UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

ECONOMIA ȘI MARKETINGUL RAMURII

DE COMUNICAȚII DIGITALE

Note de curs

Chişinău
2020
 UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

FACULTATEA ELECTRONICĂ ȘI TELECOMUNICAȚII

DEPARTAMENTUL TELECOMUNICAŢII
ȘI SISTEME ELECTRONICE

ECONOMIA ȘI MARKETINGUL RAMURII

DE COMUNICAȚII DIGITALE

Note de curs

Chişinău
Editura „Tehnica-UTM”
2020

1
 Notele de curs sunt adresate studenţilor specialităţilor 0714.1
Tehnologii și Sisteme de Telecomunicații, 0714.2 Rețele și Software
de Teleconunicații, 0710.1 Inginerie şi Management în
Telecomunicaţii, cu formele de studii la zi şi cu frecvenţă redusă.

Autori: conf. univ., dr. Silvia GANGAN

lector univ. Maria Grițco

Recenzent: conf.univ., dr. Nicolae BEJAN

Redactor responsabil: conf. univ., dr. Lilia SAVA

Redactor: Eugenia Balan

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Bun de tipar 14.09.20 Formatul 60x84 1/16
Hârtie ofset. Tipar RISO Tirajul 50 ex.
Coli de tipar 13,5 Comanda nr. 59
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
2004, UTM, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare, 168
Editura „Tehnica-UTM”
2068, Chişinău, str. Studenţilor, 9/9

© UTM, 2020
2
 CUPRINS
Tema 1 Economia ramurii telecomunicațiilor ca disciplină
științifică...................................................................... 7
1.1 Clasificarea ramurilor și sectoarelor ale
economiei..................................................................... 7
1.2 Structura ramurii, întreprinderile de telecomunicații.... 9
Tema 2 Bazele științifice ale economiei ramurii comunicațiilor. 14
2.1 Locul teoriei economice a comunicațiilor în sistemul
disciplinelor științifice.................................................. 14
2.2 Direcții de dezvoltare științifică și tehnică a
telecomunicațiilor........................................................... 17
Tema 3 Tendințe de dezvoltare a comunicațiilor
informaționale................................................................ 24
3.1. Proprietăți caracteristice de dezvoltare a informațiilor-
comunicațiilor digitale ................................................. 24
3.2 Relații dintre dezvoltarea comunicațiilor
informaționale și a tehnicii computerizate................... 25
3.3 Direcții și tipuri de convergență cu caracter
infocomunicațional...................................................... 25
Tema 4 Particularitățile economice ale telecomunicațiilor......... 30
Tema 5 Servicii de comunicații și planificarea lor…………… 33
5.1 Servicii de comunicare: esență, metode de măsurare… 33
5.2 Planificarea. Indicatorii de bază în planificare……….. 34
Tema 6 Planificarea fluxului de schimb și a mijloacelor de
comunicații................................................................... 37
6.1 Planificarea fluxului de schimb.................................... 37
6.2 Planificarea mijloacelor de comunicații....................... 39
Tema 7 Resurse de producție în comunicații și utilizarea lor. 42
7.1 Mijloacele de muncă și structura lor.......................... 42
7.2 Componența activelor și resurselor de producție în
telecomunicații............................................................. 44
Tema 8 Caracteristica economică a fondurilor fixe. Indicii de
utilizare a fondurilor fixe............................................. 48
8.1 Componența fondurilor fixe........................................ 48
8.2 Indicii de utilizare a FF................................................ 49
8.3 Estimarea fondurilor fixe............................................. 53

3
Tema 9 Eficiența economică a modernizării și a reparațiilor
capitale......................................................................... 58
9.1 Reparații capitale și reparații curente.......................... 58
9.2 Amortizarea FF............................................................ 60
Tema 10 Componența mijloacelor de circulație a întreprinderii
de TLC: esența, eficiența utilizării.............................. 62
10.1. Caracteristica mijloacelor de circulație....................... 62
10.2. Normarea fondurilor de circulație în întreprinderile de
TLC......................................................................... 65
10.3. Planificarea și organizarea logisticii în gospodăriile de
TLC......................................................................... 69
Tema 11 Resursele de muncă, eficiența muncii (productivitate),
remunerarea muncii în ramura de comunicații.............. 72
11.1 Caracteristicile resurselor de muncă în ramura
comunicațiilor.............................................................. 72
11.2 Eficiența muncii (productivitatea)............................... 75
11.3 Personal și organizarea remunerării muncii în ramura
comunicațiilor................................................. 78
Tema 12 Costul de preț al unității de produs și structura lui în
ramură............................................................................ 85
12.1 Costul unității de produs în ramură................................ 85
12.2 Structura și particularitățile costului unității de produs
în întreprinderile din ramură.......................................... 86
Tema 13 Tarifele și prețuri pentru servicii de comunicații........ 94
13.1 Tarifele pentru servicii de comunicații........................ 94
13.2 Prețuri pentru producția întreprinderilor de TLC........ 99
Tema 14 Planificarea veniturilor în ramură și metoda de
determinare a acestora................................................. 105
14.1 Venituri din activitățile de bază.................................. 105
14.2 Profit și rentabilitatea producției................................. 108
14.3 Majorarea eficienței de producție în gospodăriile de
comunicații..................................................................... 109
Tema 15 Eficiența implementării tehnicii noi și calitatea
serviciilor..................................................................... 112
15.1 Eficiența implementării tehnicii noi............................ 112
15.2 Calitatea serviciilor...................................................... 115
15.3 Căile de îmbunătățire a calității de lucru în TLC........ 118

4
Tema 16 Granițele economice ale ramurii comunicațiilor
digitale............................................................................ 121
16.1 Factorii limitelor economice ale ramurii și ale
produsului acesteia......................................................... 121
16.2 Abordările teoretice pentru determinarea limitelor
economice ale ramurii și ale pieței ramurii.................... 123
Tema 17 Poziția ramurii în economia națională........................... 128
17.1 Locul ramurii de comunicații digitale în economia
națională......................................................................... 128
17.2 Caracteristica economică a dezvoltării componentelor
ale ramurii integrate de telecomunicații și comunicații
informaționale............................................................... 132
Tema 18 Specificul ramural al structurei de piață a
comunicațiilor digitale................................................... 137
18.1 Particularitățile mediului de piață a comunicațiilor și
structura ramurală a pieței.............................................. 137
18.2 Managementul și reglementarea ramurii de
comunicații..................................................................... 142
18.3 Mediul de piață pentru furnizarea serviciilor de
informare și comunicare................................................. 148
Tema 19 Piața de producție a serviciilor de comunicații............ 152
19.1 Indicii de clasificare a pieței serviciilor de
comunicații digitale........................................................ 152
19.2 19.2. Specificul producției și consumului serviciilor de
comunicații digitale........................................................ 157
Tema 20 Organizarea vânzărilor de servicii și deservirea
clienților......................................................................... 164
20.1 Canale de distribuție a mărfii de consum....................... 164
20.2 Dezvoltarea relațiilor de piață în ramura
comunicațiilor................................................................ 169
Tema 21 Strategiile și instrumentele de marketing....................... 176
21.1 Instrumentele de marketing............................................ 176
21.2 Strategiile de marketing................................................. 177
21.3 Analiza interdependenței indicatorilor financiari și de
marketing în evaluarea eficacității organizației............. 185

5
Tema 22 Tendințe de dezvoltare ale producției și consumului
serviciilor de comunicații............................................... 191
22.1 Tendințele schimbării activităților ramurii.................... 191
22.2 Modelul economic de producție și consum al
serviciilor de informații și comunicații......................... 195
Tema 23 Planificarea de marketing în ramură și evaluarea stării
și a potențialului de dezvoltare....................................... 204
23.1 Conceptul, principiile și etapele planificării de
marketing....................................................................... 204
23.2 Evaluarea stării și a potențialului de dezvoltare al
comunicațiilor................................................................ 206
Bibliogtafie.................................................................... 213

6
 Tema 1. ECONOMIA RAMURII TELECOMUNICAȚIILOR
CA DISCIPLINĂ ȘTIINȚIFICĂ

Plan:
1.1. Clasificarea ramurilor și sectoarelor economiei
1.2. Structura ramurii, întreprinderile de telecomunicații

1.1. Clasificarea ramurilor și sectoarelor economiei

Cuvântul economie provine de la grecescul oiconomia: oicos
– casă, gospodărie și nomos – regulă, ordine. În mod simplist,
economia poate fi definită ca fiind o anumită regulă în
administrarea unui patrimoniu.
Activitatea economică reprezintă ansamblul comportării
oamenilor și al deciziilor lor de a produce bunuri pentru a le
schimba și repartiza în funcție de nevoile lor. Legate între ele prin
diviziunea socială a muncii, diferitele activități economice se
constituie treptat în economia națională. Primă trăsătură a
economiei naționale este piața națională [1].
Economia națională se referă la patrimoniul cuprins între
granițele unei țări. Ea este un sistem complex în cadrul căruia
diferitele subsisteme (ramuri, sectoare de activitate) se dezvoltă
intercondiționat, au un anumit loc și rol în procesul de ansamblu, o
structură de organizare proprie.
Economia ramurii pune în evidență posibilitatea îmbinării
cerințelor economice (maximizarea profitului) cu cele social-
politice și strategice (șomaj, dezvoltare echilibrată, ritmuri alerte
pentru industriile de vârf, apărare națională etc.).
În economia de piață ramura reprezintă un domeniu de
activitate izolat sau un ansamblu al producătorilor unui bun care se
vinde pe aceeași piață. Însă majoritatea întreprinderilor produc nu
un singur, ci mai multe tipuri de produse. De aceea, produsele
majorității întreprinderilor nu pot fi calificate ca un singur bun sau
careva grup de mărfuri, sau o ramură concretă. Varietatea
domeniilor muncii sociale dă naștere diversității corespunzătoare de
ramuri. Acestea trebuie clasificate.

7
 În scopul evidenței și analizei rezultatelor diviziunii sociale a
muncii a fost elaborat CLASIFICATORUL ACTIVITĂŢILOR DIN
ECONOMIA MOLDOVEI (CAEM) [2]. Principalele criterii
utilizate în delimitarea diviziunilor și a grupelor CAEM se referă la
caracteristicile activităţilor unităţilor productive, care joacă un rol
decisiv în determinarea gradului de similitudine dintre structurile
unităţilor și anumite relaţii economice. Principalele aspecte de
grupare pentru tipurile de activităţi sunt următoarele:
− caracterul bunurilor și al serviciilor realizate;
− căror utilizări sunt destinate produsele și serviciile;
− mijloacele, procesul și tehnologia de producţie.
Teoria economică caracterizează activitatea economică ca
proces de producere a mărfurilor și a serviciilor. Mărfurile au formă
materială. Acestea pot fi supuse drepturilor de proprietate și la ele
există cerere. Serviciile, ca urmare a activității economice, nu au o
formă materială și nu pot fi reprezentate în afara procesului de
producție în sine, dar sunt supuse drepturilor de proprietate, există
cerere și pot fi vândute pe piață.
Deciziile privind desfășurarea vieții economice trebuie să fie
fundamentate multilateral. Ele trebuie să corespundă cerințelor de
ordin tehnic, economic, social etc. În același timp, deciziile trebuie
să fie în concordanță cu reglementările juridice din domeniul de
activitate respectiv.
Economia în telecomunicații este destinată elaborării bazelor
politicii economice în domeniul dezvoltării mijloacelor tehnice de
TLC (telecomunicații), tehnicilor și metodelor de exploatare a lor,
soluționării problemelor tarifare, de autogestiune, planificare etc.
Economia în TLC cercetează particularitățile ramurilor de
comunicații, formele concrete de factori și condiții sub influența
cărora legile economice pot fi utilizate cu eficiență maximă.
TLC fac parte din sfera producției materiale. În procesul de
producție se creează valoarea de întrebuințare care reprezintă un
efect util ca rezultat obținut prin transmiterea informației cu ajutorul
comunicațiilor telefonice, programelor de radio și TV, transmiterea
telegramelor, ziarelor, scrisorilor prin poșta e-mail etc.

8
 Acest efect util este folosit în toate domeniile și activitățile
oamenilor în sfera productivă și neproductivă, în sfera consumului
social și personal.
La formarea producției TLC este folosită munca oamenilor,
obiectele de muncă și diferite mijloace de producție. Prin munca
lucrătorilor din TLC se obține producția ce se include în produsul
global social, reprezentând partea lui componentă și alcătuiește
venitul național.
În procesul de consum producția TLC nu se deosebește de alte
produse din sfera materială. Dacă ea se consumă eficient în procesul
de producție a mărfurilor, atunci costul ei este inclus în costul
acestor mărfuri. Dacă producția TLC se consumă în mod personal
(de persoane particulare), atunci concomitent cu consumul se
pierde și valoarea acestei producții, la fel ceea ce se întâmplă cu
alte produse din sfera materială – alimente, haine, încălțăminte.
În TLC obiectul de muncă este informația, mesajul. Ca să
obțină valoare de întrebuințare (să satisfacă cerințele), obiectul de
muncă în sfera de producție materială (în industrie, de exemplu) se
supune schimbării materiale.
Obiectul de muncă al TLC – informația – se supune numai
schimbării spațiale, schimbării locului care însă este o schimbare
materială. La transmiterea informației participă diferite mijloace de
producție: utilaj, aparatură, construcții, emițătoare, transmițătoare,
diferite instrumente care reprezintă fonduri de producție (fonduri
fixe și mijloace de circulație).

1.2. Structura ramurii, întreprinderile de telecomunicații

În conformitate cu conceptul de producție, activitățile legate
de comunicații, precum și activitățile legate de utilizarea
calculatoarelor și tehnologiilor informaționale (comunicații poștale
și electrice), se referă la producția de servicii.
Dezvoltarea telecomunicațiilor în ultimele decenii se
datorează convergenței tehnologice (penetrare reciprocă) a
comunicațiilor și informaticii, precum și bazelor tehnico-economice

9
ale producției convergente de servicii de comunicații
informaționale.
Baza tehnologică pentru perfecționarea sistemelor
contemporane de comunicare reprezintă realizări la intersecția a
două direcții ale științei - teoria comunicării și informatică. Teoria
comunicării se ocupă de studiul legilor, metodelor și modalităților
de transmitere a informațiilor, folosind instrumente de comunicare;
informatica - cu studiul legilor, metodelor și modalităților de
acumulare, procesare și diseminare a informațiilor cu ajutorul
calculatoarelor.
Ramura tele-infocomunicațiilor trebuie înțeleasă ca activitatea
economică de primire, prelucrare, stocare, acumulare, distribuire,
transmitere și livrare de informații (mesaje, articole), realizată
printr-o combinație de hardware și software, rețele de calculatoare
și telecomunicații, informații și alte resurse de producție.
Cu alte cuvinte, ramura tele-infocomunicațiilor este un
complex de organizații (întreprinderi) cu o comunitate a serviciilor
de infotelecomunicații create, tehnologii aplicate, factori de
producție și nevoi satisfăcute. Produsul finit al ramurii date este
serviciul de infocomunicații pentru a satisface nevoile utilizatorului
nu numai în transferul de informații, ci și în accesul la resurse
informaționale, folosind tehnologii și rețele de informații și
telecomunicații.
Aceste definiții sunt importante pentru evaluarea contribuției
informațiilor de comunicare la produsul intern brut (PIB), care iau
în considerare nu numai situația actuală în contabilitatea
performanței ramurii de comunicații, ci și modificările structurale
viitoare ale economiei naționale, ținând cont de natura progresului
științific și tehnic și de consecințele informatizării.
Piața serviciilor de telecomunicații este dirijată de Ministerul
Tehnologiei Informației și Comunicațiilor care este organul central
în domeniul tehnologiei informației și comunicațiilor, având scopul
de a realiza politica Guvernului Republicii Moldova în acest
domeniu. Ministerul cuprinde 10 instituții TIC:
1. Ministerul Economiei și Infrastructurii - www.mei.gov.md

10
 2. Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii
Electronice şi Tehnologia Informaţiei (ANRCETI) -
www.anrceti.md
3. Agenția de Guvernare Electronică - www.egov.md
4. Centrul Naţional pentru Protecţia Datelor cu Caracter
Personal - www.datepersonale.md
5. Agenția Servicii Publice - www.asp.gov.md
6. Instituția Publică ”Serviciul Național de Management al
Frecvențelor Radio” – www.cnfr.md
7. Ministerul Educației, Culturii și Cercetării -
www.mecc.gov.md
8. Centrul de Tehnologii Informaționale în Finanțe -
www.ctif.gov.md
9. Serviciul Tehnologia Informației și Securitate Cibernetică -
www.stisc.gov.md
10. Institutul de Matematică şi Informatică - www.math.md.

Cinci ÎS:
1. Î.S. „Radiocomunicaţii" - www.radiocom.md
2. Î.S. „MoldData” - www.molddata.md
3. Î.S. „Poşta Moldovei” - www.posta.md
4. Centrul Tehnologii Informaționale și Comunicaționale în
Educație - www.ctice.md
5. Î.S. „Institutul de Dezvoltare a Societăţii Informaţionale”
(IDSI) - www.idsi.md

Trei asociații:
1. Asociaţia Naţionala a Companiilor Private din Sectorul
Tehnologiilor Informaţionale şi Comunicaţiilor (ATIC) -
www.ict.md
2. Parcul pentru Tehnologia Informației “Moldova IT Park” -
www.moldovaitpark.md
3. Asociaţia Patronală a Radiodifuzorilor din Republica
Moldova (APRRM)
Patru centre de excelență:

11
 1. Centrul de Excelență TEKWILL - www.tekwill.md
2. Centrul de Excelență în Informatică și Tehnologii
Informaționale din Chişinău – www.ceiti.md
3. Centrul de Excelență în Energetică și Electronică (fostul
Colegiu Politehnic din Chișinău)
Specialități: Calculatoare, Rețele de calculatoare, Tehnologii
și rețele de calculatoare
Automatizarea proceselor tehnologice, Electronică,
Teleradiocomunicații - www.ceee.md
4. Centrul de Excelență în Economie și Finanțe. Discipline de
profil: Matematica, Informatica - www.cfbc.md.

În Moldova funcționează 5 operatori de telefonie mobilă,

inclusiv: И-Интерднестрком, E-Eventis, M-Moldcell, O-Orange
Moldova, U-Unité.
Formarea specialiștilor în domeniu se efectuează în școlile
superioare și colegii:
1. Academia de Studii Economice din Moldova (ASEM):
Facultatea Cibernetica Statistică si Informatica Economică
2. Universitatea de Stat din Moldova (USM): Facultatea
Matematică şi Informatică
3. Universitatea Tehnică din Moldova (UTM): Facultatea
Calculatoare, Informatică şi Microelectronică, Facultatea
Electronică și Telecomunicații
4. Universitatea Liberă Internaţională din Moldova (ULIM):
Facultatea Informatică şi Inginerie
5. Universitatea de Stat "Dimitrie Cantemir" (Matematică şi
Informatică)
6. Universitatea de Stat din Tiraspol cu sediul la Chişinău:
Facultatea Fizică, Matematică şi Tehnologii Informaţionale
7. Universitatea Cooperatist-Comercială din Moldova
(UCCM): Cibernetica și Informatica Economică, Informatica
Aplicată
8. Universitatea de Studii Europene din Moldova: Facultatea
Economie şi Informatică

12
 9. Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din
Chişinău: Ştiinţe ale Educaţiei și Informatică
10. Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi: Facultatea
Tehnică, Fizică, Matematică şi Informatică
11. Universitatea de Stat "Bogdan Petriceicu Haşdeu" din
Cahul: Departamentul Inginerie şi Ştiinţe Aplicate (Informatica -
licență, Tehnologii Informaționale în instruire - masterat)

Colegii
1. Colegiul Financiar-Bancar “A.Diordiţă” din Chişinău
(specialitatea: cibernetică şi informatică economică) - www.cfbc.md
2. Colegul Politehnic din mun.Bălți. Specialități:
Calculatoare, Rețele de calculatoare - www.cpbmd.info
3. Colegiul Tehnic Feroviar din Bălți. Specialități:
Administrarea aplicațiilor WEB, Administrarea bazelor de date,
Sisteme automatizate în transportul feroviar - www.ctfm.md

Întrebări de verificare:
1. Ce înțelegeți prin economie națională?
2. Ce reprezință ramura în economia de piață?
3. Ce criterii se utilizează pentru analiza rezultatelor diviziunii
sociale a muncii?
4. Ce reprezintă activitatea economică?
5. Ce reprezintă valoarea de întrebuințare în ramura de tele- și
infocomunicații?
6. Ce servește în calitate de obiect de muncă în gospodăria de
TC?
7. Ce reprezintă ramura telecomunicațiilor?
8. Denumiți organul central în domeniul tehnologiei informației
și comunicațiilor?
9. Denumiți cele 10 instituții TIC.
10. Denumiți întreprinderile de stat de teleinfocomunicații din
R.M.
11. Câți operatori de telefonie mobilă activează în R.M.?

13
 Tema 2. BAZELE ȘTIINȚIFICE ALE ECONOMIEI
RAMURII COMUNICAȚIILOR

Plan:
2.1. Locul teoriei economice a comunicațiilor în sistemul
disciplinelor științifice
2.2. Direcții de dezvoltare științifică și tehnică a
telecomunicațiilor

2.1. Locul teoriei economice a comunicațiilor în sistemul

disciplinelor științifice
Bazele științifice ale economiei ramurii se caracterizează
printr-o combinație de dispoziții teoretice, legi și principii care
explică natura și esența relațiilor economice ale entităților
economice, ce dezvăluie limitele economice ale ramurii și locul
acesteia în economia națională, specificul dezvoltării ramurii și
componentele acesteia, comportamentul entităților pe piață și
structura ramurii, precum și eficiența utilizării resurselor de
producție.
Teoria economiei comunicațiilor digitale se referă la domeniul
economiei aplicate, fiind o parte integrantă a sistemului de
cunoștințe economice care leagă teoria și practica activității
economice.
Economia aplicată este asociată cu studiul specificului
sectoarelor reale și al sectoarelor economiei; determinarea limitelor
economice ale ramurii și structura piețelor ramurii, previziunea
proceselor socioeconomice care au loc în acestea, structura și
tendințele de dezvoltare; adoptarea strategiilor pentru dezvoltarea
economiilor sectoriale și reformarea instituțiilor economice.
Când se evaluează tendințele de dezvoltare a teoriei
economiei comunicațiilor, este necesar să se țină seama și de teoria
dezvoltării industriei comunicațiilor sub influența progresului
științific și tehnologic, natura modificărilor tehnologiilor, eficiența
și disponibilitatea acestora (în sens economic), procesele de

14
convergență a tehnologiilor și serviciilor legate de infrastructură cu
alte sectoare ale economiei naționale (fig.2.1).

Fig.2.1. Schema proceselor de convergență a economiei

comunicațiilor digitale cu teoria economică [3]

Teoria economiei comunicațiilor digitale ca disciplină

științifică nouă nu se naște de la zero. Pe de o parte, se bazează pe
teoria generală, incluzând teoria comunicării, informației și
informaticii, bazele teoretice ale tehnologiei comunicației și
informaticii, teoria progresului științific și tehnologic și dezvoltarea
infrastructurii societății.
Pe de altă parte, baza sa este teoria economică generală,
incluzând macroeconomia (legi economice la nivelul societății),
microeconomia (legi economice la nivelul entităților comerciale),
economia piețelor industriale și economia ramurii comunicațiilor.
Pentru a evalua dezvoltarea economică a ramurii
comunicațiilor, sunt folosiți următorii indicatori:
1) indicatorii absoluți - volumul resurselor de producție
utilizate: investiții, capital fix și circulant, costuri de producție, forță
de muncă și alte resurse de producție;
15
 2) rezultatele operațiunilor: venituri din servicii, profit;
3) indicatorii relativi ai eficienței activității: rentabilitatea
producției, costul serviciilor, productivitatea capitalului,
productivitatea muncii, densitatea telefonică, numărul utilizatorilor
de internet).
Cea mai importantă caracteristică a dezvoltării comunicațiilor
digitale constă în existența unui efect special al influenței reciproce
a dezvoltării științifice și tehnice a informațiilor-comunicațiilor și a
progresului infocomunicării din toate sectoarele economiei și
societății.
Pe de o parte, creșterea macroeconomică și progresul științific
și tehnic influențează pozitiv dezvoltarea comunicațiilor
informaționale. Pe de altă parte, dezvoltarea accelerată a
telecomunicațiilor și răspândirea TIC contribuie la creșterea
eficienței tuturor sectoarelor economiei, la apariția de noi produse și
servicii, noi participanți la piață și structuri de afaceri
organizaționale care determină noi necesități de informații,
instrumente și tehnologii pentru procesarea și transmiterea lor.
Existența unei astfel de relații determină, în primul rând, un
efect extern (nonindustrial) semnificativ al dezvoltării
comunicațiilor informaționale, care depășește contribuția reală a
ramurii la crearea PIB; în al doilea rând, necesitatea de a lua în
considerare, la evaluarea dezvoltării comunicațiilor, legile creșterii
mai rapide a comunicațiilor informaționale decât creșterea
macroeconomică.
Natura convergentă a dezvoltării comunicațiilor și
informaticii afectează nu numai tehnologia, sistemele și rețelele, ci
și serviciile, procesele de afaceri și structura pieței, conducând la
transformarea modelului economic de producție și implementare
(business) și a proprietăților tradiționale ale serviciilor de
comunicare și informatică în noi proprietăți ale serviciilor de
comunicații.
Disciplina Economia și marketingul ramurii comunicațiilor
digitale se referă la mezoeconomie (intermediară între macro- și
microeconomie) și se bazează pe conceptul de abordare corporativă

16
a studiului economiei ramurii, completat de elemente din teoria
organizării piețelor ramurii. Conținutul acestei discipline ar trebui să
includă întrebări privind limitele economice ale ramurii,
managementul și reglementarea, structura și organizarea pieței
ramurii, resursele de producție și eficiența dezvoltării ramurii.
Economia comunicațiilor studiază activitatea economică a
întreprinderilor ramurii cu scopul îmbunătățirii continue a
proceselor de producție bazate pe accelerarea progresului științific
și tehnologic, consolidarea compoziției și a calității pregătirii
cadrelor, rezolvarea problemelor ramurii cu cele mai mari rezultate
pentru societate la cel mai mic cost de resurse naturale, materiale,
de muncă și alte resurse de producție.

