 000 lei.
Întrebări de verificare:
1. Ce reprezintă mijloacele de circulație? Destinația lor.
2. Cum se formează capitalul circulant al organizațiilor de
telecomunicații?
3. Care este componența mijloacele de circulație?
4. Ce includ fondurile de circulație și fondurile circulante?
5. Enumerați etapele de rotație ale fondurilor de circulație.
6. Care mijloacele de circulație se normează și care nu se
normează?
7. Ce indicatori ai circulației fondurilor de rulment
cunoașteți?
8. De ce depinde mărimea normei mijloacelor de circulație pe
materiale?
9. Pentru ce se creează rezerva de garanție?
10. Cum se determină normativul mijloacelor de circulație
pentru piesele de schimb?
11. Ce repere include aprovizionarea tehnico-materială la
întreprinderile de TLC?
71
Tema 11. RESURSELE DE MUNCĂ, EFICIENȚA
MUNCII (PRODUCTIVITATEA), REMUNERAREA
MUNCII ÎN RAMURA DE COMUNICAȚII
Plan:
11.1. Caracteristicile resurselor de muncă în ramura
comunicațiilor
11.2. Eficiența muncii (productivitatea)
11.3. Personalul și organizarea remunerării muncii în ramura
comunicațiilor
72
În funcție de gradul de instruire, natura operațiunilor efectuate
legate de mutarea diferitelor tipuri de mesaje, informații, lucrătorii
în comunicații sunt împărțiți după principiul subramural.
În ultimii ani, dezvoltarea telecomunicațiilor, furnizarea de
noi mijloace mobile de comunicații către consumatori a condus la
creșterea cererilor privind calitatea resurselor de muncă, o
modificare a componenței acestora. O tendință distinctivă este
păstrarea ponderii lucrătorilor poștali și, invers, o creștere a ponderii
lucrătorilor în telecomunicații, comunicații spațiale în numărul total
de lucrătorii din ramură.
Numărul necesar al lucrătorilor de comunicații se determină
reieșind din normativele de muncă, din sarcină sau schimbul mediu
lunar care trebuie prelucrat la o etapă anumită a procesului de
producție, fondului mediu lunar a timpului de lucru a lucrătorului.
Pentru fiecare grupă funcțională de angajați se folosește
metoda sa de calcul. Numărul angajaților care se ocupă de
prelucrarea schimbului de informație și de deservirea abonaților se
determină cu ajutorul formulei:
𝑄.
∑
𝑊.
𝑁 ∙𝑘 ,
𝐹
unde: Nsch – numărul lucrătorilor care prelucrează fluxul de
schimb și deservesc clienții;
Qli – fluxul de schimb mediu pe lună a informației (număr de
operații) de tipul i, unități;
Whi – norma productivității unui lucrător pe oră la operația i;
Fl – fondul timpului de lucru lunar;
ks – coeficientul care ia în considerație salariul suplimentar (ks
= 1,12).
Calculul numărului angajaților ocupați cu deservirea tehnică a
echipamentelor și liniilor de TLC se face în baza normelor de timp:
∑ 𝑁 ∙𝑁.
𝑁 . . ∙𝑘 ,
𝐹
73
unde: Nd.t. – numărul angajaților de deservire tehnică;
Ni – numărul mediu al mijloacelor tehnice de tipul i;
Nti – normativul de timp în om-h pentru deservirea
utilajului de tipul i.
Pentru calculul numărului personalului administrativ pot fi
folosite normativele de state. Ele stabilesc legătura dintre numărul
lucrătorilor de grupa dată și puterea întreprinderii, structura
organizatorică a întreprinderii sau alți indicatori economici.
Numărul total al lucrătorilor în medie pe an se determină
reieșind din numărul lor la începutul anului, luând în considerație
creșterea sau reducerea statelor:
∆𝑁 ∆𝑁 ∆𝑁 ∆𝑁
𝑁 𝐿 . ∓ ,
4
𝐸 → 𝑚𝑎𝑥.
. ă
1) 𝑊 , ; 2) 𝑊 , ;
3 𝑊 , 𝑙𝑒𝑖/𝑜𝑚.
𝑊.
𝐽 ∙ 100%,
𝑊. .
75
unde: Wa.curent – nivelul productivității muncii în anul curent;
Wa.prec. – nivelul productivității muncii în anul
precedent.
∆𝑉 𝑊 . 𝑊. . ∙𝑁 . ,
∆𝐽
𝐶 ∆𝑉 1 ∙ 100%,
∆𝐽
76
∆𝐽 – rata creșterii veniturilor din realizarea serviciilor în
aceeași perioadă:
𝑁 𝑉
∆𝐽 1 ; ∆𝐽 1 ,
𝑁 . 𝑉 .
∆𝑁 . ∙ 𝑁 .
.
77
11.3. Personalul și organizarea remunerării muncii în
ramura comunicațiilor
Angajații în ramura comunicațiilor, în dependență de funcțiile
îndeplinite, se impart în următoarele categorii:
1) lucrătorii profesiilor de masă – telefoniști, telegrafiști,
lucrători poștali, sortatori, poștași și alții;
2) lucrătorii de deservire tehnică a utilajului de exploatare,
antenelor, pilonilor și liniilor de TLC;
3) personalul tehnico-ingineresc care participă la deservirea
tehnică a mijloacelor de exploatare – ingineri electromecanici,
subingineri, contabili, economiști;
4) specialiștii – programiști, manageri care sunt ocupați de
problemele organizării și conducerii (conducătorii întreprinderilor,
locțiitorii lor, șefii de secții);
5) funcționarii diferiți și elevii.
Divizarea muncii professional-calificative presupune
clasificarea angajaților conform profesiilor și specialităților. În
cadrul profesiilor angajații se clasifică după gradul de complexitate
a muncii (clase și categorii).
Lucrătorii ocupați cu prelucrarea schimbului de informație și
de deservirea abonaților după gradul de complexitate a muncii se
divizează în 3 clase. Cea mai avansată este clasa 1. Lucrătorii care
sunt ocupați cu deservirea rețelelor se divizează în 6 categorii. Cea
mai înaltă fiind categoria a 6. Șoferii se divizează în 3 clase.
Calificarea personalului ingineresc se determină după
documentul de studii respective. Pentru lucrul eficient fiecare
întreprindere trebuie să aibă un efectiv de angajați de calificare și
specialități necesare.
Eficiența folosirii resurselor umane se caracterizează prin
productivitatea muncii.
Forma concretă de remunerare a muncii este salariul lunar.
Salariul este prețul forței de muncă. Salariul reprezintă o parte a
produsului social, în exprimare valorică, care se utilizează în
scopuri particulare și este retribuit după calitatea și volumul de
lucru. Se disting salariile nominale, salariile reale și veniturile
78
angajaților. Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care o
primește un angajat pentru cantitatea și calitatea forței de muncă sau
pentru durata timpului de muncă.
Salariile reale caracterizează valoarea ansamblului de bunuri
și servicii care pot fi achiziționate la un moment dat pentru un
salariu nominal. Venitul angajaților include salariile nominale și
prestațiile sociale (bonuri pentru hrană, plata unui bilet la sanatoriu,
asistența materială, învățământ gratuity în școli, plata bonusurilor,
dividende la acțiuni etc.).
În ramura comunicațiilor, salariile reprezintă o componentă de
bază a veniturilor angajaților. În conformitate cu sistemul de
remunerare aplicabil în organizațiile de comunicații, salariile includ
salariul oficial al unui angajat și plata primelor pentru îndeplinirea
indicatorilor și condițiilor stabilite.
Salariile sunt stabilite în baza agendei de calificare, a grilei
tarifare și a ratelor tarifare. Mărimea salariilor lucrătorilor în
comunicații depinde de clasa sau categoria stabilită pentru acest
lucrător, în conformitate cu ghidul tarifar și de calificare bazat pe
volumul de cunoștințe și nivelul de pregătire profesională a
lucrătorului.
Baza sistemului de salarizare pentru lucrătorii angajați în
gestionarea și organizarea proceselor de producție, lucrătorii
inginerești și tehnicienii, specialiștii este ghidul de calificare pentru
posturile de manageri, specialiști și angajați, schemele salariilor de
post care asigură dependența nivelului salariului de nivelul de
calificare (categorie) al angajaților și categoria atribuită acestui
angajat.
Pentru a spori motivația privind calitatea muncii, împreună cu
salariul de bază, lucrătorii de comunicații primesc prime pentru
îndeplinirea indicatorilor relevanți ce caracterizează calitatea
muncii. Plata primei se efectuează în conformitate cu regulamentul
în vigoare în organizația de comunicații.
Suma primei este stabilită ca procent din câștigurile de bază
ale angajaților. Sursele de prime acordate angajaților sunt:
1) fondul de salarizare;
79
2) o parte din profitul rămas la dispoziția organizației de
comunicații.
Într-o economie de piață, rolul celei de-a doua surse în
formarea primei constă în creștere imensibilă, deoarece organizațiile
de comunicații au dreptul de a distribui și utiliza în mod
independent profitul rămas la dispoziția lor.
Pentru a caracteriza nivelul de remunerare a angajaților și
pentru a determina tendințele modificării acestuia, se folosește
indicatorul salariului mediu:
𝐹𝑆 𝑙𝑒𝑖 𝐹𝑆 𝜋 𝑙𝑒𝑖
1 𝑆 , ; 2 𝑆 , ,
𝑁 𝑜𝑚 𝑁 𝑜𝑚
80
diferite de lucrători în funcție de calificare, condiții, intensitate și
importanța lucrului efectuat.
Sistemul tarifar se bazează pe Legea nr.270 din 23.11.2018
privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar [55].
Fondul de salarizare la întreprinderile de TLC poate fi
planificat în felul următor:
𝐹𝑆 𝑆 ∙ 𝑁 ; 𝐹𝑆 𝐶 ∙ 𝑉 . .,
81
La întreprinderile de TLC cu activitate de bază se utilizează
forma de plată pe unitate de timp cu premii pentru toate categoriile
de muncitori. Această situație se explică astfel: volumul producției
întreprinderilor de TLC nu depinde nemijlocit de productivitatea
muncii lucrătorilor. Procesul producției este îndivizibil de procesul
de consum. Întreprinderea, lucrătorii ei nu pot transmite mai multă
informație decât au primit de la consumator. În aceste condiții, la
baza remunerării muncii poate sta nu volumul de lucru îndeplinit, ci
durata de lucru (numărul orelor lucrate).
Forma de plată în acord nu poate fi administrată nici la
deservirea utilajelor tehnice de exploatare și mai ales la deservirea
sistemelor de TLC. În aceste întreprinderi activitatea normală a
mijloacelor de TLC este asigurată prin controlul tehnic, reparații
curente și de profilaxie.
Funcționarilor de administrație superioară (șefilor secțiilor,
inginerului șef, contabilului șef și altora) salariul lunar li se
stabilește în dependență de funcție și postul ocupat, precum și de
categoria întreprinderii. Salariul personalului tehnic ingineresc se
stabilește prin leafă lunară îndiferent de categoria întreprinderii.
Planul fondului de salarizare este partea componentă a
planului de muncă a întreprinderii. Fondul de retribuire include:
salariul de bază calculat conform taxelor tarifare pe oră sau
salariul pe lună;
prima;
salariul suplimentar (compensații pentru lucrul în zilele de
sărbători, zile de odihnă, pentru lucrul suplimentar, concediile și
altele);
salariul angajaților care lucrează în afara statelor, plata
suplimentară pentru instruirea elevilor și altele;
costul serviciilor naturale (echipamente pentru anumite
categorii de lucrători).
83
Întrebări de verificare:
1. De ce depinde numărul necesar al lucrătorilor de
comunicații?
2. Ce stă la baza stabilirii numărului personalului
administrativ?
3. Cum se determină numărul total al lucrătorilor în medie pe
an?
4. De ce depinde numărul inginerilor și tehnicienilor care
deservesc mijloacele tehnice?
5. Enumerați indicatorii ce servesc la determinarea eficienței
muncii.
6. Ce reflectă productivitatea muncii?
7. Enumerați indicatorii economici care influențează creșterea
productivității muncii.
8. Enumerați principalii factori ai creșterii productivității
muncii în ramura de telecomunicații.
9. Ce forme de remunerare a muncii cunoașteți?
10. Ce forme de remunerare a muncii se utilizează în diferite
subramuri ale telecomunicațiilor?
11. Care este componența fondului de retribuire a muncii în
TLC?
84
Tema 12. COSTUL DE PREȚ AL UNITĂȚII DE PRODUS
ȘI STRUCTURA LUI ÎN RAMURĂ
Plan:
12.1. Costul unității de produs în ramură
12.2. Structura și particularitățile costului unității de produs la
întreprinderile din ramură
85
Metodologia de determinare a măsuratorului valoric comasat
al volumului de servicii include următoarele etape:
- determinarea costurilor de producție pe articole separate de
cheltuieli și sumei totale a cheltuielilor organizației;
- calculul s/costului a 100 lei de venituri din servicii de
comunicații (100 lei venituri din vânzarea de bunuri, lucrări,
servicii);
- evaluarea rezultatelor bazată pe determinarea modificărilor
s/costului în perioada analizată comparativ cu cea precedentă.
Valoarea prețului de cost al serviciilor de comunicații
specifice constă în faptul că stă la baza formării tarifelor, de nivelul
cărora depinde cererea consumatorilor, gradul de satisfacție a
utilizatorilor, starea financiară a companiilor și competitivitatea
acestora.
Prin urmare, costul serviciilor de comunicații în ceea ce
privește gama de produse ar trebui considerat un indicator economic
care va permite poziționarea operatorului pe piață în ceea ce
privește eficiența afacerii. Costul de preț al unității de produs
include cheltuielile pe mijloacele de producție, remunerarea muncii
și alți factori de producție și realizare.
Costul unității de produs este un indece cu caracter sintetizat
(generalizător). În costul unității se reflectă nivelul de înzestrare a
întreprinderii cu tehnică, utilizarea fondurilor fixe și de circulație,
nivelul organizării proceselor tehnologice, creșterea productivității,
calitatea producției și altele.
86
Costul pe unitate mediu pe ramură este baza pentru calculele
valorice ale producției de TLC și a tarifelor de servicii. Se folosește
pentru determinarea rentabilității serviciilor și subramurilor de TLC.
Costul individual pe unitate de produs a întreprinderii
caracterizează cheltuielile întreprinderii date pentru fabricarea
producției.
Indicii costului pe unitate de produs pot fi calculați și pentru
sistemele de TLC: de exemplu, prețul de cost pe unitate a
transferului informației prin cabluri, linii radiorelee.
Indicii aceștia se utilizează pentru estimarea eficienței tehnicii
sau investițiilor capitale. Costul pe unitate de produs cu sau s/c se
calculează prin împărțirea sumei cheltuielilor de exploatare
∑ 𝐸 care se referă la fabricarea unui tip de serviciu la volumul
acestor servicii Q în anul planificat sau în perioada dării de seamă:
∑
𝑐 𝑠/𝑐 .
87
Tabelul 12.1. Structura costului pe unitate de produs în
TLC și în industrie, %
Ramura Mater. Combusti- Amorti- Salar. și Cheltuieli To-
de și bil și zarea asigurări diferite* tal
producț. mater. energie le
primă sociale
TLC 3-4 8 până la 34-35 13-14 100
40
Industria 60 12 12 9-10 6-7 100
∑ 𝐸𝑥𝑝 𝑆 𝐴 𝐴 𝑀 𝐸 𝐴 𝑇 𝐶 𝐶
𝑐 .
𝑄 𝑄 𝑄 𝑄 𝑄 𝑄 𝑄 𝑄 𝑄 𝑄
𝑆 𝑆 ∙ 𝑁.
89
unic este revizuită periodic în conformitate cu legislația, ținând cont
de situația socioeconomică din țară și tinde să scadă. Acest lucru are
un efect pozitiv asupra optimizării costurilor generale ale
organizațiilor, contribuie la reducerea sau cel puțin la limitarea
creșterii prețurilor și tarifelor.
Defălcările în fondul medical în 2020 sunt de 4,5% din fondul
salarial.
Deducerile de amortizare, în general, sunt calculate ca suma
produselor din valoarea contabilă a activelor fixe de producție, care
nu și-au transferat valoarea sa produselor (serviciilor) create, la rata
de depreciere stabilită pentru acest tip de FF, în conformitate cu
termenul de exploatare.
Costul transportării poștei este calculat de organizațiile
relevante pe baza kilometrajului anual al fiecărui tip de transport
(auto, feroviar, aviație etc.) și tarifele stabilite pentru un anumit tip
de transport. În organizațiile de telecomunicații, de regulă,
vehiculele nu sunt legate direct de obiectivul final al activității de
producție, iar costurile de întreținere a acestora ocupă o proporție
mică în structura costurilor. Cheltuielile pentru transportarea poștei
includ costul întreținerii transportului de regie, precum și achitarea
transportului închiriat.
Cheltuielile diferite de producție reprezintă plata serviciilor
altor organizații și a lucrărilor care sunt îndeplinite de atelierele
aferente întreprinderii, spor la salariul lucrătorilor pentru vizite de
serviciu (pe zi și pentru plata hotelurilor), cheltuieli pentru
publicitate, cheltuieli de ospitalitate, cheltuieli pentru instruirea
personalului pe bază contractuală cu instituțiile de învățământ
superior, deduceri la fondul extrabugetar de cercetare și dezvoltare,
acoperirea uzurii instrumentului, obiectelor cu preț scăzut, % pentru
credite și servicii bancare, uzura activelor nemateriale.
În componența celorlalte cheltuieli administrativ-gospodărești
se includ: cheltuielile pentru delegații de serviciu, pentru pregătirea
cadrelor, cheltuielile pentru securitatea muncii.
Toate cheltuielile întreprinderii se divizează în cheltuieli
directe și indirecte.
90
Cheltuielile directe sunt cele ce pot fi transferate nemijlocit pe
costul unității de produs, iar cheltuielile indirecte se transferă pe
unitate de produs prin calcul (salariul administrației, cheltuielile
gospodărești și altele).
Pentru analiza, evidența și planificarea cheltuielilor, diferitele
elemente de cheltuieli și articole se clasifică și după alte criterii [13]
cum ar fi:
1. Cheltuielile de bază – cheltuieli necesare pentru procesul
tehnologic (aici intră costul materialelor și alte cheltuieli, în afară de
cheltuielile gospodărești).
2. Cheltuielile de regie (suprapuse) – se formează pentru
întreținerea și administrarea producției.
3. Cheltuielile curente – care au periodicitate frecventă.
4. Cheltuielile unice – destinate pentru elaborarea și
pregătirea tipurilor noi de servicii.
5. Cheltuielile productive – destinate producției serviciilor de
TLC și managementului producției.
6. Cheltuielile neproductive – caracterizează neajunsurile în
tehnologia și administrarea producției.
7. Cheltuielile fixe – care nu se schimbă sau se schimbă
foarte puțin la schimbarea volumului de producție. În componența
cheltuielilor fixe intră: amortizarea clădirilor și utilajelor, cheltuieli
pentru administrarea producției și a întreprinderii în întregime,
arenda mijloacelor de producție.