2.2. Direcții de dezvoltare științifică și tehnică a

telecomunicațiilor
Impactul progresului tehnico-științific asupra structurii
funcționale a producției se manifestă astfel:
1) schimbarea compoziției și a calității instrumentelor și
obiectelor de muncă;
2) modificarea resurselor de muncă;
3) consolidarea rolului resurselor informaționale.
Perspectivele diseminării rapide a tehnologiei informației sunt
direct legate de dezvoltarea rețelelor și tehnologiilor de comunicații.
Progresul tehnico-științific joacă un rol important în dezvoltarea
bazei materiale și tehnice a ramurii telecomunicațiilor. În plus,
informatizarea societății, a aparatului de stat, al autorităților
legislative și executive, informatizarea gestionării producției de
bunuri și servicii determină o creștere constantă a volumului de
informații și a cerințelor pentru viteza de transmitere a acesteia.
Telecomunicațiile reprezintă o industrie de înaltă tehnologie.
Toate realizările din domenii diferite sunt aplicate imediat
pentru a crea și a îmbunătăți rețelele de comunicații, ceea ce a
contribuit la apariția sistemelor și tehnologiilor noi de comunicare și
a oferit o satisfacție mai completă a diverselor consumatori de
servicii.

17
 Pentru identificarea legităților de dezvoltare a comunicațiilor
pe baza progresului științific și tehnic, sunt alocate perioade de timp
pentru care este caracteristică apariția unor servicii noi și a noilor
generații de tehnologii de comunicare ce definesc următoarea etapă
calitativ nouă în dezvoltarea telecomunicațiilor (tabelul 2.1).
Începutul fiecărei noi etape a progresului științific și tehnic se
maturizează în etapa precedentă. Prin urmare, separarea cronologică
într-o anumită măsură este întotdeauna condiționată. În ansamblu,
această separare reflectă modelul dezvoltării științifice și tehnice a
comunicării și convergența acesteia cu informatica.
Cronologia permite a urmări influența comunicării și a
informațiilor în dezvoltarea societății umane.

Tabelul 2.1. Etapele caracteristice ale dezvoltării comunicării

și informațiilor [4]
Etapa Perioada Mijloacele Liniile și Integrarea
de timp tehnice de rețelele de cu computer
comunicare comunicații

telegraf, linie de cablu a --

1830-
1 teletype, comunicării
1890
telefon telegrafice

linii de --
radio, comunicații
echipamente telefonice, 18
1890-
2 de formare a canale
1925
canalelor telegrafice sunt
utilizate într-un
canal telefonic

televiziune, linia radioreleu --

post de
1925-
3 radiodifuziune,
1955
telegraf pentru
abonați

18
 comutator linii optice, integrarea
semielectronic sisteme de microelectronicii,
cu divizare pe comunicații prin computerelor și
frecvență a satelit, cablu mijloacelor de
canalelor și transatlantic, comunicare
dirijarea rețele digitale
programată, integrate
1955-
4 modul de (RDI)
1975
transmisie
digital,
comunicare
prin fax,
videofon, e-
mail,
radiotelefon

comutator comunicații fuziunea

electronic radiotelefonice, computerelor și
controlat în o nouă generație comunicațiilor
timp cu control de sisteme
1975- digital, satelitare
5
1990 comutator
foton, poștă
vocală,
telecomunicații
mobile

multimedia, sisteme digitale, interacțiunea

comunicații linii din fibră rețelelor și
mobile prin optică și linii de tehnologiilor
1990-
6 satelit satelit, rețele de informaționale și
2005
servicii integrate de
(RSI), rețele telecomunicații
inteligente

19
 convertor comunicații infocomunicații
electronic de digitale prin
voce, utilizarea bandă largă,
ionosferei Internet mobil,
2005 – pentru transfer televiziune
7
2020 de informații, digitală, sisteme
nanotehnologii globale de
și biochipuri comunicații
de PC-uri
mobile

Fiecare etapă a dezvoltării comunicațiilor a fost însoțită de

apariția a noi tipuri de servicii de telecomunicații și informatică, a
sistemelor de telecomunicații, rețelelor, tehnologiilor de comunicații
și informatică.
Etapele prin care au trecut comunicațiile în dezvoltarea sa de
la începutul secolului al XIX-lea scad continuu în timp: dacă durata
primei etape a fost de 60 de ani, atunci cele ulterioare, respectiv 35,
30, 25, 15 ani.
Progresivitatea schimbării în etapele progresului științific și
tehnic în domeniul informaticii se caracterizează prin rate chiar mai
mari. Conform legii lui Moore, performanța calculatoarelor
personale (numărul de operații pe secundă) crește de 10 ori la
fiecare cinci ani.
Tehnologiile informaționale au evoluat în paralel cu
dezvoltarea capabilităților canalelor de comunicare (de la analogice
la canale digitale de mare viteză) și informatizarea generală a
societății. Rețelele de transmitere a informațiilor au făcut un salt
uriaș de-a lungul secolului: de la rețelele de telegraf și telefon la
rețelele de transmisie digitală integrată de toate tipurile de
informații (voce, date, video) [17].
Evoluția ulterioară a comunicațiilor va fi realizată în
următoarele direcții: creșterea vitezei de transfer a informațiilor
datorită capacităților crescânde ale liniilor de bandă largă și ale
canalelor optice; intelectualizarea rețelelor de transmitere a

20
informațiilor; reducerea costurilor și miniaturizarea mijloacelor
terminale, aplicarea tehnologiei wireless.
Astfel, tehnologiile și inovațiile de tele-infocomunicații
prezentate vor avea o influență decisivă asupra implementării unor
zone promițătoare de dezvoltare a informatizării (fig.2.2).

Fig.2.2. Tehnologiile și inovațiile pentru telecomunicații și comunicații

informaționale care afectează implementarea unor domenii
promițătoare de informatizare [5]

Direcția sistemică a dezvoltării comunicațiilor digitale se

caracterizează prin convergența tehnologiilor, sistemelor, rețelelor
și serviciilor, crearea rețelelor și sistemelor globale de comunicații,
oferind abonaților acces personal la rețelele de comunicații și
resursele informaționale oriunde în lume, comunicații mobile,
creșterea inteligenței rețelelor, sistemelor și terminalelor bazate pe
digitalizare și biocomputerizare, pe contentologia resurselor
informaționale.
În direcția tehnologică a dezvoltării comunicațiilor se
evidențiează: lărgirea benzii canalelor și accesul la rețelele cu o rată
de transfer de informații în continuă creștere, furnizarea de servicii
21
multimedia și multiservicii, a unei serii de servicii de toate tipurile
de informații (vorbire, date, video, content), integrarea diferitelor
rețele și terminale, inclusiv transferul unui PC și TV la terminalul
unic pentru abonații integrați, interactivitatea serviciilor pentru
clienți, calitatea înaltă a serviciilor corespunzând capacităților
consumatorilor, interactivitatea utilizatorului în timp real [18].
Direcția aplicată a dezvoltării comunicațiilor și a utilizării TIC
în activitatea economică se caracterizează printr-o creștere a
intelectului muncii și o nouă calitate a forțelor productive datorită
tehnologiilor înalte și transpunerii cunoștințelor în producție;
mobilitatea forței de muncă și migrația internațională, mediul de
afaceri virtual, managementul producției și vânzărilor,
diagnosticarea echipamentelor; globalizarea economiei, structurile
organizaționale de rețea. Printre factorii care au avut o influență
decisivă în dezvoltarea TIC se enumeră dezvoltarea industriei
microelectronice și a tehnicii de calcul, precum și succesele în
tehnologia fibrelor optice și sistemelor digitale, apariția canalelor în
bandă largă și comunicațiilor fără fir. Tehnologiile informaționale s-
au perfecționat în paralel cu dezvoltarea tehnologiilor de
comunicare, cu capacitățile tehnice ale canalelor de comunicare,
precum și cu computerizarea generală a societății.

22
 Întrebări de verificare:
1. La care domeniul al economiei se referă economia
telecomunicațiilor?
2. Construiți schema proceselor de convergență a economiei
telecomunicațiilor și informaticii cu teoria economică.
3. Ce indicatori se utilizează la evaluarea dezvoltării
economice a ramurii comunicațiilor?
4. Ce impact are natura convergentă a dezvoltării
comunicațiilor și informaticii?
5. Cum se manifestă impactul progresului tehnico-științific
asupra structurii funcționale a producției de comunicații?
6. Enumerați etapele caracteristice ale dezvoltării comunicării
și informațiilor.
7. Care sunt direcțiile de evoluție ulterioară a comunicațiilor
digitale?
8. Enumerați tehnologiile și inovațiile pentru comunicații care
afectează implementarea unor domenii promițătoare de
informatizare.
9. Prin ce se caracterizează natura aplicativă a dezvoltării
telecomunicațiilor și a utilizării TIC în activitatea economică?

23
 Tema 3. TENDINȚE DE DEZVOLTARE
A COMUNICAȚIILOR

Plan:
3.1. Proprietățile caracteristice de dezvoltare a comunicațiilor
digitale
3.2. Relațiile dintre dezvoltarea comunicațiilor informaționale
și tehnicii computerizate
3.3. Direcții și tipuri de convergență cu caracter
infocomunicațional

3.1. Proprietățile caracteristice de dezvoltare a

comunicațiilor digitale
Dezvoltarea comunicațiilor digitale are loc simultan în mai
multe direcții (fig.3.1).

Fig.3.1. Proprietăți caracteristice și direcții de dezvoltare

a comunicațiilor digitale [19]

24
 3.2. Relațiile dintre dezvoltarea comunicațiilor
informaționale și tehnicii computerizate [21]

3.3. Direcții și tipuri de convergență cu caracter

infocomunicațional
Dezvoltarea comunicațiilor și a informaticii se caracterizează
nu numai prin rate mari de schimbare generațională a mijloacelor
tehnice și topologiei rețelei, ci și de penetrare și fuziune reciprocă,
adică, convergență. Natura convergentă a dezvoltării comunicațiilor
și informaticii a condus nu numai la apariția industriei
infocomunicațiilor, în care rețelele, tehnologiile și serviciile se
îmbină, dar și la o creștere a convergenței activităților diferitelor

25
industrii, adâncirea proceselor organizatorice și economice
interdisciplinare în care tehnologiile de infocomunicații sunt
utilizate în producția de bunuri și servicii (fig.3.3).

Fig.3.3. Natura convergentă a dezvoltării economice [22]

Dezvoltării comunicațiilor informaționale îi sunt caracteristice

câteva tipuri de convergență (fig.3.4).
În primul rând, tehnologiile de telecomunicații și informații
s-au îmbinat într-un singur proces tehnologic, adică procesele de
comunicare au început să se desfășoare folosind calculatoare atât în
domeniul conexiunilor și al transmisiei datelor, cât și în sectorul
serviciilor.
În al doilea rând, convergența a unit rețele de informații și
telecomunicații bazate pe comutarea de pachete și protocolul IP,
transformându-le în canale și rețele multiservice. Pe de altă parte,
convergența a combinat activitățile diferitelor tipuri de comunicații:
fixe și mobile, oferind utilizatorilor acces în bandă largă wireless la
toate tipurile de rețele de comunicații și infocomunicații.
A treia direcție de convergență reprezintă serviciile. TIC
permit abonaților să ofere pachete de servicii unificate prin diferite
terminale sau diferite rețele de acces. De la funcțiile inerente
echipamentelor de rețea (apelarea în rețele de telefonie fixă,
redirecționarea apelurilor în rețelele GSM) și soluțiile specializate
pentru furnizarea unui set specific de serviciile (centre SMS în
rețelele mobile, softswitch-uri cu servicii VoIP pentru rețele IP
corporative) s-a trecut la platforma universală pentru furnizarea de
26
servicii în orice set (Parlay, Web-2.0). Particularitatea tehnologiei
Web-2.0 constă în faptul că pe baza internetului, a unui browser
Web în calitate de terminal pentru client și a multor site-uri Web,
clienții înșiși devin furnizori de servicii (distribuitori de informații
și a contentului).
În rețelele IP bazate pe o singură infrastructură de transport
put fi integrate toate tipurile de aplicații într-o singură platformă de
servicii cu un pachet de servicii.
În al patrulea rând, dezvoltarea rapidă a tehnologiilor și
rețelelor de infocomunicații de pretutindeni afectează economia și
societatea. Posibilitatea schimbului de informații economice în
formă electronică contribuie la răspândirea afacerilor electronice în
mediul virtual al internetului (cloud computing). Rețelele și
structurile de afaceri virtuale care decurg din topologiile globale de
infocomunicații, mobilitatea resurselor și globalizarea economiei
conduc la formarea pe Terra a unei piețe de muncă unice, a
capitalului, informațiilor (cunoștințelor), bunurilor și serviciilor.
Perspectivele dezvoltării comunicațiilor informaționale permit
integrarea treptată a structurilor administrative și de gestionare a
afacerilor din țară în infrastructura informațională globală - GII
(Global Information Infrastructure), care este baza tehnologică a
societății informaționale globale. Bazele GII sunt rețelele de
informații și comunicații: comunicații fixe și mobile, internetul,
accesul în bandă largă, un sistem global de comunicații prin satelit
care unește toate continentele de pe Pământ.
Natura convergentă a dezvoltării comunicațiilor
informaționale se manifestă prin crearea de rețele convergente
(NGN, IMS), servicii convergente (Triple Play - voce, date video,
Quad Play - voce, date, video, comunicații mobile), terminale
convergente (smartphone, gateway wireless, terminal multimod).
Acest lucru ajută la desemnarea serviciului (sfera de circulație) într-
un tip de activitate separat, la integrarea producătorilor de servicii
diverse, utilizând rețelele TIC și de comunicații în sectorul integrat
(ramură) al economiei, revizuirea politicilor de piață și organizarea
de afaceri integrate.

27
 Fig.3.4. Direcții și tipuri de convergență cu caracter
infocomunicațional [21]

Mediul convergent al activității de infocomunicații creează

condiții preliminare pentru includerea serviciilor suplimentare ale
altor sectoare ale economiei în pachetul de servicii de
infocomunicații (plăți electronice, telebancare, telemedicină) și
crearea de noi participanți pe piața infocomunicațiilor (furnizor de
content, furnizor de servicii, integrator de sistem). Natura

28
convergentă a dezvoltării infocomunicațiilor șterge limitele
industriilor, formând un sector integral în spațiul de infocomunicații
și schimbă rolul consumatorului în relațiile cu producătorii și alți
participanți pe piață.

Întrebări de verificare:
1. Enumerați direcțiile de dezvoltare ale informațiilor și
comunicațiilor.
2. Ce tendințe de dezvoltare a telecomunicațiilor de sistem
cunoașteți?
3. Enumerați tendințele tehnologice de dezvoltare a
telecomunicațiilor.
4. Enumerați tendințele aplicative de dezvoltare a
telecomunicațiilor.
5. Caracterizați relația dintre dezvoltarea comunicațiilor
informaționale și tehnica computerizată.
6. În ce constă convergența dezvoltării economice?
7. Cum se manifestă natura convergentă a dezvoltării
comunicațiilor informaționale?
8. Enumerați direcțiile și tipurile de convergență cu caracter
infocomunicațional.

29
 Tema 4. PARTICULARITĂȚILE ECONOMICE
ALE TELECOMUNICAȚIILOR

Alături de trăsăturile comune tuturor ramurilor de producție

materială, natura economică a telecomunicațiilor se caracterizează
prin particularități specifice care influențează economia, dirijarea și
exploatarea mijloacelor de TLC [11, 12] cum ar fi:
1) Producția de TLC spre deosebire de producția industrială
este imaterială. În procesul de producție lipsesc resursele și
materiile de bază care sunt purtătoarele materiale ale producției.
Costul de întrebuințare a producției în TLC este efectul util
consumarea căruia se efectuează pe parcursul procesului de
producție. Această particularitate este condiționată de faptul că
costul de întrebuințare este lipsit de proprietăți de marfă care după
ieșirea din sfera de producție trece în sfera circulației și devine
obiect de vânzare. Producția de TLC nu poate circula ca marfă. În
legătură cu acest efect util, spre deosebire de marfă, se consumă în
procesul de producție și este inseparabil de procesul de producție.
Consumul producției în procesul de producție se manifestă în
legături telefonice, radiodifuziune, TV.
2) Procesul de transmitere a informației este bilateral. Acesta
are loc între expeditorul și destinatarul informației. La procesul
transmiterii informației participă câteva întreprinderi. Fiecare
întreprindere efectuează transmiterea informației la o etapă anumită:
recepție (schimb de ieșire), tranzit (schimb de tranzit), livrare
(schimb de intrare). Necesitatea transmiterii informației poate
apărea între consumatori diferiți care se află în orice punct. De
aceea, este necesar a crea un sistem unic ce formează rețeaua de
TLC care leagă toate punctele populate din țară între ele. Rețeaua
constă din construcții lineare și întreprinderi legate între ele reciproc
pentru asigurarea procesului de transmitere a informației. Pentru
excluderea posibilității întreruperii procesului de transmitere a
informației rețeaua trebuie să fie stabilă și fiabilă.
De inseparabilitatea procesului de consum de procesul de
producere sunt strâns legate anumite particularități tehnice și

30
economice ale gospodăriilor TLC, inclusiv: particularitățile
construcției rețelelor de TLC și particularitățile procesului de
producere în întreprinderile de TLC.
3) Transmiterea informației devine posibilă când este adusă la
consumator, la locurile de producție, și anume, la întreprinderea de
TLC. De aceea, mijloacele de TLC trebuie să fie cât mai aproape de
consumator. Acest scop se atinge prin crearea rețelei punctelor de
TLC legate între ele (oficiilor poștale, punctelor de abonare etc.)
care se plăsează astfel, încât să corespundă plăsării surselor de
informație – întreprinderilor, organizațiilor, populației.
4) Cea mai importantă particularitate a procesului de
transmitere a informației este efectul de învingere a timpului și
spațiului geografic. Deplasarea în spațiul geografic este unica
schimbare specifică informației ca obiect de muncă. Orice altă
schimbare ar însemna schimbarea informației înseși și pierderea
costului ei de întrebuințare care ar aduce daune consumatorului.
Consumatorul acestui efect este cointeresat ca procesul de consum
să fie efectuat concomitent cu procesul de producere (convorbire
telefonică, poștă electronică, TV) sau cu viteza de trasmitere a
informației maximale. Deci, producția TLC se caracterizează prin
viteza de transmisie. Dacă această condiție nu se respectă, efectul
util al TLC pierde parțial sau total costul său de întrebuințare.
5) În procesul transmiterii informației cu ajutorul mijloacelor
de comunicații informația se convertează în semnale electrice, apoi
în etapa de recepție se efectuează conversia inversă a semnalelor în
imagine și sunet. De aceea, o cerință de bază în funcționarea
întreprinderilor de TLC este precizia de reproducere a informațiilor.
Consumatorul producției de TLC este lipsit de posibilitatea de a
înlocui producția de calitate proastă cum este mesajul distorsionat
sau încetinit cu o informație calitativă.
6) Întreprinderea creează producția care reflectă rezultatul
anume a acestei întreprinderi și nu efectul util ce se produce în
ramură în întregime. În același timp, realizarea producției și
achitarea serviciilor se efectuează la o singură întreprindere (de
regulă la înteprinderea ce primește mesajul de la transmițător). În

31
atare condiții, suma achitată nu poate aparține unei singure
întreprinderi, ci trebuie împărțită între întreprinderile participante la
proces. Aici sunt necesare prețuri nu numai la producția ramurii
(tarife), ci și la producția întreprinderii.
7) Procesul de producere a producției TLC se efctuează
neuniform în timp (în orele zilei și nopții, în toate lunile anului). Ca
să fie asigurată în aceste condiții viteza optimă de transmitere a
informației sunt necesare rezerve ale resurselor de producție
(capacitatea de producție a întreprinderii de TLC, inclusiv utilaj,
muncitori). Resursele suplimentare asigură viteza cerută în
perioadele de vârf și nu se utilizează pe deplin în perioadele de
scădere a intensității (fluxului) în rețelele de TLC. Această
particularitate mărește costul unității de produs și înrăutățește
utilizarea fondurilor de producție.
În aceste condiții specifice, întreprinderile trebuie să caute și
să găsească sursele de majorare a eficienței muncii, obținerii
rezultatelor maxime cu cheltuieli minime.

Întrebări de verificare:
1. Prin ce se deosebește costul de întrebuințare în
telecomunicații de costul de întrebuințare în industrie?
2. De ce este necesar a crea un sistem unic ce formează
rețeaua de TLC care leagă toate punctele populate din țară între ele?
3. Enumerați particularitățile construcției rețelelor de TLC și
particularitățile procesului de producere în întreprinderile de TLC.
4. Care este cea mai importantă particularitate a procesului de
transmitere a informației?
5. Care este cerința de bază în funcționarea întreprinderilor de
TLC?
6. De ce sunt necesare prețurile întreprinderilor și de tarife?
7. Care dintre particularități măresc costul unității de produs
și înrăutățesc utilizarea fondurilor de producție în TLC?

32
 Tema 5. SERVICII DE COMUNICAȚII
ȘI PLANIFICAREA LOR

Plan:
5.1. Servicii de comunicare: esență, metode de măsurare
5.2. Planificarea. Indicatorii de bază ai planificării

5.1. Servicii de comunicare: esență, metode de măsurare

Telecomunicațiile sunt o ramură independentă a producției
sociale și servește pentru a satisface nevoile de comunicare și
schimb de informații (bunuri, bani).
Serviciile de comunicații, în baza definiției naturii lor, pot fi
exprimate astfel:
a) sub formă de schimb - numărul de informații transmise
(mesaje);
b) sub formă de echipamente tehnice (canale) de comunicare
puse la dispoziția consumatorilor.
Particularitățile prestării serviciilor de comunicații, care
implică participarea mai multor organizații la transmiterea
informațiilor, mesajelor, necesită divizarea serviciilor de
comunicare în două grupuri:
1) servicii care reflectă întregul proces de plasare a
informațiilor de la expeditor la destinatar (servicii finalizate);
2) servicii care nu sunt finalizate și reflectă una dintre etapele
procesării: ieșire, intrare, tranzit.
Serviciile de comunicare sunt exprimate în măsurători
naturali.
Măsurătorul natural caracterizează numărul de servicii
prestate de organizația de comunicații în perioada corespunzătoare.
Întrucât la nivelul unei organizații separate de comunicații
serviciul are caracter neterminat, instrumentele de măsurare naturale
ale serviciilor organizațiilor de comunicații caracterizează numărul
de mesaje furnizate, de intrare, de tranzit, precum și numărul de
canale de comunicații deservite de o entitate economică. La nivelul
unui subsector separat, serviciul de comunicare este complet.

33
 Măsurătoarele naturale sunt importante pentru evaluarea
rezultatelor activității întreprinderii de comunicații și ale ramurii în
ansamblu. Pe baza acestora se efectuează calculul nivelului de
consum pe cap de locuitor, se determină numărul de angajați și
capacitatea de producție a echipamentelor, se calculează impozitele
pe venitul mediu, se elaborează standardele de muncă etc.
În același timp, măsurătorul natural are un dezavantaj
semnificativ. Pe baza acestuia este imposibil a evalua totalitatea
serviciilor furnizate de organizații, subsectoare și ramura
comunicațiilor.
Evaluarea generalizată a serviciilor de comunicații se
efectuează în baza măsurătorului de costuri.
Pentru a exprima costul serviciilor de comunicații, se aplică
tarifele (prețurile), care sunt formate ținând cont de regulile
economiei de piață și, în același timp, reflectă specificul producției
și consumului de servicii.

5.2. Planificarea. Indicatorii de bază ai planificării

O întreprindere obține rezultate înalte în condițiile lucrului
bine organizat în toate secțiile de producție. Un loc de frunte în
acest process îl ocupă planificarea.
La întreprinderi se folosesc două tipuri de planuri:
1) planul pe termen lung (business plan);
2) planificarea curentă.
Problemele social-economice și tehnice de importanță majoră
se rezolvă în baza planurilor de lungă durată care precizează
particularitățile de dezvoltare a întreprinderii pe toată perioada. În
cazul planificării curente, sarcinile de perspectivă se rezolvă
reieșind din condițiile concrete în procesul de producție în perioade
mai scurte: an, trimestru, lună.
Sarcinile de plan pot fi concretizate și măsurate când sunt
exprimate cu ajutorul indicatorilor cantitativi și cu valori numerice.
Indicatorii planului se caracterizează prin următoarele:
1) conținutul economic – cantitativi și calitativi;
2) forma de exprimare – naturali și valorici;

34
 3) metoda de utilizare în planificare – aprobați și calculați.
Indicatorii cantitativi în TLC se divizează în indicatori de
volum și indicatori de rețea. Indicatorii de volum caracterizează
volumul de lucru sau de producție. Indicatorii de rețea
caracterizează rețelele de comunicații, de întreprinderi, rețelele
punctelor de comunicații generale, de abonare și altele.
Indicatorii calitativi sunt: creșterea productivității muncii,
minimalizarea costului pe unitate de produs, avansarea calității de
deservire, creșterea rentabilității, creșterea eficienței economice a
utilajelor, creșterea eficienței economice a fondurilor fixe (sporirea
numărului de produse la fiecare leu cheltuit al fodurilor fixe,
termenul de recuperare a fondurilor fixe).
În forma lor naturală, indicatorii planurilor se utilizează în
cazul exprimării fizice a fenomenelor economice: numărul
serviciilor de comunicații de un tip dat, numărul sau puterea
utilajului și a mijloacelor de lucru de tipul dat, mărimea resurselor și
altele.
Indicatorii de valoare exprimă volumul cheltuielilor de muncă
socială pentru fabricarea produselor sau a mijloacelor de muncă.
Indicatorii de valoare se utilizează pentru generalizarea indicatorilor
naturali cu caracter divers. De exemplu, volumul producției, prețul
de cost pe unitate de produs, profitul, mijloacele fixe etc.
Un loc aparte în planificare le aparține indicatorilor de
eficiență economică. Indicatorii aceștia servesc drept criteriu la
evaluarea performanțelor economice ale întreprinderii, eficienței
tehnologiilor implementate, cheltuielilor unice.
Planul anual se aprobă pentru un număr restrâns al
indicatorilor, și anume:
1) dezvoltarea rețelei care include: creșterea numărului de
puncte de abonare, înlocuirea legăturilor prin fir cu legăturile prin
eter etc.;
2) volumul produselor și al veniturilor care include: volumul
produselor în exprimare monetară (veniturile tarifare);
3) fondul de retribuire a muncii;
4) profitul și rentabilitatea întreprinderii;

35
 5) fondurile fixe și implementarea capacităților noi de
producție.
În electronică, spre deosebire de TLC, planul de producție
determină:
1) nomenclatura și asortimentul;
2) volumul în expresie naturală și valorică;
3) indicatorii calității;
4) termenele de lansare a producției.
Producția totală a întreprinderei este clasificată pe tipuri de
produse și fazele de fabricație ale acestora.

Întrebări de verificare:
1. Enumerați formele de exprimare ale serviciilor de
telecomunicații.
2. Cum pot fi exprimate serviciile de telecomunicații?
3. Ce semnificație are măsurătorul natural și când se
utilizează acesta?
4. Când se utilizează măsurătorul valoric?
5. Ce tipuri de planuri cunoașteți?
6. Caracterizați indicatorii planului.
7. Ce caracterizează indicatorii de volum?
8. Enumerați indicatorii cantitativi și calitativi ai planului.
9. Enumerați indicatori pentru care se aprobă planul anual în
telecomunicații.
10. Enumerați indicatori pentru care se aprobă planul anual în
electronică.

36
 Tema 6. PLANIFICAREA FLUXULUI DE SCHIMB
ȘI A MIJLOACELOR DE COMUNICAȚII

Plan:
6.1. Planificarea fluxului de schimb
6.2. Planificarea mijloacelor de comunicații

6.1. Planificarea fluxului de schimb

Când se analizează elementele de bază ale planificării
serviciilor de comunicații trebuie ținut cont că calculul serviciilor de
schimb și prognoza echipamentelor tehnice de comunicație
(canalelor) pentru perioada planificată se realizează după diferite
metode.
Pentru organizațiile de comunicații deosebit de importantă
este prognoza obiectivă a unui schimb plătit de ieșire, adică numărul
de e-mailuri, mesaje telegrafice, apeluri telefonice la distanțe lungi
procesate în faza inițială a procesului de producție. Importanța
primordială a schimbului de ieșire plătit este explicată de faptul că
valoarea venitului din activitatea principală a organizației
corespunzătoare depinde de valoarea sa.
Planificarea schimbului de ieșire plătit se efectuează prin
două metode.
Prima metodă [12] reprezintă calculul numărului de plecări
plătite pentru un an planificat. Ea se bazează pe determinarea valorii
preconizate a schimbului de ieșire plătit în anul curent (Qcurent) și a
coeficientului mediu anual de modificare a schimbului (k) în
perioada planificată:
Qpl = Qcurent • k.

Calculul coeficientului mediu anual (k) se bazează pe

dinamica schimbului de ieșire plătit pentru tipul de serviciu
corespunzător pe ultimii trei ani și anul curent:

𝑘 𝑖 𝑖 𝑖 ,

37
 unde: i1, i2, i3 – rata de modificare a numărului de servicii
plătite de acest tip pentru perioada corespunzătoare:

𝑖 ,

unde: Qt – numărul serviciilor de ieșire plătite de un tip dat în

anul t; Qt-1 – numărul serviciilor de ieșire plătite în anul precedent.

Metoda a doua de calcul [12] a schimbului de ieșire plătit pe

perioada planificată se efectuează în baza nivelului de consum
𝑁 pe cap de locuitor și numărul de locuitori 𝑁
deserviți de întreprinderea de comunicații:

𝑄 𝑁 ∙𝑁

Cea mai dificilă în această tehnică este prognoza nivelului de

consum pe cap de locuitor al serviciilor de comunicații. Nivelul și
dinamica consumului serviciilor de comunicații sunt influențate de
mai mulți factori de mediu și factori intraramurali.
Factorii de mediu extern includ: abundența și densitatea
populației care locuiește pe teritoriul deservit, nivelul de dezvoltare
economică a regiunii, indicatorii de inflație și valoarea veniturilor
consumatorilor, activitatea de afaceri a populației, nivelul de
educație.
Factorii intraramurali au un impact semnificativ asupra
formării nivelului cererii și consumului serviciilor de comunicații.
Ei includ:
• calitatea serviciilor, calitatea deservirii;
• nivelul tarifelor pentru serviciile de comunicații;
• ritmul de dezvoltare a serviciilor de comunicare
interschimbabile. De exemplu, la serviciile interschimbabile se
referă scrisorile, telegramele, conversația telefonică la distanțe
lungi.

38
 Consumul pe cap de locuitor al serviciilor de comunicații de
un tip anumit pentru anul de planificare este redat de formula:

𝑁 . 𝑁 ∙𝐾 . . ∙𝐾 ,

unde: 𝑁 . – nivelul de consum planificat al serviciului

de tipul dat pe cap de locuitor;
𝐾 . . – coeficientul ce exprimă influența factorilor mediului
extern în perioada planificată;
𝑁 – nivelul de consum al serviciului de tipul dat pe cap de
locuitor în anul de bază;
𝐾 – coeficientul ce exprimă influența factorilor din ramură în
perioada de planificare.
Nivelul de consum pe locuitor al serviciilor în perioada de
bază este determinat prin împărțirea schimbului de ieșire plătit
pentru un anumit tip de serviciu (Qb) la populația anului de bază
(Nbază):
𝑁 .
ă
Gradul de influență a coeficienților asupra formării nivelului
de consum pe cap de locuitor al serviciilor de comunicații de
diferite tipuri este determinat în baza cercetărilor de marketing.
Valorile coeficienților pentru diverse tipuri de servicii de
comunicații nu sunt identice și depind de saturația pieței cu servicii
de acest tip, de competitivitatea acestora și de alți factori.
O prognoză mai obiectivă a schimbului de ieșire plătit poate fi
obținută prin studierea nivelurilor de consum pe diverse segmente
de piață. Principalele segmente de piață (consumatorii serviciilor de
comunicații) sunt populația și sectorul de afaceri, care, la rândul
său, include organizații bugetare și structuri comerciale.

6.2. Planificarea mijloacelor de comunicații

Calcularea echipamentelor tehnice de comunicație (canalelor)
pentru anul de planificare se realizează în condiții medii anuale.
Pentru aceasta, se stabilește numărul estimat de canale (seturi

39
telefonice, puncte radio, telefoane de plată etc.) la începutul
perioadei planificate (N1.01), apoi se stabilește, în conformitate cu
planul de dezvoltare a echipamentelor tehnice de comunicații, o
creștere a numărului de canale (∆Npl) în anul planificat, cu divizarea
pe trimestre. În baza acestor date se calculează numărul mediu anual
de canale pe an de planificare:

𝑁 𝑁 . ∆𝑁,

unde: ∆𝑁 este creșterea medie anuală a canalelor de

comunicații conform planului pentru anul viitor.
Implementarea sau discontarea mijloacelor tehnice se
calculează în felul următor:
∆𝑁 0,5∆𝑁 – când termenul de introducere nu se știe;
∆𝑁 ∑ ∆𝑁 ∙ – când mijloacele tehnice se introduc lunar.
Creșterea medie anuală a canalelor de comunicare este
determinată ținând cont de perioada de funcționare a acestora în
anul de planificare [8]:

3,5∆𝑛 2,5∆𝑛 1,5∆𝑛 0,5∆𝑛

∆𝑁 ,
4

unde: ∆𝑛 , ∆𝑛 , ∆𝑛 , ∆𝑛 – numărul de canale (echipamente

tehnice) care se pune în exploatare în trimestrul respectiv al anului
planificat.
Coeficienții numerici iau în considerație durată funcționării
canalelor.
Creșterea absolută a echipamentelor tehnice pentru anul
planificat se determină reieșind din următoarele:
 cererea pentru instalarea echipamentelor tehnice de tipul dat
(numărul de comenzi la începutul anului);
 rezerva capacităților de producție la începutul perioadei
planificate;
 implementarea planificată a capacităților noi de producție.
40
 Întrebări de verificare:
1. Ce metoade de calcul al fluxului de schimb cunoașteți?
2. Enumerați factorii mediului extern de care depinde nivelul
și dinamica consumului serviciilor de telecomunicații.
3. Enumerați factorii intraramurali care au impact asupra
formării nivelului cererii și consumului serviciilor de comunicații.
4. Cum se determină consumul pe cap de locuitor al
serviciilor de comunicații de un tip dat?
5. Cum se determină nivelul de consum pe locuitor al
serviciilor în perioada de bază?
6. Cum se calculează numărul mediu anual de canale pe anul
de planificare?
7. Enumerați indicatorii din care se determină creșterea
absolută a echipamentelor tehnice.

41
 Tema 7. RESURSE DE PRODUCȚIE
ÎN COMUNICAȚII ȘI UTILIZAREA LOR

Plan:
7.1. Mijloacele de muncă și structura lor
7.2. Componența activelor și resurselor de producție în
telecomunicații

7.1. Mijloacele de muncă și structura lor

În producția socială, pentru a crea bunuri și servicii sunt
utilizate diverse resurse: materiale, naturale, de muncă, financiare,
energetice. Resursele naturale asigură producția de bunuri și servicii
cu materii prime, iar activitatea vitală a tuturor oamenilor - cu
resurse energetice (gaz, combustibil, electricitate) și resurse naturale
de vindecare.
În pofida tehnologiilor moderne de înaltă performanță,
automatizarea proceselor de comutare și de mesagerie digitală,
automatizarea și mecanizarea muncii, resursele de muncă rămân
principalul factor în producerea serviciilor de telecomunicații [14].
Resursele de muncă sunt o formă de exprimare a resurselor
umane care ar putea participa la producția de bunuri și servicii și
constau din populația aptă de muncă, adolescenți care lucrează și
pensionari.
Particularitatea resurselor de muncă - muncitori cu abilități și
cunoștințe profesionale - constă în faptul că, pe de o parte, sunt
alături de resursele materiale, factorii dezvoltării economiei, iar pe
de altă parte, sunt persoane care nu doar creează, dar și consumă
bunuri materiale și servicii. Principala formă de angajare a
populației este munca în întreprinderi și organizații.
A doua componentă importantă a resurselor de producție este
capitalul.
În procesul de producție de transmitere a informațiilor
(telecomunicații, poștă, trafic de internet, content), agregarea și
furnizarea de servicii, împreună cu resursele de muncă sunt utilizate
resurse materiale, financiare și capital, care reprezintă capitalul

42
organizației. Capitalul caracterizează suma fondurilor investite în
activitățile economice ale organizațiilor de comunicații.
Principalele componente ale capitalului sunt: valoarea
proprietății, hârtiile de valoare, veniturile din bugetul de stat,
depozitele unor persoane juridice terțe și persoane fizice. Capitalul
unei întreprinderi (organizații) din orice domeniu de activitate este
alcătuit din două componente:
 mijloace de muncă – mașini, utilaje, construcții – cu
ajutorul cărora se efectuează transmiterea diferitor tipuri de
informație. Acestea sunt fondurile fixe;
 obiecte de muncă – materiale auxiliare diverse, scule etc.,
acestea fiind fonduri de circulație.
Fiecare întreprindere dispune de un fond statutar (patrimoniul
în exprimare valorică). Mijloacele de muncă și obiectele de muncă
reprezintă mijloacele de producție.
Mijloacele de muncă, participând la procesul de producție, își
păstrează forma sa naturală și transferă treptat valoarea lor în marfă
pe măsura uzurii.
Fondurile fixe se clasifică în fonduri productive și
neproductive.
Fondurile productive reprezintă mijloacele de muncă care
participă direct la procesul de transmitere a informației (emițătoare
teleradio, transmițătoare, mijloace de transport) sau asigură condiții
normale de funcționare (clădiri, inventar etc.).
Fondurile neproductive sunt obiecte sociale – clădiri și
patrimoniul instituțiilor de învățământ, cămine, cluburi etc.).
În fondurile fixe nu intră obiecte ce funcționează mai puțin de
un an, independent de prețul lor, obiectele cu preț redus (1000 lei
pentru unitate), independent de termenul lor de exploatare.
Mijloacele de muncă intră în categoria fondurilor fixe după ce
au fost implementate în procesul de producție, adică după ce au fost
plasate în bilanțul întreprinderii.
Utilajul care încă n-a fost montat sau care se află în montare
se evidențiează în bilanțul construcțiilor capitale și nu se consideră
fonduri fixe.
43
 În suma totală a fondurilor de producție în organizațiile de TC
fondurile fixe reprezintă 90-93% și numai 7-10% - mijloace de
circulație. Spre deosebire de ramura telecomunicațiilor, în industria
prelucrătoare mijloacele de circulație reprezintă peste 40%. Acest
fenomen se explică prin lipsa în procesul de producție în TC a
materiilor prime (există numai materiale auxiliare).
Structura FF a diferitelor subsectoare de comunicații nu este
aceeași și depinde de natura serviciilor furnizate, de caracteristicile
procesului tehnologic, de tipurile de servicii de comunicații, de
nivelul de mecanizare, de automatizare a proceselor de producție
etc. Deci, în telecomunicații, trei sferturi din FF constituie costul
mașinilor, echipamentelor și dispozitivelor de transmisie; în
comunicațiile radio, radiodifuziune și televiziune, aceste mijloace
reprezintă, de asemenea, peste 50% din costul total al acestor
subsectoare.
În serviciile poștale, peste 70% din costul FF sunt clădiri
industriale. O pondere nesemnificativă de utilaje și echipamente
(12,6%) în serviciile poștale se datorează nivelului redus de
automatizare și mecanizare a proceselor de producție.
În procesul de producție a ramurii comunicațiilor sunt
implicate diverse resurse de producție: instrumente și obiecte de
muncă, resurse de muncă și informații, resurse de numerotare și
spectru de frecvență radio.

7.2. Componența activelor și resurselor de producție în

telecomunicații
Pentru producerea (furnizarea) anumitor tipuri de servicii de
comunicații, cum ar fi comunicațiile radio, radiodifuziune,
televiziune, comunicațiile spațiale și comunicațiile mobile sunt
necesare resurse speciale: resurse de frecvență radio (RFR) și
resurse de numerotare. În timpul tranziției de la societatea
industrială la societatea informațională, resursele informaționale
devin din ce în ce mai importante: rețea, resurse de internet, mass-
media și resursele tehnicii de calcul.

44
 Componența activelor informaționale și de producție [14, 15]

Spre deosebire de activele fixe, capitalul circulant (obiectee

de muncă) este implicat și consumat pe parcursul unui ciclu de
producție și își transferă complet valoarea sa produsului
(serviciului) creat.

Resursa de numerotare trebuie înțeleasă ca un set sau o parte

din opțiunile de numerotare (denumiri digitale, alfabetice,
simbolice) care pot fi utilizate în rețelele de comunicare.
Resursele de numerotare a rețelei de telecomunicații unice a
Moldovei fac parte din resursa de numerotare a rețelei internaționale
de comunicații și constau în resursele de numerotare a rețelei de
comunicații telefonice, rețelei de comunicații telegrafice, rețelelor
de date, serviciilor telematice, codurilor de identificare a
internetului, precum și codurilor de identificare a serviciilor pentru
rețelele de comunicații, elementele lor și echipamentele terminale.
Reglementarea resursei de numerotare se referă exclusiv la
competența statului, ceea ce conferă organismului autorizat
(ANRCETI) dreptul de a schimba, retrage integral sau parțial
resursa de numerotare alocată operatorului, monitorizează utilizarea
de către operatorii de telecomunicații a resursei de numerotare
alocate acestora prin procedura stabilită pentru utilizarea resursei de
numerotare a unei rețele de telecomunicații unice.

45
 Resursa de frecvență radio / spectrul de frecvențe radio
(SFR) este una dintre cele mai importante resurse naturale de stat
disponibile pentru întreaga societate. Alături de alte resurse de
producție, SFR este implicat în procesul de producție de furnizare
de servicii de informare și comunicare, asigurând funcționarea
rețelelor de comunicații tehnologice, precum și a instrumentelor
astronomice și meteorologice, electrocasnice, electronice etc.
Conform Regulamentului Radio al Uniunii Telecomunicațiilor
Internaționale, spectrul de frecvențe radio reprezintă o combinație
de frecvențe curente și potențial posibile de frecvențe în intervalul
de la 9 kHz până la 3000 GHz, alocate de organele guvernamentale
pentru funcționarea echipamentelor electronice într-un anumit
teritoriu care îndeplinește cerințele internaționale, ținând cont de
următoarele: gama de frecvență, lățimea spectrului ocupat,
tehnologiile utilizate, perioada de valabilitate a permisiunii de
utilizare a resursei specificate.
Reglementarea SFR în R. Moldova se efectuează de Instituția
Publică “Serviciul Naţional de Management al
Frecvenţelor Radio” care analizează oportunitatea și
asigură funcționarea eficientă a frecvenţelor/canalelor radio
pentru dezvoltarea serviciilor de televiziune, radiodifuziune,
radiocomunicaţii fixe și mobile pe teritoriul Republicii
Moldova.
Dezvoltarea comunicațiilor și radiodifuziunii, a
comunicațiilor mobile și a accesului în bandă largă fără fir la
internet și la resurse informaționale și, în final, creșterea nivelului
de cultură, economie și apărare a țării noastre depind în mare
măsură de eficiența utilizării SFR.

46
 Întrebări de verificare:
1. Care este factorul principal în producerea serviciilor de
telecomunicații?
2. Ce reprezintă capitalul în organizațiile de telecomunicații?
3. Care este componența mijloacelor de producție?
4. Ce structură este caracteristică pentru fondurile de
producție în organizațiile de TLC?
5. Care este componența au activelor informaționale și de
producție?
6. Cum se consumă activele fixe și circulante în
telecomunicații?
7. Ce reprezintă resursa de numerotare?
8. Ce reprezintă resursa de frecvențe radio?
9. Ce organ reglementează SFR?

47
 Tema 8. CARACTERISTICA ECONOMICĂ
A FONDURILOR FIXE. INDICII DE UTILIZARE
A FONDURILOR FIXE

Plan:
8.1. Componența fondurilor fixe
8.2. Indicii de utilizare a FF
8.3. Estimarea fondurilor fixe

8.1. Componența fondurilor fixe

Compoziția capitalului fix (active fixe) diferă după destinație,
durata de viață, capacitatea de producție și alte caracteristici. În
componența mijloacelor de telecomunicații, în conformitate cu
clasificarea standard, mijloacele fixe se disting în funcție de tipul de
comunicații:
1. Clădiri;
2. Echipamente și dispozitive de transmisie;
3. Mașini și utilaje;
4. Mijloace de transport;
5. Inventarul gospodăresc și de producție etc.

Clădirile includ toate încăperile al căror scop este de a

asigura condiții normale de muncă și îndeplinirea lucrărilor, precum
și încăperile utilizate pentru a deservi procesul de producție. Grupul
de structuri și dispozitive de transmisie include analizarea
telefonică, liniile de comunicație cu fibră optică, piloanele pe care
sunt montate antene de transmisie și recepție, dispozitivele de
alimentare cu antene.
Mașinile și echipamentele de lucru combină echipamentele
stațiilor din toate organizațiile de comunicare și toate tipurile de
mașini de lucru și mașini-unelte. Acestea includ echipamente de
postprocesare, echipamente de comutare a centralelor telefonice,
sisteme de transmisie, calculatoare și alte mijloace de automatizare
și mecanizare ale proceselor de producție.

48
 Mijloacele de transport includ toate tipurile de transport
disponibile pentru organizații: mijloace de transportare a poștei
(vagoane poștale, autovehicule, electrocare etc.), echipamente
mobile speciale pentru construcția, repararea și întreținerea
mijloacelor și instalațiilor de comunicare.
Inventarul de producție și gospodăresc și alte tipuri de capital
fix includ elementele care servesc la facilitarea operațiunilor de
producție în timpul lucrului și nu fac parte din nici un alt obiect de
capital fix. Acest grup include instrumente de măsurare și reglare,
care sunt mijloace tehnice pentru măsurarea parametrilor tractelor
de transmitere a mesajelor, atenuării încărcăturii și altor scopuri
asociate cu punerea în aplicare a regulilor pentru funcționarea
tehnică a echipamentelor și instalațiilor de comunicare.
În componența activelor fixe se evidențiează părți active și
pasive. Partea activă este formată din active fixe cu ajutorul cărora
informațiile sunt procesate și transmise direct, adică are loc
impactul direct asupra obiectului muncii.
Partea activă a capitalului fix include mașini și echipamente,
dispozitive de transmisie și vehicule pentru transportări poștale.
Partea pasivă include capitalul fix, care creează condiții necesare
pentru desfășurarea normală a procesului de producție și nu
afectează în mod direct volumul serviciilor create, adică: clădiri,
construcții și alte tipuri de capital fix. Îmbunătățirea structurii
tehnologice a mijloacelor de muncă ar trebui orientată spre creșterea
părții sale active.

8.2. Indicii de utilizare a FF

Rezervele în construcții, întreprinderi și sistemele de TLC
trebuie să fie justificate economic. În caz contrar are loc
imobilizarea cheltuielilor capitale, prelungirea termenelor de
recuperare, diminuarea eficienței cheltuielilor de muncă. Creșterea
volumului de producție datorită îmbunătățirii utilizării FF conduce
la economisirea cheltuielilor de producție.
Avansarea productivității mijloacelor de TLC diminuează
valoarea amortizației care revine la o unitate de produs.

49
 Îmbunătățirea utilizării FF se efectuează pentru următoarele
scopuri:
1) satisfacerea mai amplă a necesităților întreprinderilor și
populației în servicii de TLC;
2) prevenirea uzurii morale a FF ca rezultat al perioadei
îndelungate de introducere a utilajului în exploatare;
3) ridicarea calității serviciilor de TLC;
4) reducerea termenelor de recuperare a investițiilor;
5) avansarea profitului și rentabilității întreprinderii.
Pentru estimarea FF există un sistem de indicatori. Acești
indicatori caracterizează nivelul de utilizare a fondurilor și
interdependența lor de alți indicatori economici.
Sistemul îmbină indicatorii valorici și naturali.
Indicatorii tehnico-economici naturali sunt folosiți pentru a
evalua utilizarea anumitor tipuri de echipamente sau dezvoltarea
capacităților de producție. Indicatorii tehnico-economici naturali
caracterizează utilizarea echipamentului în timp, putere și volumul
muncii.
Indicatorii valorici servesc pentru estimarea generală a
nivelului de utilizare a FF la întreprindere.
Indicatorul valoric de bază este rentabilitatea FF sau nivelul
de utilizare a FF care se exprimă prin volumul producției în bani la
un leu al FF [9]:
𝑄
𝑅 𝑘 ,
𝐹
unde: F – costul FF; Q – volumul producției în lei.
În unele cazuri, pentru analiza economică se utilizează
indicatorul unvers care exprimă volumul FF la un leu de producție –
capacitatea de fonduri specifică:
1 1 𝐹
𝑎 .
𝑅 𝑘 𝑄
Nivelul de utilizare a FF poate fi exprimat prin înzestrarea
muncii cu fonduri. Ea reprezintă valoarea FF ce revine unui
50
muncitor. Înzestrarea muncii cu fonduri se determină prin raportarea
costului mediu anual al FF la numărul mediu al lucrătorilor de bază:

𝓋 ,

unde: F – costul mediu anual al FF; Lb – numărul mediu al

lucrătorilor de bază.
Estimarea utilizării tipurilor anumite ale utilajelor se
efectuează în baza indicatorilor naturali, cum ar fi [3, 10]:
a) Indicatorul de utilizare a utilajului în timp – factorul de
utilizare extensivă. Acesta se determină prin raportarea timpului de
lucru de facto la timpul de lucru planificat:
𝑘 .
b) Gradul de utilizare intensivă a utilajului care exprimă
utilizarea productivă a sistemelor de TLC. Cu cât mai bine
funcționează utilajul, cu atât mai multă informație poate fi tranmisă
și cu atât mai puțin utilaj este necesar pentru deservirea populației.
Gradul de utilizare intensivă a utilajului se calculează ca raportul
dintre volumul de lucru îndeplinit de facto într-o unitate de timp, cu
ajutorul acestui tip de utilaj, și volumul de lucru conform planului:
𝑃
𝑘 ,
𝑃
unde: Pf – volumul real de servicii (operațiuni) îndeplinit de
fapt cu ajutorul acestui utilaj;
Ppl – volumul planificat de servicii, 𝑃 𝑇 ∙ 𝑁 , unde Np -
norma productivității utilajului într-o unitate de timp.
c) Coeficientul integral care reflectă nivelul de utilizare a
echipamentelor în funcție de volumul de muncă:

𝑘 𝑘 ∙𝑘 .

d) Coeficientul de implicare a echipamentelor care se

caracterizează prin raportul dintre numărul de echipamente ce
funcționează efectiv (mașini) la numărul stabilit:

51
 𝑀
𝑘 .
𝑀
e) Gradul de implicare a liniilor de comunicații (aeriene,
radiorelee, prin cablu) care se caracterizează prin coeficientul
densității canalelor de comunicații în rețelele fizice:
∑ ∙ ∙
𝑘 ∑
,
∙
unde: Li – lungimea rețelei de comunicații;
ki – numărul de rețele;
Ni – numărul de canale telefonice;
i – tipul structurilor liniare.
Analiza factorilor de utilizare a echipamentelor în funcție de
capacitate, volumul de lucru trebuie efectuată ținând cont de natura
neuniformă a sarcinii, asigurând necesitatea rezervelor de producție.
Analiza indicatorilor tehnici și economici naturali permite
identificarea rezervelor și elaborarea măsurilor menite să
îmbunătățească eficiența utilizării anumitor tipuri de echipamente,
mașini, sisteme de comunicații.
Îmbunătățirea utilizării FF poate fi obținută prin următorii
factori:
1) construirea rațională a rețelelor de comunicații;
2) implementarea sistemelor efective multicanale de TC,
sistemelor de dirijare automată, digitalizarea rețelelor;
3) implementarea tehnologiilor noi;
4) ridicarea profesionalismului angajaților;
5) creșterea motivației muncii;
6) implementarea mijloacelor de TLC moderne și lichidarea
celor vechi;
7) respectarea regulilor de exploatare tehnică, înlăturarea
staționării neproductive a mijloacelor de TLC, respectarea
termenelor de reparații, modernizarea FF.
FF în TLC se caracterizează prin gradul mai înalt de uzură
decât în industrie. În structura fondurilor de producție în TLC este
foarte mare ponderea construcțiilor (până la 65%). Ele sunt foarte
costisitoare și se răscumpără foarte greu.