8. Cheltuielile variabile – care se schimbă proporțional cu
schimbarea volumului de producție. În componența cheltuielilor
variabile intră: costul materialelor, combustibilului, energiei
electrice și altele.
Cu creșterea volumului de producție costul pe unitate de
produs scade datorită diminuării costurilor fixe ce revin la o unitate
de produs. La planificarea costului unității de produs se calculează
suma totală a cheltuielilor de exploatare pe toată perioada și costul
pe unitate a venitului în valoare de 100 lei, în perioada planificată.
91
Amortoizarea pentru restabilirea deplină a FF se va planifica
reieșind din costurile FF în medie pe an. Amortizarea poate fi
efectuată uniform sau prin metoda accelerată.
La planificarea cheltuielilor pentru materiale, piese de schimb,
energie electrică pentru necesitățile de producție, cheltuieli de
transport este necesar a fi de utilizați indicii creșterii costurilor.
Cheltuielile pentru energia electrică se vor planifica pe tipuri
de utilaje, reieșind din puterea lor, durata timpului de lucru, din
norma consumului energiei electrice și din tarifele prognozate la
energia electrică.
Socotelile reciproace cu întreprinderile de TLC (pentru arenda
canalelor, unităților de transport) se vor planifica reieșind din durata
contractelor, din volumul de lucru, utilajele folosite.
Reducerea costului pe unitate datorită creșterii productivității
muncii este posibilă numai în cazul când creșterea salariului este
însoțită de creșterea mai avansată a productivității muncii. Cu cât
ponderea salariului este mai mare, în componența costului unității,
cu atât mai mare este influența creșterii productivității muncii
asupra acestui cost. Acest fenomen se evidențiează cu ajutorul
formulei:
𝐼
∆𝐼 1 ∙ 𝑑 . .,
𝐼
92
unde: Vp.c. – venitul din realizări în perioada de calcul (de dare
de seamă); (cu1 - cu0) - schimbarea costului unității, lei/100 lei
venituri.
Modificarea costului unității sub influența volumului de
producție:
𝐶
∆𝐼 1 𝐶 ∙ 100%,
𝐼
Întrebări de verificare:
1. Ce reprezintă costul unității de produs?
2. Enumerați etapele de calcul ale costului unității în
întreprinderile de TLC.
3. Ce particularități deosebesc costul pe unitate în TLC de
costul pe unitate în industrie?
4. Care este componența cheltuielile de exploatare în TLC?
5. Ce informație este necesară pentru calculul costului pe
unitate?
6. Cum se calculează costurile forței de muncă?
7. Ce intră în componența asigurărilor sociale și cum se
calculează ele?
8. Cum se determină cheltuielile pentru energia electrică?
9. Cum se calculează amortizarea fondurilor fixe?
10. Cum se calculează cheltuielile administrativ-
gospodărești?
11. Ce cheltuieli se consideră cheltuieli de bază?
12. Ce reprezintă cheltuielile de regie?
13. Ce destinație au cheltuielile productive?
14. Ce reflectă cheltuielile neproductive?
93
Tema 13. TARIFE ȘI PREȚURI PENTRU
SERVICIILE DE COMUNICAȚII
Plan:
13.1. Tarifele pentru serviciile de comunicații
13.2. Prețuri ale producției întreprinderilor de comunicații
94
- suma mandatului (prin poștă sau telegraf).
De exemplu, în serviciile poștale, tarifele și, prin urmare, rata
medie a veniturilor pentru trimiterea unui pachet, depinde de viteza,
greutatea, distanța de drum, valoarea declarată.
Factorii determinanți pentru costul transmiterii telegramelor
sunt viteza telegramei și lungimea acesteia, caracterizată de numărul
de cuvinte. Plata arendei pentru canalele telegrafice depinde de
lungimea și debitul acestora: 50,100, 200 baud (baud în comunicații
și electronică - unitate de măsură a vitezei simbolice, numărul de
modificări ale parametrului informațional al semnalului periodic al
transportatorului pe secundă, numit după Emil Bodo, inventatorul
codului Bodo - codificare a caracterelor pentru teletipuri).
În ramura comunicațiilor, tarifele sunt divizate în tarife
reglabile și tarifele libere.
Tarifele pentru anumite tipuri de servicii semnificative din
punct de vedere social sunt supuse reglementărilor statului, a căror
listă este stabilită prin reglementările aplicabile. Mecanismul de
reglementare a tarifelor de stat prevede considerarea maximă a
intereselor consumatorilor și a securității sociale în raport cu cele
mai populare servicii de comunicare.
Tarifele libere sunt în concordanță cu condițiile unei economii
de piață, fiind formate sub influența multor factori: raportul dintre
cererea și oferta de servicii de acest tip, calitatea acestora,
dezvoltarea serviciilor interschimbabile.
Tarifele libere pentru serviciile de comunicații sunt stabilite
de organizațiile de comunicații. Astfel, cu tarife libere se vând
servicii de comunicații radiotelefonice celulare, servicii telematice
etc. Tarifele nereglementate includ trimiterea de colete, abonarea și
livrarea revistelor periodice, utilizarea canalelor radio difuzate și
tarifele pentru serviciile suplimentare.
Tarifele pentru serviciile de comunicații de bază sunt divizate
în generale (obișnuite), urgente și preferențiale. Tarifele generale
sunt cele mai răspândite, ele se referă la toate serviciile din toate
ramurile de TLC.
95
Criteriul de împărțire a tarifelor în generale și urgente este
rapiditatea transferului de informații, transmiterii mesajelor.
Tarifele preferențiale, mai mici, sunt stabilite pentru servicii în
perioada cu sarcina cea mai mică și contribuie la egalizarea acesteia.
Tarifele privilegiate pe unele tipuri de servicii sunt stabilite în
volum redus (cu 25-30% și mai mult) comparativ cu tarifele
generale corespunzătoare. Aplicarea tarifelor privilegiate
favorizează avansarea utilizării mijloacelor de TLC, creșterea
volumului de producție, creșterea accesibilității TLC [23].
Baza pentru formarea tarifelor este s/costul. Respectarea
acestui principiu înseamnă că tarifele pe diferite tipuri de TLC
trebuie să fie în același raport între ele ca și efortul cheltuit pentru
producerea serviciilor corespunzătoare:
𝑇 𝑠⁄𝑐 𝜋, 𝐼 ,
unde: s/c – prețul de cost al unui serviciu (costul unității de
produs);
𝜋 – profitul luat în calcul la stabilirea prețului tarifar
corespunzător;
Is – impozitul de stat.
97
4. Îmbunătățirea eficienței cercetării de marketing.
5. Perfecționarea sistemului de prețuri.
Determinarea s/costului anumitor tipuri de servicii de
comunicații pentru formarea tarifelor se bazează pe utilizarea
rezultatelor contabilității separate a veniturilor și cheltuielilor pentru
tipurile de activități, serviciile furnizate și părțile rețelelor de
comunicații utilizate pentru furnizarea acestor servicii.
Contabilitatea separată este un sistem ordonat pentru
colectarea, înregistrarea și distribuirea informațiilor privind
contabilitatea statistică și operațională a veniturilor și cheltuielilor
operatorilor în funcție de tipul de activitate și obiectele de calcul -
servicii de comunicații.
Pentru distribuirea costurilor privind serviciile în cadrul
contabilității separate, cheltuielile operatorului pentru activitățile
obișnuite sunt împărțite în cheltuieli pentru activitățile de bază și
non-profil. Pentru fiecare tip de activitate de bază, operatorii
formează o listă de procese de bază și auxiliare.
Procesele de producție de bază sunt direct legate de
funcționarea mijloacelor și a liniilor de comunicații, precum și
furnizarea de servicii, inclusiv servicii de interconectare și servicii
de tranzit. Primul grup de procese de bază include funcționarea,
monitorizarea condițiilor, întreținerea tehnică și repararea
echipamentelor, liniilor de cablu, sistemelor de transmisie,
sistemelor de acces pentru abonați, sistemelor de informații etc.
Procesele de producție auxiliare reprezintă activitatea
organizațională legată de crearea condițiilor de muncă și sanitar-
igienice de producție. Acestea sunt asociate cu asigurarea muncii
personalului, funcționarea clădirilor și structurilor, funcționarea
echipamentelor de birou și a altor active imobilizate [26].
Lista activităților non-profil include toate tipurile de activități
desfășurate de organizația de comunicații, care nu sunt legate direct
de crearea de servicii. De exemplu: servicii de transport, lucrări de
reparații și construcții, activități de proiectare și sondaj, servicii de
alimentație, servicii medicale, instituții preșcolare și altele.
98
Dacă oricare dintre activitățile non-profil este asociată indirect
cu operarea mijloacelor și a liniilor de comunicații sau cu furnizarea
de servicii, atunci cheltuielile sunt luate în considerare la alocarea
costurilor la procesele de bază și auxiliare. Restul costurilor
activităților non-profil nu este implicat în determinarea costului
serviciilor.
În cadrul contabilității separate, operatorii de telecomunicații
efectuează contabilitatea costurilor pentru următoarele articule de
cheltuieli [28]:
a) cheltuieli cu personalul;
b) taxe de amortizare;
c) costul materialelor;
d) cheltuieli pentru plata serviciilor de conectare;
e) costul plății serviciilor de tranzit;
f) cheltuieli pentru plata serviciilor, bunurilor, lucrărilor din
partea firmelor terțe;
g) cheltuieli cu impozitele, taxele și plățile neimpozabile
incluse în componența cheltuielilor pentru activitățile curente;
h) alte cheltuieli.
99
De aceea, estimarea valorică (prețul) reprezintă un tarif
divizat. Baza economică pentru stabilirea prețurilor producției în
întreprinderile de TLC este costul mediu în gospodăriile pentru
prelucrarea informației plus profitul. Dacă costul mediu al
producției date este Ci, iar profitul este 𝜋 , atunci prețul producției
este:
𝑝 𝐶 𝜋 𝑇𝑉𝐴.
𝑄 𝑄 ∙𝑝 𝑄𝐶 𝑄𝜋 𝑇𝑉𝐴 ,
∑𝑄 𝜋 ∑𝑉 ∑𝐶 .
101
În funcție de natura serviciilor furnizate, politica companiei în
stabilirea tarifelor și a prețurilor, nivelul de concurență pe piață,
stadiul ciclului de viață al serviciului, gradul de influență a statului
asupra sistemului de prețuri și alți factori, operatorii sectorului
informațiilor și comunicațiilor din economie aleg o strategie și o
tactică specifică de stabilire a prețurilor pentru atingerea unui
echilibru între ofertă și cerere.
Deci, o strategie de skimming, care prevede vânzarea
serviciilor la tarifele ce depășesc semnificativ costurile producției
lor, este aplicată la intrarea pe piață cu noi servicii și este utilizată
pe piețele competitive unde sistemul de prețuri nu este controlat de
stat. Dacă operatorul operează pe o piață necompetitivă și, luând o
poziție dominantă în aceasta, stabilește un preț ridicat de monopol,
atunci intră în vigoare legislația antitrust.
Scopul aplicării unei strategii de penetrare a pieței cu un profit
minim sau chiar prețuri mai mici decât costul de producție este
intrarea pe noi piețe. Efectul dorit poate fi obținut datorită scării de
producție și a mulțimii concurenților. Cu toate acestea, autoritățile
de reglementare pot recunoaște astfel de prețuri ca fiind
monopolistice și să aplice măsuri în conformitate cu legislația
aplicabilă, iar autoritățile fiscale au dreptul să verifice obiectivitatea
tarifelor în ceea ce privește formarea unei baze fiscale pentru
indicatorii de venituri și profit.
Principalele tipuri de strategii de stabilire a prețurilor în
domeniul tele-infocomunicațiilor [35]:
‐ Strategia directivă de stabilire a prețurilor;
‐ Strategia competitivă a prețurilor;
‐ Strategia de diferențiere a prețurilor;
‐ Strategia de retragere a cremei la prețuri care depășesc
costurile de producție;
‐ Strategii de stabilire a prețurilor la tele-infocomunicații;
‐ Strategia de penetrare a pieței cu profit minim sau la
prețuri mai mici decât costurile de producție;
‐ Strategia prețurilor la sortiment;
‐ Strategia de preț intern (de transfer);
102
‐ Strategia psihologică a prețurilor.
Metoda de stabilire a tarifelor directive se aplică în cazul
tarifelor pentru serviciile universale. Tarifele pentru serviciile
universale nu sunt profitabile pentru operatori, dar aceste pierderi
sunt compensate din rezerva specială de servicii universale creată
prin deduceri obligatorii ale tuturor operatorilor rețelei de
comunicații publice.
Strategia de stabilire a tarifelor diferențiate (planuri tarifare)
pentru serviciile similare din segmentele de consum (populație,
organizații) și aplicarea reducerilor în funcție de timpul și
intensitatea consumului serviciilor este larg utilizată de companiile
de informare și comunicare. Utilizarea tarifelor diferențiate în
funcție de orele și zilele săptămânii ajută la netezirea încărcăturii
inegale și la utilizarea mai uniformă a capacităților de producție, la
îmbunătățirea calității serviciilor și la creșterea disponibilității
acestora pentru abonați cu solvabilitate redusă.
Când se utilizează strategia de stabilire a prețurilor la
sortiment, tarifele sunt alocate grupurilor de servicii - un set de
servicii de bază și suplimentare: o conexiune telefonică cu
identificare automată a numărului, un tarif unic pentru utilizarea
unei linii de abonați și transmiterea unei cantități nelimitate de trafic
telefonic - un tarif „nelimitat”.
Strategia competitivă de stabilire a prețurilor din arsenalul său
are un număr mare de trucuri: planuri tarifare flexibile,
suplimentarea serviciilor cu proprietăți noi ale consumatorilor, fără
modificarea tarifelor.
Companiile de telecomunicații și informatică utilizează de
obicei mai multe strategii de stabilire a prețurilor pentru a formula o
politică tarifară optimă, ținând cont de gama de servicii furnizate,
ciclul lor de viață, nivelul de concurență, impactul reglementar al
organismelor guvernamentale și alți factori.
Reglementarea de stat a tarifelor pentru serviciile de tele-
infocomunicații se efectuează în baza Regulamentului Agenţiei
Naţionale pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi
Tehnologia Informaţiei.
103
Întrebări de verificare:
1. Enumerați indicii în baza cărora se diferențiează tarifele
serviciilor de TLC.
2. Ce categorie de servicii se prestează la tarifele
reglementate?
3. Ce categorie de servicii se prestează la tarifele libere?
4. Ce criterii stau la baza împărțirii tarifelor în generale,
urgente, preferințiale?
5. Ce stă la baza formării tarifelor?
6. Ce categorii de prețuri se folosesc în activitatea economică
a întreprinderii de TLC?
7. Prin ce se diferențiază prețul de tarif?
8. Enumerați criteriile de calasificare a tipurilor de tarife.
9. Enumerați principalele tipuri de strategii de stabilire a
prețurilor în domeniul tele-infocomunicațiilor.
10. Pentru ce categorie de servicii se stabilesc tarifele
directive?
11. În ce cazuri se stabilesc tarifele diferențiate (planuri
tarifare)?
12. Ce înțelegeți prin prețuri la sortiment?
104
Tema 14. PLANIFICAREA VENITURILOR
ÎN RAMURĂ ȘI METODA DE DETERMINARE
A ACESTORA
Plan:
14.1. Venituri din activitățile de bază
14.2. Profitul și rentabilitatea producției
14.3. Majorarea eficienței de producție în gospodăriile de
TLC.
105
schimb sau dispozitiv tehnic (canal de comunicare) care are un cost.
Costul este prețul în baza căruia se realizează (se vinde) un serviciu
de comunicații.
În ramura comunicațiilor, rolul prețurilor îl joacă tarifele
stabilite pentru diverse tipuri de servicii de comunicații. Veniturile
obținute din vânzarea serviciilor de comunicații la tarifele curente se
numesc venituri din activitatea de bază (Vact.bază).
Veniturile din activitățile de bază reprezintă un indicator
financiar important de care depind rezultatele finale ale activităților
organizației de comunicații și ale ramurei în ansamblu. Calculul
veniturilor pentru realizarea serviciilor exprimate sub forma
schimbului de informații se efectuează cu ajutorul formulei [28]:
𝑉 . ă 𝑄 ∙𝑇 ,
𝑉 . ă.
𝑇 ,
𝑄 ș. .
106
unde: 𝑉 . ă. – venituri de la activitate de bază la serviciul
de tipul i;
𝑞 ș. . – numărul serviciilor de ieșire plătite de tipul i.
𝑉 . ă. ∑𝑇 ∙ 𝑁,
107
pentru semestrul I. În aceste condiții, taxa medie care se prevede în
anul curent se determină în baza raporturilor dintre taxa medie
anuală și taxa medie în semestrul I, cu considerentele inflației.
Planificarea veniturilor proprii se efectuează în întreprinderile
de TLC în mod diferit. În întreprinderile planul cărora nu conține
venituri tarifare sau suma veniturilor este insuficientă (secții de
transportare a poștei) mărimea planificată a veniturilor proprii pe an
și pe trimestru se stabilește în baza volumului de producție, în
exprimare valorică.
Planul veniturilor proprii pe trimestru în aceste întreprinderi
se determină prin înmulțirea sumei veniturilor tarifare cu
coeficientul de plan adoptat pentru întreprinderea dată.
𝜋 𝑉 . 𝐶 .
Întrebări de verificare:
1. Ce fel de venituri se utilizează la întreprinderile de TLC?
2. Care indicatori de venituri se utilizează la întreprinderile de
TLC?
3. Ce intră în componența veniturilor din activitatea de bază?
4. De ce depind veniturile de la acordarea accesului la rețea?
5. Cum se planifică veniturile proprii la întreprinderile care
au venituri tarifare și la întreprinderile care nu au venituri tarifare?
6. Cum se determină profitul global și profitul calculat?
7. Cum se determină rentabilitatea globală și calculată?
8. Cum se calculează coeficientul eficienței investițiilor
capitale?
9. Cum se determină termenul de recuperare a investiției?
10. Enumerați criteriile eficienței investițiilor capitale.
111
Tema 15. EFICIENȚA IMPLEMENTĂRII TEHNICII NOI
ȘI CALITATEA SERVICIILOR
Plan:
15.1. Eficiența implementării tehnicii noi
15.2. Calitatea serviciilor
15.3. Căile de îmbunătățire a calității de lucru în TLC
114
15.2. Calitatea serviciilor
Calitatea lucrului este o caracteristică generală a activității
operatorilor și întreprinderilor de TLC. Calitatea se caracterizează
de parametrii tehnici, de producție, parametrii social-economici,
psihologici. Ea depinde de factori multipli, inclusiv:
nivelul de dezvoltare tehnică a mijloacelor de comunicații;
organizarea procesului de producție;
starea rețelelor;
nivelul exploatării tehnice a mijloacelor de comunicații;
tehnologiile utilizate și sistemele de transport date;
eficiența folosirii resurselor materiale, financiare, umane.
Calitatea serviciului reflectă totalitatea proprietăților și măsura
utilității care satisfac cerințele societății. Indicatorii de bază sunt
meniți să satisfacă cerințele clienților la viteză, precizia mesajelor,
fiabilitatea mijloacelor de TLC.