52
 Într-o economie de piață, una dintre cele mai importante
condiții pentru îmbunătățirea utilizării capitalului propriu este
transformarea proprietății, privatizarea organizațiilor de
comunicații.
Modificarea formelor de proprietate prevede drepturi mai
largi, independența financiară a entității de afaceri, permițând
reconstrucția mai intensă, reechiparea instalațiilor de comunicare
bazate pe progresul științific și tehnologic. Un factor important în
creșterea eficienței utilizării FF este extinderea pieței serviciilor de
comunicații care permite utilizarea mai rațională a echipamentelor
în ceea ce privește capacitatea și volumul de muncă.

8.3. Estimarea fondurilor fixe

FF se planifică și se evidențiează în formă naturală și valorică.
Un indicator natural caracterizează numărul de echipamente de un
anumit tip, dimensiunea, capacitatea de producție corespunzătoare a
echipamentului. Pe baza indicatorilor naturali se realizează
planificarea intrării și eliminării mijloacelor fixe, se calculează
personalul necesar pentru întreținerea acestora. Pentru determinarea
volumului total și a structurei FF, pentru planificarea reproducerii
FF și pentru calculul amortizației se aplică estimarea valorică
(bănească) a FF.
Sunt cunoscute următoarele metode de estimare a FF.:
1. După valoarea inițială totală;
2. După valoarea inițială totală cu scăderea costului uzurii;
3. După valoarea totală de restabilire (de reconstrucție);
4. După valoarea de restabilire cu scăderea costului uzurii.
1) Valoarea inițială totală include suma cheltuielilor pentru
construire, cumpărare, inclusiv transportul până la destinație, și
montarea la locul exploatării. Aceasta se determină după prețurile la
momentul procurării sau dării în exploatare. Obiectele de același tip
construite sau cumpărate în diferite condiții și perioade, evaluate
după aceeași metodă de estimare, sunt evidențiate cu diferite
costuri.

53
 2) Valoarea inițială totală cu scăderea costului uzurii (costul
rezidual în estimare inițială) este costul total inițial minus suma
amortizării stabilite destinate pentru renovarea FF.
3) Valoarea totală de restabilire a FF reprezintă cheltuielile
necesare pentru reproducerea (construcția, achiziția) FF, indiferent
de perioada în care ele au fost puse în funcțiune. Valoarea totală de
restabilire este determinată, de regulă, prin metoda de reevalure a
acestora, luând în considerare prețurile curente.
4) Valoarea de restabilire cu scăderea costului uzurii este
valoarea totală de restabilire, cu scăderea costului uzurii (cel mai
des utilizată):
𝐹 ,. . =𝐹 ∗. . 𝐹î.∗ . 𝐶 . . 𝐴 𝐹 ∗ ,

unde: 𝐹 ∗. . și 𝐹î.∗ . - FF cu scăderea uzurii la sfârșitul și

începutul anului respectiv; Cr.c. - costul reparațiilor capitale; A -
amortizare; 𝐹 ∗ - decontarea din sold (din costul rizidual).
Bilanțul FF după cheltuielile totale este dat de formula:

𝐹. . 𝐹î. . 𝐹 . 𝐹 ,

unde: Fs.a. și Fî.a. sunt FF la sfârșitul anului și începutul anului

respectiv; Fint. și Fdecont – fondurile introduse și decontate respectiv
(scoase din producție).
Pe baza valorii fondurilor introduse și eliminate se calculează
coeficientul de renovare Kren. și coeficientul de decontare Kdecont ale
fondurilor de producție:

𝐹 . 𝐹
𝐾 ; 𝐾 .
𝐹. . 𝐹î. .
Valoarea medie anuală a fondurilor de producție 𝐹 este dată
de formula:

î. . . .
. . .
𝐹 ,

54
 unde: F1.04, F1.07, F1.10 – valoarea fondurilor la începutul lunii
respective.
Fondurile de producție sunt în mișcare permanentă: o parte se
uzează și se scoate din exploatare, alta se introduce în producție.
Costul inițial al obiectelor diferite s-a determinat în perioade diferite
după prețuri diferite, iar suma fondurilor fixe în bilanțul
întreprinderii are un caracter mixt.
Acest fapt complică evidențierea și planificarea fondurilor
fixe, calculul amortizației și a costului unității de produs. De aceea,
în organizațiile de comunicații se efectuează periodic inventarierea
generală, când se calculează valoarea fondurilor fixe, nivelul lor de
uzură după valoarea costului de restabilire.
În organizațiile de comunicații, FF se caracterizează printr-o
pondere mai mare a construcțiilor și utilajelor comparativ cu FF din
industrie (aproape de 2 ori). Aceasta se explică prin volumul foarte
mare de linii de transmisie cu preț mare.
Pe parcursul exploatării FF se uzează fizic și moral.
Uzura fizică înseamnă pierderea treptată de către fondurile de
producție a proprietăților naturale. Uzura fizică poate fi de două
feluri:
1) uzura în urma utilizării FF în procesul de producție;
2) uzura în urma acțiunii factorilor climaterici.
Gradul de uzură a FF în procesul de exploatare depinde de
factorii următori:
a) gradul de utilizare a FF în procesul tehnologic care
depinde de numărul de schimburi și orelor de lucru pe zi, de
intensitatea lucrului etc.;
b) calitatea FF ce depinde de performanțele tehnice ale FF,
de calitatea construcțiilor și utilajelor;
c) particularitățile proceselor tehnologice și gradul de
protecție a FF de influența factorilor exteriori (coroziune, umezeală,
aer suprauscat, prezența vaporilor agresivi);
d) calitatea deservirii utilajelor (curățarea, vopsirea,
reparații, profilaxie);
e) calitatea personalului tehnic.

55
 Uzura fizică a FF este neuniformă – mai intensă la început și
spre sfârșit și mai lentă în perioada de mijloc în cadrul exploatării.
Uzura se micșorează în funcție de densitatea reparațiilor și
modernizarea FF.
Uzura FF se apreciează în exprimarea valorică și procentuală.
Gradul de uzură poate fi determinat prin cercetarea vizuală a stării
tehnice a obiectului, după termenul de exploatare sau după volumul
lucrărilor efectuate.
Uzura FF după termenele de exploatare (sau după volumul de
lucru) se calculează astfel:

𝑇
𝑈 ∙ 100%,
𝑇
unde: U – uzura FF; Tf – termenul de exploatare de facto, Tn –
termenul de exploatare normativ. Aprecierea uzurii conform
termenului de exploatare poate fi efectuată în cazuri de exploatare a
obiectelor în condiții normale. Uzura obiectelor care s-au aflat la
conservare un timp îndelungat se efectuează în baza raporturilor de
expertiză și este dată de formula:

𝑈 ,

unde: Tr – termenul rezidual al exploatării obiectului

determinat de experți.
Uzura morală caracterizează necorespunderea echipamentelor,
utilajelor, mecanismelor cerințelor progresului tehnico-științific.
Uzura morală este starea când mijloacele tehnice devin ineficiente
economic înainte de uzura lor fizică, fiind depășite tehnic.
Pentru calculul gradului de uzură morală trebuie estimat de
câte ori puterea lor (sau productivitatea) este mai mică decât puterea
sau productivitatea mașinilor și mijloacelor de TLC noi și de câte
ori costul lor de restabilire este mai mic decât costul utilajului nou.
Pentru estimarea stării tehnice a FF se utilizează coeficientul de
renovare Kren.

56
Întrebîri de verificare:
1. Enumerați componentele de bază ale FF.
2. Din ce este formată partea activă a FF?
3. Caracterizați partea pasivă a FF.
4. De ce este necesară îmbunătățirea utilizării FF?
5. Enumerați indicatorii valorici ai FF.
6. Enumerați indicatorii naturali ai FF.
7. Prin ce factori poate fi îmbunătățită utilizarea FF?
8. Cum înțelegeți gradul de utilizare extensivă a FF?
9. Cum înțelegeți gradul de utilizare intensivă a FF?
10. Enumerați metode de estimare a FF, caracterizați-le.
11. Ce reprezintă coeficientul de renovare a FF?
12. Ce reprezintă uzura fizică a FF?
13. Ce reprezintă uzura morală a FF?

57
 Tema 9. EFICIENȚA ECONOMICĂ A MODERNIZĂRII
ȘI A REPARAȚIILOR CAPITALE

Plan:
9.1. Reparații capitale și reparații curente
9.2. Amortizarea FF

9.1. Reparații capitale și reparații curente

Într-o economie de piață, eficiența utilizării mijloacelor fixe
este un factor important pentru creșterea rezultatelor finale ale
activităților organizațiilor de comunicații și, mai ales, a profitului și
a rentabilității. Eficiența utilizării mijloacelor fixe este determinată
în baza indicatorilor naturali și valorici.
Organizarea corectă a reparațiilor și modernizarea la timp a
FF le protejează de uzură înainte de termen, previne staționările
imprevizibile ale mijloacelor de comunicații, asigură dezvoltarea
normală a procesului de transmitere a informației.
Organizarea reparațiilor în întreprinderile de comunicații
prevede reparațiile capitale și curente, cât și întreținerea curentă a
mijloacelor de comunicații.
În cazul reparațiilor capitale se efectuează înlocuirea sau
restabilirea blocurilor uzate ale utilajelor. În acest caz, de regulă, se
efectuează demontarea, curățarea și revizia deplină a utilajelor.
Pe parcursul reparațiilor curente se îndeplinesc lucrările mai
simple pentru prevenirea avariilor și staționării utilajului.
Întreținerea curentă prevede deservirea tehnică a utilajelor zi
de zi.
După reparațiile capitale utilajul trebuie să corespundă
acelorași cerințe ca și utilajul nou. Reparațiile capitale ale FF se
efectuează din contul fondului de amortizare, reparațiile curente și
întreținerea utilajului și construcțiilor – din cheltuielile curente de
exploatare conform devizului cheltuielilor de producție.
Calitatea de lucru a rețelelor de telecomunicații depinde în
mare măsură de modernizare. Modernizarea poate fi complexă și
parțială.

58
 În cazul modernizării complexe parametrii utilajului se aduc
la nivelul tehnicii contemporane.
În cazul modernizării parțiale se îmbunătățesc parametrii de
bază ai utilajului.
Eficiența economică a modernizării utilajului se estimează
prin comparația diferenței dintre cheltuielile de exploatare până la
modernizare și după modernizare, cu suma cheltuielilor pentru
modernizare.
Raportul dintre suma cheltuielilor pentru modernizare și
diferența cheltuielilor de exploatare anuale reprezintă termenul de
recuperare a cheltuielilor.
La calculul eficienței modernizării trebuie să se țină cont de
diferența în termenele de exploatare și productivitatea utilajului
vechi, modernizat și utilajul nou.
Cheltuielile de modernizare în gospodăriile de comunicații se
recuparează în 2 ani. Eficiența modernizării utilajului se calculează
conform formulei [11]:

𝐸 𝑆/𝐶 𝐸𝐾 𝑆/𝐶 𝐸𝐾 ∙𝑄 ,

unde: Ea – eficiența economică sau economia anuală, lei; S/Cv

și S/Cn – costul unității de produs (preț de cost) a variantei vechi și
celei noi, respectiv; E – coeficientul normat al eficienței anuale; Kv
și Kn – cheltuielile capitale specifice în varianta veche și nouă,
respectiv (suma FF pe unitate de produs până la modernizarea și
după efectuarea modernizării).
Modernizarea complexă și parțială este finanțată din fondul
amortizării.

9.2. Amortizarea FF
Pentru restabilirea FF uzate se efectuează defălcări în fondul
de amortizare. Cota de amortizare reprezintă achitarea (stingerea)
costului FF pe măsura uzurii lor. Amortizarea se efectuează prin
transferul costului FF pe costul unității de produs conform normei
de amortizare stabilite.
59
 Amortizarea servește pentru reproducerea FF uzate în forma
lor naturală.
FF n-au nevoie de reproducere după fiecare ciclu de
producție, de aceea cotele de amortizare se acumulează și se
rezervează formând fondul de amortizare.
Restabilirea naturală a FF are loc pe parcursul construcțiilor
capitale și a reparațiilor capitale.
Fondul de amortizare se divizează în două părți: o parte este
destinată restabilirii FF, alta – pentru reparații și modernizarea
fondurilor. Cota de amortizare anuală se stabilește în mod planificat
și se exprimă în % din costul FF.

Calculul normelor de amortizare

𝑁 . ∙ 100% – norma de renovare;

∙

Frestab. – costul de restabilire; L – costul de lichidare; Ta –

termenul de amortizare.

𝑁 . . ∙ 100% – norma pentru reparațiile capitale

∙ .
pentru toată perioadă de amortizare;
M – costul modernizării pe toată perioadă de amortizare:

𝐹 𝐿
. 𝑅 𝑀
𝑁 𝑁 . 𝑁 . . ∙ 100%.
𝑇 ∙𝐹 .

60
 Tabelul 9.1. Normele de amortizare pentru mijloacele
de comunicații și utilaj [11], %
Norma
Norma pentru pentru
Grupele și tipurile FF totală repar. restabilirea
capitale deplină
Cabluri de TLC interurbane 4,0 1,5 2,5
Linii de TLC prin cablu ale 5,1 2,3 2,8
rețelelor urbane
Piloane de antenă radio din 10,8 3,4 7,4
lemn, antene, legăturile de
pământ
Piloane pentru antene de 3,1 1,3 1,8
emisie din metal
Utilajul comunicațiilor 9,9 4,0 5,9
poștale
tehnica de calcul 25 15 10
utilajul TV 10,6 1,9 8,7
cablurile optice 2,5 0,6 1,9
Amortizarea pentru restabilirea deplină a FF este orientată
parțial în fondul de dezvoltare a producției, restul pentru acoperirea
investițiilor capitale centralizate.
Întrebări de verificare:
1. Ce reprezintă reparațiile capitale și reparațiile curente?
2. Prin ce se deosebește modernizarea complexă de cea
parțială?
3. Cum se determină eficiența modernizării utilajelor?
4. La ce servește amortizarea FF?
5. Ce reprezintă norma de renovare?
6. De ce depinde norma de amortizare și în ce unități se
exprimă?
7. Din care fond face parte amortizarea pentru restabilirea
deplină a FF?

61
 Tema 10. COMPONENȚA MIJLOACELOR
DE CIRCULAȚIE A ÎNTREPRINDERII DE TLC:
ESENȚA, EFICIENȚA UTILIZĂRII

Plan:
10.1. Caracteristica mijloacelor de circulație
10.2. Normarea fondurilor de circulație la întreprinderile de
TLC
10.3. Planificarea și organizarea logisticii (aprovizionării
tehnico-materiale) în gospodăriile de TLC

10.1. Caracteristica mijloacelor de circulație

Mijloacele de circulație (fondul de rulment) ale
telecomunicațiilor reprezintă resurse financiare investite în
producția de servicii de comunicare și informare, utilizarea cărora
se realizează într-un ciclu de producție sau într-o perioadă
calendaristică scurtă.
În funcție de participarea la procesul de creare a serviciilor de
TLC, fondul de rulment este împărțit în active de producție rotative
(fonduri circulante) și fonduri de circulație. Fondurile de circulație
sunt direct legate de procesul de producție (creare) a serviciilor.
Acestea includ stocuri de materiale auxiliare, piese de schimb
pentru întreținerea și repararea de rutină a echipamentelor,
combustibil, articole de uzură rapidă și preț redus, ambalaj,
materiale de construcții, de montare și de reparații.
Articolele de uzură rapidă și preț redus sunt: inventarul
gospodăresc, instrumentele, aparatura, salopetele (uniforme de
lucru) și alte obiecte cu preț de până la 6000 lei pentru o unitate sau
termen de exploatare mai scurt decât un an, indiferent de preț.
Obiecte de uzură rapidă și preț redus după destinație sunt FF, însă
pentru simplificarea proceselor de finanțare și evidență se includ în
fondurile de circulație.
Fondurile circulante includ mijloacele valorice ale
organizațiilor, investițiile financiare pe termen scurt (hârtii de
valoare), mijloace investite în produsele finite din activitățile non-

62
profil, uniforme în depozite, rezerve de materiale în secțiile de
aprovizionare, rezerve de producție gata în ateliere și secțiile
auxiliare, creanțe etc.
Capitalul circulant al organizațiilor de telecomunicații este
format și completat din contul fondurilor proprii (capital statutar,
fonduri speciale, profituri) și fondurilor împrumutate (împrumuturi
bancare, datorii etc.). Prin urmare, în capitalul de lucru al
comunicațiilor, în funcție de tipul de active al componentelor sale,
se disting cinci grupuri: rezerve, investiții financiare pe termen
scurt, fonduri (mijloace bănești) în instituțiile de credit și casieria
organizației, creanțe și alte active curente.
Mijloacele de circulație reprezintă aproximativ 7…9% din
costul total al activelor de producție, iar în industrie acestea
constituie mai mult de 30-40%. Această diferență în structura
activelor de producție se explică prin caracteristicile economice ale
produselor de comunicații, la crearea cărora nu este nevoie de
materie primă, din care face parte componenta fondurilor de
circulație din industrie. Mijloacele de circulație ale organizațiilor de
comunicații includ fondurile de circulație și fondurile circulante.
Durata de viață a fondurilor de circulație este mai mică de un an.
În forma lor naturală, elementele fondurilor de circulație
participă la procesul de producție, consumându-se în întregime în
fiecare ciclu de producție și, de regulă, pierd forma lor naturală.
În întreprinderile de TLC fondurile de circulație se află în
procesul de producție sau în rezervele de producție. În activitatea de
bază a întreprinderilor de TLC fondurile de circulație nu iau parte
sub forma materialelor de bază și nu sunt obiecte de muncă.
Materialele auxiliare sub forma materialelor de exploatare,
participând la activitățile de bază, transferă în întregime costul său
în marfă (servicii).
Materialele pentru construcții participă la procesele de
construcții și reparații sub forma producției nefinisate. În aceeași
formă, fondurile de circulație participă la procesele de producție ale
atelierilor și altor gospodării auxiliare afiliate întreprinderilor de
TLC.

63
 Fondurile de circulație traversează următoarele etape de
rotație:
1) forma valorică (bani);
2) forma de rezerve materiale pentru exploatare;
3) rezervele se consumă în procesul de exploatare și obțin
forma cheltuielilor de exploatare;
4) mijloacele de circulație din nou obțin forma valorică.
În legătura cu faptul că în TLC procesul de consum este
inseparabil de procesul de producție, circulația mijloacelor ocolește
producția gata.
În întreprinderile de TLC, fondurile de circulație reprezintă
88,6% din mijloacele de circulație și includ materiale și
combustibil, piese de rezervă și obiecte de uzură rapidă și preț
redus.
Restul (11,4%) reprezintă fondurile circulante.
Materialele și piesele de schimb au o pondere mare în centrele
tehnice de exploatare, în magistralele de cabluri și linii radiorelee,
în rețelele urbane de radiodifuziune. Aici materialele se cheltuiesc
pentru exploatare și reparații. Aproximativ 70% din costul pieselor
de schimb le aparțin componentelor electronice și blocurilor pentru
tehnica computerizată.
Cea mai mare pondere a obiectelor cu uzură rapidă și preț
redus în componența mijloacelor de circulație are loc în următoarele
cazuri:
a) la întreprinderile poștale datorită inventarului gospodăresc
și de producție, precum și hainelor de lucru;
b) la întreprinderile de transportare a poștei datorită
inventarului, hainelor de lucru, lenjerie;
c) în rețele telefonice urbane datorită aparatelor telefonice.
Din 11,4% ale fondurilor circulante cea mai mare pondere de
8,5% o constituie mărfurile din secțiile de aprovizionare, 1% -
rezervele hainelor de lucru în întreprinderile de TLC, 0,8% -
produsele în întreprinderile de TLC, 0,5% - producția gata în
întreprinderile auxiliare și ateliere, 0,4% - producția nefinisată,
0,2% - cheltuielile perioadelor viitoare. La întreprinderile de TLC,

64
în afara întreprinderilor poștale și centrelor raionale, fondurile
circulante constituie de la 0,3% până la 5% din suma totală a
mijloacelor de circulație.

10.2. Normarea fondurilor de circulație la întreprinderile

de TLC
Pentru funcționarea normală a întreprinderii în plan financiar
se stabilește valoarea mijloacelor, care asigură necesitățile minime
în materiale de exploatare, în piese de schimb și alte resurse
materiale. Valoarea aceasta depinde de normativele mijloacelor de
circulație.
Mijloacele de circulație normate sunt: materiale și
combustibil, piese de schimb, obiecte de uzură rapidă și preț redus
în exploatare și în stocuri, producția nefinisată la întreprinderile
auxiliare, haine de lucru, producția gata.
Nu se normează mijloacele bănești ale întreprinderilor ce se
află pe conturi în sucursale și creanțe debitoriale în afară de datoriile
clienților pentru convorbirile urbane.
Reișind din natura economică a mijloacelor de circulație,
eficiența utilizării acestora se caracterizează prin indicatori ai
circulației fondurilor de rulment. Aceștia sunt [11]:
∙
1) Durata unui ciclu: 𝑘 , unde: 𝐹 – valoarea medie
. ă
a mijloacelor de circulație pentru perioada de calcul; 𝑁 – numărul
de zile în perioada de calcul; R – venitul din realizări (din activitatea
de bază).
2) Coeficientul de rotație a mijloacelor de circulație: 𝑘
. ă
ori.
3) Coeficientul de încărcare a mijloacelor de circulație:𝑘î
.
. ă
Nivelul de utilizare a mijloacelor de circulație a organizațiilor
de comunicații este afectat de o serie de factori cum ar fi: nivelul
prețurilor pentru componentele mijloacelor de circulație,

65
aprovizionarea tehnico-materială și decontările reciproce la timp
între organizațiile de comunicații.
Necesitatea organizațiilor de comunicații în mijloace de
circulație este determinată în baza standardelor stabilite. Excesul
costului real al mijloacelor de circulație în comparație cu valoarea
lor normativă se referă la factorii negativi ai entității economice.
Rezervele permanente minime ale bunurilor materiale se
numesc solduri normate, iar mijloacele de circulație incluse în
soldurile normate se numesc normative ale mijloacelor de circulație.
Ele depind de suma normativelor pe elemente de cheltuieli.
Mărimea normativelor pe elemente în întreprinderile de TLC
depinde de volumul producției și volumul cheltuielilor de producție.
Mărimea normei mijloacelor de circulație pe materiale se schimbă
în funcție de următorii factori:
1) numărul de zile în care materialele achitate se află în drum;
2) durata timpului în care materiale se află sub forma rezervei
de garanție și rezervei curente;
3) timpul necesar pentru primirea, descărcarea, sortarea și
depozitarea materialelor;
4) timpul necesar pentru pregătirea lor către procesul de
producție.
Cea mai mare influență asupra mărimii normei mijloacelor de
circulație are mărimea rezervei curente a materialelor. Rezervă
curentă este partida de rând a materialului adus.
Valoarea maximă a rezervei curente se determină ca produsul
consumului materialului în medie pe zi și numărul zilelor dintre
două aduceri succesive ale materialului dat. Normativele
mijloacelor de circulație sunt influențate și de rezerva de garanție.
Rezerva de garanție se creează pentru următoarele cazurii:
a) majorarea posibilă a consumului materialului;
b) reținerea în drum a partidei de materiale;
c) reținerea în pregătirea materialelor pentru procesul de
producție.
Rezerva de garanție constituie 50% din rezerva curentă și nu
poate fi redusă. Timpul în care materialul se află în drum se

66
numește rezervă de transport. Ea include perioada de la data
achitării cererii de plată până la sosirea materialelor la întreprindere.
Timpul necesar pentru rezerva de pregătire (pentru primire,
descărcare, sortare, depozitare – sârma, stâlpii) se determină prin
evidența cheltuielilor de facto a întreprinderii. Dacă lucrările acestea
necesită mai puțin timp decât o zi, atunci acest timp nu se include în
norma mijloacelor de circulație.
Timpul pregătirii materialelor pentru utilizare (rezerva de
pregătire) se determină după datele întreprinderii pe anul trecut (de
exemplu, împregnarea stâlpilor).
Pentru calculul normativului valoric al mijloacelor de
circulație se determină costul consumului materialelor pe zi pentru
toate necesitățile întreprinderii prin împărțirea sumei consumului
anual al materialelor la 360 zile.
Normativul mijloacelor de circulație pe piesele de schimb se
determină prin metoda directă și metoda comasată. Prin metoda
directă se determină normativul pentru radiocomponente și blocuri
pentru calculatoare:
𝑛 ∙𝐼 ∙𝑘
𝑁 .. ∙ 𝑝,
𝑡
unde: Nm.c. – normativul mijloacelor de circulație; Ipa -
intervalul dintre două partide aduse de material; k – coeficientul
care depinde de numărul utilajelor în care se utilizează
componentele de același tip; p – prețul unui component; nc –
numărul componentelor de același tip; tex – termenul de exploatare a
componentelor de același gen.
Metoda comasată de calcul se utilizează pentru restul
componentelor de rezervă. Norma mijloacelor de circulație în acest
caz se stabilește în baza costului pieselor de schimb ce revine la un
leu de cost al utilajului exploatat.
Calculul mijloacelor de circulație pe obiecte de uzură rapidă și
preț redus se bazează pe necesitățile întreprinderii pentru înlocuirea
obiectelor decontate, pentru utilajele noi, pentru haina de lucru.

67
 Calculul necesităților în instrumente se efectuează în funcție
de numărul autovehiculelor, numărul echipelor de reparații, numărul
montatorilor și altor categorii de lucrători care trebuie să fie
asigurați cu instrumente.
Cheltuielile perioadelor viitoare, care sunt acoperite de
mijloacele de circulație, se constituie din cheltuielile efectuate în
perioada dării de seamă, însă se referă la perioada viitoare. De
exemplu, cheltuielile pentru reparațiile capitale ale fondurilor
arendate.
Calculul convorbirilor interurbane se normează în centrele
telefonice interurbane care asigură convorbirile în credit ale
întreprinderilor și ale populației. Normativul pentru acest tip de
serviciu se stabilește sub două forme:
1) reieșind din suma planificată a venitului pe o zi pentru
convorbiri, după luna cu venit maximal;
2) în zile, normativul în acest caz depinde de durata perioadei
dintre data convorbirii până pe data achitării acestei convorbiri.
În baza normelor calculate ale fondurilor de circulație și
fondurilor ciculante (în zile sau în procente) și în baza normativelor
în exprimare valorică pe fiecare element se calculează necesitatea
totală a întreprinderii în mijloace proprii de circulație. Ea reprezintă
diferența dintre normativele la începutul și sfârșitul anului.
Eficiența fondurilor de circulație a întreprinderii de TLC poate
fi analizată din două puncte de vedere:
1) pentru piesele de schimb și obiectele cu uzură rapidă și preț
redus eficiența utilizării constă în prelungirea termenelor de
exploatare;
2) pentru materiale, combustibil și marfă în secțiile de
aprovizionare eficiența constă în accelerarea circulației lor.
În acest caz, normativul depinde de mărimea circulației anuale
și de norma rezervei în zile (sau în %) din circulația anuală. La
calculul normei în zile se aplică formula:

𝑅 ∙𝑁
𝑁 ,
𝑍
68
 unde: RA – valoarea rotației anuale; Nmc – normativul
mijloacelor de circulație; Nrez – norma rezervei în zile; Z – numărul
zilelor în perioada planificată (360, 90).

Raportul dintre suma circulației anuale și normativul

mijloacelor de circulație este numărul de cicluri ale mijloacelor pe
an și se numește coeficient de circulație a fonfurilor. Majorarea
vitezei de circulație permite îndeplinirea unui volum de lucru cu
normativul mai mic de mijloace, ceea ce înseamnă eliberarea
mijloacelor din circulație.
Exemplu. Cheltuielile anuale ale materialelor la
întreprinderea de TLC constituie 4 000 000 lei. Rezerva constituie
45 zile. Suma necesităților în mijloace de circulație (normativul) va
constitui:

4 000 000 ∙ 45
𝑁 500 000 𝑙𝑒𝑖.
360
Dacă numărul zilelor de rezervă se va reduce până la 36,
atunci rotația anuală de 4 000 000 lei va fi efectuată cu normativul
egal cu 400 000 lei:
4 000 000 ∙ 36
𝑁 400 000 𝑙𝑒𝑖.
360
Deci, din rotație se eliberează 100 000 lei.

10.3. Planificarea și organizarea logisticii (aprovizionării

tehnico-materiale) în gospodăriile de TLC
Accelerarea rotației mijloacelor de circulație reduce costul
unității de produs.
La analiza utilizării mijloacelor de circulație se folosește
coeficientul de solicitare a mijloacelor de circulație. Acest
coeficient se determină prin împărțirea normativului mijloacelor de
circulație la volumul de producție: k_s=N_(m.c.)/Q. Coeficientul de
solicitare a mijloacelor de circulație arată costul mijloacelor ce
revine unui leu de producție.
69
 Accelerarea rotației mijloacelor poate fi obținută prin
ridicarea calității de lucru, prin normarea corectă a rezervelor
minime pe fiecare material în fiecare întreprindere, prin organizarea
corectă a serviciului de aprovizionare și lichidarea rezervelor
suprasolicitate ale materialelor.
Calculul necesităților întreprinderii în resurse materiale se
bazează pe normele cheltuielilor materialelor pe unitate de produs
sau pe unitate de lucru.
Planificarea aprovizionării tehnico-materiale în TLC include
următoarele repere:
 calculul necesităților în materiale pentru exploatare,
reparații capitale, construcții capitale și producția auxiliară;
 calculul rezervelor de producție necesare;
 calculul resturilor așteptate la începutul perioadei
planificate;
 elaborarea planului de utilizare a resurselor interne;
 elaborarea bilanțului aprovizionării tehnico-materiale.
Calculul trebuințelor în resurse materiale pentru necesitățile
de exploatare se efectuează în baza planurilor de dezvoltare a
rețelelor, în baza volumului de producție și normativelor
materialelor pe o unitate de produs.
Etapa finală a elaborării planului de aprovizionare este
elaborarea bilanțului de aprovizionare tehnico-materială.
Bilanțul se elaborează în formă de comenzi în care necesitățile
sunt coordonate cu sursele. Aprovizionarea tehnico-materială este
însoțită de unele cheltuieli, inclusiv:
 achitarea transportării materialelor;
 încărcarea și descărcarea lor;
 întreținerea dipozitelor și salariaților.
Aceste cheltuieli reprezintă cheltuielile circulante. Pentru
acoperirea lor se calculează un adaos la preț la materialele
aprovizionate.
Raportul dintre suma cheltuielilor circulante și suma rotației
bunurilor materiale se numește nivelul cheltuielilor circulante.
Suma cheltuielilor circulante constă din următoarele:
70
  costurile aducerii mărfurilor, inclusiv cheltuielile de
transport, încărcare și descărcare;
 costurile depozitării, păstrării și realizării mărfurilor;
 cheltuielile administrative-gospodărești care includ
remunerarea muncii lucrătorilor secțiilor de aprovizionare tehnico-
materială;
 cheltuielile neproductive (pierderile calității, alte pierderi).

Întrebări de verificare:
1. Ce reprezintă mijloacele de circulație? Destinația lor.
2. Cum se formează capitalul circulant al organizațiilor de
telecomunicații?
3. Care este componența mijloacele de circulație?
4. Ce includ fondurile de circulație și fondurile circulante?
5. Enumerați etapele de rotație ale fondurilor de circulație.
6. Care mijloacele de circulație se normează și care nu se
normează?
7. Ce indicatori  ai circulației fondurilor de rulment
cunoașteți?
8. De ce depinde mărimea normei mijloacelor de circulație pe
materiale?
9. Pentru ce se creează rezerva de garanție?
10. Cum se determină normativul mijloacelor de circulație
pentru piesele de schimb?
11. Ce repere include aprovizionarea tehnico-materială la
întreprinderile de TLC?

71
 Tema 11. RESURSELE DE MUNCĂ, EFICIENȚA
MUNCII (PRODUCTIVITATEA), REMUNERAREA
MUNCII ÎN RAMURA DE COMUNICAȚII

Plan:
11.1. Caracteristicile resurselor de muncă în ramura
comunicațiilor
11.2. Eficiența muncii (productivitatea)
11.3. Personalul și organizarea remunerării muncii în ramura
comunicațiilor

11.1. Caracteristicile resurselor de muncă în ramura

comunicațiilor
Organizațiile de comunicații au o cantitate adecvată de resurse
de muncă, materiale și financiare, care sunt limitate și ar trebui
utilizate în mod eficient.
Într-o economie de piață, resursele forței de muncă sunt
factorul cel mai important în producție, iar rezultatele finale ale
activităților organizațiilor și ale ramurii comunicațiilor depind de
eficiența utilizării acestora.
Utilizarea eficientă a forței de muncă ca factor de producție
este deosebit de importantă pentru organizațiile de comunicații,
deoarece comunicațiile în general sunt o ramură cu un volum de
lucru foarte mare.
Resursele de muncă sunt determinate de numărul de lucrători
în comunicații, care, în dependență de funcțiile îndeplinite, se
împart în grupuri corespunzătoare: operatori de comunicații,
specialiști, cadre inginerești și tehniceni, personal de deservire
inferior etc.
Analiza structurii lucrătorilor în funcție de diferite
caracteristici calitative este foarte importantă, deoarece ansamblul
lucrătorilor în funcție de nivelul de educație, profesie și vârstă
reflectă în mare măsură caracteristicile calitative ale resurselor de
muncă și determină potențialul de utilizare eficientă a muncii.

72
 În funcție de gradul de instruire, natura operațiunilor efectuate
legate de mutarea diferitelor tipuri de mesaje, informații, lucrătorii
în comunicații sunt împărțiți după principiul subramural.
În ultimii ani, dezvoltarea telecomunicațiilor, furnizarea de
noi mijloace mobile de comunicații către consumatori a condus la
creșterea cererilor privind calitatea resurselor de muncă, o
modificare a componenței acestora. O tendință distinctivă este
păstrarea ponderii lucrătorilor poștali și, invers, o creștere a ponderii
lucrătorilor în telecomunicații, comunicații spațiale în numărul total
de lucrătorii din ramură.
Numărul necesar al lucrătorilor de comunicații se determină
reieșind din normativele de muncă, din sarcină sau schimbul mediu
lunar care trebuie prelucrat la o etapă anumită a procesului de
producție, fondului mediu lunar a timpului de lucru a lucrătorului.
Pentru fiecare grupă funcțională de angajați se folosește
metoda sa de calcul. Numărul angajaților care se ocupă de
prelucrarea schimbului de informație și de deservirea abonaților se
determină cu ajutorul formulei:
𝑄.
∑
𝑊.
𝑁 ∙𝑘 ,
𝐹
unde: Nsch – numărul lucrătorilor care prelucrează fluxul de
schimb și deservesc clienții;
Qli – fluxul de schimb mediu pe lună a informației (număr de
operații) de tipul i, unități;
Whi – norma productivității unui lucrător pe oră la operația i;
Fl – fondul timpului de lucru lunar;
ks – coeficientul care ia în considerație salariul suplimentar (ks
= 1,12).
Calculul numărului angajaților ocupați cu deservirea tehnică a
echipamentelor și liniilor de TLC se face în baza normelor de timp:

∑ 𝑁 ∙𝑁.
𝑁 . . ∙𝑘 ,
𝐹

73
 unde: Nd.t. – numărul angajaților de deservire tehnică;
Ni – numărul mediu al mijloacelor tehnice de tipul i;
Nti – normativul de timp în om-h pentru deservirea
utilajului de tipul i.
Pentru calculul numărului personalului administrativ pot fi
folosite normativele de state. Ele stabilesc legătura dintre numărul
lucrătorilor de grupa dată și puterea întreprinderii, structura
organizatorică a întreprinderii sau alți indicatori economici.
Numărul total al lucrătorilor în medie pe an se determină
reieșind din numărul lor la începutul anului, luând în considerație
creșterea sau reducerea statelor:

∆𝑁 ∆𝑁 ∆𝑁 ∆𝑁
𝑁 𝐿 . ∓ ,
4

unde: ∆𝑁 … ∆𝑁 – schimbarea absolută a efectivului de

angajați în trimestrul respectiv.

Numărul de lucrători la sfârșitul anului:

𝑁 . . 𝑁î. . 𝑁 ț 𝑁 .,
unde: 𝑁 ț - numărul de angajați primiți în cursul anului;
𝑁 . - numărul de lucrători eliberați în cursul anului;
𝑁î. . - numărul de lucrători la începutul anului.

Numărul de angajați ai centralelor telefonice este determinat

pe baza statelor tipice, asigurând dependența numărului de angajați
de tipul stației și de capacitatea instalată a acesteia.
La stabilirea numărului de angajați este necesar să se țină
seama de regimul de lucru al organizației de comunicații,
atelierului, șantierului, departamentului de comunicații, organizarea
procesului de producție etc.
Numărul inginerilor și tehnicienilor care deservesc mijloacele
de comunicații este determinat, ținând cont de volumul și
complexitatea echipamentelor utilizate și a standardelor de muncă
stabilite de organizațiile de comunicații. Numărul de angajați este
74
luat în considerare la începutul, sfârșitul anului și în medie pe an.
Numărul mediu anual de angajați este determinat astfel:

3,5∆𝑁 2,5∆𝑁 1,5∆𝑁 0,5∆𝑁

𝑁 𝑁î. . .
4

11.2. Eficiența muncii (productivitatea)

Conform teoriei economice, eficiența muncii poate fi
reprezentată prin următorul model:

𝐸 → 𝑚𝑎𝑥.

La determinarea eficienței muncii în calitate de indicatori

rezultativi pot servi:
 volumul serviciilor de comunicații de tipul i în exprimare
naturală (Qi);
 veniturile din activitatea de bază (Vact.bază);
 veniturile din realizare (VR).
De aceea, pentru evaluarea eficienței muncii se utilizează
următoarele formule [11]:

. ă
1) 𝑊 , ; 2) 𝑊 , ;
3 𝑊 , 𝑙𝑒𝑖/𝑜𝑚.

Indicatorul acesta se numește productivitate a muncii și

reflectă numărul de servicii, în exprimarea naturală sau valorică,
produse de un lucrător într-o unitate de timp.
Pentru evaluarea eficienței utilizării resurselor de muncă se
utilizează indicatorul creșterii productivității muncii Jw:

𝑊.
𝐽 ∙ 100%,
𝑊. .

75
 unde: Wa.curent – nivelul productivității muncii în anul curent;
Wa.prec. – nivelul productivității muncii în anul
precedent.

Creșterea productivității muncii conduce la economisirea

resurselor de muncă, la diminuarea cheltuielilor pentru salarizare.
Ca urmare cresc indicatorii finali – rentabilitatea și profitul.
Creșterea productivității muncii este deosebit de importantă
pentru întreprinderile poștale, întrucât serviciile poștale necesită un
volum foarte mare de muncă. Caracteristicile cele mai importante
ale evaluării impactului creșterii productivității muncii asupra
indicatorilor economici ai unei întreprinderi sunt:
 ponderea serviciilor (veniturilor) furnizate datorită creșterii
productivității muncii;
 economiile condiționate de numărul de angajați datorită
creșterii productivității muncii;
 reducerea costurilor serviciilor datorită acestui factor.
Creșterea absolută a veniturilor din realizarea serviciilor (sau
veniturilor din activitatea de bază), datorită creșterii productivității
muncii, se calculează astfel:

∆𝑉 𝑊 . 𝑊. . ∙𝑁 . ,

unde: 𝑁 . – efectivul de angajați mediu în anul curent.

Cota serviciilor (veniturilor) obținute datorită creșterii

productivității muncii este dată de formula:

∆𝐽
𝐶 ∆𝑉 1 ∙ 100%,
∆𝐽

unde: ∆𝐽 – rata creșterii numărului de angajați în perioada

respectivă;

76
 ∆𝐽 – rata creșterii veniturilor din realizarea serviciilor în
aceeași perioadă:

𝑁 𝑉
∆𝐽 1 ; ∆𝐽 1 ,
𝑁 . 𝑉 .

unde: Vcurent, Vprec. – veniturile din realizarea serviciilor în

anul curent și precedent respectiv.

Economia condiționată de numărul de angajați datorită

creșterii productivității muncii este:

∆𝑁 . ∙ 𝑁 .
.

Eficiența muncii poate fi evaluată în baza capacității de

muncă – indicatorul invers al productivității muncii. Capacitatea
muncii reflectă timpul cheltuit pentru executarea unității de serviciu
în exprimare naturală sau valorică. Principalii factori ai creșterii
productivității muncii în ramura de telecomunicații sunt:
1. Creșterea volumului de servicii prestate.
2. Introducerea de noi sisteme performante și tehnologii
moderne.
3. Creșterea nivelului de mecanizare, automatizare a
proceselor de producție în baza tehnologiilor de vârf.
4. Modernizarea și reconstruirea mijloacelor existente de
comunicații.
5. Computerizarea proceselor de transport date.
6. Îmbrățișarea profesiilor înrudite de către lucrători și
lărgirea zonei de deservire.
7. Îmbunătățirea managementului resurselor umane.
8. Organizarea cercetărilor de marketing.
9. Consolidarea motivației pentru creșterea productivității
muncii.

77
 11.3. Personalul și organizarea remunerării muncii în
ramura comunicațiilor
Angajații în ramura comunicațiilor, în dependență de funcțiile
îndeplinite, se impart în următoarele categorii:
1) lucrătorii profesiilor de masă – telefoniști, telegrafiști,
lucrători poștali, sortatori, poștași și alții;
2) lucrătorii de deservire tehnică a utilajului de exploatare,
antenelor, pilonilor și liniilor de TLC;
3) personalul tehnico-ingineresc care participă la deservirea
tehnică a mijloacelor de exploatare – ingineri electromecanici,
subingineri, contabili, economiști;
4) specialiștii – programiști, manageri care sunt ocupați de
problemele organizării și conducerii (conducătorii întreprinderilor,
locțiitorii lor, șefii de secții);
5) funcționarii diferiți și elevii.
Divizarea muncii professional-calificative presupune
clasificarea angajaților conform profesiilor și specialităților. În
cadrul profesiilor angajații se clasifică după gradul de complexitate
a muncii (clase și categorii).
Lucrătorii ocupați cu prelucrarea schimbului de informație și
de deservirea abonaților după gradul de complexitate a muncii se
divizează în 3 clase. Cea mai avansată este clasa 1. Lucrătorii care
sunt ocupați cu deservirea rețelelor se divizează în 6 categorii. Cea
mai înaltă fiind categoria a 6. Șoferii se divizează în 3 clase.
Calificarea personalului ingineresc se determină după
documentul de studii respective. Pentru lucrul eficient fiecare
întreprindere trebuie să aibă un efectiv de angajați de calificare și
specialități necesare.
Eficiența folosirii resurselor umane se caracterizează prin
productivitatea muncii.
Forma concretă de remunerare a muncii este salariul lunar.
Salariul este prețul forței de muncă. Salariul reprezintă o parte a
produsului social, în exprimare valorică, care se utilizează în
scopuri particulare și este retribuit după calitatea și volumul de
lucru. Se disting salariile nominale, salariile reale și veniturile

78
angajaților. Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care o
primește un angajat pentru cantitatea și calitatea forței de muncă sau
pentru durata timpului de muncă.
Salariile reale caracterizează valoarea ansamblului de bunuri
și servicii care pot fi achiziționate la un moment dat pentru un
salariu nominal. Venitul angajaților include salariile nominale și
prestațiile sociale (bonuri pentru hrană, plata unui bilet la sanatoriu,
asistența materială, învățământ gratuity în școli, plata bonusurilor,
dividende la acțiuni etc.).
În ramura comunicațiilor, salariile reprezintă o componentă de
bază a veniturilor angajaților. În conformitate cu sistemul de
remunerare aplicabil în organizațiile de comunicații, salariile includ
salariul oficial al unui angajat și plata primelor pentru îndeplinirea
indicatorilor și condițiilor stabilite.
Salariile sunt stabilite în baza agendei de calificare, a grilei
tarifare și a ratelor tarifare. Mărimea salariilor lucrătorilor în
comunicații depinde de clasa sau categoria stabilită pentru acest
lucrător, în conformitate cu ghidul tarifar și de calificare bazat pe
volumul de cunoștințe și nivelul de pregătire profesională a
lucrătorului.
Baza sistemului de salarizare pentru lucrătorii angajați în
gestionarea și organizarea proceselor de producție, lucrătorii
inginerești și tehnicienii, specialiștii este ghidul de calificare pentru
posturile de manageri, specialiști și angajați, schemele salariilor de
post care asigură dependența nivelului salariului de nivelul de
calificare (categorie) al angajaților și categoria atribuită acestui
angajat.
Pentru a spori motivația privind calitatea muncii, împreună cu
salariul de bază, lucrătorii de comunicații primesc prime pentru
îndeplinirea indicatorilor relevanți ce caracterizează calitatea
muncii. Plata primei se efectuează în conformitate cu regulamentul
în vigoare în organizația de comunicații.
Suma primei este stabilită ca procent din câștigurile de bază
ale angajaților. Sursele de prime acordate angajaților sunt:
1) fondul de salarizare;

79
 2) o parte din profitul rămas la dispoziția organizației de
comunicații.
Într-o economie de piață, rolul celei de-a doua surse în
formarea primei constă în creștere imensibilă, deoarece organizațiile
de comunicații au dreptul de a distribui și utiliza în mod
independent profitul rămas la dispoziția lor.
Pentru a caracteriza nivelul de remunerare a angajaților și
pentru a determina tendințele modificării acestuia, se folosește
indicatorul salariului mediu:

𝐹𝑆 𝑙𝑒𝑖 𝐹𝑆 𝜋 𝑙𝑒𝑖
1 𝑆 , ; 2 𝑆 , ,
𝑁 𝑜𝑚 𝑁 𝑜𝑚

unde: FS – fondul de salarizare pentru perioada calculată; 𝜋 –

o parte din profit care este folosit la plata primelor
personalului angajat.

Perfecționarea sistemului de remunerare a muncii se

efectuează în baza următoarelor principii:
1. Salariul trebuie să corespundă cantității și calității muncii.
2. Mărimea salariului trebuie să crească luând în considerație
factorii obiectivi și subiectivi.
3. Salariul trebuie să îndeplinească atât funcția reproductivă,
cât și stimulativă.
4. Creșterea salariului nu trebuie să depășească creșterea
productivității muncii.
5. Participarea organelor de stat la dirijarea nivelului de
salarizare constă în stabilirea nivelului minim care garantează
reproducerea forței de muncă.
Pentru evaluarea corectă a rezultatelor muncii în funcție de
particularitățile calitative și condițiile proceselor tehnologice se
utilizează sistemul tarifar de remunerare a muncii.
Acesta reprezintă un set de acte normative cu ajutorul cărora
se diferențiează și se gestionează valoarea salariului categoriilor

80
diferite de lucrători în funcție de calificare, condiții, intensitate și
importanța lucrului efectuat.
Sistemul tarifar se bazează pe Legea nr.270 din 23.11.2018
privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar [55].
Fondul de salarizare la întreprinderile de TLC poate fi
planificat în felul următor:
𝐹𝑆 𝑆 ∙ 𝑁 ; 𝐹𝑆 𝐶 ∙ 𝑉 . .,

unde: Cs – cheltuielile salariale (lei/lei); Va.b. – venitul din

activitatea de bază.

De regulă, se utilizează două forme de salarizare: salariul în

acord și salariul pe unitate de timp și modificările lor. Plata muncii
în acord prevede remunerarea muncii în funcție directă de cantitatea
producției fabricate. Plata pe unitate de timp prevede remunerarea
muncii pe orele lucrate.
În funcție de condițiile concrete de lucru, plata muncii în
acord și pe unitate de timp se divizează în forme diferite. Forma de
plată în acord se subdivizează în plata directă în acord și plata în
acord premial.
La plata directă în acord salariul se determină reieșind din
valoarea unității de lucru și volumul lucrului îndeplinit
(productivitatea lucrătorului).
La plata în acord premial, deopotrivă cu plata, conform
evaluării bănești, lucrătorul primește o plată suplimentară în formă
de primă pentru performanțele în lucru (economisirea materialelor,
energiei, lucru fără avarii etc.).
În TLC forma de plată în acord se utilizează la întreprinderile
industriale și în construcții.
Plata pe unitate de timp se subdivizează astfel: a) plata pe
unitate de timp simplă, în care suma salariului depinde de taxa
tarifară pe oră (sau salariul pe lună) și timpul lucrat; b) plata muncii
pe unitate de timp cu prime, când în afară de taxa tarifară lucrătorii
primesc un supliment pentru performanțele în lucru.

81
 La întreprinderile de TLC cu activitate de bază se utilizează
forma de plată pe unitate de timp cu premii pentru toate categoriile
de muncitori. Această situație se explică astfel: volumul producției
întreprinderilor de TLC nu depinde nemijlocit de productivitatea
muncii lucrătorilor. Procesul producției este îndivizibil de procesul
de consum. Întreprinderea, lucrătorii ei nu pot transmite mai multă
informație decât au primit de la consumator. În aceste condiții, la
baza remunerării muncii poate sta nu volumul de lucru îndeplinit, ci
durata de lucru (numărul orelor lucrate).
Forma de plată în acord nu poate fi administrată nici la
deservirea utilajelor tehnice de exploatare și mai ales la deservirea
sistemelor de TLC. În aceste întreprinderi activitatea normală a
mijloacelor de TLC este asigurată prin controlul tehnic, reparații
curente și de profilaxie.
Funcționarilor de administrație superioară (șefilor secțiilor,
inginerului șef, contabilului șef și altora) salariul lunar li se
stabilește în dependență de funcție și postul ocupat, precum și de
categoria întreprinderii. Salariul personalului tehnic ingineresc se
stabilește prin leafă lunară îndiferent de categoria întreprinderii.
Planul fondului de salarizare este partea componentă a
planului de muncă a întreprinderii. Fondul de retribuire include:
 salariul de bază calculat conform taxelor tarifare pe oră sau
salariul pe lună;
 prima;
 salariul suplimentar (compensații pentru lucrul în zilele de
sărbători, zile de odihnă, pentru lucrul suplimentar, concediile și
altele);
 salariul angajaților care lucrează în afara statelor, plata
suplimentară pentru instruirea elevilor și altele;
 costul serviciilor naturale (echipamente pentru anumite
categorii de lucrători).