Calitatea reflectă procesul de deservire a consumatorilor, și
anume: accesibilitatea, cultura deservirii și nivelul de satisfacere a
clienților. Pierderea uneia dintre aceste proprietăți înseamnă
pierderea costului de întrebuințare a serviciului și aduce daune
consumatorului. Cerințele la viteza transmiterii mesajelor se
determină prin normativele de recepție, tranzit, livrare care se
numesc termene de control.
Sunt cunoscute următoarele termene de control:
generale;
termenele etapelor (fazelor);
termenele de control operaționale.
Termenul de control general reprezintă norma reglementată de
timp pentru ciclul întreg de transmitere a informației din clipa
recepției până la livrarea consumatorului.
Termenele de control pe fază caracterizează termenul-limită
pentru prelucrarea mesajelor în etapele separate ale procesului de
producție (recepție, transport date, tranzit, sortarea, distribuirea,
livrarea). Acestea sunt normativele de producție obligatorii pentru
toate întreprinderile de TLC.
115
Termenul operațional de control reprezintă normativul de
timp pentru îndeplinirea operației anumite sau a unor combinații de
operații ale procesului de producție.
Precizia transmiterii informației pentru diferite tipuri de
comunicații se exprimă în mod diferit.
Pentru comunicații poștale precizia constă în păstrarea
mesajelor. Nerespectarea acestei condiții conduce la furturile
mesajelor sau mijloacelor materiale.
În comunicațiile telegrafice precizia înseamnă lipsa
distorsiunilor și greșelilor în mesajele transmise.
În comunicațiile telefonice precizia constă în claritatea
vorbirii care se caracterizează de coeficientul de articulație, lipsa
semnalelor străine, nivelul auzului.
În TV precizia constă în definiția înaltă a imaginii.
Fiabilitatea și stabilitatea mijloacelor de comunicații
caracterizează proprietatea obiectelor de comunicații de a îndeplini
funcțiile conform condițiilor tehnice. Fiabilitatea se apreciază prin
astfel de noțiuni ca probabilitatea lucrului fără defecțiuni,
durabilitatea la funcționare normală, timpul restabilirii, durata
profilaxiei și altele. Fiabilitatea este o caracteristică tehnico-
economică care depinde de nivelul tehnic de dezvoltare a sistemelor
de comunicații.
Pentru aprecierea calității de lucru a comunicațiilor se
utilizează indicii următori ai calității:
în comunicațiile poștale: încadrarea în termenele de control,
în cazul corespondenței; valoarea pierderilor și furturilor
corespondenței, mandatelor, corespondenței periodice (în
măsurătorii naturali și valorici);
în telefonia interurbană – numărul apelurilor parvenite care
nu s-au terminat cu convorbiri la o mie de apeluri, % de legături
refuzate în orele de sarcină maximă ca urmare a numărului
însuficient al canalelor (ce depășesc 3%);
în telefonia urbană și rurală – numărul plângerilor la 100 de
aparate telefonice, % defecțiunilor înlăturate în termenele de control
în raport cu numărul total de defecțiuni;
116
în comunicațiile sonore prin fir – durata staționării stațiilor
sau punctelor de radiodifuziune ce au avut loc din vina
întreprinderii în raport cu planul; numărul cererilor privind
defecțiunile; procentul de cereri conform cărora defecțiunile au fost
înlăturate în termenele de control;
în TV, radiodifuziune – durata întreruperilor în activitatea de
tele- și radiodifuziunii, a radiocanalelor din diferite cauze, inclusiv
din vina întreprinderii date (în minute la 1000 ore de lucru), durata
abaterilor de la normativele tehnice în funcționarea emițătorilor
radio;
în comunicațiile prin satelit – durata întreruperilor generale și
supranormative în activitatea mijloacelor tehnice la emisia și
recepția informației indiferent de cauze.
Pentru liniile de comunicații, canale și tracte ale rețelelor
magistrale calitatea lucrului se caracterizează prin numărul
defecțiunilor liniei la 100 km a rețelei și 100 km a liniei de cablu; de
durata medie a unei defecțiuni, în ore.
Indicii comuni ai tuturor operatorilor și întreprinderilor de
comunicații sunt indici care reflectă lucrul nesatisfăcător, și anume,
numărul cererilor și plângerilor. Pentru analiza cererilor și
plângerilor există termene stabilite.
Pentru consumator calitatea deservirii se caracterizează prin
totalitatea indicatorilor care reflect nivelul dezvoltării
comunicațiilor și al consumului serviciilor, accesibilitatea,
depărtarea de consumator, diversificarea ofertei, cultura și durata
deservirii.
Accesibilitatea mijloacelor de comunicații depinde de nivelul
dezvoltării rețelelor de comunicații, nivelul de consum al serviciilor,
precum și de durata de lucru a subunităților structurale ale
operatorilor, a liniilor și punctelor de comunicații.
Pentru consumatori accesibilitatea mijloacelor de comunicații
se evaluează cu ajutorul indicatorilor de saturație cu mijloace de
comunicații. Ele includ:
suprafața terenului deservit de oficiul postal;
raza medie de deservire de către un punct de comunicații;
117
distanța medie până la punctul de comunicații;
numărul punctelor de comunicații la 10 000 de locuitori;
numărul de abonați deserviți de un punct de comunicații.
Nivelul de consum al serviciilor de comunicații se redă cu
ajutorul indicilor următori:
numărul scrisorilor, coletelor, convorbirilor interurbane la
100 sau la 1000 de locuitori pe an;
numărul aparatelor telefonice la 100 de locuitori
(densitate);
numărul instalațiilor de transport date la 1000 de populație
lucrătoare;
% de populație cuprinsă de tele-, radiodifuziune, internet.
Indicii de accesibilitate și nivelul de consum au importanță
deosebită pentru planificarea dezvoltării mijloacelor de comunicații,
pentru evaluarea nivelului de satisfacere a nevoilor clienților în
mijloace de comunicații.
Prin comparația nivelului real al consumului serviciilor cu
normele raționale de consum sau cu nivelul de consum al serviciilor
similare în țările dezvoltate se determină necesitatea în servicii noi
și tradiționale. Acest lucru permite a concretiza problemele
existente și strategiile de dezvoltare a sistemelor de comunicații.
Înrebări de verificare:
1. Care sunt indicatorii ce caracterizează eficiența economică
a tehnicii noi?
2. Enumerați indicatorii eficienței tehnicii noi ce se referă la
cheltuielile unice și curente.
3. Ce unități de măsură se utilizează la calculul valorii
cheltuielilor capitale și cheltuielilor de exploatare pentru aprecierea
eficienței tehnicii noi?
4. Cum se calculează termenul de recuperare a cheltuielilor
capitale pentru tehnica nouă?
5. Enumerați factorii ce influențează calitatea serviciilor.
6. Ce reprezintă termenele de control în telecomunicații și ce
termene cunoașteți?
7. Enumerați indicii calității în comunicații.
8. Ce indicatori de saturație cu mijloace de comunicații
există?
9. Formulați condițiile care trebuie îndeplinite pentru
estimarea nivelului necesar al calității serviciilor.
119
Marketing
120
Tema 16. GRANIȚELE ECONOMICE ALE RAMURII
COMUNICAȚIILOR DIGITALE
Plan:
16.1. Factorii limitelor economice ale ramurii și ale
produsului acesteia
16.2. Abordările teoretice privind determinarea limitelor
economice ale ramurii și ale pieței ramurii
121
ramurile unesc producătorii de mărfuri substituente din punct de
vedere al ofertei.
Reprezentanții piețelor unice pentru serviciile de comunicații
sunt piețele pentru corespondența scrisă (scrisori simple,
recomandate, valoroase, cărți poștale, colete), mesaje telefonice
(mesaje telefonice locale, pe distanțe lungi, internaționale prin
comunicații prin cablu, mobil, satelit și radio, mesaje IT).
Ramura comunicațiilor unește organizațiile care furnizează
servicii de comunicații poștale și electrice, care includ comunicații
telefonice, documentare, prin satelit, mobile, adică industria
comunicațiilor reunește piețele unice [37].
Diferența dintre conceptele și limitele piețelor și ramurilor se
datorează și globalizării economiei mondiale, atunci când mărfurile
produse de ramurile din alte țări și la prețuri diferite de prețurile de
pe piața națională sunt oferite pe o piață unică. De acest fenomen
este legat conceptul granițe geografice ale pieței.
Pentru a evidenția o piață limitată din punct de vedere
geografic, sunt utilizate criterii ca ponderea principală (75%) din
produsul consumat (fabricat) pe un anumit teritoriu, costurile de
transport, generale și pe unitate de produs; stabilitatea cotelor de
piață ale companiilor de top din regiune, restricțiile administrative
la exportul sau importul de mărfuri.
Principiul de construire a rețelelor de informații și comunicații
șterge limitele geografice ale pieței serviciilor de informații și
comunicare atât într-o țară separată, cât și în întreaga lume
(comunicarea telefonică dintr-o țară ar trebui livrată unui abonat al
altei țări). De aceea, pentru coordonarea piețelor internaționale au
fost create organizațiile internaționale în domeniul comunicațiilor
poștale și electrice (Uniunea Poștală Universală, Uniunea
Internațională de Telecomunicații).
Ele au o importanță deosebită pentru reglementarea piețelor
internaționale pentru serviciile de telecomunicații și informații a
căror competență include stabilirea tarifelor internaționale pentru
servicii, alocarea resurselor de frecvență radio și a frecvențelor
spectrului de frecvențe radio, decontări reciproce între operatorii de
122
telecomunicații pentru serviciile internaționale prestate pentru
transferul de informații, mesaje și poștă.
Factorii de producție fiind limitați, în special liniile de
comunicații și investițiile, determină eterogenitatea dezvoltării
rețelelor de comunicații, dezechilibrul accesibilității utilizatorilor la
rețelele de informații și comunicații și la resursele informaționale.
Ca urmare se observă limitarea piețelor regionale ale oricăror
produse de informare și comunicare din punctul de vedere al
producătorilor.
Pentru a analiza prețurile de livrare a unui produs anumit, de
exemplu a serviciilor de infocomunicații, trebuie luate în
considerare limitele economice ale produsului și ale piețelor
geografice. Pentru a studia condițiile și posibilitățile de intrare sau
ieșire de pe piață, este necesar să se studieze comportamentul
producătorilor pe această piață, natura concurenței, situația din
ramură și caracteristicile tehnologice ale producției.
𝑄 ∙ 0,005 𝑃
𝐸 ∙ 0,5.
𝑃 ∙ 0,01 𝑄
125
comerciale. Costurile de tranzacție slăbesc posibilitățile de
concurență a prețurilor între participanții pe piață. Diferențele în
structura ramurii, comportamentul firmelor și funcționarea pieței se
explică prin diferența în nivelurile tranzacțiilor prevalente.
Convențional, costurile tranzacției pot fi împărțite în patru
grupuri: costuri de izolare, costuri de informare, costuri de scară,
costurile conduitei.
Costurile de izolare apar ca urmare a „problemei
inseparabilității”, adică atunci când activitatea economică este
asigurată prin eforturi comune și este imposibil a măsura cu
exactitate productivitatea marginală a fiecărui factor care
acționează.
Costurile de informare acoperă toate aspectele funcționării
sistemelor informaționale: costurile de codificare, costurile de
transmitere a informațiilor, decodarea și instruirea personalului
pentru a utiliza sistemul. În structurile de rețea precum
comunicarea, utilizarea unor volume mari de informații pentru
procesare și transmisie este asociată cu costuri exorbitante.
Costurile de scară apar ca urmare a creșterii pe scară a
producției și a pieței și sunt, de asemenea, necesare pentru
dezvoltarea mecanismelor instituționale care asigură existența
dreptului economic și a instanțelor.
Costurile de comportament sunt costurile funcționării pieței,
asociate cu problema comportamentului egoist al agenților în
concurența și respectarea regulilor de comportament rațional.
Dacă costurile de tranzacție sunt mici și drepturile de
proprietate sunt clar definite, atunci piața însăși poate, fără
implicarea guvernului, să elimine efectele externe, iar părțile
interesate vor putea ajunge în mod independent la cea mai rațională
decizie. Atunci când costurile tranzacției sunt mari și distribuția
drepturilor de proprietate afectează eficiența producției, eficiența
autoreglementării pieței a relațiilor economice dintre proprietarii de
resurse este semnificativ redusă. Aceasta prevede necesitatea
reglementării statului.
126
Pentru ramura infocomunicațiilor, costurile de izolare,
costurile informațiilor și scala sunt destul de mari.
Rețelele de teleinfocomunicații acoperă nu numai așezările
din țară, ci și spațiul global de transmitere a informațiilor, ceea ce
determină costurile mari de creare și întreținere a rețelelor. Prin
urmare, aceste costuri sunt principalele bariere pentru intrarea pe
această piață a firmelor care nu au propria rețea de transmitere a
informațiilor. Acest factor servește, de asemenea, ca factor care
determină limitele ramurii.
Teoria piețelor cvasiconcurențiale explorează impactul
barierelor de intrare pe piață asupra comportamentului firmelor în
ramură. O ramură cu un număr mic de firme poate fi, de asemenea,
competitivă dacă există o amenințare de intrare a firmelor noi în
ramură. Prezența costurilor ireversibile datorită intrării pe piață a
unui nou concurent potențial creează bariere în calea sa și împiedică
obținerea profitului. Prin urmare, o piață cu costuri de intrare
ridicate, ca cea a comunicațiilor, este caracterizată printr-un grad
mai mare de monopol [38].
Întrebări de verificare:
1. Formulați noțiunile de ramură și piață.
2. Ce criterii sunt utilizate pentru a evidenția o piață limitată din
punct de vedere geografic?
3. Enumerați organizațiile care au fost create pentru coordonarea
piețelor internaționale de comunicații.
4. Care sunt limitele economice ale produsului și ale piețelor
geografice?
5. Caracterizați o piață unică.
6. Cum influențează coeficientul de elasticitate încrucișată asupra
limitelor piețelor serviciilor?
7. De ce depinde structura ramurii în concepția Școlii Harvard?
8. Ce rol au costurile de tranzacție și ale cvasimonopolului în
relațiile dintre cota de piață și poziția economică?
9. Expuneți esența costurilor de izolare și de informare.
10. Caracterizați costurile de scară și de comportament.
11. Când apare necesitatea reglementării statului a relațiilor de
piață?
127
Tema 17. POZIȚIA RAMURII ÎN ECONOMIA
NAȚIONALĂ
Plan:
17.1. Locul ramurii de comunicații digitale în economia
națională
17.2. Caracteristica economică a dezvoltării componentelor
ramurii integrate de telecomunicații și comunicații informaționale
128
mod semnificativ gestionarea și organizarea producției de bunuri și
servicii, educație, cultură și alte aspecte sociale.
În procesul de creare a spațiului informațional,
infocomunicațiile joacă un dublu rol: al mediului de transport date
(infrastructura de informatizare) și sursei de infocomunicații (factor)
în producția de bunuri și servicii. Prin urmare, în cursul
informatizării societății, funcționarea organizațiilor de comunicare
depășește limitele ramurii de comunicații, dobândește o natură
convergentă cu serviciile de informatică și se extinde asupra
fenomenelor și proceselor activității economice adiacente.
Locul oricărei ramuri în economia națională este caracterizat
de un sistem de indicatori, printre care predomină indicatorul
importanței activității economice prin ponderea sa în formarea
produsului intern brut (PIB) al țării. De la începutul secolului XXI,
veniturile industriei infocomunicațiilor (IC) au crescut constant,
ceea ce a contribuit la o creștere sistematică a plăților la bugetul
Moldovei și la contribuția la PIB.
Există o relație strânsă între creșterea economică și
dezvoltarea ramurii infocomunicațiilor. Astfel, A. Jipp [49] a
stabilit o corelație între densitatea telefonică (DT) și produsul intern
brut pe cap de locuitor pentru diferite țări (fig.17.1).
La scară logaritmică, dependența densității telefonice de
nivelul PIB pe cap de locuitor este o linie dreaptă. Poziția punctelor
deasupra liniei drepte indică excesul nivelului de dezvoltare a
rețelelor de comunicații peste nivelul de dezvoltare a economiei
țării, iar amplasarea punctelor sub linia dreaptă indică o dezvoltare
insuficientă a comunicării. Cu cât nivelul economic al țării este mai
ridicat, adică cu cât PIB este mai mare, cu atât nivelul de dezvoltare
a comunicării este mai mare. Aceeași relație este valabilă în
contextul grupurilor de populație și pentru alți indicatori ai
dezvoltării telecomunicațiilor și informaticii: densitatea
computerelor personale, terminalelor mobile, utilizatorilor de
internet.
129
Fig.17.1. Densitatea telefonică în funcție de produsul intern brut
pe cap de locuitor [39]
I = AꞏG, (17.1)
unde: I – volumul informașiei în biți; G – PIB.
(17.3)
131
infocomunicații în producția de bunuri și servicii și, în al doilea
rând, de o schimbare calitativă a forțelor și factorilor de producție.
132
informațiilor transmise pe internet și prin canale dedicate a crescut
de câteva ori.
O altă caracteristică a pieței serviciilor de comunicații este
natura socială a furnizării unor servicii (tarifele sociale pentru unele
categorii ale populației). Sectorul comunicațiilor sociale desfășoară
activități economice pentru producerea, distribuția și multiplicarea
produselor de importanță socială și pentru crearea și întreținerea de
site-uri de importanță socială sau educațională pe internet.
O creștere suplimentară a volumului pieței IT va avea loc
datorită creșterii semnificative a dimensiunii pieței pentru sectorul
hardware și servicii IT. Cea mai mare pondere în vânzări vor avea
echipamentele de rețea și comunicații, componente, consumabile,
servicii de consultanță IT, precum și aplicații software și sisteme,
programe de integrare a sistemelor, sisteme electronice de
gestionare a documentelor, programe de depozitare a datelor și
sisteme de securitate.
Pentru a evalua eficiența activităților ramurii în termeni
valorici sunt folosiți următorii indicatori: venitul din vânzarea
serviciilor, valoarea investițiilor de capital în dezvoltarea ramurii.
Pentru evaluarea capacității pieței și a accesibilității serviciilor și
mijloacelor de infocomunicații se folosesc indicatorii relativi ai
intensității consumului de servicii și ai perspectivelor tehnologiilor
utilizate în exprimare naturală: densitatea utilizatorilor rețelelor și
tehnologiilor de comunicații și informații, densitatea terminalelor la
100 de persoane, venitul pe cap de locuitor din serviciile de
informații și comunicații, proporția de tehnologii avansate (sisteme
digitale de transmitere a mesajelor telefonice, televiziune digitală și
radiodifuziune). O analiză a dezvoltării industriei integrate a
comunicațiilor informaționale și a componentelor acesteia din
ultimii ani permite să tragem următoarele concluzii privind
modelele de dezvoltare a comunicațiilor informaționale:
- în primul rând, ratele de creștere mai mari ale veniturilor
din serviciile de comunicații și ramurii infocomunicațiilor decât
creșterea PIB confirmă existența unui model de dezvoltare
133
proporțională și mai rapidă a infocomunicațiilor în raport cu
economia națională;
- în al doilea rând, schimbările structurale în tipurile de
servicii, tehnologiile de comunicare și natura inovatoare a
dezvoltării operatorilor de servicii de informații și comunicații au un
impact semnificativ asupra dinamicii dezvoltării ramurii.
134
Fig.17.4. Rata de acoperire a populației republicii
cu semnalul rețelelor 4G/LTE, % [41]
135
Întrebări de verificare:
1. Ce determină rolul principal al comunicării și al
informaticii în economia națională?
2. Ce corelație există între densitatea telefonică și produsul
intern brut pe cap de locuitor?
3. Ce concluzie rezultă din diagrama lui A. Jipp?
4. Formulați legitatea economică propusă de savantul rus L.E.
Varakin.
5. Care este cel mai important indicator al performanței
economice a sectorului comunicațiilor?
6. Care servicii au cea mai mare pondere în veniturile tele-
infocomunicațiilor în R. Moldova?
7. Care este dinamica schimbărilor cererii la serviciile de
comunicare?
8. Enumerați indicatorii intensității consumului de servicii
folosiți pentru evaluarea capacității pieței și a accesibilității
serviciilor și mijloacelor de infocomunicații.
9. Ce concluzii privind modelele de dezvoltare a
comunicațiilor informaționale putem trage din analiza dezvoltării
ramurii integrate a comunicațiilor informaționale și a
componentelor acesteia?
136
Tema 18. SPECIFICUL RAMURAL AL STRUCTURII
DE PIAȚĂ A COMUNICAȚIILOR DIGITALE
Plan:
18.1. Particularitățile mediului de piață al tele-
infocomunicațiilor și structura ramurală a pieței
18.2. Managementul și reglementarea ramurii comunicațiilor
18.3. Mediul de piață pentru furnizarea serviciilor de
informare și comunicare
137
Serviciile de rețea sunt: serviciile electrice și poștale,
radiodifuziunea și televiziunea, e-mailul, accesul la resursele
informaționale ale internetului, computerele, software, playerele,
playerele audio și CD, playerele video și DVD, videoclipurile,
serviciile bancare, aviația, companiile feroviare și maritime,
serviciile juridice și logistice, tranzacțiile cu valorile mobiliare,
schimbul B2B și B2C, cărțile de credit, rețelele de informații,
inclusiv social, sistemele de căutare Google, Yahoo.
Valoarea de întrebuințare a produselor din rețea nu este
valoarea bunurilor și serviciilor individuale, ci valoarea seturilor.
De exemplu: monitor + blocul de sistem al computerului +
software; CD player + CD; camera video + film video / casetă
video; linie aeriană + sistem de rezervare a biletelor. Consumatorii
nu cumpără produse individuale, ci seturi, ceea ce înseamnă
complementaritatea obligatorie și necesitatea de a produce produse
complementare care să fie compatibile în utilizare și, prin urmare,
supuse anumitor standarde.
Apariția efectelor de rețea atrage problema coordonării pieței,
care generează un efect de inerție, în care compania nu va introduce
o nouă tehnologie până nu va fi sigură că alte firme folosesc aceeași
tehnologie. Un exemplu de conflict între utilizatorii produselor de
rețea este concurența dintre calculatoarele de la IBM și Apple.
Problema coordonării atrage două tipuri de ineficiență. În
primul rând, pot exista inerții excesive în rândul consumatorilor
care, dacă există mai multe tehnologii concurente pe piață, vor
aștepta care tehnologie va câștiga, sau, în același timp, vor folosi
mai multe tehnologii concurente, ceea ce conduce la întârzierea
implementării inovației de succes. În al doilea rând, lipsa de
coordonare poate conduce la o situație când consumatorii din grabă
aleg o tehnologie de calitate inferioară.
Pentru a elimina inerția excesivă, se pot aplica mai multe
metode. În primul rând, este necesar să se stabilească interacțiunea
dintre firme și consumatorii individuali ai noilor tehnologii.
138
În al doilea rând, poate fi încheiat un contract între firme
pentru utilizarea tehnologiilor noi înainte ca tehnologia să fie
utilizată în scop comercial.
În al treilea rând, guvernul poate oferi subvenții pentru
trecerea la o nouă tehnologie. În al patrulea rând, publicitatea în
avans a noilor tehnologii ajută consumatorii să evite achiziționarea
tehnologiilor vechi. În al cincilea rând, un bun stimulent pentru
introducerea de noi tehnologii poate fi un preț mai mic.
Pentru a gestiona coordonarea bunurilor sau serviciilor supuse
efectului rețelei, guvernul sau producătorii înșiși introduc standarde
tehnice, cerințe și certificate. Exemple de standardizare obligatorie
în domeniul infocomunicațiilor sunt standardele internaționale
IEEE, de exemplu, IEEE 802.11 - standard LAN fără fir, 100BASE-
LX - Rețele Gigabit Ethernet în baza cablului cu fibră optică, DES -
criptare de date, Px64 - compresie de date video etc.
Cerințele tehnice generale în domeniul tele-infocomunicațiilor
reflectă cerințele pentru dispozitive, sisteme, rețele și echipamente,
fără implementarea cărora sunt imposibile procesele normale de
prelucrare și transmitere a informațiilor și asigurarea calității
necesare a serviciilor.
Pe de o parte, standardizarea reduce sau elimină efectul
inerției consumatorilor, ridicând un anumit nivel al parametrilor
tehnologici la rangul celor obligatorii. Acest lucru reduce costurile
de coordonare pentru producători și costurile de găsire a produsului
potrivit și a părților sale complementare de către consumatori, adică
costurile de tranzacție ale economiei sunt reduse.
Pe de altă parte, standardizarea poate avea consecințe negative
sub forma unei reduceri a diversității opțiunilor tehnologice și a
produselor, precum și a riscului de a intra în impas tehnologic ca
urmare a adoptării unui standard ineficient. De aici decurge
necesitatea revizuirii periodice a standardelor.
Necesitatea de a coordona acțiunile în procesul de producție
creează trei probleme pentru firmele producătoare inovatoare:
spionajul industrial, dublarea eforturilor și problema legilor antitrust
139
(posibilitatea reglementării de stat a prețurilor pentru mărfuri sau a
tarifelor pentru servicii la produse).
Dacă o companie de comunicații nu dorește să-și dezvăluie
secretele și nu împărtășește succesele sale cu concurenții, atunci
este sortită inevitabil să-și dubleze acțiunile în domeniul inovației
sau activității comune în domeniul cercetării și dezvoltării.
În același timp, riscul de a transmite secretele unei organizații
concurente crește. În plus, orice acțiune coordonată care poate
stimula concentrarea pe piață intră în vizorul autorităților antitrust.
Adoptarea de către consumatori a unui standard tehnic
depinde de modul în care consumatorii își formează așteptările cu
privire la dimensiunea rețelei de utilizatori potențiali.
Fiecare firmă care propune un nou standard pe piață trebuie să
determine numărul minim de utilizatori (masa critică) pentru a
încuraja toți consumatorii potențiali să aleagă acest standard. Pe de
altă parte, asimilarea unui produs de către potențialii utilizatori
necesită timp și efort, întrucât costul comutării de la un produs
concurent la altul este mare, ceea ce poate reduce severitatea
concurenței pe piață.
Generalizarea caracteristicilor piețelor cu efecte de rețea, care
includ piața serviciilor de comunicații, a făcut posibilă stabilirea
unor caracteristici specifice ale pieței din ramura telei-
nfocomunicațiilor cum ar fi [43]:
1) efeciența crescândă de la scară în consum;
2) încălcarea legii utilității marginale - cu o creștere a
consumului de servicii și a numărului de consumatori, utilitatea lor
marginală crește;
3) utilizarea strategiilor de preț integrate care țin cont de
structura cererii pentru serviciile de bază și suplimentare;
4) ca urmare a efectelor rețelei pot fi introduse stimulente
pentru prețuri (pentru utilizatorii mari care aduc o contribuție
substanțială la dezvoltarea unei rețele de tele-infocomunicații, se pot
stabili tarife speciale);
5) concurența perfectă poate fi ineficientă, adică amploarea și
capacitatea rețelelor pe o piață complet competitivă sunt mai mici
140
decât necesare social. În plus, subvențiile guvernamentale pot fi
aplicate pentru dezvoltarea rețelelor de informații și comunicații;
6) există o concurență acerbă a standardelor tehnologice. Cu
standarde comparabile, efectul extern este mai mare, dar compania
de comunicații trebuie să împartă piața cu concurentul, cu standarde
incomparabile - nu există concurenți, întreaga piață aparține unei
companii și deține întregul efect extern creat;
7) există o neuniformitate extremă a cotelor de piață - aceasta
este o caracteristică specifică a acestei piețe chiar și în absența unui
comportament necompetitiv;
8) câștigătorul primește totul sau partea mai mare. O
companie de comunicații mobile cu o cotă de piață mai mare are un
volum de vânzări ale produselor și serviciilor suplimentare mai
mare, aceștia capătă o valoare mai mare în ochii consumatorilor;
9) un monopol natural poate conduce la o bunăstare publică
maximă, deoarece are un efect extern mai mare decât a celor două
companii concurente;
10) intrarea liberă pe piață nu conduce la o concurență
perfectă;
11) structura existentă a pieței depinde de deciziile care au
fost luate în trecut de producători și consumatori, deși aceste decizii
ar putea să nu fie optime;
12) prezența „blocajelor” (efectul „gâtului de blocare”
(blocaje)). Dacă o companie deține dreptul exclusiv la o parte a
rețelei de infocomunicații, acest lucru face dificilă furnizarea
serviciilor sale către alte companii, deoarece intrarea în rețea este
limitată artificial.
Ramura tele-infocomunicațiilor aparține monopolurilor
naturale și are o semnificație economică și socială ridicată.
Creșterea bunăstării utilizatorilor și inovațiile tehnologice sunt
însoțite de o creștere a cererii pentru serviciile monopolurilor
naturale și de o scădere a costurilor fixe, ceea ce reduce barierele
altor operatori pentru a intra în aceste sectoare de piață.
141
18.2. Managementul și reglementarea ramurii
comunicațiilor
În majoritatea țărilor lumii, comunicațiile se află sub
administrarea și reglementarea statului din mai multe motive:
importanța socială a serviciilor, apartenența monopolului natural,
necesitatea combaterii concurenței neloiale, producția de servicii
internaționale și integrarea cu rețelele internaționale de comunicații.
Factorii și motivele necesității reglementării de stat sunt:
protecția rețelelor de comunicații și a instalațiilor împotriva
accesului neautorizat, dezvoltarea regională neuniformă,
necesitatea respectării standardelor și normelor tehnice, limitarea
spectrului de FR și a resurselor de numerotare.
Relațiile și cooperarea internațională în era globalizării și a
integrării economice prevăd acorduri guvernamentale privind
producția de servicii, funcționarea rețelelor internaționale de
comunicare și internet, precum și activitățile organizațiilor
internaționale (International Telecommunications Union – ITU) etc.
Necesitatea asigurării unui spațiu de comunicații unic la scară
națională și globală necesită respectarea normelor și standardelor
tehnice, interconectarea sistemelor și rețelelor de comunicații bazate
pe licențiere și certificarea echipamentelor pentru parametrii tehnici
și de calitate. Pentru a asigura securitatea informațiilor și fiabilitatea
infrastructurii de infocomunicații, rețelele și facilitățile acesteia ar
trebui protejate de accesul neautorizat.
Utilizarea spectrului de frecvențe radio, care este o resursă
naturală limitată, precum și o resursă de numerotare limitată din
motive tehnice, determină necesitatea reglementării acestora de
către organele statului în interesul securității statului.
Alegerea formelor și metodelor optime de reglementare a
statului este o sarcină dificilă. De ele depinde securitatea economică
și de apărare, nivelul de bunăstare și securitatea socială a oamenilor,
dinamismul și dezvoltarea echilibrată a sectoarelor economice.
Gestionarea modernă a economiei se bazează pe de-o parte pe
participarea activă a statului la ea ca autoritate de reglementare,
stabilind „regulile jocului” pe piață și punând în aplicare un
142
mecanism de reglementare, pe de altă parte, a proprietarului, care
este subiectul unei economii de piață [44, 47].
Formele și metodele de reglementare a statului variază în
funcție de țară și de starea ei economică.
Reglementarea guvernului la nivel macroeconomic este
necesară [47] în scopurile următoare:
a) susținerea concurenței prin crearea de condiții și reguli
economice, juridice și sociale generale pentru a asigura eficacitatea
concurenței fără a aduce daune drepturilor de proprietate și libertății
de activitate economică;
b) asigurarea stabilității economice prin programarea creșterii
economice, structura rațională a economiei, ocuparea normală a
forței de muncă, echilibrul economic regional și străin, precum și
asigurarea justiției sociale prin redistribuirea veniturilor;
c) eliminarea crizelor la nivel microeconomic prin stimulente
fiscale și sprijin din partea statului, precum și organizarea și
finanțarea cercetării științifice de bază și a protecției mediului.
În condiții reale, nici o țară din lume nu are relații de piață
perfecte, dar există o economie mixtă caracterizată printr-o
combinație de principii de piață și antreprenoriat privat cu
funcționarea grupurilor financiar-industriale și a companiilor
transnaționale cu reglementarea de stat a anumitor domenii de
activitate și procese.
Într-o economie mixtă, producătorii și consumatorii de bunuri
și servicii interacționează în prezența a două instituții: piața (în
principal relații economice libere supuse regulilor și standardelor) și
guvernul, care creează cadrul legal pentru implementarea unei
economii de piață cu obiective specifice dezvoltării
socioeconomice.
Obiectivele reglementării de stat a economiei determină
funcțiile de bază ale statului în gestionarea economiei:
crearea unei baze legale pentru luarea deciziilor
economice;
stabilizarea economiei prin politica fiscală și monetară;
oferirea de protecție socială și garanții sociale;
143
elaborarea unei strategii de dezvoltare, creând un climat
favorabil pentru investiții și afaceri.
Metodele de reglementare a economiei din partea statului sunt
puse în aplicare prin mijloace și instrumente administrative și
economice.
De regulă, legislația privind concurența (antitrust) se aplică
tuturor sectoarelor economiei, inclusiv ramurii telecomunicațiilor
[45]. În același timp, ținând cont de viteza schimbărilor pe piața
comunicațiilor, Comisia Europeană a emis Principii speciale privind
aplicarea legilor antitrust pe piața serviciilor de comunicații și
Recomandări.
Metodele statale de reglementare sunt:
metodele administrative;
metodele economice;
antimonopol;
introducerea standardelor obligatorii;
determinarea parametrilor minimi de viață acceptabili.
Experiența funcționării comunicațiilor în țările cu economie
de piață dezvoltată arată că practic toate țările păstrează elemente
ale influenței statului asupra activităților entităților de pe piață,
folosind metode de reglementare directă (administrativă) și indirectă
(economică).
Reglementarea pieței serviciilor de informații și comunicații
se realizează pe baza unui set de principii, inclusiv:
existența unui organism de reglementare autonom care să
fie independent de furnizorii de servicii de comunicații și care are
instrumente imparțiale pentru soluționarea problemelor
controversate ce se aplică tuturor participanților pe piață;
contribuirea la dezvoltarea concurenței prin controlul
practicilor monopoliste de către principalii participanți pe piață;
acces egal și direct la rețelele de telecomunicații pentru toți
participanții pe piață;
îndeplinirea obligațiilor care asigură accesibilitatea unei
anumite serii de servicii de bază la tarife rezonabile;
144
deschiderea tuturor cerințelor și procedurilor de autorizare
pentru toate companiile - participanți pe piața comunicațiilor
informaționale;
corectitudinea mecanismului de alocare a resurselor cu
caracter limitat (resursă de frecvență radio, resursă de numerotare
etc.), transparența tuturor procedurilor și deciziilor.
145
reglarea utilizării spectrului de frecvențe radio - alocarea
frecvențelor radio sau a canalelor de frecvențe radio, atribuirea
acestora;
controlul emisiilor (nocive) de echipamente electronice și
dispozitive de înaltă frecvență;
supravegherea activităților de comunicare;
reglementarea resurselor de numerotare;
reglementarea tarifelor pentru serviciile de comunicare.
Crearea condițiilor pentru asigurarea accesibilității la rețelele
de comunicații, resursele informaționale și furnizarea serviciilor
universale se bazează pe mecanismele de reglementare de stat a
tarifelor la serviciile universale și serviciile operatorilor de
telecomunicații, care ocupă o poziție dominantă pe piață. Acest
mecanism contribuie la formarea concurenței pe piața serviciilor
tradiționale de comunicare.
Reglementarea activităților din ramura telecomunicațiilor are
două obiective principale: asigurarea disponibilității serviciilor de
telecomunicații și eficiența producției acestora. Primul obiectiv este
realizat folosind metode precum activități de licențiere, furnizarea
de servicii universale, precum și subvenționarea orientată a
utilizatorilor săraci ai serviciilor de comunicare.
Al doilea obiectiv este atins prin reglementarea tarifelor,
accesul la rețea bazat pe introducerea serviciilor de interconectare,
reglementarea resursei de numerotare și a spectrului de frecvențe
radio. Ambele obiective includ formarea unui regim normativ de
reglementare.
În condițiile formării unui mediu concurențial în domeniul
comunicațiilor informaționale, inclusiv liberalizarea și accesul liber
al multor participanți la piețele serviciilor de informare și
comunicare profitabile și progresive, instrumentele de reglementare
ale statului nu sunt gestionarea directă a producției cu controlul
costurilor și asistență financiară, ci metode economice de impact
fiscal și monetar inclusiv stimularea investițiilor și inovării, precum
și metode de reglementare tehnologică a ramurii.
146
În structura pieței serviciilor de informare există sectoare
diferite din punct de vedere al competitivității și elasticității cererii
de servicii, în care mecanismul de concurență este implementat
suficient. Prin urmare, obiectivele și obiectele reglementării de stat
ale activității de infocomunicații pot și trebuie distinse în funcție de
tipul serviciului sau segmentul pieței
În sens larg, piața serviciilor de comunicații este înțeleasă ca
spațiul economic al intereselor producătorilor și consumatorilor de
servicii în scopul producerii și vânzării acestora, în sens restrâns -
sfera de transmitere și recepție a informațiilor, mesajelor,
transmiterii valorilor materiale și a banilor.
Piața se bazează pe relațiile socioeconomice privind vânzarea
de servicii către populație și organizații și furnizarea de
echipamente pentru utilizare. Deciziile privind distribuția resurselor
de producție (inclusiv a resurselor de frecvență radio) și a volumelor
de producție pe piața serviciilor de comunicații se iau pe baza
principiilor prețurilor de piață care decurg din schimbul de factori
de producție între producători, consumatori, lucrători și proprietarii
factorilor de producție.
O altă caracteristică specifică constă în faptul că piața
serviciilor de comunicații este reglementată în anumite limite.