Exemplu: îndeplinirea planului în anul curent de către o

întreprindere de TLC se caracterizează prin indicii următori:
 numărul personalului de activitate de bază – 380 persoane;
82
  salariul mediu al unui lucrător – 63 600 lei/an;
 fondul de salarizare este de 24 168 mii lei.
Pentru anul planificat se prevede creșterea productivității
muncii cu 6%, majorarea numărului de angajați cu 12 persoane. În
salarizare se prevede: creșterea salariului lunar și a salariului tarifar
în medie cu 13% pentru 50 muncitori în legătură cu creșterea
categoriei, mărirea salariului lunar la 10 ingineri cu 10%. În afară de
aceasta, s-a stabilit că salariul lucrătorilor angajați în anul planificat
va constitui 95% din salariul personalului de bază. Să se calculeze
fondul de retribuire a muncii.
Rezolvare: din numărul total al lucrătorilor întreprinderii în
anul planificat 392 la 50 de persoane (sau 12,7%) va fi ridicat
salariul cu 13%. La 10 (sau 2,55%) va fi ridicat salariul cu 10%, iar
la 12 (3,06%) salariul se va stabili la nivel de 95% din salariul
mediu pe întreprindere. În sfârșit, pentru restul personalului - 320
(84,69%) salariul nu se va schimba. Salariul mediu al unui lucrător
de la întreprindere poate fi calculat ca valoarea medie ponderată, și
anume:

Spl = 63 600 (0,127 x 1,13 + 0,0255x1,1 + 0,0306 x 0,95

+0,8469 x 1) = 65 815, 19 lei;

FSpl = 65815,19 x 392 = 25 799 553,7 lei.

83
 Întrebări de verificare:
1. De ce depinde numărul necesar al lucrătorilor de
comunicații?
2. Ce stă la baza stabilirii numărului personalului
administrativ?
3. Cum se determină numărul total al lucrătorilor în medie pe
an?
4. De ce depinde numărul inginerilor și tehnicienilor care
deservesc mijloacele tehnice?
5. Enumerați indicatorii  ce servesc la determinarea eficienței
muncii.
6. Ce reflectă productivitatea muncii?
7. Enumerați indicatorii economici care influențează creșterea
productivității muncii.
8. Enumerați principalii factori ai creșterii productivității
muncii în ramura de telecomunicații.
9. Ce forme de remunerare a muncii cunoașteți?
10. Ce forme de remunerare a muncii se utilizează în diferite
subramuri ale telecomunicațiilor?
11. Care este componența fondului de retribuire a muncii în
TLC?

84
 Tema 12. COSTUL DE PREȚ AL UNITĂȚII DE PRODUS
ȘI STRUCTURA LUI ÎN RAMURĂ
Plan:
12.1. Costul unității de produs în ramură
12.2. Structura și particularitățile costului unității de produs la
întreprinderile din ramură

12.1. Costul unității de produs în ramură

Costurile asociate producției și vânzării serviciilor de
comunicații sau cheltuielilor pentru activități obișnuite
caracterizează costurile totale ale operatorilor, care, de regulă, tind
să crească odată cu creșterea producției, sub influența proceselor
inflaționiste și a altor factori obiectivi și subiectivi.
Prin urmare, pe baza unor indicatori absoluți este imposibil a
evalua economic obiectiv resursele de producție consumate și ale
dinamicii actuale a costurilor totale ale organizațiilor de
comunicații. În aceste scopuri, se folosește un indicator relativ, care
se numește costul unității de produs (s/cost).
Costul unității este un indicator ce caracterizează cheltuielile
operatorului pentru activități obișnuite pe unitatea de servicii create
în exprimare naturală sau valorică. Ca indicator al costului
volumului serviciilor la calculul costului unității se iau 100 lei de
venituri din serviciile de comunicații sau 100 lei de venituri din
vânzarea de bunuri, lucrări și servicii.
Utilizarea unui instrument comasat de măsurare a costurilor se
datorează faptului că majoritatea operatorilor de telecomunicații au
caracter multinomenclator al producției.
În plus, s/costul a 100 de lei de venituri permite să estimăm
nivelul de utilizare a costurilor curente pentru organizația în
ansamblu și să utilizăm aceste date pentru a compara indicatorul în
dinamică, pentru a-l compara cu companiile conexe și cheltuielile
medii ale industriei.
O astfel de analiză face posibilă concluzia că politica
operatorului în utilizarea resurselor de producție este rațională și să
determine cele mai importante direcții pentru optimizarea sa.

85
 Metodologia de determinare a măsuratorului valoric comasat
al volumului de servicii include următoarele etape:
- determinarea costurilor de producție pe articole separate de
cheltuieli și sumei totale a cheltuielilor organizației;
- calculul s/costului a 100 lei de venituri din servicii de
comunicații (100 lei venituri din vânzarea de bunuri, lucrări,
servicii);
- evaluarea rezultatelor bazată pe determinarea modificărilor
s/costului în perioada analizată comparativ cu cea precedentă.
Valoarea prețului de cost al serviciilor de comunicații
specifice constă în faptul că stă la baza formării tarifelor, de nivelul
cărora depinde cererea consumatorilor, gradul de satisfacție a
utilizatorilor, starea financiară a companiilor și competitivitatea
acestora.
Prin urmare, costul serviciilor de comunicații în ceea ce
privește gama de produse ar trebui considerat un indicator economic
care va permite poziționarea operatorului pe piață în ceea ce
privește eficiența afacerii. Costul de preț al unității de produs
include cheltuielile pe mijloacele de producție, remunerarea muncii
și alți factori de producție și realizare.
Costul unității de produs este un indece cu caracter sintetizat
(generalizător). În costul unității se reflectă nivelul de înzestrare a
întreprinderii cu tehnică, utilizarea fondurilor fixe și de circulație,
nivelul organizării proceselor tehnologice, creșterea productivității,
calitatea producției și altele.

12.2. Structura și particularitățile costului unității de

produs la întreprinderile din ramură
În TLC, în componența costului pe unitate de produs lipsesc
cheltuielile pe materialele de bază, de aceea structura lui se
deosebește esențial de structura costului pe unitate în industrie, deși
seamănă cu industria extractivă. În TLC există costul pe unitatea
serviciilor de comunicații mediu pe ramură și costul pe unitate
individual pentru fiecare întreprindere în parte.

86
 Costul pe unitate mediu pe ramură este baza pentru calculele
valorice ale producției de TLC și a tarifelor de servicii. Se folosește
pentru determinarea rentabilității serviciilor și subramurilor de TLC.
Costul individual pe unitate de produs a întreprinderii
caracterizează cheltuielile întreprinderii date pentru fabricarea
producției.
Indicii costului pe unitate de produs pot fi calculați și pentru
sistemele de TLC: de exemplu, prețul de cost pe unitate a
transferului informației prin cabluri, linii radiorelee.
Indicii aceștia se utilizează pentru estimarea eficienței tehnicii
sau investițiilor capitale. Costul pe unitate de produs cu sau s/c se
calculează prin împărțirea sumei cheltuielilor de exploatare
∑ 𝐸 care se referă la fabricarea unui tip de serviciu la volumul
acestor servicii Q în anul planificat sau în perioada dării de seamă:

∑
𝑐 𝑠/𝑐 .

În componența cheltuielilor de exploatare intră elementele

economice de bază, inclusiv:

1) cheltuielile pentru salarizare;

2) cheltuielile fondurilor fixe (defălcările amortismentelor);
3) cheltuielile pentru materiale;
4) costul energiei electrice;
5) costul instrumentelor;
6) altele.

Raportul cheltuielilor elementelor separate la suma totală a

cheltuielilor, în formă valorică, se numește structura costului pe
unitate de produs și se exprimă în %.

87
 Tabelul 12.1. Structura costului pe unitate de produs în
TLC și în industrie, %
Ramura Mater. Combusti- Amorti- Salar. și Cheltuieli To-
de și bil și zarea asigurări diferite* tal
producț. mater. energie le
primă sociale
TLC 3-4 8 până la 34-35 13-14 100
40
Industria 60 12 12 9-10 6-7 100

*Cheltuieli comerciale, cheltuili administrative și alte cheltuieli

operaționale

În TLC, o pondere mare în structura costului unității au

salariul și asigurările sociale.
Indicii structurii costului unității reflectă particularitățile
specifice ale fiecărei ramuri, fiecărei întreprinderi. În baza devizului
de cheltuieli sunt puse în evidență cheltuielile de exploatare pe
articole de cheltuieli și pe tipurile produselor. Pentru calculul
costului unității este necesară informația referitor la următoarele:
a) volumul de producție în unitățile acceptate de măsură;
b) cheltuielile de exploatare în perioada planificată sau
perioada dării de semă.
Calculul costului unității pe fiecare tip de producție se
complică prin faptul că cheltuielile întreprinderii nu se repartizează
pe tipurile de producție.
Pentru scopuri analitice, costul pe unitate se calculează în
unități condițional-naturale: telegrama adusă, convorbirea telefonică
interurbană adusă, ora-canal de lucru adus. La elaborarea devizului
de cheltuieli planificat cheltuielile de exploatare se grupează pe
articole [11, 12]:
 salariul de bază (S);
 asigurări sociale (As);
 materiale și piese de schimb (M);
 energia electrică (E);
88
  amortizarea (A);
 transportarea poștei (Tp) – pentru întreprinderile care
efectuează transportarea poștei;
 celelalte cheltuieli de producție care nu sunt evidențieate ca
articole separate (Cdifer);
 celelalte cheltuieli administrative și gospodărești (Ca-g):

∑ 𝐸𝑥𝑝 𝑆 𝐴 𝐴 𝑀 𝐸 𝐴 𝑇 𝐶 𝐶
𝑐 .
𝑄 𝑄 𝑄 𝑄 𝑄 𝑄 𝑄 𝑄 𝑄 𝑄

Costul forței de muncă – S – include toate plățile către

angajații activității de bază care sunt prevăzute de legislația muncii,
precum și anumite plăți de stimulare și compensații. Având în
vedere natura complexă a plăților legate de remunerația forței de
muncă, calculul costului total al acestui articol de cheltuieli se
bazează pe salariul mediu al unui angajat 𝑆 și pe numărul mediu
anual de personal de producție 𝑁, după formula:

𝑆 𝑆 ∙ 𝑁.

Conform acestei metodologii, costurile forței de muncă sunt

determinate pentru organizația în ansamblu, pentru angajații
activității de bază, precum și pentru personalul angajat în baza
contractelor de muncă pe fracțiune de normă.
La planificarea costurilor forței de muncă se ia în considerație
salariul mediu anual al unui angajat în anul de bază și posibila
creștere a acestuia în perioada planificată în funcție de tendințele
creșterii salariului minim din țară și rezerva pentru creșterea
salariului din sursele proprii. În componența salariului intră leafa
lucrătorilor de producție și a personalului administrativ.
Defălcările pentru nevoile sociale (As) depind direct de
costurile forței de muncă și sunt calculate în funcție de cota
uniformă de impozitare socială pentru toate organizațiile. În 2020,
impozitul social unificat este de 18%. Valoarea impozitului social

89
unic este revizuită periodic în conformitate cu legislația, ținând cont
de situația socioeconomică din țară și tinde să scadă. Acest lucru are
un efect pozitiv asupra optimizării costurilor generale ale
organizațiilor, contribuie la reducerea sau cel puțin la limitarea
creșterii prețurilor și tarifelor.
Defălcările în fondul medical în 2020 sunt de 4,5% din fondul
salarial.
Deducerile de amortizare, în general, sunt calculate ca suma
produselor din valoarea contabilă a activelor fixe de producție, care
nu și-au transferat valoarea sa produselor (serviciilor) create, la rata
de depreciere stabilită pentru acest tip de FF, în conformitate cu
termenul de exploatare.
Costul transportării poștei este calculat de organizațiile
relevante pe baza kilometrajului anual al fiecărui tip de transport
(auto, feroviar, aviație etc.) și tarifele stabilite pentru un anumit tip
de transport. În organizațiile de telecomunicații, de regulă,
vehiculele nu sunt legate direct de obiectivul final al activității de
producție, iar costurile de întreținere a acestora ocupă o proporție
mică în structura costurilor. Cheltuielile pentru transportarea poștei
includ costul întreținerii transportului de regie, precum și achitarea
transportului închiriat.
Cheltuielile diferite de producție reprezintă plata serviciilor
altor organizații și a lucrărilor care sunt îndeplinite de atelierele
aferente întreprinderii, spor la salariul lucrătorilor pentru vizite de
serviciu (pe zi și pentru plata hotelurilor), cheltuieli pentru
publicitate, cheltuieli de ospitalitate, cheltuieli pentru instruirea
personalului pe bază contractuală cu instituțiile de învățământ
superior, deduceri la fondul extrabugetar de cercetare și dezvoltare,
acoperirea uzurii instrumentului, obiectelor cu preț scăzut, % pentru
credite și servicii bancare, uzura activelor nemateriale.
În componența celorlalte cheltuieli administrativ-gospodărești
se includ: cheltuielile pentru delegații de serviciu, pentru pregătirea
cadrelor, cheltuielile pentru securitatea muncii.
Toate cheltuielile întreprinderii se divizează în cheltuieli
directe și indirecte.

90
 Cheltuielile directe sunt cele ce pot fi transferate nemijlocit pe
costul unității de produs, iar cheltuielile indirecte se transferă pe
unitate de produs prin calcul (salariul administrației, cheltuielile
gospodărești și altele).
Pentru analiza, evidența și planificarea cheltuielilor, diferitele
elemente de cheltuieli și articole se clasifică și după alte criterii [13]
cum ar fi:
1. Cheltuielile de bază – cheltuieli necesare pentru procesul
tehnologic (aici intră costul materialelor și alte cheltuieli, în afară de
cheltuielile gospodărești).
2. Cheltuielile de regie (suprapuse) – se formează pentru
întreținerea și administrarea producției.
3. Cheltuielile curente – care au periodicitate frecventă.
4. Cheltuielile unice – destinate pentru elaborarea și
pregătirea tipurilor noi de servicii.
5. Cheltuielile productive – destinate producției serviciilor de
TLC și managementului producției.
6. Cheltuielile neproductive – caracterizează neajunsurile în
tehnologia și administrarea producției.
7. Cheltuielile fixe – care nu se schimbă sau se schimbă
foarte puțin la schimbarea volumului de producție. În componența
cheltuielilor fixe intră: amortizarea clădirilor și utilajelor, cheltuieli
pentru administrarea producției și a întreprinderii în întregime,
arenda mijloacelor de producție.
8. Cheltuielile variabile – care se schimbă proporțional cu
schimbarea volumului de producție. În componența cheltuielilor
variabile intră: costul materialelor, combustibilului, energiei
electrice și altele.
Cu creșterea volumului de producție costul pe unitate de
produs scade datorită diminuării costurilor fixe ce revin la o unitate
de produs. La planificarea costului unității de produs se calculează
suma totală a cheltuielilor de exploatare pe toată perioada și costul
pe unitate a venitului în valoare de 100 lei, în perioada planificată.

91
 Amortoizarea pentru restabilirea deplină a FF se va planifica
reieșind din costurile FF în medie pe an. Amortizarea poate fi
efectuată uniform sau prin metoda accelerată.
La planificarea cheltuielilor pentru materiale, piese de schimb,
energie electrică pentru necesitățile de producție, cheltuieli de
transport este necesar a fi de utilizați indicii creșterii costurilor.
Cheltuielile pentru energia electrică se vor planifica pe tipuri
de utilaje, reieșind din puterea lor, durata timpului de lucru, din
norma consumului energiei electrice și din tarifele prognozate la
energia electrică.
Socotelile reciproace cu întreprinderile de TLC (pentru arenda
canalelor, unităților de transport) se vor planifica reieșind din durata
contractelor, din volumul de lucru, utilajele folosite.
Reducerea costului pe unitate datorită creșterii productivității
muncii este posibilă numai în cazul când creșterea salariului este
însoțită de creșterea mai avansată a productivității muncii. Cu cât
ponderea salariului este mai mare, în componența costului unității,
cu atât mai mare este influența creșterii productivității muncii
asupra acestui cost. Acest fenomen se evidențiează cu ajutorul
formulei:
𝐼
∆𝐼 1 ∙ 𝑑 . .,
𝐼

unde: ∆𝐼 – indecele reducerii costului pe unitate, %; 𝐼 și

𝐼 sunt indicii creșterii salariului și ai productivității muncii în
raport cu perioada de bază, %; 𝑑 . . . – ponderea fondului de
salarizare, %.

Economia cheltuielilor de exploatare ∆𝐸 în funcție de

reducerea costului unității venitului de 100 lei poate fi determinată
în modul următor:
𝑉. . 𝑐 𝑐
∆𝐸 ,
100

92
 unde: Vp.c. – venitul din realizări în perioada de calcul (de dare
de seamă); (cu1 - cu0) - schimbarea costului unității, lei/100 lei
venituri.
Modificarea costului unității sub influența volumului de
producție:
𝐶
∆𝐼 1 𝐶 ∙ 100%,
𝐼

unde: Cfix și Cvar – cheltuielile fixe și variabile, respectiv; Ix –

indecele variației volumului de producție.

Întrebări de verificare:
1. Ce reprezintă costul unității de produs?
2. Enumerați etapele de calcul ale costului unității în
întreprinderile de TLC.
3. Ce particularități deosebesc costul pe unitate în TLC de
costul pe unitate în industrie?
4. Care este componența cheltuielile de exploatare în TLC?
5. Ce informație este necesară pentru calculul costului pe
unitate?
6. Cum se calculează costurile forței de muncă?
7. Ce intră în componența asigurărilor sociale și cum se
calculează ele?
8. Cum se determină cheltuielile pentru energia electrică?
9. Cum se calculează amortizarea fondurilor fixe?
10. Cum se calculează cheltuielile administrativ-
gospodărești?
11. Ce cheltuieli se consideră cheltuieli de bază?
12. Ce reprezintă cheltuielile de regie?
13. Ce destinație au cheltuielile productive?
14. Ce reflectă cheltuielile neproductive?

93
 Tema 13. TARIFE ȘI PREȚURI PENTRU
SERVICIILE DE COMUNICAȚII

Plan:
13.1. Tarifele pentru serviciile de comunicații
13.2. Prețuri ale producției întreprinderilor de comunicații

13.1. Tarifele pentru serviciile de comunicații

Tarifele în TLC reprezintă sistemul de prețuri cu care se
efectuează achitarea serviciilor diferite. Întreprinderile de TLC
acordă consumatorilor contra plată diferite servicii numărul cărora
este de câteva sute de denumiri.
În industrie, realizarea producției se efectuează cu două tipuri
de prețuri: preț angro și prețul cu amănuntul, la realizarea mărfii
populației. Tarifele în TLC îndeplinesc funcția și unora, și altora:
prețurilor angro la achitarea serviciilor prestate întreprinderilor și
organizațiilor și prețurilor cu amănuntul – la achitarea serviciilor
prestate populației. Pentru acoperirea prețurilor angro trebuie
compensate cheltuielile de producție și profitul tuturor
întreprinderilor în valoarea ce asigură, ca minimum, plata pentru
fondurile de producție.
Nivelul și dinamica taxelor venitului mediu pentru diferite
tipuri de servicii sunt determinate în mare măsură de prețul
s/costurilor acestora, care depinde de raportul dintre proprietățile de
consum ale acestui serviciu și alți parametri.
Tarifele serviciilor de TLC se diferențiează în dependență de
indicii următori:
- greutate (corespondență, colete);
- distanță (zonele tarifare) – convorbiri interurbane, colete,
arenda canalelor;
- viteză – telegrame urgente și convorbiri telefonice, scrisori
avia, mandate avia;
- cererea păstrării – scrisori și colete cu valoarea declarată;
- durata legăturii – convorbiri interurbane, arenda canalelor,
numărul cuvintelor în telegramă;

94
 - suma mandatului (prin poștă sau telegraf).
De exemplu, în serviciile poștale, tarifele și, prin urmare, rata
medie a veniturilor pentru trimiterea unui pachet, depinde de viteza,
greutatea, distanța de drum, valoarea declarată.
Factorii determinanți pentru costul transmiterii telegramelor
sunt viteza telegramei și lungimea acesteia, caracterizată de numărul
de cuvinte. Plata arendei pentru canalele telegrafice depinde de
lungimea și debitul acestora: 50,100, 200 baud (baud în comunicații
și electronică - unitate de măsură a vitezei simbolice, numărul de
modificări ale parametrului informațional al semnalului periodic al
transportatorului pe secundă, numit după Emil Bodo, inventatorul
codului Bodo - codificare a caracterelor pentru teletipuri).
În ramura comunicațiilor, tarifele sunt divizate în tarife
reglabile și tarifele libere.
Tarifele pentru anumite tipuri de servicii semnificative din
punct de vedere social sunt supuse reglementărilor statului, a căror
listă este stabilită prin reglementările aplicabile. Mecanismul de
reglementare a tarifelor de stat prevede considerarea maximă a
intereselor consumatorilor și a securității sociale în raport cu cele
mai populare servicii de comunicare.
Tarifele libere sunt în concordanță cu condițiile unei economii
de piață, fiind formate sub influența multor factori: raportul dintre
cererea și oferta de servicii de acest tip, calitatea acestora,
dezvoltarea serviciilor interschimbabile.
Tarifele libere pentru serviciile de comunicații sunt stabilite
de organizațiile de comunicații. Astfel, cu tarife libere se vând
servicii de comunicații radiotelefonice celulare, servicii telematice
etc. Tarifele nereglementate includ trimiterea de colete, abonarea și
livrarea revistelor periodice, utilizarea canalelor radio difuzate și
tarifele pentru serviciile suplimentare.
Tarifele pentru serviciile de comunicații de bază sunt divizate
în generale (obișnuite), urgente și preferențiale. Tarifele generale
sunt cele mai răspândite, ele se referă la toate serviciile din toate
ramurile de TLC.

95
 Criteriul de împărțire a tarifelor în generale și urgente este
rapiditatea transferului de informații, transmiterii mesajelor.
Tarifele preferențiale, mai mici, sunt stabilite pentru servicii în
perioada cu sarcina cea mai mică și contribuie la egalizarea acesteia.
Tarifele privilegiate pe unele tipuri de servicii sunt stabilite în
volum redus (cu 25-30% și mai mult) comparativ cu tarifele
generale corespunzătoare. Aplicarea tarifelor privilegiate
favorizează avansarea utilizării mijloacelor de TLC, creșterea
volumului de producție, creșterea accesibilității TLC [23].
Baza pentru formarea tarifelor este s/costul. Respectarea
acestui principiu înseamnă că tarifele pe diferite tipuri de TLC
trebuie să fie în același raport între ele ca și efortul cheltuit pentru
producerea serviciilor corespunzătoare:

𝑇 𝑠⁄𝑐 𝜋, 𝐼 ,
unde: s/c – prețul de cost al unui serviciu (costul unității de
produs);
𝜋 – profitul luat în calcul la stabilirea prețului tarifar
corespunzător;
Is – impozitul de stat.

De aceea, reducerea costurilor unității este una dintre

principalele sarcini ale organizațiilor de comunicații, cea mai
importantă condiție pentru competitivitatea pe piața serviciilor de
comunicații.
Limita de jos a tarifului trebuie să fie costul mediu pe unitatea
serviciului în ramură. Stabilirea tarifului mai redus decât costul
unității poate avea loc în cazuri excepționale.
Limita de sus nu trebuie să fie exagerată, deoarece prețurile
înalte limitează accesibilitatea mijloacelor de TLC.
De aceea, este necesar să se acorde atenție faptului că
realizarea serviciilor de comunicații are loc în faza inițială a
procesului de producție, la o rată stabilită pentru serviciul finalizat.
La nivelul unei organizații de comunicații, serviciul este
incomplet. Pe baza acestei caracteristici, veniturile din activitățile
96
de bază nu aparțin integral unei entități comerciale separate și ar
trebui redistribuite între toți participanții la procesul de producție.
Redistribuirea veniturilor între organizațiile de comunicații
are o importanță economică mare, deoarece pe baza acesteia este
determinată mărimea veniturilor aparținând unei entități economice.
În practica existentă de redistribuire a veniturilor între toți
participanții la procesul de producție aceasta se realizează pe baza
unui sistem de decontări reciproce. În prezent, nu există o
metodologie unică pentru determinarea plăților prin decontări
reciproce în ramură.
De regulă, se utilizează două abordări:
1) metoda de plată pentru canale și alte tipuri de servicii;
2) metoda de plată a cotelor, adică plățile anumitor activități
din veniturile totale.
Plățile reciproce în practica curentă sunt incluse în s/costuri pe
baza acordurilor dintre organizațiile de telecomunicații.
Decontările reciproce dintre organizațiile poștale iau în
considerare diferența dintre schimburile de ieșire și cele de intrare,
procesarea tranzitului, întreținerea parcului de mașini poștale, costul
transportului rutier etc.
Pe lângă veniturile din activitățile de bază, organizațiile de
comunicații primesc venituri din activități non-profil care nu au
legătură cu transmiterea informațiilor, mesajelor și întreținerea
mijloacelor tehnice (primirea facturilor pentru serviciile comunale,
vânzarea de produse aferente, fotocopierea și alte servicii non-
profil).
Suma veniturilor din activitățile de bază și non-profil reflectă
veniturile brute ale organizațiilor de telecomunicații sau veniturile
din vânzarea de servicii.
Principalele direcții de creștere a veniturilor în ramura
comunicațiilor sunt [24]:
1. Dezvoltarea pieței serviciilor de comunicații.
2. Îmbunătățirea calității serviciilor de comunicații.
3. Extinderea capacităților inovatoare ale entităților
comerciale.