Principalele motive pentru reglementarea de stat a pieței serviciilor
de comunicații sunt:
funcția socială de a furniza servicii universale oricărui
utilizator din țară cu o calitate stabilită și la un preț accesibil;
semnificația statală a exploatării unei resurse limitate cum
este frecvență radio-eter;
dominanța unor operatori de telecomunicații formate ca
urmare a privatizării și ocupând o poziție semnificativă în zona
geografică a numerotării rețelei publice de telecomunicații în țară.
Realizarea libertății de concurență în condițiile necesității de a
asigura integritatea rețelei de comunicații și compatibilitatea
echipamentelor utilizate, producția de servicii universale,
gestionarea resursei de frecvență radio, dreptul egal de acces la
rețeaua publică de comunicare a altor operatori predetermină
147
modelul reglementat de stat al pieței competitive în domeniul
comunicațiilor.
Statul, ca participant la piața industriei, ar trebui să fie
considerat nu numai ca autoritate de reglementare, ci și în alte
calități. Deci, organismele guvernamentale sunt consumatori
(utilizatori) de servicii de informare și comunicare, fiind subiecte de
formare a cererii agregate. În plus, statul este proprietarul direct al
unui număr semnificativ de obiecte de comunicare (de exemplu,
Poșta Moldovei).
148
respectarea cerințelor și standardelor tehnice, drepturilor sociale ale
utilizatorilor și cerințelor de sănătate ale consumatorilor de
dispozitive electronice radio și de înaltă frecvență.
149
Pentru organizațiile din sectorul infocomunicațiilor din
economie, piața serviciilor este o combinație de utilizatori existenți
și potențiali - piața de consum. Pentru clienții de comunicații
poștale și electrice, utilizatorii de resurse informaționale și contentul
rețelei de internet, piața serviciilor de comunicații este o piață de
producție.
Piața producției de comunicații este considerată un ansamblu
de concurenți producători și furnizori de servicii (operatori de
telecomunicații, companii de infocomunicații, furnizori de servicii)
care furnizează servicii de schimb și producători de echipamente de
comunicații pe piață.
Se disting două grupuri de clienți pe piața de consum pentru
comunicații, care diferă prin natura consumului și participarea
utilizatorilor la producția și consumul serviciilor de tele-
infocomunicații: persoane și organizații sau clienți privați și
corporativi.
O particularitate a pieței comunicațiilor informaționale este
dualitatea rolului utilizatorilor. Pe de o parte, clienții privați
(abonați) sunt consumatori de servicii care obțin efectul de la
transmiterea și primirea informațiilor, mesajelor, corespondenței,
numerarului, imaginilor etc.
Pe de altă parte, clienții corporativi, care pot fi atât
consumatori de servicii, cât și furnizori de servicii care furnizează
comunicații de grup, informații (content), active materiale pentru
expediere la destinație
Există trei grupuri principale de participanți pe piața tele-
infocomunicațiilor de producție:
1) producătorii de servicii de comunicare și content la care se
referă organizațiile de stat, comerciale și private care produc și
furnizează servicii de informații și comunicare pe baza unei licențe
pentru acest tip de activitate (operatori de telecomunicații, servicii
poștale) și companii de informare și comunicare, furnizori de
content, agregatoare de cotent;
2) furnizorii de servicii - organizații care furnizează programe
software, tehnologii inovatoare și sisteme tehnice pentru crearea de
150
content și promovarea serviciilor de informare. De exemplu, un
furnizor de servicii de comerț mobil creează platforme mobile de
comerț și plăți mobile, creează site-uri web, sisteme de facturare,
produce content mobil și îl vinde; furnizor de servicii internet -
organizează accesul direct la internet prin canale dedicate, IP -
telefonie;
3) producătorii de echipamente la care se referă organizațiile
care dezvoltă și creează echipamente de infocomunicații
(echipamente de comutare și liniare și comunicații tehnice,
echipamente pentru abonați, hardware, software).
Întrebări de verificare:
1. Caracterizați efectele directe și indirecte ale rețelei asupra
produselor de telecomunicații informaționale.
2. Care sunt problemele coordonării pieței?
3. Enumerați caracteristicile specifice ale pieței din ramura
tele-infocomunicațiilor.
4. Care sunt factorii și motivele necesității reglementării de
stat a serviciilor de comunicații informaționale?
5. Care sunt metodele statale de reglementare a ramurii de
telecomunicații informaționale?
6. Care sunt principiile reglementării pieței de servicii de
telecomunicații?
7. Ce include reglementarea de stat a activităților în domeniul
comunicațiilor?
8. Enumerați participanții pe piață care formează mediul de
piață pentru furnizarea de servicii de informare și comunicare?
9. Enumerați grupurile principale de participanți pe piața
tele-infocomunicațiilor de producție.
151
Tema 19. PIAȚA DE PRODUCȚIE A SERVICIILOR
DE COMUNICAȚII DIGITALE
Plan:
19.1. Indicii de clasificare a pieței serviciilor de comunicații
digitale
19.2. Specificul producției și consumului serviciilor de
comunicații digitale
152
Piața serviciilor de tele-infocomunicații combină servicii sau
grupuri de servicii. Frontiera pieței serviciilor de tele-
infocomunicații este o listă de servicii interschimbabile care sunt
concepute pentru a răspunde unei nevoi specifice de transmitere a
informațiilor prin rețelele de telecomunicații și accesul la acestea,
folosind tehnologii moderne.
Ramura este implicată în sfera concurenței externe, ramurale
și intraramurale. Concurența externă înseamnă intrarea pe piața
națională a serviciilor de comunicații ale operatorilor internaționali,
formarea companiilor multinaționale, producția de servicii de
comunicații în alte sectoare ale economiei.
Concurența în ramură înseamnă concurența pe piața
serviciilor de comunicații interschimbabile, concurența internă
înseamnă rivalitate între operatorii unui anumit tip de comunicare
pentru sectoarele de servicii extrem de profitabile și segmentele de
utilizatori.
Pentru a segmenta piața serviciilor de informații și
comunicații, pentru a identifica modificările structurale pe piață,
pentru a analiza concurența și gradul de concentrare a producției pe
piață, este necesar să se evalueze dimensiunea pieței pentru un set
de servicii care pot fi înlocuitori și la frontierele în care
producătorul este interesat de reacția altor producători la
modificările prețurilor, volumelor de producție și calitatea
serviciilor.
Relațiile complexe dintre participanții pe piață necesită
segmentarea și structurarea acesteia. Segmentarea constă în
împărțirea pieței în părți separate în funcție de anumite atribute: tip
de serviciu, tip de utilizatori, locație teritorială, atribute sociale,
comportamentale și psihografice. Clasificarea pieței serviciilor de
comunicații se bazează pe clasificarea serviciilor în sine, care diferă
în mai multe moduri.
Intensificarea concurenței tehnologice în domeniul sistemelor,
instrumentelor și rețelelor de comunicații, accelerarea proceselor de
informatizare a societății contribuie la o extindere semnificativă a
153
gamei de servicii de tele-infocomunicații, care sunt servicii reciproc
complementare.
Gama serviciilor de tele-infocomunicații se extinde pe două
direcții: modificarea serviciului existent, care constă în
îmbunătățirea unor proprietăți de consum a serviciului și crearea
unui serviciu calitativ și semnificativ nou, bazat pe noile tehnologii
informaționale și de comunicare (IP-telefonie, comunicații
electronice, servicii internet, plăți mobile, afaceri electronice,
multimedia, televiziune interactivă etc.).
În plus, dezvoltarea comunicațiilor mobile și a accesului în
bandă largă la internet contribuie la personalizarea serviciilor, adică
trecerea de la furnizarea de servicii în locuri publice la furnizarea de
servicii către utilizatorii individuali de la un dispozitiv abonat
personal în timp real, cu posibilitatea accesului în bandă largă la
diverse tipuri de resurse de comunicații și informații.
Piața de consum a serviciilor de tele- și infocomunicații este
diferențiată după următoarele criterii de clasificare:
natura consumului, și anume: privind participarea
utilizatorilor la producția și consumul de servicii (persoane și
organizații sau clienți privați și corporativi), caracteristici de vârstă
și sex, straturi sociale, aparținând sectoarelor economiei, profesii,
nivel de venit;
teritoriul consumului de servicii: piețele naționale și
internaționale (regiunea unei țări, țară, lume), după gradul de
localizare (oraș, zonă rurală, district federal), gradul de acoperire a
teritoriului țării.
O analiză a segmentelor de piață, care acoperă un set de
utilizatori ce răspund la aceleași servicii în același mod, formează
zone de cerere ale pieței pentru servicii și permite a identifica
modelele de consum de servicii de informații și comunicații,
schimbările structurale, tendințele în oferta și cererea serviciilor,
precum și prevederea unei strategii privind dezvoltarea
comunicațiilor informaționale într-un mediu competitiv.
Trebuie avut în vedere că mijloacele de comunicare furnizate
utilizatorilor sub formă de echipamente terminale pentru accesul la
154
o rețea de comunicații și canalele (tracte) de utilizare (arenda) sunt
forme de servicii de comunicare. În același timp, comunicarea
înseamnă nu numai mijloacele tehnice utilizate în furnizarea
serviciilor de comunicații, ci și hardware și software, tehnologiile
informaționale și de comunicare utilizate pentru funcționarea
rețelelor de comunicații: formarea, procesarea, stocarea, transmisia
sau recepția de mesaje sau servicii poștăle, crearea de content.
Prin urmare, când se iau în considerare problemele pieței de
consum a serviciilor de comunicații, se înțeleg servicii de tele-
infocomunicații sub diferite forme și metode de realizare.
Piața de producție a serviciilor de comunicații este piața de
fabricare a serviciilor și echipamentelor de tele-infocomunicații atât
sub formă de echipamente terminale (abonați), cât și echipamente
tehnice pentru funcționarea rețelelor de telecomunicații. Piața de
producție a serviciilor de comunicații este diferențiată în funcție de
caracteristicile de clasificare ale fiecărui grup de participanți pe
această piață, și anume: producătorii de servicii de comunicații,
content, echipamente, precum și furnizorii de servicii.
În funcție de diferențele fundamentale în tehnologia de
producție a serviciilor, se determină un tip de activitate autorizat în
domeniul comunicațiilor. În același timp, serviciile de comunicații
telefonice sunt împărțite în comunicare telefonică locală,
intrazonală, interurbană și internațională, în funcție de nivelul
rețelei și de teritoriul serviciului pentru utilizatori; serviciile de
telecomunicații documentale includ telegrame, mesaje electronice și
fax, comunicații de date și voce și acces la internet.
În funcție de tipul (natura) informațiilor transmise (mesajul),
trimiterile în cadrul comunicațiilor poștale, telefonice, documentare
și alte tipuri de comunicare se realizează o grupare în funcție de
tipuri (varietăți) de servicii, pe baza cărora este stabilită
nomenclatura serviciilor de comunicare, volumul fizic al serviciilor
de comunicare, venitul din implementarea lor și este generată baza
statistică.
După metoda de comunicare și natura mediului folosit pentru
transmiterea și livrarea informațiilor există: mijloace fizice
155
(persoane, vehicule), fire (cabluri), eter; serviciile de comunicare
sunt împărțite prin metoda de comunicare în serviciul poștal,
telecomunicații cu fir (fix) și wireless (mobil, comunicații radio,
comunicații prin satelit).
Pentru segmentarea și evaluarea concurenței pe piața de
producție a serviciilor de comunicații, este principial să divizăm
operatorii de comunicații:
prin rolul său în rețeaua publică de comunicații:
operatorul de servicii universale este limitat în acțiunile
sale pe piața serviciilor prin nivelul tarifelor pentru serviciile
universale și solvabilitatea utilizatorilor;
operatorul rețelei de bază (Moldtelecom, Poșta Moldovei)
este obligat să facă investiții semnificative în menținerea și
dezvoltarea rețelei de comunicații publice;
operatorul afiliat suportă costuri în conformitate cu tarifele
pentru serviciile de interconectare și tranzit de trafic;
prin forma de proprietate sunt operatori noi și tradiționali cu
mobilitate diferită în introducerea de noi servicii și tehnologii;
prin rețele de comunicații există:
rețele de comunicații de utilizare publică (comună) și rețele
dedicate pentru un cerc limitat de utilizatori;
rețele tehnologice pentru activități de producție internă;
rețele de comunicații cu destinație specială care pot furniza
servicii de comunicații plătite utilizatorilor în baza unei licențe, care
sunt interesați în dezvoltarea rețelelor proprii mai mult decât a celor
publice.
Caracteristici importante ale pieței de producție pentru
serviciile de comunicații sunt gama de servicii fabricate, calitatea și
prețul acestora, tehnologiile aplicate, standardele, generațiile
rețelelor și sistemelor în cadrul cărora se desfășoară concurența și se
formează o structură a pieței.
Segmentarea pieței serviciilor de comunicații se realizează în
mai multe etape. În primul rând, se disting clasele mai mari: piața
de consum, piața de producție, care include producătorii și
consumatorii de servicii în anumite granițe geografice. Apoi, în
156
fiecare clasă a pieței se disting grupuri de producători și
consumatori, care la rândul lor se diferențiază în segmente și
subsegmente în funcție de diverse criterii de clasificare. În același
timp, piețele industriale și de consum pot fi luate în considerare în
contextul utilizatorilor: populație, organizații, cu subgrupuri pe
nivel de venit.
157
Caracter imaterial O gamă largă de servicii Înseparabilitatea
unice producției de
(intangibilitate)
consum
Proprietăți
tradiționale ale
Proprietăți noi ale serviciilor de
serviciilor de
infocomunicații
telecomunicații și
informații
Imaterialitatea Imaterialitatea serviciilor, materialitatea
subiectului și rezultatului factorilor de producție. Combinația dintre
producției, materialitatea mediul de afaceri real și virtual
factorilor de producție
O gamă largă a Natura serviciilor (multiservicii și prin
terminalelor de pachete), un terminal unic (convergent)
comunicare și de servicii
unice
158
Inseparabilitatea producției Separarea producției și vânzării serviciilor pe
de consum. Plata etape, completarea serviciilor de comunicare
serviciului finalizat și cu o componentă informațională, plata
serviciului întreg serviciilor de content
160
principiul construcției rețelei depinde de infrastructura
comunicațiilor și este posibil ca serviciul să nu aibă o rețea de acces
și să fie construit conform altor forme de organizare.
Dezvoltarea comunicațiilor pentru a satisface mai bine
utilizatorii a avut ca scop crearea tipurilor noi de servicii progresive
pentru înlocuirea serviciilor de calitate inferioară. Progresul
tehnico-științific în domeniul comunicațiilor informaționale
stimulează substituția completă (macrogenerația) a serviciilor (e-
mailuri în loc de telegrame și scrisori, mesaje fax, SMS).
Convergența serviciilor din diverse sectoare ale economiei
bazate pe TIC completează acest proces, iar accesul în bandă largă
permite a oferi utilizatorului o selecție largă de servicii. Crearea
content-producției și a tehnologiilor de comunicații ale rețelelor
globale, care funcționează în timp real, reduc impactul cererii
inegale a clienților privați și de afaceri asupra ofertei de servicii și a
volumului resurselor de producție.
Rezumând caracteristicile serviciilor de comunicații și ale
serviciilor de informații în funcție de tip și formă, se poate susține
că până în epoca de convergență acestea erau omogene - un produs
unic, iar distribuția resurselor de producție era unidimensională
(rețele poștale - pentru trimiterea poștelor, rețele telefonice - pentru
trimiterea de mesaje telefonice, rețele de teleradio difuzare -
programe de radio și televiziune, rețele de informații - transfer de
informații) [20, 22].
În contextul convergenței comunicațiilor și informaticii,
răspândirea TIC, formarea ramurii de infocomunicații, procesul de
producție și utilizare a resurselor devine multidimensional, iar
produsul devine un serviciu multiplu, intensitatea utilizării
resurselor de rețea crește datorită utilizării lor nu de către
proprietarii rețelei, ci și de alți operatori (fig.19.2).
În domeniul comunicațiilor devin specifice următoarele
caracteristici ale activităților economice:
1) interacțiunea operatorilor de diferite tipuri de servicii de
comunicații și informații în procesul de furnizare a serviciilor unui
client;
161
2) extinderea pieței serviciilor de informații și comunicații, în
special, apariția intermediarilor: content-operatorilor, furnizorilor de
content, integratorilor de sisteme;
3) activitățile operatorilor virtuali de comunicații a căror
eficiență ridicată este determinată de volumul mic de resurse
proprii, la utilizarea pe scară largă a noilor tehnologii, și accesul la
rețelele publice de comunicații sau operatori privați;
4) divizarea producției și consumului comun al serviciilor de
informații și comunicații, datorită diferenței în funcțiile lor, în două
domenii de activitate economică - producția (transmiterea
informațiilor) și circulația (service);
5) schimbarea rolului utilizatorului care dintr-un client pasiv
se transformă într-un consumator activ, având feedback interactiv
cu furnizorul de servicii și participând la procesul de producție de
content în baza tehnologiei IP (servicii mobile, televiziune și
content informațional).
Participarea
Utilizarea rețelelor de Multidimensionalitatea
interactivă a
către alți operatori, producției, participanților
consumatorilor la
inclusiv cei virtuali pe piață, diferite
producția de servicii
business-modele
162
Progresul științific și tehnic, rezultatele convergenței
comunicațiilor și informaticii, dezvoltarea concurenței au un impact
direct asupra specificului producției și consumului de servicii,
structurii organizatorice a ramurii, arhitecturii infrastructurii rețelei,
categoriilor economice, modelelor de proces și relațiilor de piață.
Întrebări de verificare:
1. Care sunt caracteristicile specifice ramurii și ale produsului
acesteia?
2. Ce înseamnă concurență externă, ramurală și
intraramurală?
3. Conform căror tipuri de atribute se face segmentarea
pieței?
4. După ce criterii de clasificare se diferențiază piața de
consum a serviciilor de teleinfocomunicații?
5. Cum se divizează operatorii de comunicații prin rolul său
în rețeaua publică?
6. Cum se divizează operatorii de comunicații prin forma de
proprietate?
7. Cum se divizează operatorii de comunicații prin rețelele de
comunicații?
8. Care sunt particularitățile comunicațiilor și proprietățile
serviciilor de comunicare?
9. Care sunt consecințele implementării TIC în procesele de
afaceri?
10. Care sunt consecințele economice ale dezvoltării
convergente a comunicațiilor?
163
Tema 20. ORGANIZAREA VÂNZĂRILOR
DE SERVICII ȘI DESERVIREA CLIENȚILOR
Plan:
20.1. Canale de distribuție a mărfii de consum
20.2. Dezvoltarea relațiilor de piață în ramura comunicațiilor
164
Prin urmare, companiile de telecomunicații oferă servicii noi
în fiecare zi. Instituțiile de servicii de telecomunicații, care furnizau
doar servicii mobile, acum și-au mutat complet industria și deja
furnizează cu încredere populației internet și televiziune în format
digital. Majoritatea operatorilor de telecomunicații oferă aceleași
servicii, concentrându-se pe aceiași consumatori de servicii.
Prin urmare, între ele se creează o competiție foarte complexă.
Într-o concurență atât de mare este foarte dificil pentru operatori să
atragă clienți noi la serviciile lor și, uneori, este chiar dificil să-i
păstreze pe cei proprii. În acest sens, fiecare operator încearcă să-și
consolideze structura de marketing. Comercializarea
telecomunicațiilor are propriile sale caracteristici.