97
 4. Îmbunătățirea eficienței cercetării de marketing.
5. Perfecționarea sistemului de prețuri.
Determinarea s/costului anumitor tipuri de servicii de
comunicații pentru formarea tarifelor se bazează pe utilizarea
rezultatelor contabilității separate a veniturilor și cheltuielilor pentru
tipurile de activități, serviciile furnizate și părțile rețelelor de
comunicații utilizate pentru furnizarea acestor servicii.
Contabilitatea separată este un sistem ordonat pentru
colectarea, înregistrarea și distribuirea informațiilor privind
contabilitatea statistică și operațională a veniturilor și cheltuielilor
operatorilor în funcție de tipul de activitate și obiectele de calcul -
servicii de comunicații.
Pentru distribuirea costurilor privind serviciile în cadrul
contabilității separate, cheltuielile operatorului pentru activitățile
obișnuite sunt împărțite în cheltuieli pentru activitățile de bază și
non-profil. Pentru fiecare tip de activitate de bază, operatorii
formează o listă de procese de bază și auxiliare.
Procesele de producție de bază sunt direct legate de
funcționarea mijloacelor și a liniilor de comunicații, precum și
furnizarea de servicii, inclusiv servicii de interconectare și servicii
de tranzit. Primul grup de procese de bază include funcționarea,
monitorizarea condițiilor, întreținerea tehnică și repararea
echipamentelor, liniilor de cablu, sistemelor de transmisie,
sistemelor de acces pentru abonați, sistemelor de informații etc.
Procesele de producție auxiliare reprezintă activitatea
organizațională legată de crearea condițiilor de muncă și sanitar-
igienice de producție. Acestea sunt asociate cu asigurarea muncii
personalului, funcționarea clădirilor și structurilor, funcționarea
echipamentelor de birou și a altor active imobilizate [26].
Lista activităților non-profil include toate tipurile de activități
desfășurate de organizația de comunicații, care nu sunt legate direct
de crearea de servicii. De exemplu: servicii de transport, lucrări de
reparații și construcții, activități de proiectare și sondaj, servicii de
alimentație, servicii medicale, instituții preșcolare și altele.

98
 Dacă oricare dintre activitățile non-profil este asociată indirect
cu operarea mijloacelor și a liniilor de comunicații sau cu furnizarea
de servicii, atunci cheltuielile sunt luate în considerare la alocarea
costurilor la procesele de bază și auxiliare. Restul costurilor
activităților non-profil nu este implicat în determinarea costului
serviciilor.
În cadrul contabilității separate, operatorii de telecomunicații
efectuează contabilitatea costurilor pentru următoarele articule de
cheltuieli [28]:
a) cheltuieli cu personalul;
b) taxe de amortizare;
c) costul materialelor;
d) cheltuieli pentru plata serviciilor de conectare;
e) costul plății serviciilor de tranzit;
f) cheltuieli pentru plata serviciilor, bunurilor, lucrărilor din
partea firmelor terțe;
g) cheltuieli cu impozitele, taxele și plățile neimpozabile
incluse în componența cheltuielilor pentru activitățile curente;
h) alte cheltuieli.

13.2. Prețuri ale producției întreprinderilor de TLC

În activitatea economică a întreprinderii de TLC se folosesc 2
categorii de prețuri: tarifele de TLC conform cărora se oferă servicii
consumatorilor și estimarea valorică în conformitate cu care
întreprinderile calculează veniturile proprii.
Tarifele se stabilesc pentru serviciile finisate. Aici intră toate
fazele procesului tehnologic de transmitere a informației – de la
client până la destinatar.
Estimările valorice se stabilesc pentru etapele separate ale
procesului tehnologic [32]. De exemplu, estimarea valorică a
prelucrării și transmiterii unei telegrame se imparte astfel:
 telegrama în etapa inițială (telegrama de ieșire);
 în etapa de tranzit (telegrama de tranzit);
 în ultima etapă (telegrama de intrare).

99
 De aceea, estimarea valorică (prețul) reprezintă un tarif
divizat. Baza economică pentru stabilirea prețurilor producției în
întreprinderile de TLC este costul mediu în gospodăriile pentru
prelucrarea informației plus profitul. Dacă costul mediu al
producției date este Ci, iar profitul este 𝜋 , atunci prețul producției
este:

𝑝 𝐶 𝜋 𝑇𝑉𝐴.

Produsul volumului producției tuturor întreprinderilor de

TLC, în exprimare naturală - Q, cu prețul corespunzător pri va da
volumul integru al producției în exprimare valorică:

𝑄 𝑄 ∙𝑝 𝑄𝐶 𝑄𝜋 𝑇𝑉𝐴 ,

unde: ∑ 𝑄 𝐶 – suma totală a cheltuielilor curente (cheltuieli

de exploatare) pentru producerea tipului anumit de producție;
∑ 𝐶 , ∑ 𝑄 𝜋 – suma totală a profitului întreprinderii, mărimea
căruia este egală cu diferența dintre veniturile tarifare ∑ 𝑉 și
cheltuielile de exploatare:

∑𝑄 𝜋 ∑𝑉 ∑𝐶 .

Tipurile de tarife și prețuri pot fi clasificate în funcție de o

serie de criterii, dintre care cele mai importante sunt [33]:
1) tarifele pentru serviciile de informare și comunicare;
2) prețurile pentru serviciile de interconectare și tranzitul
traficului;
3) prețurile de decontare (taxe) pentru decontări (socoteli)
reciproce;
4) tarifele pentru serviciile de bază și suplimentare;
5) tarifele și prețurile reglementate de stat - tarife și prețuri
gratuite (contractuale), tarife pentru serviciile furnizate populației,
tarife și prețuri pentru serviciile furnizate organizațiilor.
100
 Tarifele pentru serviciile de infocomunicații (inclusiv tarifele
pentru serviciile de comunicații) reprezintă un sistem de prețuri prin
care serviciile sunt vândute utilizatorilor în domeniul consumului
public, industrial și personal.
Prețurile pentru serviciile de conexiune și serviciile de
transport de trafic sunt clasificate drept prețuri interne (de transfer)
destinate decontărilor dintre operatorii unei rețele publice de
telecomunicații pentru furnizarea serviciilor de rețea.
Prețurile de decontare (taxe) sunt, de asemenea, un tip de
prețuri interne, fiind utilizate în sistemul de socoteli reciproce
internaționale pentru serviciile de comunicații poștale și electrice,
pentru decontări între operatorii de telecomunicații în cadrul
acordurilor de agenție, precum și pentru plata serviciilor plătite de
către entitățile comerciale ale altor industrii (cu organizații de
transport date).
Tarifele pentru serviciile de bază sunt stabilite pentru toate
tipurile de servicii furnizate de operatori în conformitate cu licența
obținută și condițiile de licență prevăzute. Serviciile suplimentare
sunt introduse pentru a îmbunătăți proprietățile consumabile ale
serviciilor de bază și pentru a crea un service pentru consumatori.
În ceea ce privește gradul de influență a statului asupra
sistemului de prețuri, se disting tarife reglementate și gratuite
(libere). Tarifele pentru anumite tipuri de servicii sunt supuse
reglementărilor de stat, lista acestora fiind stabilită prin acte de
reglementare speciale în conformitate cu gradul de monopolizare a
pieței de mărfuri și semnificația socială a serviciilor.
În acele sectoare ale pieței serviciilor de tele-infocomunicații
în care concurența este suficient dezvoltată sau valoarea tarifelor nu
afectează în mod semnificativ nivelul consumului de servicii,
tarifele sunt stabilite de producătorii înșiși sub influența factorilor
de piață. Tarifele libere, de exemplu, se stabilesc pentru serviciile de
transmisie a datelor, accesul la internet, comunicații mobile, servicii
intelectuale, precum și tarife pentru serviciile de comunicații
telefonice internaționale.

101
 În funcție de natura serviciilor furnizate, politica companiei în
stabilirea tarifelor și a prețurilor, nivelul de concurență pe piață,
stadiul ciclului de viață al serviciului, gradul de influență a statului
asupra sistemului de prețuri și alți factori, operatorii sectorului
informațiilor și comunicațiilor din economie aleg o strategie și o
tactică specifică de stabilire a prețurilor pentru atingerea unui
echilibru între ofertă și cerere.
Deci, o strategie de skimming, care prevede vânzarea
serviciilor la tarifele ce depășesc semnificativ costurile producției
lor, este aplicată la intrarea pe piață cu noi servicii și este utilizată
pe piețele competitive unde sistemul de prețuri nu este controlat de
stat. Dacă operatorul operează pe o piață necompetitivă și, luând o
poziție dominantă în aceasta, stabilește un preț ridicat de monopol,
atunci intră în vigoare legislația antitrust.
Scopul aplicării unei strategii de penetrare a pieței cu un profit
minim sau chiar prețuri mai mici decât costul de producție este
intrarea pe noi piețe. Efectul dorit poate fi obținut datorită scării de
producție și a mulțimii concurenților. Cu toate acestea, autoritățile
de reglementare pot recunoaște astfel de prețuri ca fiind
monopolistice și să aplice măsuri în conformitate cu legislația
aplicabilă, iar autoritățile fiscale au dreptul să verifice obiectivitatea
tarifelor în ceea ce privește formarea unei baze fiscale pentru
indicatorii de venituri și profit.
Principalele tipuri de strategii de stabilire a prețurilor în
domeniul tele-infocomunicațiilor [35]:
‐ Strategia directivă de stabilire a prețurilor;
‐ Strategia competitivă a prețurilor;
‐ Strategia de diferențiere a prețurilor;
‐ Strategia de retragere a cremei la prețuri care depășesc
costurile de producție;
‐ Strategii de stabilire a prețurilor la tele-infocomunicații;
‐ Strategia de penetrare a pieței cu profit minim sau la
prețuri mai mici decât costurile de producție;
‐ Strategia prețurilor la sortiment;
‐ Strategia de preț intern (de transfer);
102
 ‐ Strategia psihologică a prețurilor.
Metoda de stabilire a tarifelor directive se aplică în cazul
tarifelor pentru serviciile universale. Tarifele pentru serviciile
universale nu sunt profitabile pentru operatori, dar aceste pierderi
sunt compensate din rezerva specială de servicii universale creată
prin deduceri obligatorii ale tuturor operatorilor rețelei de
comunicații publice.
Strategia de stabilire a tarifelor diferențiate (planuri tarifare)
pentru serviciile similare din segmentele de consum (populație,
organizații) și aplicarea reducerilor în funcție de timpul și
intensitatea consumului serviciilor este larg utilizată de companiile
de informare și comunicare. Utilizarea tarifelor diferențiate în
funcție de orele și zilele săptămânii ajută la netezirea încărcăturii
inegale și la utilizarea mai uniformă a capacităților de producție, la
îmbunătățirea calității serviciilor și la creșterea disponibilității
acestora pentru abonați cu solvabilitate redusă.
Când se utilizează strategia de stabilire a prețurilor la
sortiment, tarifele sunt alocate grupurilor de servicii - un set de
servicii de bază și suplimentare: o conexiune telefonică cu
identificare automată a numărului, un tarif unic pentru utilizarea
unei linii de abonați și transmiterea unei cantități nelimitate de trafic
telefonic - un tarif „nelimitat”.
Strategia competitivă de stabilire a prețurilor din arsenalul său
are un număr mare de trucuri: planuri tarifare flexibile,
suplimentarea serviciilor cu proprietăți noi ale consumatorilor, fără
modificarea tarifelor.
Companiile de telecomunicații și informatică utilizează de
obicei mai multe strategii de stabilire a prețurilor pentru a formula o
politică tarifară optimă, ținând cont de gama de servicii furnizate,
ciclul lor de viață, nivelul de concurență, impactul reglementar al
organismelor guvernamentale și alți factori.
Reglementarea de stat a tarifelor pentru serviciile de tele-
infocomunicații se efectuează în baza Regulamentului Agenţiei
Naţionale pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi
Tehnologia Informaţiei.

103
 Întrebări de verificare:
1. Enumerați indicii în baza cărora se diferențiează tarifele
serviciilor de TLC.
2. Ce categorie de servicii se prestează la tarifele
reglementate?
3. Ce categorie de servicii se prestează la tarifele libere?
4. Ce criterii stau la baza împărțirii tarifelor în generale,
urgente, preferințiale?
5. Ce stă la baza formării tarifelor?
6. Ce categorii de prețuri se folosesc în activitatea economică
a întreprinderii de TLC?
7. Prin ce se diferențiază prețul de tarif?
8. Enumerați criteriile de calasificare a tipurilor de tarife.
9. Enumerați principalele tipuri de strategii de stabilire a
prețurilor în domeniul tele-infocomunicațiilor.
10. Pentru ce categorie de servicii se stabilesc tarifele
directive?
11. În ce cazuri se stabilesc tarifele diferențiate (planuri
tarifare)?
12. Ce înțelegeți prin prețuri la sortiment?

104
 Tema 14. PLANIFICAREA VENITURILOR
ÎN RAMURĂ ȘI METODA DE DETERMINARE
A ACESTORA

Plan:
14.1. Venituri din activitățile de bază
14.2. Profitul și rentabilitatea producției
14.3. Majorarea eficienței de producție în gospodăriile de
TLC.

14.1. Venituri din activitățile de bază

Întreprinderile de TLC care realizează producția de TLC,
inclusiv punctele urbane, se folosesc de 2 indicatori de venituri:
1) veniturile tarifare;
2) veniturile proprii.
Întreprinderile ce nu realizează consumatorilor producția de
TLC planifică numai veniturile proprii. Acestea sunt punctele de
exploatare tehnică, administrarea magistralelor.
Veniturile tarifare se calculează în bază următorilor indicatori:
1. Planul de schimb al informației.
2. Numărul de canale puse la dispoziția consumatorilor,
inclusiv linii de legătură, puncte de radiotranslație, canale de radio
și TV.
3. Plata medie planificată a unității de produs (taxa medie pe
venit): scrisori de ieșire cu plată, telegrame, convorbiri interurbane,
plata medie de abonare la telefon, radio, ora-canal de lucru al
canalelor.
Pentru planurile pe venituri, în calitate de taxă inițială se ia
taxa medie pentru perioada de bază. Perioada de bază este anul
premergător perioadei planificate. Însă mărimea taxei trebuie
corectată în funcție de modificările structurei de schimb a
informației, deoarece taxa medie reflectă o structură anumită a
serviciilor cu plată.
Comunicațiile se referă la ramurile producției materiale,
creează produse care sunt exprimate sub forma unor servicii:

105
schimb sau dispozitiv tehnic (canal de comunicare) care are un cost.
Costul este prețul în baza căruia se realizează (se vinde) un serviciu
de comunicații.
În ramura comunicațiilor, rolul prețurilor îl joacă tarifele
stabilite pentru diverse tipuri de servicii de comunicații. Veniturile
obținute din vânzarea serviciilor de comunicații la tarifele curente se
numesc venituri din activitatea de bază (Vact.bază).
Veniturile din activitățile de bază reprezintă un indicator
financiar important de care depind rezultatele finale ale activităților
organizației de comunicații și ale ramurei în ansamblu. Calculul
veniturilor pentru realizarea serviciilor exprimate sub forma
schimbului de informații se efectuează cu ajutorul formulei [28]:

𝑉 . ă 𝑄 ∙𝑇 ,

unde: Qi – numărul serviciilor de ieșire plătite de tipul I;

𝑇 – tariful mediu la serviciul de tipul I;
𝑛 − numărul tipurilor de servicii acordate.

Întrucât tarifele pentru serviciile de comunicații sunt

diferențiate ținând cont de diverși parametri: viteza și distanța de
transmitere a informațiilor, volumul și greutatea trimiterilor
transmise, garanția siguranței acestora, iar un serviciu separat
reflectă un ansamblu anumit al proprietăților de consum, pentru
calcularea mărimilor reale și prognozate ale veniturilor din
activitățile de bază se utilizează noțiunea de rata medie de venit
(tarif mediu).
Tariful mediu caracterizează venitul mediu obținut pentru
prestarea unui serviciu de comunicații plătit.
Taxa medie de venit (𝑇 ) caracterizează venitul mediu de la
prestarea unui seviciu de comunicații plătit:

𝑉 . ă.
𝑇 ,
𝑄 ș. .

106
 unde: 𝑉 . ă. – venituri de la activitate de bază la serviciul
de tipul i;
𝑞 ș. . – numărul serviciilor de ieșire plătite de tipul i.

Veniturile de la deservirea echipamentelor tehnice de

comunicații se calculează astfel:

𝑉 . ă. ∑𝑇 ∙ 𝑁,

unde: 𝑁 – numărul mediu anual al mijloacelor tehnice

(canalelor) de comunicații de tipul j;
𝑇 – taxa medie de venit pentru deservirea unui mijloc tehnic
de tipul j.

Veniturile de la acordarea accesului la rețea depind de

numărul de instalații și de reamenajarea mijloacelorr tehnice și de
taxa actuală sau prognozată pentru conectarea mijloacelor
respective la rețeaua de uz comun.
Veniturile obținute de către organizațiile de comunicații
pentru darea în arendă a canalelor telefonice și telegrafice, canalelor
de sunet și televiziune se determină în baza numărului și a lungimii
canalelor, tipurilor lor, duratei de funcționare și costului arendei.
Veniturile pentru operarea de radiodifuziune, comunicații
radio și televiziune se calculează ca taxa pe oră pentru funcționarea
receptoarelor radio și a dispozitivelor de transmisie, pe baza
tarifelor stabilite, ținând cont de tipul și puterea emițătorilor.
Venitul total din activitățile de bază este determinat de suma
obțimută din vânzarea tuturor tipurilor de servicii furnizate către
diverse grupuri de consumatori.
Punctul de pornire în elaborarea planului pe venituri tarifare
este determinarea îndeplinirii planului pe venituri așteptat în anul
current. Dacă proiectul de plan se elaborează în trimestrul III
(august-septembrie), atunci întreprinderea dispune de date privitor
la taxele efective pe fiecare tip de schimb al informației cu plata

107
pentru semestrul I. În aceste condiții, taxa medie care se prevede în
anul curent se determină în baza raporturilor dintre taxa medie
anuală și taxa medie în semestrul I, cu considerentele inflației.
Planificarea veniturilor proprii se efectuează în întreprinderile
de TLC în mod diferit. În întreprinderile planul cărora nu conține
venituri tarifare sau suma veniturilor este insuficientă (secții de
transportare a poștei) mărimea planificată a veniturilor proprii pe an
și pe trimestru se stabilește în baza volumului de producție, în
exprimare valorică.
Planul veniturilor proprii pe trimestru în aceste întreprinderi
se determină prin înmulțirea sumei veniturilor tarifare cu
coeficientul de plan adoptat pentru întreprinderea dată.

14.2. Profitul și rentabilitatea producției

Profitul se determină ca diferența dintre veniturile proprii Vpr.
și cheltuielile de exploatare Cexp:

𝜋 𝑉 . 𝐶 .

La întreprinderile cu procesul de producție finalizat în care

veniturile proprii sunt vaniturile lor tarifare Vt, profitul se determină
ca diferența dintre veniturile tarifare și cheltuielile de exploatare:
𝜋 𝑉 𝐶 .

Rentabilitatea producției exprimă eficiența utilizării fondurilor

de producție. Indicatorul de rentabilitate R se calculează ca raportul
dintre profit și fondurile de producție (Ff +Fc):
𝜋
𝑅 ∙ 100%.
𝐹 𝐹

Există câte două tipuri de profit și rentabilitate:

1) profitul global (de bilanț) și rentabilitatea globală;
2) profitul calculat, respectiv – rentabilitatea calculată.
Fiecare indece are o destinație anumită.
108
 Profitul global caracterizează suma totală a profitului care era
obținut de întreprindere, inclusiv profitul gospodăriilor auxiliare ce
se află la balanța întreprinderii.
Profitul calculat reprezintă profitul de bilanț micșorat cu suma
plății pentru fondurile fixe productive, mijloacele normate de
circulație și procente la creditele bancare (rb – rata dobânzii
bancare):
𝜋 𝜋 𝐹 𝐹 𝑟 .

Rentabilitatea globală este raportul dintre profitul global al

întreprinderii și costul mediu anual al fondurilor fixe productive și
fondurilor de circulație normate.
Rentabilitatea calculată este raportul dintre profitul calculat și
costul mediu anual al fondurilor fixe productive și fondurilor de
circulație normate.
Nivelul rentabilității întreprinderilor de TLC oscilează în
limite foarte largi: de la 5-10% până la 10-70% și mai mult. De
regulă, cu cât întreprinderea este mai mare, cu atât nivelul de
rentabilitate este mai avansat. Nivelul rentabilității depinde de
factori multipli și în particular de condițiile locale.
Majorarea profitului și rentabilității poate fi obținută prin
măsuri organizatorice și tehnice care stimulează creșterea
productivității muncii, reducerea costului unității de produs,
creșterea volumului serviciilor și a veniturilor tarifare [35].

14.3. Majorarea eficienței de producție în gospodăriile de

TLC
Problema creșterii eficienței de producție în TLC se rezolvă
prin elaborarea sistemelor noi și implementarea mijloacelor tehnice
eficiente. Pentru atingerea efectului maxim cu cheltuieli minime
este nevoie de un sistem de indicatori cu ajutorul căruia se pot găsi
decizii optimale.
Sistemul de indicatori și calculele de plan formează o metodă
de elaborare a planurilor de lungă durată pentru avansarea eficienței
tehnicii și eficienței investițiilor capitale.
109
 Investițiile capitale în toate ramurile de producție materială,
inclusiv în TLC, favorizează creșterea eficienței producției,
creșterea productivității muncii, creșterea produsului social și a
venitului national.
La planificarea eficienței învestițiilor capitale calculele se
efectuează conform formulelor:
.. .
𝐸 –
pentru determinarea coeficientului de eficiență a investițiilor
capitale și
𝑡 –
.. .

pentru determinarea termenului de recuperare a investiției

capitale
unde: Va.i.c. – veniturile anuale obținute datorită investițiilor
capitale;
Cexp – cheltuielile capitale de exploatare (costul producției
care va fi fabricată ca rezultat al implementării investițiilor
capitale);
K – investiția capitală.

Coeficientul de eficiență a investițiilor capitale se calculează

pentru fiecare obiect care intră în complexul general al rețelei. Dacă
este nevoie de coeficientul complex al eficienței economice pentru
rețeaua în întregime sau pentru obiectele separate, atunci se
calculează coeficientul mediu al eficienței economice dat de
formula:
𝐸 𝐸𝑎 𝐸 𝑎 ⋯ 𝐸 𝑎 ,

unde: E1, E2, …En – coeficienții eficienței fiecărui obiect din

rețea, a1, a2,…an – ponderile investițiilor capitale la fiecare obiect
din suma totală a investițiilor capitale a complexului sau rețelei.

În sistemul indicatorilor eficinței intră și alte criterii ale

eficienței investițiilor capitale, cum ar fi:
110
 - nivelul nou al vitezei;
- veridicitatea informației transmise;
- fiabilitatea canalelor și sistemelor de comunicații;
- indicatorii productivității muncii;
- costul de preț al unității de produs;
- rentabilitatea producției;
- înzestrarea muncii cu fonduri.

Întrebări de verificare:
1. Ce fel de venituri se utilizează la întreprinderile de TLC?
2. Care indicatori de venituri se utilizează la întreprinderile de
TLC?
3. Ce intră în componența veniturilor din activitatea de bază?
4. De ce depind veniturile de la acordarea accesului la rețea?
5. Cum se planifică veniturile proprii la întreprinderile care
au venituri tarifare și la întreprinderile care nu au venituri tarifare?
6. Cum se determină profitul global și profitul calculat?
7. Cum se determină rentabilitatea globală și calculată?
8. Cum se calculează coeficientul eficienței investițiilor
capitale?
9. Cum se determină termenul de recuperare a investiției?
10. Enumerați criteriile eficienței investițiilor capitale.

111
 Tema 15. EFICIENȚA IMPLEMENTĂRII TEHNICII NOI
ȘI CALITATEA SERVICIILOR

Plan:
15.1. Eficiența implementării tehnicii noi
15.2. Calitatea serviciilor
15.3. Căile de îmbunătățire a calității de lucru în TLC

15.1. Eficiența implementării tehnicii noi

Prin eficiența implementării tehnicii noi se înțeleg rezultatele
utilizării acestei tehnici. În componența tehnicii noi intră mijloacele
tehnice de comunicații noi, mijloacele de automatizare și
mecanizare ale proceselor tehnologice și ale rețelelor de
comunicații, aparate, construcții, materialele noi îmbunătățite și
metodele de organizare a procesului de producție.
Calculule eficienței economice de la implementarea tehnicii
noi servesc pentru selectarea variantei optime cu efect economic
maximal și cheltuieli minime. Acest efect se manifestă în majorarea
volumului de producție, îmbunătățirea calității informației
transferate și a calității deservirii, majorarea profitului și
rentabilității. Pentru eficiența economică a tehnicii noi sunt tipici
indicii următori:
 indecele majorării volumului de producție;
 eficiența absolută și specifică la un leu al fondurilor de
producție;
 indicatorii calității producției;
 indicatorii calității deservirii.
Aceste criterii trebuie să fie obligatorii pentru optimizarea
variantei selectate a tehnicii noi.
Următoarea grupă de indicatori se referă la cheltuielile unice
și curente, inclusiv:
 cheltuielile capitale globale – de bilanț;
 cheltuielile capitale specifice (la o unitate de putere sau la
o unitate de produs);
 costul unității de produs sau cheltuielile de exploatare;
112
  productivitatea muncii;
 termenul de recuperare a cheltuielilor capitale;
 coeficientul de eficiență economică E;
 indicatorii suplimentari: îmbunătățirea condițiilor de
muncă, micșorarea cheltuielilor de materiale deficitare.
La calculul valorii cheltuielilor capitale și cheltuielilor de
exploatare pentru determinarea eficienței tehnicii noi (obiectelor de
comunicații noi) se folosesc următoarele unități de măsură:
 1000 (100) km de linie magistrală sau 1000 (100) de
canalo-km pentru liniile magistrale din cablu;
 1000 (100) km de linie sau 1000 (100) canalo-km – pentru
liniile telefono-telegrafice și pentru majorarea densității rețelei;
 un canal pentru stațiile de telefonie interurbană;
 1000 de numere - pentru telefonia urbană;
 un punct de difuziune – pentru rețelele de radiodufuziune;
 un kW putere a emițătorului – pentru centrele de
radiodifuziune.
În cazuri când nu este posibil a fi calculate investițiile capitale
specifice (pe unitate sau kW), acestea se calculează la 100 lei al
volumului de producție.
Un indicator important al eficienței în urma implementării
tehnicii noi este diferența dintre costul unității de produs fabricat cu
ajutorul tehnicii existente și costul producției fabricate pe baza
tehnicii noi. La compararea variantelor, dacă datorită implementării
tehnicii noi se obține creșterea volumului de producție, atunci
s/costul producției se calculează pentru volumul mărit al producției.