În telecomunicații are loc marketingul clasic, dar cu propriile
subtilități. În domeniul comunicațiilor, marketingul diferă de cel
clasic prin faptul că sfera în sine are caracter infrastructural,
deoarece crește rolul comunicațiilor și internetului în societatea
modernă.
O altă caracteristică a marketingului telecomunicațiilor constă
în faptul că, de regulă, abonatul nu poate evalua calitatea serviciilor
furnizate, iar aceasta este o problemă pentru activitățile de
marketing ale companiilor. Și în această privință, ei sunt nevoiți să
caute diferite metode de abordare a abonatului.
O altă complicație a segmentului de marketing este că e
imposibil să se stabilească în avans ce va fi în cerere în viitor și
dacă inovațiile în care se investesc banii considerabili vor fi
solicitate. La fel, ca toate celelalte servicii de pe piață, serviciile de
telecomunicații au propriile lor proprietăți și inovații care trebuie
transmise consumatorilor într-un limbaj clar.
În caz contrar, consumatorul poate să nu înceapă utilizarea
serviciului. Informând consumatorii, este necesar să subliniem
beneficiile serviciilor.
Este foarte important să acordăm atenție gamei de servicii
oferite. Prin urmare, operatorii de telecomunicații de azi lucrează în
mai multe domenii ale pieței telecomunicațiilor. De exemplu,
operatorii de telecomunicații locale furnizează atât internetul, cât și
165
chiar televiziunea prin cablu în format digital. De asemenea,
operatorii de telefonie mobilă, pe lângă serviciile de voce, oferă
internet mobil și televiziune mobilă. Astfel, ridică piața serviciilor
de telecomunicații la un nou nivel.
Operatorii celulari au introdus servicii de notificare pentru
schimbarea numărului abonaților la trecerea la un alt operator. Piața
de afaceri are posibilitatea de a alege servicii în cadrul serviciilor
poștale, iar serviciile de plată promise sunt deja prezente în aproape
toți jucătorii de pe piața telecomunicațiilor. Drept urmare, serviciile
suplimentare fac ca serviciile existente să fie mai convenabile atunci
când le folosesc. Indiferent de particularitatea serviciilor utilizate,
acestea nu pot fi furnizate fără echipament suplimentar.
Adică, echipamentul de telecomunicații este necesar, fără
acesta nu pot fi furnizate servicii suplimentare. Acest lucru face ca
serviciul furnizat să fie mai eficient și să ofere avantajul transferului
tuturor componentelor către consumator. Companiile care
furnizează internet, vând împreună cu el un router sau un modem,
acest lucru dă chiar un profit suplimentar.
Un alt segment al marketingului pieței telecomunicațiilor este
prețul, deoarece competitivitatea suplimentară a companiei depinde
de tarifele alese. Fluxul de clienți către companie va depinde de cât
de scăzut va fi prețul serviciilor furnizate.
Companiile care oferă servicii de telecomunicații compară cu
atenție prețurile și monitorizează politicile tarifare ale companiilor
concurente în baza cărora își modifică tarifele. De aceea, sunt
utilizate diferite abordări pentru a atrage mai mulți clienți, pentru a
crește baza de abonați și a rentabilității serviciilor.
Deoarece serviciile companiilor de telecomunicații sunt
aceleași pentru consumator, rolul principal îl are prețul acestora. O
nouă generație de internet mobil concurează deja cu furnizarea de
internet „staționar” în ceea ce privește viteza, astfel încât prețurile
„nelimitate” sau 1 megabyte sunt comparabile într-o regiune, deși
diferențele dintre serviciile operatorilor oferă consumatorilor
posibilitatea de a se gândi ce să aleagă.
166
Politica de vânzări. Conceptul de marketing nu se limitează la
crearea unui produs de calitate care să satisfacă nevoile clienților și
tarifele corecte. Este necesar a se aduce serviciul consumatorilor în
mod corespunzător. Prin urmare, strategia companiei în domeniul
distribuției are ca scop determinarea celei mai bune modalități de a
vinde servicii.
Datorită particularităților serviciilor - intangibilitatea lor,
inseparabilitatea producției și consumului, incapacitatea de a
transporta și a stoca, vânzările directe reprezintă principala abordare
a organizării vânzărilor în tele- și infocomunicații, adică, prevalează
canalele de distribuție la nivelul zero. Acest lucru ajută la
economisirea costurilor pentru intermediar, deoarece nu este
necesară plata intermediarilor, care, la rândul lor, pot să nu-și
îndeplinească în mod fidel funcția.
Două Comerțul cu
Producător Comerțul cu Consumător
nivele amănuntul
ridicată
167
Acest lucru face posibilă deservirea clienților prin intermediari și
creșterea vânzărilor.
Pe piețele unor servicii este posibilă și distribuția indirectă
(vânzări externe). În acest caz, pentru organizarea vânzărilor,
compania operator utilizează serviciile intermediarilor independenți.
Intermediarii lucrează în numele lor, investesc propriul capital în
crearea și funcționarea propriei companii, au drepturi teritoriale pe
un segment de piață separat, ceea ce creează anumite avantaje
economice pentru compania operator, și anume - economisirea
banilor investiți în circulație.
Destul de des, intermediarii dobândesc capacitatea de a
furniza servicii în scopul recomercializării acestora către o categorie
anumită de consumatori. Utilizarea intermediarilor poate contribui
la extinderea punctelor de vânzare și, în consecință, la creșterea
disponibilității serviciilor și la eficiența conexiunii la rețea, la
creșterea ritmului de extindere a bazei de abonați.
Compania operator are oportunitatea de a primi informații
primare valoroase de la intermediari cu privire la nivelul calității și
competitivității serviciilor, schimbări în conjunctura pieței,
intermediarul face reclamă în mod indirect companiei operatorului
și a serviciilor sale.
Dezavantajele comerțului indirect includ pierderea de către
operator a controlului asupra calității deservirii abonaților; limitarea
capacității operatorului de a influența dinamica penetrării pieței;
reducerea bazei de venituri a operatorului și, prin urmare, limitarea
manevrabilității sale financiare.
Strategiile de livrare necesită o justificare atentă privind
utilizarea diferitelor canale de distribuție. Ar trebui să se țină seama
de factori precum specificul serviciului, calitatea acestuia și
caracteristicile consumatorului (tipul, numărul lor, concentrația
geografică); gradul de concurență pe piața regională, capacitățile de
producție și resurse ale companiei operatorului însuși. Personalul de
deservire reprezintă principala legătură dintre furnizorul de servicii
și consumator. Reputația companiei depinde direct de aceasta.
168
Personalul ar trebui să ofere servicii în deplină accesibilitate
în orice moment, în permanență, dacă este posibil. Dacă acest factor
nu este luat în considerare în activitățile personalului, compania
poate suporta o serie de pierderi.
Și întrucât serviciul este important pentru consumatori, este
necesar să existe centre unde consumatorul să poată primi
consultații politicoase și profesionale de la un reprezentant al
companiei.
Același principiu ca și pe alte piețe se aplică la promovarea
serviciilor: modalitatea eficientă de atragere a clienților corporativi
este organizarea evenimentelor publicitare profesionale din ediții
speciale, în timp ce mijloacele de comunicare în masă sunt eficiente
pentru atragerea utilizatorilor în masă.
Într-o categorie aparte se pot plasa evenimente care permit
consumatorilor să fie implicați în brendul operatorului, să crească
vânzările pe termen scurt prin intermediul cadourilor și a loturilor
(loteriei).
În telecomunicații sursele de comunicare alese corect sunt
cheia succesului. Pentru aceasta, este necesară cercetarea
permanentă a pieței, formarea corectă a publicului-țintă,
transmiterea informațiilor despre serviciu ca un set de beneficii
semnificative pentru consumatori. Instrumentele de marketing ajută
la câștigarea loialității abonaților, la menținerea pozițiilor, crescând
astfel cota de piață a companiei, popularitatea companiei și venitul
stabil.
169
1. Prima etapă a formării piețelor de comunicații s-a încheiat
în anii '30 ai secolului XX, traversând procesele de tranziție
turbulente ale apariției, fuziunii și dispariției companiilor. Au fost
formate tipuri de piețe de monopol care se deosebeau între ele prin
gradul de influență al statului și natura concurenței: monopolul
teritorial privat; monopolul produsului privat (dreptul de monopol la
furnizarea serviciilor); monopolul de stat al comunicațiilor. Odată
cu monopolizarea serviciilor de telefonie, s-a intensificat și
reglementarea de către organele statului, care a fost exprimată în
diverse legi și acte juridice, în principal legate de politicile tarifare,
optimizarea structurii rețelei, creșterea eficienței companiilor,
eficientizarea structurii organizaționale a gestionării ramurii.
Motivul principal al apariției piețelor de monopol a constat în faptul
că un monopol, privat sau de stat, a fost forma normală de existență
a piețelor de comunicații cu un nivel relativ slab al dezvoltării.
Diversitatea piețelor s-a datorat diferenței rolului tradițional și al
formei de influență a statului asupra economiei.
2. A doua etapă (1930-1970) este momentul în care obiectivul
principal al proprietarilor diferitelor tipuri de rețele a fost
menținerea unei situații de monopol prin dezvoltarea uniformă și
extinderea fizică a piețelor datorită unei baze tehnice destul de
omogene și a unui venit disponibil nu prea mare al majorității
populației. Acest lucru a făcut posibilă asigurarea unui nivel relativ
ridicat de satisfacție a nevoilor în servicii telefonice. Principalele
motive pentru stabilitate și, de fapt, barierele care împiedică intrarea
noilor firme pe piața telecomunicațiilor sunt costurile semnificativ
de mai mari ale resurselor pentru obținerea unei poziții de monopol
decât pentru menținerea acesteia. Stabilitatea a fost caracteristică și
piețelor furnizorilor de echipamente de comunicații, care, de regulă,
erau operate de câteva companii producătoare. În același timp, în a
doua perioadă apar schimbări în situația companiilor de
telecomunicații pe piață, dintre care cele mai semnificative sunt: a)
o reducere semnificativă a numărului de companii datorită faptului
că într-o companie mare, în primul rând, există mai multe
oportunități de investiții pentru dezvoltare și, în al doilea rând, este
170
posibilă economisirea pe amploarea producției și acordarea de
subvenții reciproce pentru diferite servicii. Ca urmare, lipsa
resurselor financiare duce o companie mică la faliment. Și acest
fenomen a avut loc atât atunci, cât și acum, în timpul tranziției la
tehnologiile noi, inovatoare; concurența permanentă pentru
reglementarea preferențială de către aparatul de reglementare; în
țările cu monopolul de stat, relațiile dintre întreprinderea de
telecomunicații (ramură) și stat s-au schimbat. Într-o economie de
piață există două tipuri de întreprinderi de stat: public agent, în care
cheltuielile sunt finanțate din bugetele de diferite niveluri, și public
interprise, care primește venituri din vânzarea de bunuri și servicii
pe piață. Inițial, în majoritatea țărilor, un operator național sau altul
(să-l numim TelCo) a acționat ca un agent public (serviciu
comunal). Apoi, la sfârșitul anilor '70, TelCo au devenit
întreprinderi care operează în mod independent, care obțineau profit
și plăteau impozite. Structurile stabile ale pieței și modificările
cantitative lente ale rețelelor de telecomunicații au determinat
comunicațiile să reacționeze la dezvoltarea economică generală cu
întârziere, deși ar fi trebuit să acționeze ca forță motrice pentru
dezvoltarea economică, care să depășească alte ramuri și, în același
timp, să răspundă nevoilor lor de dezvoltare.
3. A treia etapă (1980-86). În anii 1980, în lumea dezvoltată
(într-o măsură mai mică în țările în curs de dezvoltare) s-a ajuns la
concluzia că privatizarea ramurii de telecomunicații este benefică
atât pentru stat, cât și pentru utilizatori. A început procesul de
liberalizare a pieței telecomunicațiilor, a început un val foarte intens
de dereglare și demonopolizare. Liberalizarea în telecomunicații se
datorează în mare parte schimbărilor în tehnică și tehnologia din
ultimele decenii ale secolului XX, care, fără exagerare, pot fi numite
revoluționare. Aici un rol semnificativ l-a avut liberalizarea
economiei în ansamblu și schimbarea politicilor economice din
multe țări. Procesul de dereglare din partea statului a fost
caracterizat prin următoarele caracteristici: a) au fost împărțite
sarcinile de gestionare a ramurii și activitățile economice legate de
furnizarea de servicii; b) monopolul infrastructurii de comunicații
171
este împărțit, adică toate mijloacele tehnice necesare furnizării
serviciilor de telecomunicații și a sectorului de servicii în sine.
Drept urmare, piața noilor servicii este liberalizată semnificativ, iar
în majoritatea țărilor complet (chiar dacă infrastructura de
comunicații rămâne un monopol). O situație similară este acum
observată în Moldova. Mulți operatori noi (noi sau cvasi-noi) își
furnizează serviciile folosind capacități de producție (linii de
comunicații) închiriate de la operatorii rețelelor de transport
existente.
4. Etapa a patra. Un flux masiv de dereglare și liberalizare a
avut loc la începutul anilor '90 ai secolului XX. Motivul, pe de o
parte, a fost răspândirea accelerată a noilor servicii. Pe de altă parte,
programele pentru convertirea centralelor telefonice existente în
sistemele digitale și construirea de noi dotări au necesitat investiții
substanțiale pe care bugetele de stat nu le-au putut oferi. Pentru
implementarea acestor programe a fost nevoie să se utilizeze
fondurile piețelor monetare, pentru care era necesar un nou tip de
structură de gestionare a comunicațiilor – de piață. În general, există
trei tipuri de modificări structurale caracteristice acestei etape: 1) o
întreprindere de stat se transferă în sectorul concurențial; 2) o
companie tradițională este divizată în întreprinderi independente; 3)
structura companiei este transformată substanțial.
5. A cincea etapă (modernă) de dezvoltare și starea piețelor
telecomunicațiilor a început la mijlocul anilor '90 ai secolului trecut.
Cel mai puternic impact asupra proprietăților piețelor este (și va fi)
globalizarea rapidă a acestora atât în ceea ce privește
internaționalizarea companiilor, cât și în legătură cu proprietățile
produsului (servicii de comunicații): un număr tot mai mare de
utilizatori doresc să aibă contact cu abonații din întreaga lume prin
acces gratuit la unul sau alt tip de comunicații (fixe, mobile, internet
etc.). În centrul acestor tendințe se află schimbările tehnologice, în
primul rând infocomunicațiile, care facilitează gestionarea relativă a
companiei și contactele cu utilizatorii, indiferent de frontierele
naționale. În același timp, corporațiile multinaționale și
transnaționale nu sunt același lucru. Primele, care operează în mai
172
multe țări, își adaptează activitățile și produsele lor la fiecare țară cu
costuri relativ mari. Al doilea - vând aceleași mărfuri în același mod
în jurul lumii, ca și cum întreaga lume (sau o parte semnificativă a
acesteia) ar fi un singur întreg și, drept urmare, operează cu costuri
relativ mici.
Procesele de globalizare se accelerează din mai multe motive.
În primul rând, nevoile consumatorilor sunt din ce în ce mai
uniforme în ceea ce privește setul de produse, indiferent de locul în
care locuiește persoana și, în același timp, devin din ce în ce mai
eterogene din punct de vedere al calității sale.
În al doilea rând, există o scădere constantă a barierelor
comerciale. În al treilea rând, cu un comportament global, apar
avantaje competitive aproape invulnerabile.
Strategia globală este orientată să găsească în diferite țări
avantaje competitive care să fie extrem de interconectate. Acestea
sunt:
un produs de bază care răspunde nevoilor și cerințelor
uniforme pentru producție și le stimulează pe cele din urmă, de
exemplu, accesul la internet, indiferent de preferințele și tradițiile
locale;
o pondere semnificativă pe toate piețele majore ale țării
pentru a asigura amploarea producției;
concentrarea asupra activităților care conduc la reducerea
costurilor fără a compromite calitatea;
o strategie concurențială succesivă, care va permite a
utiliza avantajele businessului global în lupta concurențială
(obiectivul este menținerea unei poziții puternice, ceea ce face ca
răspunsul concurentului să fie mai dificil și mai scump).
Deși forțele de globalizare sunt universale, ele se manifestă în
moduri diferite pe piețe diferite. De aceea, compania trebuie să
identifice aceste caracteristici și să înțeleagă clar consecințele
globalizării.
Tendința actuală în dezvoltarea tehnologiei de comunicații
este convergența. Ea modifică natura a ceea ce numim noi servicii
de telecomunicații și ia o nouă formă a modalităților de obținere a
173
serviciilor și chiar accesului la aceste servicii. În sfârșit,
convergența transformă rețelele prin care sunt furnizate aceste
servicii.
Prioritatea esențială este depășirea așa-numitei rupturi
digitale. Fenomenul dependenței succesului unei persoane în funcție
de atitudinea sa față de revoluția computerizată și
telecomunicațională se numește „barieră digitală” sau „decalaj
digital” (Digital Divide în literatura engleză). Problema „inegalității
digitale” este asociată cu „bariera digitală”. „Inegalitatea digitală”
este o problemă globală legată de dezvoltarea inegală a
tehnologiilor informaționale, esențială și pentru țara noastră.
Întrucât informațiile din lumea modernă stau la baza
dezvoltării țărilor și regiunilor, accesul inegal la acestea creează un
decalaj material și social din ce în ce mai mare între bogați și săraci,
între țările dezvoltate și sărace, între așa-numitul miliardul „de aur”
și restul umanității. Principalul conflict în sistemul relațiilor de
producție este conflictul dintre cunoaștere și incompetență.
Esența problemei constă în faptul că oportunitățile oferite de
tehnologiile digitale moderne sunt cu adevărat enorme, dar doar un
procent mic din populația lumii le poate folosi pentru a-și atinge
obiectivele sociale și economice.
Acest lucru se datorează atât nivelului insuficient de
dezvoltare a potențialului uman, cât și lipsei de hardware și software
necesare oamenilor, precum și lipsa accesului la comunicații.
Cu cât deservirea și serviciile se deplasează în spațiul virtual,
cu atât devine mai dificil pentru persoanele care nu au acces la Web
să-și găsească de lucru, să-și îmbunătățească educația și să obțină
succes în afaceri.
Inegalitatea digitală este o problemă nu numai a indivizilor, ci
a țărilor și regiunilor întregi. Deja în viitorul previzibil, în loc să
vorbească despre o „țară săracă”, politicienii vor începe să
vorbească despre țări cu lipsă de cunoștințe. Astăzi, 15% din
umanitate creează aproape toate inovațiile tehnologice ale lumii, dar
numai aproximativ jumătate este capabilă să le accepte și să le
însușească, iar a treia parte rămasă este exclusă din aceste procese.
174
Dacă acest lucru va continua, națiunile bogate și bine educate vor
deveni mai bogate și mai educate, iar cei săraci vor deveni și mai
săraci și mai puțin dezvoltați. Dacă umanitatea nu va putea depăși
„bariera digitală” în timp, atunci noile tehnologii, pline de
oportunități enorme, vor conduce la o mai mare diferențiere a
societății de pe glob.
Întrebări de verificare:
1. Ce se înțelege prin canal de distribuție?
2. Prin ce diferă marketingul în domeniul comunicațiilor de
cel clasic?
3. De ce în comunicații prevalează canalele de distribuție la
nivel zero?
4. Când operatorii de telecomunicații apelează la
intermediari?
5. Ce modalități de atragere a clienților cunoșteți?
6. Cum caracterizați prima etapă a formării piețelor de
comunicații?
7. Cum caracterizați ultima etapă a formării piețelor de
comunicații?
8. Care este cel mai puternic impact asupra proprietăților
piețelor de tele-infocomunicații?
9. Din ce motive se accelerează procesele de globalizare?
10. Cum înțelegeți termenul ruptură digitală.
175
Tema 21. STRATEGIILE ȘI INSTRUMENTELE
DE MARKETING
Plan:
21.1. Instrumentele de marketing
21.2. Strategiile de marketing
21.3. Analiza interdependenței indicatorilor financiari și de
marketing în evaluarea eficacității organizației
176
Combinația acestor instrumente este cunoscută ca un
„complex de marketing” sau „mix de marketing” sau „4 P”
(Product, Price, Place, Promotion).
177
„Mecanismul organizatoric și economic al marketingului este
un set integral de instrumente de marketing care vizează creșterea
eficienței întreprinderii, stabilitatea pieței sale și satisfacția maximă
a nevoilor societății” [51].
Strategia de marketing rezolvă sarcina de coordonare,
deoarece implementarea ei trebuie monitorizată astfel, încât
obiectivele tuturor strategiilor funcționale să nu se contrazică între
ele. Caracteristicile unei strategii de marketing includ dependența
directă și imediată a acesteia de schimbările din situația pieței [49].
Orice organizație nu operează într-un mediu izolat, fiind
influențată și de rezultatele deciziilor altor obiecte de piață -
concurenți, stat, furnizori etc. De exemplu, acțiunile de marketing
ineficiente ale concurenților pot afecta pozitiv performanța altei
organizații, dar acest lucru este extrem de dificil de prevăzut în
condiții de instabilitate.
Nu toate activitățile de marketing pot afecta stabilizarea stării
economice a organizației. A dovedi efectul îmbunătățirii condiției
financiare este posibil doar cu instrumente de marketing măsurabile
și eficiente.
Astăzi, una dintre cele mai inteligibile și simple tehnici de
gestionare a marketingului în baza indicatorilor financiari este
calculul contribuției de marketing (Net Marketing Contribution -
NMC). NMC este unul dintre indicatorii-cheie în calcularea
eficacității marketingului pentru starea instabilă a sistemului,
deoarece NMC permite a calcula indicatorii rentabilității
marketingului.
Roger Best a identificat șase strategii-cheie de marketing
prezentate în figura 21.1:
178
1. Strategia de gestionare a cererii;
2. Strategii pentru creșterea cotei de piață;
3. Strategia de creștere a profitabilității clienților;
4. Strategii de gestionare a piețelor de vânzări;
5. Strategii pentru reducerea costurilor variabile de marketing;
6. Strategii pentru optimizarea investițiilor de marketing.
6. Strategia de
4. Strategia de 5. Strategia reducerii costurilor
optimizare a
gestionare a pieței de variabile de marketing
costurilor fixe de
desfacere
marketing
179
[29, p.21-42]. Esența strategiei este fragmentarea pieței pe care
organizația operează, amestecarea acesteia cu industrii alternative în
baza valorilor consumatorilor actuali sau potențiali.
3. Strategia de creștere a profitabilității clienților. Strategia
aceasta vizează optimizarea portofoliului de clienți. Principalele
instrumente de marketing pentru această strategie sunt cercetarea și
analiza de marketing intern, precum și instrumentele de stabilire a
prețurilor. În cadrul abordării este recomandabil a distinge grupuri
de cumpărători după factura medie sau frecvența cumpărăturilor și a
concentra forțele principale pe segmente mai profitabile. De
exemplu, tineri cu venituri medii și manageri cu venituri medii și
înalte orientate spre carieră pe care ulterior se vor concentra mai
mult de jumătate din toate activitățile de produse și marketing. În
acest caz, un bun indicator de marketing al managementului este
profitul obținut de la client în timpul cooperării cu el (Life time
value – LTV). Gestionând acest indicator, poate fi aplicată o
strategie pentru reducerea costurilor variabile și gestionarea mai
eficientă a instrumentelor de publicitate media. Strategia actuală
funcționează cel mai eficient împreună cu o strategie de reducere a
costurilor variabile pentru consumator.
4. Strategii de gestionare a piețelor. Această abordare este
adesea asociată cu strategia nr.1 „Strategia de gestionare a cererii”
și implică extinderea sau contracția piețelor de vânzări. În scopul
administrării sistemelor instabile, cea mai rapidă, mai ieftină și fără
risc este strategia de returnare (întoarcere) a unei organizații sau a
unei mărci pe piață cu un serviciu cunoscut anterior. Această
strategie este de obicei aplicată în primele etape ale evenimentelor
anticriză și dacă nișa nu este încă ocupată de concurenți. O altă
strategie anticriză în cadrul gestionării piețelor de vânzări este
strategia dezvoltării unui produs sau serviciu, inclusiv a strategiei
ˮoceanului albastruˮ. Implementarea acesteia este considerată
costisitoare. Prin urmare, se realizează în caz de acces la finanțare
externă. Trebuie reținut faptul că reducerea unei linii de producție
poate conduce la scăderea eficienței celorlalte și este necesar să se
calculeze în prealabil impactul acestor decizii asupra activității în
180
ansamblu. Acest lucru constă în faptul că costurile fixe sunt
proporționale cu toate tipurile de produse fabricate. Adică
închiderea producției unuia sau mai multor articole de marfă poate
conduce la o posibilă redistribuire a costurilor fixe și la o revizuire a
prețurilor care pot deveni mai mari decât prețurile pieței ce va
provoca o scădere mai mare a vânzărilor.
5. Strategii pentru reducerea costurilor variabile de
marketing. Un alt mod de a crește profitul net este reducerea
costurilor variabile. Această strategie va conduce la o creștere a
marjei pe unitate de produs. Cu toate acestea, pentru eficiența pe
termen mediu și lung a organizației, un efect important au
indicatorii de satisfacție a clienților.
6. Strategii de optimizare a investițiilor de marketing. Această
strategie este obligatorie într-o stare instabilă când o organizație
intră într-o periodă de economisire. Strategia reduce costurile care
nu au legătură cu distribuția și serviciul pentru clienți, în special
bugetele pentru cercetarea non-profil, acordurile media - afacerilor,
bugete pentru evenimente de sponsorizare etc. Abordarea
managementului de marketing în baza indicatorului NMC este un
mod destul de simplu și eficient care arată relația instrumentelor de
marketing cu indicatorii de performanță de marketing, măsurată
cantitativ (în bani), ceea ce este deosebit de important când se
întocmește un raport de marketing către conducerea companiei și
acționarilor.
Analiza problemelor din activitățile organizației este unul
dintre factorii-cheie de succes în stabilizarea stării sale. Cauzele
crizei în organizație pot fi influențate de factorii interni și externi ai
mediului.
Odată cu creșterea proceselor haotice în cadrul organizației,
departamentul de marketing trebuie să ia în considerare
departamentele conexe care reprezintă cea mai mare încărcătură de
criză și pot afecta activitatea departamentului de marketing și a
consumatorilor, de exemplu, cum ar fi departamentul de logistică
sau departamentul IT (dacă organizația operează pe piața serviciilor
181
de informații). O astfel de abordare va face posibilă preevaluarea
vectorilor de risc și pregătirea pentru o situație care se agravează.
Analiza de marketing a mediului extern este importantă
pentru a minimiza nivelul de incertitudine în condiții de
instabilitate. O astfel de analiză va face posibilă calcularea mai
precisă a mai multor variante pentru circulația fluxurilor de numerar
și proiectarea unui model pentru creșterea veniturilor când se
modifică diverși factori de mediu.
Pentru sistemele instabile, una dintre principalele surse de
stabilitate sunt clienții și furnizorii fideli. Instrumentele PR sunt
eficiente și gratuite, permițând să fie lărgită acoperirea, lucrând cu
grupurile de jurnaliști care relatează mai detaliat despre produs și,
într-o oarecare măsură, creează loialitatea utilizatorilor. Cu ajutorul
instrumentelor PR, schimbări vizibile de loialitate care pot fi
observate de indicatorul „Indicele de loialitate a consumatorilor”
(Net Promoter Score - NPS), pot apărea doar când formăm o
strategie consecventă pe termen mediu a serviciului de presă.
Internet-reclama, având mai multe formate, este un instrument
măsurabil, capabil să afișeze segmente-țintă restrânse, prin afișarea
reclamelor publicitare pentru a aduce publicul potrivit pe site pentru
vânzarea de bunuri sau servicii (de exemplu, efectuarea unei
întâlniri cu medicul stomatolog de pe site, rezervarea unei mese
într-un restaurant sau cumpărarea unui nou smartphon).
Implementarea instrumentelor de marketing pentru un sistem
instabil de orice tip și dimensiune ar trebui să se bazeze în principal
pe strategia de marketing anticriză, care implică [41]:
analiza aprofundată a situației pieței și prognoza dezvoltării
acesteia (relațiile existente și așteptate între ofertă și cerere);
evaluarea gradului de libertate în stabilirea contactelor
orizontale (cu organizații și concurenți colaboratori);
determinarea propriei poziții pe piață, riscul comercial
asociat cu o schimbare a acestei poziții sub influența concurenței;
elaborarea unei politici independente organizatorice,
tehnice, tehnologice, de stabilire a prețurilor organizației pentru a
schimba situația;
182
colectarea, procesarea și analiza informațiilor privind
factorii care conturează mediul de piață;
instruirea specialiștilor și managerilor care sunt capabili să
poarte negocieri comerciale și să implementeze practic programul
de marketing de la început până la sfârșit sau atragerea specialiștilor
de încredere din exterior.
În plus, când se elaborează strategii anticriză, sunt importante
următoarele particularități:
varietatea - ca urmare a marketingului anticriză ar trebui
oferite mai multe opțiuni pentru dezvoltarea organizației sau
modificării situației pe piață;
perspectiva - marketingul anticriză ar trebui să permită nu
numai îmbunătățirea pe termen scurt a situației, ci să conțină și
potențialul dezvoltării viitoare;
gândirea strategică - măsurile anticriză ar trebui să țină
seama de obiectivele strategice și de conceptul întreprinderilor
individuale și al regiunii în ansamblu;
creativitatea - nu trebuie să existe frica de a depăși tiparele
obișnuite și a găsi noi modalități de rezolvare a problemelor;
luarea în considerare a tuturor riscurilor care apar ca parte a
implementării strategiei și care afectează activitățile de marketing,
precum și activitățile organizației în ansamblu;
caracteristicile legislației;
ciclurile de viață (ale ramurii, organizației, segmentului).
Limitările în selectarea și implementarea instrumentelor de
marketing pentru un brend pot include:
limitări de resurse - este planificată reducerea costurillor,
inclusiv pentru personal și marketing;
produse și servicii de înaltă tehnologie - incapacitatea de a
schimba produsul pentru idei de marketing, particularități legislative
ale promovării produsului;
dependența de legislația în domeniul telecomunicațiilor;
imposibilitatea stabilirii prețurilor libere;
183
zone de acoperire - restricții la promovarea anumitor
servicii;
capacitatea de trafic - necesitatea de a lua în considerare
limitele propunerii etc.
Eficiența marketingului pentru gestionarea sistemelor
instabile poate fi examinată printr-o evaluare a doi indicatori ai
rentabilității de marketing: 1) rentabilitatea comercializării
(Marketing Return on Sales – MROS) și 2) randamentul investițiilor
de marketing (Return on Marketing Investments – ROМI) (valoarea
NMC divizată la volumul cheltuielilor de marketing și vânzări).
Indicatorul MROS ajută la evaluarea rentabilității de
marketing a strategiilor alternative când există o diferență mare în
volumul vânzărilor lor sau există mai multe abordări diferite ale
distribuției de produse. MROS este determinat prin formula (21.1):
185
• dezvoltarea, pe baza programelor de marketing, a politicii de
investiții a companiei;
• evaluarea activelor nemateriale, precum și activelor non-
profil pentru vânzarea ulterioară.
Diverse studii și analize ale activității de afaceri a
organizațiilor arată o relație strânsă între gradul de utilizare a
marketingului și performanțele financiare. Una dintre abordări este
reprezentată în figura 21.2.
186
instrumentelor de marketing este, de asemenea, strâns legat de
performanța financiară a companiilor.
Astfel, potrivit lui A. Bravermann, organizațiile care nu
dezvoltă marketing se disting prin cele mai slabe valori ale
indicatorilor activității financiare și economice [53]. Pe baza
specificului poziției organizației, în funcție de tipul de management
al sistemelor instabile (anticriză sau arbitraj), putem distinge
următoarele caracteristici care apar când se calculează indicatorii de
performanță de marketing ai unei organizații:
• nu toți indicatorii de marketing sunt legați direct de
majoritatea rezultatelor financiare ale organizației, iar conexiunea
lor indirectă nu poate fi dovedită decât în cadrul evaluărilor
experților;
• majoritatea indicatorilor de performanță de marketing pot
reflecta cu exactitate doar procesele funcționale ale managementului
de marketing din organizație, astfel încât evaluarea strategiei
generale de marketing va fi expertă;
• practic nu există o evaluare operațională a integrării între
nivelurile strategice și operaționale ale managementului de
marketing;
• mulți indicatori ai eficienței de marketing sunt concentrați pe
perioada pe termen scurt și nu reflectă creșterea valorii datorată
consumatorilor și investițiilor care au determinat această creștere,
ceea ce complică evaluarea consumatorilor nou-atrași (noi) și
comportamentul lor viitor;
• evaluarea indicatorilor de marketing ar trebui să influențeze
prognozarea deciziilor viitoare de marketing.
De exemplu, nu este indicat a comanda un studiu costisitor al
eficienței unei campanii publicitare dacă rezultatele studiului nu vor
fi utilizate pentru a îmbunătăți activitățile de marketing ale
organizației în viitor.
Întrucât creditorii și administratorii de arbitraj operează cu
date de raportare financiară, indicatorii de marketing ar trebui să
arate impactul asupra posibilelor modificări ale situațiilor financiare
și să afecteze compoziția și lichiditatea activelor.
187
Principalii indicatori care afectează starea financiară pentru
situația de instabilitate sub forma unei crize insurmontabile sunt
incluți în tabelul 21.1.
Întrebări de verificare:
1. Enumerați instrumente-cheie prin care organizația
influențează activ asupra consumatorilor care iau decizii de
cumpărare.
2. Ce semnificații are termenul strategie?
3. În ce cazuri este justificată strategia de gestionare a cererii?
4. Care este cea mai comună strategie de marketing ce
vizează creșterea veniturilor și a profiturilor?
5. Enumerați strategiile de marketing utilizate de operatorii de
TLC.
6. Ce reprezintă strategia de marketing anticriză și ce
instrumente de marketing implică?
7. Ce indicatori ai rentabilității de marketing cunoașieți?
8. Ce probleme pot apărea la analiza relațiilor dintre
indicatorii de marketing și indicatorii financiari?
9. Enumerați indicii eficienței marketingului care afectează
mult eficiența financiară a organizației.
190
Tema 22. TENDINȚE DE DEZVOLTARE
A PRODUCȚIEI ȘI CONSUMULUI SERVICIILOR
DE COMUNICAȚII
Plan:
22.1. Tendințele schimbării activităților ramurii
22.2. Modelul economic de producție și consum al serviciilor
de informații și comunicații
191
9) modificarea valorii serviciilor de comunicare în ceea ce
privește valoarea accesului la rețele și resurse informaționale și
obținerea unor servicii variate de la diverși producători într-un
singur loc.
Datorită introducerii mijloacelor noi de comunicații și a
principiilor noi de transmitere și prelucrare a informațiilor, sub
influența mediului de afaceri, are loc renunțarea la ierarhia rigidă a
rețelelor caracteristice telefoniei clasice și telegrafiei. Se trece la
dirijarea flexibilă a fluxurilor de informații, la scăderea nivelului
ierarhiei rețelelor de comunicații și, în consecință, la o schimbare a
arhitecturii rețelelor. Pătrunderea tehnologiei IP în comunicarea
telefonică cu alți algoritmi de funcționare și capacități contribuie, de
asemenea, la o schimbare fundamentală în construcția rețelelor.
Comunicațiile inteligente, internetul, predominarea
comunicațiilor mobile față de telecomunicațiile fixe au contribuit la
separarea funcțională a logicii formării serviciilor de la sistemele de
comutare și de transmitere a mesajelor.
Pentru a crea și a furniza servicii moderne bazate pe rețelele
de comunicații, un furnizor de servicii nu trebuie să aibă propria
rețea de transport date. În percepția consumatorului tot mai mare
valoare are nu serviciul de comunicare în sine (procesul de
transmitere a informațiilor, mesajelor), ci accesul la rețeaua de
comunicații.
Un exemplu în acest sens este internetul. Consumatorul nu
este interesat de faptul că internetul se bazează pe o rețea de date cu
comutație de pachete. Interesul său constă în posibilitatea accesării
e-mailului, serviciului Skype, sistemelor de căutare, magazinelor
electronice, rețelelor sociale, serviciilor de partajare a fișierelor etc.
Aceeași atitudine se observă în cazul comunicațiilor mobile, când se
utilizează smartfonul și alte gadgeturi.
În plus, se șterge granița dintre servicii, de exemplu,
comunicarea documentelor (serviciul telematic este o aplicație
software care rulează deasupra unei rețele de date), iar serviciile
eterogene sunt integrate într-un singur portal (mesagerie vocală) și
devin disponibile simultan în timpul unei sesiuni de comunicare.
192
Timp de aproape o sută de ani (până în anii ʽ80 ai secolului
XX), ramura comunicațiilor a fost o combinație de rețele
specializate axate pe transmiterea tipurilor de informații specifice
(mesaje, articole) care au format subsectoarele de comunicații:
poștă, telefon (local, interurban, internațional), comunicare prin
telegraf (ulterior documentar), comunicare radio, radiodifuziune,
radioficare, televiziune, comunicații prin satelit.
Lanțul de producție și vânzare de servicii pentru toate tipurile
de comunicații avea un singur model: circulație + producție +
circulație.
Particularitatea acestui model constă în faptul că organizația
de comunicații se ocupă atât de producerea serviciilor, cât și de
deservirea clienților. Având în vedere lipsa accesibilității rețelelor
de comunicații, strategia de dezvoltare a ramurii și a organizațiilor
sale a avut ca principal obiectiv satisfacerea nevoilor de acces la
anumite tipuri de servicii de comunicare bazate pe extinderea și
penetrarea rețelelor, sfera serviciului-limită, la respectarea
standardelor de calitate și a standardelor de servicii pentru
echipamentele de comunicații tehnice.
În același timp, îmbunătățirea sistemelor de transmisie și a
mediului de difuzare a informațiilor, capacității de trafic a liniilor de
comunicații (sisteme digitale pentru transmiterea informațiilor și
comutarea mesajelor de pachete, radiocomunicații mobile fără fir,
cabluri cu fibră optică) și apariția de noi nevoi sub forma unui
pachet de servicii, rețele multiservice, telefonia IP, accesul în bandă
largă au pus problema schimbărilor fundamentale în modelul
organizatoric și economic al afacerilor și în dezvoltarea pieței
serviciilor de comunicații.
În anii ʽ90 ai secolului XX, participanții pe piața RM a
serviciilor de comunicații, cu excepția organizațiilor care furnizează
servicii și pun la dispoziție canale pentru un anumit tip de
comunicaâii, precum și organizațiile de comunicare care operează
pe un anumit teritoriu al țării, au devenit operatori specializați de
rețele de date, rețele inteligente, radiotelefonie (comunicații
mobile).
193
Demonopolizarea pieței serviciilor de comunicații a condus la
schimbări dramatice în mediul pieței. În primul rând, acest lucru s-a
reflectat în apariția pe piață a noilor servicii - înlocuitori ai
serviciilor de telefonie tradițională (fixă) prin telefon, și anume,
servicii celulare mobile. În al doilea rând, apariția unor noi operatori
de telecomunicații mobile în RM, cum ar fi Moldcell SA, Voxtel
(Orange Moldova) a condiționat schimbări structurale semnificative
în economia ramurii comunicațiilor și, mai întâi, creșterea, apoi
dominația în sfera veniturilor.
Progresul tehnico-științific a contribuit, de asemenea, la
dezvoltarea pieței serviciilor de comunicații, care a asigurat apariția
liniilor de comunicare cu fibră optică, având fiabilitate și capacitate
de transfer ridicate, precum și dezvoltarea tehnicii de calcul
(microprocesoarelor), cu capacități de procesare digitală și de
transmitere a informațiilor. Introducerea rețelelor optice a redus
semnificativ costul unitar al canalelor și a făcut posibilă organizarea
aproape a oricărui număr de canale digitale de înaltă calitate.
Utilizarea microprocesoarelor cu performanță ridicată,
capacitate de memorie și costuri reduse în echipamentele de
comunicare a făcut posibilă procesarea fluxurilor de informații
uriașe, transferul acestora în sesiuni, pachete și aplicarea de noi
sisteme de gestionare a rețelei, folosind routere, gateway-uri,
servere și alte dispozitive de control. Spre deosebire de centralele
telefonice clasice, în care toate dispozitivele formează un complex
unic, în rețelele moderne centrul de comunicare este format din
unități funcționale independente.
Sub influența progresului tehnologic, convergența
comunicării și informaticii, concurenței, un model unic de producție
și consum de servicii de comunicații este transformat într-un model
integrat cu separarea clară a două componente: infrastructura
(producția) și serviciul (circulația). Modelul unificat pentru
furnizarea serviciilor de comunicații a inclus procesele de producție
de creare și funcționare a rețelei și, pe baza sa, furnizarea de servicii
către utilizatori de către un operator de telecomunicații.
194
22.2. Modelul economic de producție și consum al
serviciilor de informații și comunicații
Diferența în funcțiile producției de servicii și deservire
(service) a consumatorilor determină împărțirea complexului
general de producție și consum în două domenii de activitate
economică.
Scopul activității de producție de teleinfocomunicații este de
a oferi suport organizațional și tehnic proceselor de prelucrare,
acumulare, distribuție, comutare și transmitere de informații.
Activitatea de producție combină rețelele locale și magistrale,
punctele de recepție și transmitere a mesajelor, sateliții spațiali,
fiind realizată de producătorii de servicii de informații și
comunicații și operatorii de rețele de transport.
Scopul activității de service a comunicațiilor este de a oferi
utilizatorilor acces la rețelele de recepție și livrare a serviciilor și la
serviciul pentru clienți. Activitățile de service sunt desfășurate de
furnizorii de servicii de informare și operatorii de acces fix și mobil
la rețelele de comunicații, inclusiv internetul.
Funcționarea diferitelor tipuri de activități economice de
comunicații informaționale diferă prin structurile organizaționale,
procesele de afaceri, modelele de dezvoltare și necesită utilizarea
diferitelor metode economice. Planificarea volumului de servicii
sub formă de pachete necesită o examinare cuprinzătoare a
factorilor de cerere și ofertă. Apariția de noi participanți pe piața
serviciilor, separarea sferei de servicii a comunicațiilor și rolul tot
mai mare al utilizatorilor determină necesitatea de a justifica noi
modele de afaceri, ținând cont de costurile și rezultatele tuturor
participanților pe piață.
Într-un model de afaceri separat, componenta de
infrastructură a modelului este procesul de producție de creare a
serviciilor și întreținerea rețelelor de comunicații (inclusiv rețelelor
de acces) și vânzarea cu ridicata a resurselor și serviciilor de rețea
către furnizorii de servicii, iar modelul de servicii este asigurarea și
vânzarea cu amănuntul a consumatorilor unui set de servicii de
telecomunicații informațiionale.
195
O astfel de separare este în concordanță cu ciclul clasic de
producție și circulație a produselor create, în care serviciul este
considerat nu ca un produs inseparabil al rețelei de comunicații, ci
ca un obiect de vânzare (en-gros, cu amănuntul) în sfera de
circulație (consum).
În condițiile concurenței, cererea pentru un set de servicii într-
un singur loc (o fereastră operațională) este în creștere. Setul de
servicii include nu numai servicii de comunicații, ci și servicii de
informații pentru care serviciile de comunicații sunt un mijloc de
acces.
Astfel, operatorii virtuali care nu au o infrastructură de rețea
solidă, formează servicii care sunt achiziționate la prețuri en-gros de
la operatorii de rețea. Apoi ei le recomercializează sub propria lor
marcă ca seturi de servicii pentru utilizatorii finali, adăugând
propriile servicii (aplicații) la pachet.
Așadar, ramura are deja un sector de servicii (consum) cu
posibilitatea recomercializării serviciilor, un mecanism adecvat de
marketing și prețuri (planuri tarifare), ceea ce înseamnă că este
realizată una dintre modalitățile de implementare a mecanismului de
vânzare a serviciilor.
Acest lucru conduce la modificarea valorii pentru consumatori
a serviciilor de comunicații - nu este atât de important transferul de
informații, cât accesul la întreaga diversitate de servicii
informaționale și content prin intermediul componentei de
telecomunicații. Un astfel de acces înseamnă o singură conexiune la
rețea pentru a primi servicii și aplicații de informare.
În același timp, setul poate include, de asemenea, servicii care
nu au o legătură directă cu organizațiile de comunicații: serviciul de
voce Skype este organizat utilizând software folosind un server.
Dezvoltarea comunicațiilor mobile, accesul la internet în
bandă largă, servicii pentru utilizatorii corporativi, servicii IP,
inclusiv televiziune digitală - IPTV conduc la creșterea concurenței
prețurilor și reducerea cotei segmentelor de piață a serviciilor de
comunicații tradiționale (de un tip).
196
De-a lungul unui secol, comunicațiile telefonice fixe locale și
interurbane (anterior comunicațiile telegrafice) au depășit perioada
de maturitate și demonstrează o perioadă de declin a ciclului de
viață. Aceeași tendință au și comunicațiile analogice. Comunicațiile
mobile, datorită creșterii rapide a rețelelor și pătrunderii serviciilor,
pe parcursul a două decenii au traversat ușor faza de creștere rapidă
(de la sfârșitul anilor 1990) și au intrat în faza de maturitate.
Au apărut noi jucători pe piața serviciilor de comunicații și
informatică: furnizori de servicii, furnizori de content, agregatoare
de content care nu dețin rețele de comunicații, dar lucrează cu
consumatorii de servicii de comunicații, oferindu-le un pachet de
servicii de informații și comunicații.
Pe piața modernă a serviciilor de comunicații se pot distinge
următoarele tipuri de organizații:
operatori de comunicații a infrastructurii magistrale
angajate în transmiterea informațiilor la diferite scări (regiune, țară,
continent);
operatori de acces (comunicațiilor prin cablu,
radiocomunicațiilor, comunicațiilor fixe și mobile) la infrastructura
de comunicații;
furnizori de servicii pentru clienți.
În condițiile înlocuirii serviciilor de comunicațiile tradiționale
cu noi servicii multiservice și concurență acerbă din partea
comunicațiilor mobile și infocomunicațiilor, profitabilitatea
operatorilor de telecomunicații este semnificativ redusă și există un
flux de venituri din partea operatorilor de telecomunicații către noii
participanți la piață - furnizorii de content și service - provaiderii.
Pe de altă parte, cererea tot mai mare de acces în bandă largă
și creșterea volumul traficului de internet necesită investiții
semnificative în infrastructura rețelei. O rețea de operatori de
telecomunicații este cea mai costisitoare parte din activele
organizațiilor din ramură informațiilor.
În contextul unui model integrat al activității de
infocomunicații, furnizorul de servicii care lucrează cu utilizatorul
final stabilește prețul de vânzare cu amănuntul pentru servicii -
197
tariful sau planul tarifar. În acest caz, prețul cu ridicata al achiziției
de servicii de comunicații pentru transmiterea informațiilor de la
operatorul rețelei este o componentă a costurilor curente ale
prestatorului de servicii.
Diferite manifestări de convergență permit a se afirma că
apropierea diferitelor rețele de comunicații are loc într-un plan
funcțional, în scopul de a oferi clientului o gamă completă de
servicii într-un singur loc de la terminale și puncte de acces diferite
(în continuare, de la un singur terminal). În figura 22.1 se dă un
model integrat de producție și consum multidimensionale ale
serviciilor de tele- și infocomunicații.
198
clienților (contracte, plată, service) poate fi o verigă independentă în
lanțul de producție și consum.
La procesul de producție de creare a tele- și
infocomunicațiilor participă trei tipuri de producători simultan și în
paralel (fig.22.2): operatorii de telecomunicații care asigură
transferul de informații și accesul la rețele, producătorii de content,
agregatorii de TIC și alte servicii (banking electronic, magazin
electronic, management pentru “casă inteligentă„ etc). Producătorii
de content și altor servicii – agregatorii – sunt proprietarii
drepturilor de autor al acestor informații și pot interacționa direct cu
consumatorul fără rețelele de comunicații, dar furnizorii de content
modern și agregatorii nu pot exista fără telecomunicații, inclusiv
internetul. Marfa în ramură este un serviciu de tele- și
infocomunicații.
Producția Circulație
Companie ‐ Operator de Prestator de servicii ‐
telecomunicații provaider
Transmiterea traficului de Deservirea clienți, formarea
informații, prelucrarea și pachetelor de servicii,
redistribuirea acestora contentului, aplicațiilor
203
Tema 23. PLANIFICAREA DE MARKETING ÎN RAMURĂ
ȘI EVALUAREA STĂRII ȘI A POTENȚIALULUI
DE DEZVOLTARE
Plan:
23.1. Conceptul, principiile și etapele planificării de
marketing
23.2. Evaluarea stării și a potențialului de dezvoltare a
comunicațiilor
204
toate etapele elaborării și implementării lor, în funcție de condițiile
existente pe piață.
3. Principiul planificării multivariate, adică pregătirea mai
multor opțiuni pentru planuri (pesimist, cel mai probabil și
optimist), care să asigure dezvoltarea companiei în diferite condiții.
4. Principiul validității necesită o examinare obiectivă în
planurile condițiilor reale de activitate economică, a resurselor
disponibile și a capacităților, ceea ce contribuie la creșterea
eficienței utilizării potențialului companiei.
Planificarea de marketing este o parte esențială a sistemului
de planificare corporativă a companiei. Prin urmare, când se
elaborează un plan de marketing, cea mai importantă cerință este
interconectarea planului cu obiectivele principale ale companiei.
Planul de marketing stabilește obiectivele de piață ale companiei și
sugerează metodele de implementare ale acestora. Acesta nu include
toate obiectivele și metodele companiei.
Pe lângă obiectivele de marketing, există obiective de
producție, financiare, de personal și altele. Nici una dintre ele nu
poate fi analizată în mod izolat. Deci, când se elaborează un plan de
marketing, cea mai importantă cerință este interconectarea acestuia
cu problemele și obiectivele principale ale companiei.
Planificarea de marketing este o funcție de management.
Scopul ei general este de a aduce capabilitățile companiei în cea mai
bună formă cu capacitățile pieței competitive. Acesta este mijlocul
prin care compania monitorizează și controlează factorii externi și
interni ce afectează generarea de venituri și profituri și asigură
pregătirea companiei ca să răspundă în mod corespunzător la
schimbările acestor factori.
Prin urmare, planificarea de marketing este un proces ciclic
continuu menit să rezolve următoarele obiective-cheie: evaluarea
gradului de influență a factorilor de mediu și a poziției competitive
a companiei pe piața serviciilor regionale; fundamentarea
obiectivelor și strategiilor de dezvoltare ale companiei, precum și a
resurselor necesare realizării acestora; identificarea activităților
205
specifice pentru implementarea strategiilor selectate; evaluarea
rezultatelor activităților de marketing ale companiei (fig.23.1).
Analiza posibilităților de Sinteză de marketing:
marketing: stabilirea obiectivelor;
Poziția companiei pe piață; evaluarea obiectivelor;
Presiunea mediului; alegerea obiectivelor
Prognoza dezvoltarii companiei
Planificarea tactică de marketing: Planificarea strategică de
marketing:
Definirea tacticii (măsuri specifice Avansarea strategiilor;
pentru implementarea strategiilor); Evaluarea resurselor pentru
Elaborarea planurilor operaționale implementarea fiecărei strategii;
Selectarea strategiilor
Controlul marketingului
Realizarea planurilor Evaluarea rezultatelor;
Decizia privind necesitatea unei
analize de marketing
𝑘 𝑘 𝑘 𝑘
𝐾 𝑢𝑛𝑖𝑡. 𝑟𝑒𝑙𝑎𝑡𝑖𝑣𝑒
4 (23.1)
208
Indicatorului integrat de dezvoltare a tele‐
infocomunicațiilor
Indicatori generali ai dezvoltării infocomunicațiilor
1.1. Densitatea 2.1. Nivelul de digitalizare 3.1. Volumul pe cap de 4.1. Prezența unei
telefoanelor, a comunicațiilor locuitor de informații strategii de
1.2. Densitatea telefonice, dezvoltare a
transmise pe internet,
terminalelor 2.2. Nivelul de digitalizare ramurii și gradul de
comunicațiilor a televiziunii, 3.2. Venitul pe cap de realizare a
mobile, comunicațiilor locuitor din servicii de acesteia,
1.3. Densitatea mobile, informații și 4.2. Ponderea
computerelor, 2.3. Ponderea comunicații, documentelor
1.4. Densitatea utilizatorilor cu acces 3.3. Ponderea PIB, veniturile elaborate în cadrul
utilizatorilor în bandă largă la de reglementare,
întreprinderilor care
de internet rețele, 4.3. acoperirea
2.4. Gradul de acoperire utilizează servicii de domeniilor cheie
a teritoriului cu rețele informații și ale economiei cu
de nouă generație comunicații, tehnologii
3.4. Ponderea instituțiilor și informaționale,
a organismelor de 4.4. Ponderea
persoanelor juridice
conducere care folosesc
care folosesc
tehnologiile calculatoarele și
informaționale și internetul
comunicaționale
(23.2)
𝑟
𝑅 , ( 23.3)
𝑚
𝐼 ∏ 𝑘 sau 𝐼 𝑟 𝑟 ⋯ 𝑟 . (23.4)
210
Potențialul dezvoltării comunicațiilor poate fi determinat pe
baza următoarelor premise științifice și logice: 1) potențialul se
caracterizează prin gradul de manifestare posibilă a unui fenomen,
acțiune, funcție; 2) potențialul se manifestă în posibilitatea realizării
unor valori mai mari ale parametrilor DIC, care au fost deja
realizate în alte țări.
O astfel de interpretare a conceptului de potențial se bazează
pe adoptarea informațiilor ca dominantă a creșterii economice, iar
scopul realizării posibilităților potențiale ale DIC este de a reduce
nivelul inegalității dezvoltării comunicațiilor și de a asigura
echilibrul său între țările din regiuni și din lume.
O abordare simplă și bazată științific în evaluarea
potențialelor capacități DIC este o abordare bazată pe compararea
diferenței individuale între valorile reale ale parametrilor DIC și
cele mai bune dintr-un grup de țări sau din regiune.
Întrebări de verificare:
1. Care sunt principiile de bază ale planificării activităților
operatorilor de telecomunicații în condițiile de piață?
2. Ce obiective este menită să rezolve planificarea de
marketing?
3. Enumerați indicatorii dezvoltării ramurii tele- și
infocomunicațiilor.
4. Cum se determină indicatorul integrat de dezvoltare a
infocomunicațiilor (DIC)?
5. Care sunt etapele planificării de marketing?
6. Expuneți structura indicatorului integrat de dezvoltare a
tele- și infocomunicațiilor.
212
BIBLIOGRAFIE
215
43. Азоев Г.Л. Конкуренция: анализ, стратегия, практика.
М.: Центр экономики и маркетинга, 1996. 208 с.: ил.
44. Беляевский И.К. Маркетинговое исследование:
информация, анализ, прогноз: Учеб, пособие. - М.: Финансы и
статистика, 2004. - 318 с.
45. Голубицкая Е. А. Экономика связи: учебник для
студентов вузов. - М.: ИРИАС, 2006. - 488 с.
46. Голубицкая Е.А., Кухаренко Е.Г. Основы маркетинга в
телекоммуникациях. Учебное пособие. - М.: Радио и связь, 2005. -
320 с.
47. Завьялов И.С. Маркетинг в схемах, рисунках, таблицах:
Учебное пособие. М.: ИНФРА-М, 2010. - 496 с.
48. Котлер Ф. Основы маркетинга. - М.: Изд-во Вильямс,
2007. - 656 с.
49. Котлер Ф. Келлер К.Л. Маркетинг в менеджменте. 12-е
изд. / Пер. с англ. СПб: Питер Ком, 2010. - 816 с.
50. Ламбен Ж.Ж., Чумпитас Р.К., Шулинг И. Менеджмент,
ориентированный на рынок. 2-е изд. Пер. с англ. / Под. ред. В.Б.
Колчанова. СПб.: Питер, 2010.- 720 с.
51. Майкл Е. Портер Конкурентная стратегия: Методика
анализа отраслей и конкурентов / Пер. с англ. 2-е изд. МлАльпина
Бизнес Букс, 2006. - 454 с.
52. Фредерик Уэбстер. Основы промышленного
маркетинга. М.: Издательский дом Гребенникова, 2005. - 416 с.
53. Красовская Е.Ю. Маркетинговые исследования: Слайд-
конспект. - Д.: Изд-во ДУЭП, 2007. - 108 с.
54. Материалы МСЭ. Измерения для информационного
общества-Индекс развития ИКТ. - Женева, 2009. - 156 с.
55. Legea nr.270 din 23.11.2018 privind sistemul unitar de
salarizare în sectorul bugetar.
216