Exemplu. Costul unității de produs actual este de 80 bani (la

un leu al volumului de producție). După implementarea tehnicii noi
costul unității planificat este de 50 bani. Volumul de producție
actual constituie 200 mii lei. După implementarea tehnicii noi
volumul de producție va constitui 300 mii lei.
Rezolvare: se compară datele privind costul unității de
produs.
1) 0,8 x300 mii = 240 mii lei;
113
 2) 0,5 x 300 mii = 150 mii lei.
Diminuarea costului unității va constitui: 240 mii – 150 mii =
90 mii lei.
La implementarea tehnicii noi la întreprindere, hală sau alte
secții de producție, costul unității se compară după devizul de
cheltuieli care include toate articolele de cheltuieli. Dacă tehnica
nouă se implementează într-o etapă separată a procesului de
producție, atunci se iau în considerație articolele care au suferit
schimbări.
Economiile la capitolul salarizarea forței de muncă se
calculează reieșind din volumul de lucru real, luând în considerație
primele plătite din fondul de stimulare materială, salariul
suplimentar și impozitele către stat.
În baza datelor privind cheltuielile capitale și costul unității se
calculează termenul de recuperare a cheltuielilor capitale pentru
tehnica nouă:
𝑡 ,
. .
unde: Kn – investiții capitale pentru implementarea tehnicii
noi;
Kv – investiții capitale necesare în cazul tehnicii vechi
(existente de facto) pentru volumul de producție adus până la
nivelul comparabil cu tehnica nouă;
Cexp.n – cheltuielile de exploatare după implementarea
tehnicii noi;
Cexp.v – cheltuielile de exploatare în cazul tehnicii vechi,
când volumul de producție este comparabil cu volumul de producție
obținut cu tehnica nouă.
Termenul de recuperare obținut se compară cu termenul de
recuperare normativ pentru ramura dată de comunicații. Dacă 𝑡
𝑡 , atunci echipamentul implementat este eficient economic. Când
variantele se deosebesc după volumul de producție, atunci termenul
de recuperare se va calcula prin formula:
𝐾 𝐾
𝑡 ∙ 𝑄.
𝐶 . 𝐶 .

114
 15.2. Calitatea serviciilor
Calitatea lucrului este o caracteristică generală a activității
operatorilor și întreprinderilor de TLC. Calitatea se caracterizează
de parametrii tehnici, de producție, parametrii social-economici,
psihologici. Ea depinde de factori multipli, inclusiv:
 nivelul de dezvoltare tehnică a mijloacelor de comunicații;
 organizarea procesului de producție;
 starea rețelelor;
 nivelul exploatării tehnice a mijloacelor de comunicații;
 tehnologiile utilizate și sistemele de transport date;
 eficiența folosirii resurselor materiale, financiare, umane.
Calitatea serviciului reflectă totalitatea proprietăților și măsura
utilității care satisfac cerințele societății. Indicatorii de bază sunt
meniți să satisfacă cerințele clienților la viteză, precizia mesajelor,
fiabilitatea mijloacelor de TLC.
Calitatea reflectă procesul de deservire a consumatorilor, și
anume: accesibilitatea, cultura deservirii și nivelul de satisfacere a
clienților. Pierderea uneia dintre aceste proprietăți înseamnă
pierderea costului de întrebuințare a serviciului și aduce daune
consumatorului. Cerințele la viteza transmiterii mesajelor se
determină prin normativele de recepție, tranzit, livrare care se
numesc termene de control.
Sunt cunoscute următoarele termene de control:
 generale;
 termenele etapelor (fazelor);
 termenele de control operaționale.
Termenul de control general reprezintă norma reglementată de
timp pentru ciclul întreg de transmitere a informației din clipa
recepției până la livrarea consumatorului.
Termenele de control pe fază caracterizează termenul-limită
pentru prelucrarea mesajelor în etapele separate ale procesului de
producție (recepție, transport date, tranzit, sortarea, distribuirea,
livrarea). Acestea sunt normativele de producție obligatorii pentru
toate întreprinderile de TLC.

115
 Termenul operațional de control reprezintă normativul de
timp pentru îndeplinirea operației anumite sau a unor combinații de
operații ale procesului de producție.
Precizia transmiterii informației pentru diferite tipuri de
comunicații se exprimă în mod diferit.
Pentru comunicații poștale precizia constă în păstrarea
mesajelor. Nerespectarea acestei condiții conduce la furturile
mesajelor sau mijloacelor materiale.
În comunicațiile telegrafice precizia înseamnă lipsa
distorsiunilor și greșelilor în mesajele transmise.
În comunicațiile telefonice precizia constă în claritatea
vorbirii care se caracterizează de coeficientul de articulație, lipsa
semnalelor străine, nivelul auzului.
În TV precizia constă în definiția înaltă a imaginii.
Fiabilitatea și stabilitatea mijloacelor de comunicații
caracterizează proprietatea obiectelor de comunicații de a îndeplini
funcțiile conform condițiilor tehnice. Fiabilitatea se apreciază prin
astfel de noțiuni ca probabilitatea lucrului fără defecțiuni,
durabilitatea la funcționare normală, timpul restabilirii, durata
profilaxiei și altele. Fiabilitatea este o caracteristică tehnico-
economică care depinde de nivelul tehnic de dezvoltare a sistemelor
de comunicații.
Pentru aprecierea calității de lucru a comunicațiilor se
utilizează indicii următori ai calității:
în comunicațiile poștale: încadrarea în termenele de control,
în cazul corespondenței; valoarea pierderilor și furturilor
corespondenței, mandatelor, corespondenței periodice (în
măsurătorii naturali și valorici);
în telefonia interurbană – numărul apelurilor parvenite care
nu s-au terminat cu convorbiri la o mie de apeluri, % de legături
refuzate în orele de sarcină maximă ca urmare a numărului
însuficient al canalelor (ce depășesc 3%);
în telefonia urbană și rurală – numărul plângerilor la 100 de
aparate telefonice, % defecțiunilor înlăturate în termenele de control
în raport cu numărul total de defecțiuni;

116
 în comunicațiile sonore prin fir – durata staționării stațiilor
sau punctelor de radiodifuziune ce au avut loc din vina
întreprinderii în raport cu planul; numărul cererilor privind
defecțiunile; procentul de cereri conform cărora defecțiunile au fost
înlăturate în termenele de control;
în TV, radiodifuziune – durata întreruperilor în activitatea de
tele- și radiodifuziunii, a radiocanalelor din diferite cauze, inclusiv
din vina întreprinderii date (în minute la 1000 ore de lucru), durata
abaterilor de la normativele tehnice în funcționarea emițătorilor
radio;
în comunicațiile prin satelit – durata întreruperilor generale și
supranormative în activitatea mijloacelor tehnice la emisia și
recepția informației indiferent de cauze.
Pentru liniile de comunicații, canale și tracte ale rețelelor
magistrale calitatea lucrului se caracterizează prin numărul
defecțiunilor liniei la 100 km a rețelei și 100 km a liniei de cablu; de
durata medie a unei defecțiuni, în ore.
Indicii comuni ai tuturor operatorilor și întreprinderilor de
comunicații sunt indici care reflectă lucrul nesatisfăcător, și anume,
numărul cererilor și plângerilor. Pentru analiza cererilor și
plângerilor există termene stabilite.
Pentru consumator calitatea deservirii se caracterizează prin
totalitatea indicatorilor care reflect nivelul dezvoltării
comunicațiilor și al consumului serviciilor, accesibilitatea,
depărtarea de consumator, diversificarea ofertei, cultura și durata
deservirii.
Accesibilitatea mijloacelor de comunicații depinde de nivelul
dezvoltării rețelelor de comunicații, nivelul de consum al serviciilor,
precum și de durata de lucru a subunităților structurale ale
operatorilor, a liniilor și punctelor de comunicații.
Pentru consumatori accesibilitatea mijloacelor de comunicații
se evaluează cu ajutorul indicatorilor de saturație cu mijloace de
comunicații. Ele includ:
 suprafața terenului deservit de oficiul postal;
 raza medie de deservire de către un punct de comunicații;
117
  distanța medie până la punctul de comunicații;
 numărul punctelor de comunicații la 10 000 de locuitori;
 numărul de abonați deserviți de un punct de comunicații.
Nivelul de consum al serviciilor de comunicații se redă cu
ajutorul indicilor următori:
 numărul scrisorilor, coletelor, convorbirilor interurbane la
100 sau la 1000 de locuitori pe an;
 numărul aparatelor telefonice la 100 de locuitori
(densitate);
 numărul instalațiilor de transport date la 1000 de populație
lucrătoare;
 % de populație cuprinsă de tele-, radiodifuziune, internet.
Indicii de accesibilitate și nivelul de consum au importanță
deosebită pentru planificarea dezvoltării mijloacelor de comunicații,
pentru evaluarea nivelului de satisfacere a nevoilor clienților în
mijloace de comunicații.
Prin comparația nivelului real al consumului serviciilor cu
normele raționale de consum sau cu nivelul de consum al serviciilor
similare în țările dezvoltate se determină necesitatea în servicii noi
și tradiționale. Acest lucru permite a concretiza problemele
existente și strategiile de dezvoltare a sistemelor de comunicații.

15.3. Căile de îmbunătățire a calității de lucru în TLC

Avansarea calității telecomunicațiilor este o legitate pentru
dezvoltarea ramurii și o condiție a competitivității serviciilor
prestate, precum și condiția supraviețuirii în economia de piață.
Pentru realizarea acestei legități este necesară o activitate rațională
în dirijarea calității.
Pentru asigurarea nivelului necesar al calității serviciilor este
necesară aplicarea unor măsuri organizatorice tehnice și social-
economice. Aceste măsuri sunt necesare nu numai pentru atingerea
nivelului înalt al calității, dar și pentru crearea serviciilor noi în baza
progresului tehnic și procesului de informatizare a societății. Pentru
estimarea nivelului necesar al calității trebuie îndeplinite
următoarele condiții:
118
  existența unei rețele dezvoltate a întreprinderilor care sunt
interconectate cu alți operatori;
 utilaj contemporan și mijloace de comunicații care
corespund standardelor internaționale;
 reînnoirea permanentă a fondurilor fixe de producție și
existența mijloacelor financiare pentru asigurarea activității de
producție și de dezvoltare a ramurii;
 implementarea tehnicii moi;
 cadre calificate (personal);
 mediul de funcționare competitiv.
Calitatea TLC se reglează cu ajutorul politicii tarifare,
sistemului standardelor de calitate, sistemului de asigurare a
parametrilor tehnici ai mijloacelor de comunicații.

Înrebări de verificare:
1. Care sunt indicatorii ce caracterizează eficiența economică
a tehnicii noi?
2. Enumerați indicatorii eficienței tehnicii noi ce se referă la
cheltuielile unice și curente.
3. Ce unități de măsură se utilizează la calculul valorii
cheltuielilor capitale și cheltuielilor de exploatare pentru aprecierea
eficienței tehnicii noi?
4. Cum se calculează termenul de recuperare a cheltuielilor
capitale pentru tehnica nouă?
5. Enumerați factorii ce influențează calitatea serviciilor.
6. Ce reprezintă termenele de control în telecomunicații și ce
termene cunoașteți?
7. Enumerați indicii calității în comunicații.
8. Ce indicatori de saturație cu mijloace de comunicații
există?
9. Formulați condițiile care trebuie îndeplinite pentru
estimarea nivelului necesar al calității serviciilor.

119
 Marketing

Nevoia de marketing apare când activitatea în creștere a

producătorului sau a vânzătorului începe să depășească activitatea
consumatorului sau a cumpărătorului, în timp ce activitatea
consumatorului scade.
Bazele teoretice ale marketingului ca știință independentă, ce
există la intersecția dintre economie, sociologie, psihologie și
management, au fost create de americanul Cyrus McCormick
(1809-1884), primul care a realizat pe deplin rolul unic al funcției
de marketing ca sarcină specifică de management. McCormick a
creat un întreg „arsenal al instrumentelor de bază” al marketingului
modern, precum studierea și analizarea pieței, principalele tipuri și
principii ale alegerii unei politici și servicii ale prețurilor etc.
Disciplina academică de marketing a apărut în America la
începutul secolului XX. În 1902 au început să fie citite prelegeri
privind problemele de marketing la Universitatea Michigan,
California, și Illinois. Marketingul este un tip de activitate
managerială care contribuie la producerea profitului de către
producătorii de mărfuri sau servicii prin satisfacerea nevoilor
consumatorilor.
Conceptul marketing nu se limitează la crearea unui produs
de calitate care să satisfacă nevoile clienților și la stabilirea corectă
a tarifelor, ci și la satisfacerea serviciilor avansate consumatorilor.

120
 Tema 16. GRANIȚELE ECONOMICE ALE RAMURII
COMUNICAȚIILOR DIGITALE

Plan:
16.1. Factorii limitelor economice ale ramurii și ale
produsului acesteia
16.2. Abordările teoretice privind determinarea limitelor
economice ale ramurii și ale pieței ramurii

16.1. Factorii limitelor economice ale ramurii și ale

produsului acesteia
Originile formării structurii sectoriale a economiei (ramuri ale
economiei) se referă la începutul creșterii bunăstării oamenilor și a
produsului intern brut pe cap de locuitor datorită creșterii
productivității muncii, datorită revoluției industriale (1600-1700).
Tranziția la producția de mașini a oferit posibilitatea producerii
industriale în masă, dezvoltării industriei și creării de noii industrii.
Dezvoltarea științifică și tehnică a producției a oferit
oportunitatea dezvoltării sectorului de servicii, care a devenit treptat
sectorul principal al economiei în trecerea la etapa de dezvoltare
postindustrială.
Etapa actuală de dezvoltare a economiei mondiale este
caracterizată de apariția de noi tehnologii, inclusiv noi industrii
transfrontaliere, care includ industria infocomunicațiilor, apărută ca
urmare a convergenței comunicațiilor și informaticii.
Pentru a determina dacă o organizație aparține unei ramuri, în
teoria economică mondială sunt utilizate mai multe abordări bazate
pe legătura dintre conceptele de ramură și piață, studiul
comportamentului participanților pe piață, precum și a barierelor de
intrare pe piață [36].
Conceptele de ramură și piață sunt apropiate, dar nu identice.
Ramura este un grup de întreprinderi care își oferă produsele nu pe
o singură piață, ci pe diverse piețe unice. Ramura este mai largă
decât piața. Piețele unesc vânzătorii și cumpărătorii de bunuri sau
servicii substituente din punctul de vedere al consumatorilor, iar

121
ramurile unesc producătorii de mărfuri substituente din punct de
vedere al ofertei.
Reprezentanții piețelor unice pentru serviciile de comunicații
sunt piețele pentru corespondența scrisă (scrisori simple,
recomandate, valoroase, cărți poștale, colete), mesaje telefonice
(mesaje telefonice locale, pe distanțe lungi, internaționale prin
comunicații prin cablu, mobil, satelit și radio, mesaje IT).
Ramura comunicațiilor unește organizațiile care furnizează
servicii de comunicații poștale și electrice, care includ comunicații
telefonice, documentare, prin satelit, mobile, adică industria
comunicațiilor reunește piețele unice [37].
Diferența dintre conceptele și limitele piețelor și ramurilor se
datorează și globalizării economiei mondiale, atunci când mărfurile
produse de ramurile din alte țări și la prețuri diferite de prețurile de
pe piața națională sunt oferite pe o piață unică. De acest fenomen
este legat conceptul granițe geografice ale pieței.
Pentru a evidenția o piață limitată din punct de vedere
geografic, sunt utilizate criterii ca ponderea principală (75%) din
produsul consumat (fabricat) pe un anumit teritoriu, costurile de
transport, generale și pe unitate de produs; stabilitatea cotelor de
piață ale companiilor de top din regiune, restricțiile administrative
la exportul sau importul de mărfuri.
Principiul de construire a rețelelor de informații și comunicații
șterge limitele geografice ale pieței serviciilor de informații și
comunicare atât într-o țară separată, cât și în întreaga lume
(comunicarea telefonică dintr-o țară ar trebui livrată unui abonat al
altei țări). De aceea, pentru coordonarea piețelor internaționale au
fost create organizațiile internaționale în domeniul comunicațiilor
poștale și electrice (Uniunea Poștală Universală, Uniunea
Internațională de Telecomunicații).
Ele au o importanță deosebită pentru reglementarea piețelor
internaționale pentru serviciile de telecomunicații și informații a
căror competență include stabilirea tarifelor internaționale pentru
servicii, alocarea resurselor de frecvență radio și a frecvențelor
spectrului de frecvențe radio, decontări reciproce între operatorii de

122
telecomunicații pentru serviciile internaționale prestate pentru
transferul de informații, mesaje și poștă.
Factorii de producție fiind limitați, în special liniile de
comunicații și investițiile, determină eterogenitatea dezvoltării
rețelelor de comunicații, dezechilibrul accesibilității utilizatorilor la
rețelele de informații și comunicații și la resursele informaționale.
Ca urmare se observă limitarea piețelor regionale ale oricăror
produse de informare și comunicare din punctul de vedere al
producătorilor.
Pentru a analiza prețurile de livrare a unui produs anumit, de
exemplu a serviciilor de infocomunicații, trebuie luate în
considerare limitele economice ale produsului și ale piețelor
geografice. Pentru a studia condițiile și posibilitățile de intrare sau
ieșire de pe piață, este necesar să se studieze comportamentul
producătorilor pe această piață, natura concurenței, situația din
ramură și caracteristicile tehnologice ale producției.

16.2. Abordările teoretice privind determinarea limitelor

economice ale ramurii și ale pieței ramurii
Există mai multe abordări teoretice privind determinarea
limitelor economice ale ramurii și ale pieței ramurii.
Prima abordare se bazează pe determinarea limitelor unei
piețe unice (izolate). O piață unică este o piață care satisface aceeași
nevoie. Aceasta este o piață cu un produs sau serviciu care nu are
produse substituente sau interconectări cu alte bunuri. Astfel de
bunuri sau servicii au o înaltă elasticitate a cererii încrucișate.
Elasticitatea cererii încrucișate arată o modificare relativă a
volumului cererii pentru un produs, cu o modificare relativă a
prețului unui alt produs:
∆𝑄 𝑃
𝐸 ∙ ,
∆𝑃 𝑄

unde: Eij – coeficientul de elasticitate încrucișată a cererii

pentru marfă de tipul i la prețul mărfii de tipul j; Qi – cererea la
marfa de tipul i; Pj – prețul mărfii de tipul j.
123
 Exemplu. Fie cererea pentru produsul de tipul i a scăzut cu
0,5% la creșterea prețului la produsul de tipul j cu 1%, atunci:

𝑄 ∙ 0,005 𝑃
𝐸 ∙ 0,5.
𝑃 ∙ 0,01 𝑄

Valoarea coeficientului de elasticitate încrucișată poate servi

drept criteriu pentru determinarea limitelor piețelor unice. Dacă
două produse satisfac aceeași nevoie și sunt schimbabile, iar
creșterea prețului unui produs conduce la o creștere a cererii pentru
un alt produs, atunci coeficientul de elasticitate este mai mare decât
zero. O valoare ridicată a elasticității încrucișate înseamnă că aceste
produse pot fi atribuite la o singură piață unică.
Dacă coeficientul de elasticitate încrucișată este zero, atunci
mărfurile sunt independente, creșterea prețului unui produs nu
afectează volumul cererii altuia. În acest caz, mărfurile aparțin unor
piețe diferite.
Dacă coeficientul de elasticitate încrucișată este mai mic decât
zero, o creștere a prețului unui produs conduce la o scădere a cererii
pentru altul, atunci mărfurile sunt complementare și pot aparține
unei piețe (de exemplu, laptopuri și aifonuri).
În același timp, pentru a determina limitele pieței de produse,
se poate porni nu numai de la conceptul de mărfuri substituente din
partea cererii și a consumului, dar și de la conceptul de apropiere
tehnologică a procesului de producție.
E. Chamberlin a propus utilizarea a două criterii pentru
clasificarea piețelor și a industriilor. Intercambiabilitatea bunurilor
oferite de diferite întreprinderi este evaluată prin coeficientul de
elasticitate încrucișată a prețurilor cererii de bunuri ale diferitelor
întreprinderi: cu cât este mai mare, cu atât este mai mare
uniformitatea bunurilor produse de aceste întreprinderi, cu atât mai
mare este motivul pentru a le atribui unei singure ramuri, iar
bunurile pe o singură piață.
Intercambiabilitatea întreprinderilor este evaluată prin
coeficientul de elasticitate încrucișată a volumului: cu cât este mai
124
mare, cu atât este mai rigidă interdependența întreprinderilor și cu
atât mai mare este motivul de a atribui aceste întreprinderi unei
singure ramuri. În conformitate cu criteriile lui E. Chamberlin, o
ramură ar trebui înțeleasă ca un ansamblu de întreprinderi care își
oferă mărfurile pe o singură piață, în care elasticitatea prețurilor și a
cantității sunt ridicate.
O concluzie similară poate fi făcută pe baza evaluării
corelației prețurilor în timp – un coeficient ridicat de corelație
înseamnă o intercambiabilitate ridicată a produselor, ceea ce
înseamnă că acestea formează o piață unică, iar întreprinderile care
le produc formează o ramură.
Astfel, conexiunile telefonice pentru comunicații prin cablu și
radio, mesajele poștale și electronice au un grad ridicat de corelație
și intercambiabilitate. Ele formează o piață unică pentru serviciile
de informare.
A doua abordare a studierii ramurii se bazează pe dependența
structurii ramurii de condițiile fundamentale, precum tehnologia și
cererea de produse. Această abordare reflectă concepția Școlii
Harvard a organizării economice a ramurii, conform căreia
funcționarea ramurii depinde de comportamentul vânzătorilor și
cumpărătorilor, care este determinat de relația structură–
comportament–rezultat. Structura ramurii depinde de condiții
fundamentale precum tehnologia și cererea de produse.
A treia abordare ia în considerare structura sectorială a
economiei din punct de vedere al impactului barierelor de intrare pe
piață asupra comportamentului firmelor din ramură. Această
abordare utilizează modele macroeconomice pentru a explica
comportamentul firmelor și structura pieței. Teoriile costurilor de
tranzacție și ale cvasimonopolului sunt utilizate pentru a explica
relația dintre cota de piață și poziția economică.
Costurile de tranzacție sunt costuri asociate nu producției ca
atare, ci costurilor însoțitoare în sfera de circulație. Costurile de
tranzacție sunt asociate transferului drepturilor de proprietate,
încheierii contractelor și asigurarea implementării acestora, căutarea
de informații despre prețuri, despre contragenții ale tranzacțiilor

125
comerciale. Costurile de tranzacție slăbesc posibilitățile de
concurență a prețurilor între participanții pe piață. Diferențele în
structura ramurii, comportamentul firmelor și funcționarea pieței se
explică prin diferența în nivelurile tranzacțiilor prevalente.
Convențional, costurile tranzacției pot fi împărțite în patru
grupuri: costuri de izolare, costuri de informare, costuri de scară,
costurile conduitei.
Costurile de izolare apar ca urmare a „problemei
inseparabilității”, adică atunci când activitatea economică este
asigurată prin eforturi comune și este imposibil a măsura cu
exactitate productivitatea marginală a fiecărui factor care
acționează.
Costurile de informare acoperă toate aspectele funcționării
sistemelor informaționale: costurile de codificare, costurile de
transmitere a informațiilor, decodarea și instruirea personalului
pentru a utiliza sistemul. În structurile de rețea precum
comunicarea, utilizarea unor volume mari de informații pentru
procesare și transmisie este asociată cu costuri exorbitante.
Costurile de scară apar ca urmare a creșterii pe scară a
producției și a pieței și sunt, de asemenea, necesare pentru
dezvoltarea mecanismelor instituționale care asigură existența
dreptului economic și a instanțelor.
Costurile de comportament sunt costurile funcționării pieței,
asociate cu problema comportamentului egoist al agenților în
concurența și respectarea regulilor de comportament rațional.
Dacă costurile de tranzacție sunt mici și drepturile de
proprietate sunt clar definite, atunci piața însăși poate, fără
implicarea guvernului, să elimine efectele externe, iar părțile
interesate vor putea ajunge în mod independent la cea mai rațională
decizie. Atunci când costurile tranzacției sunt mari și distribuția
drepturilor de proprietate afectează eficiența producției, eficiența
autoreglementării pieței a relațiilor economice dintre proprietarii de
resurse este semnificativ redusă. Aceasta prevede necesitatea
reglementării statului.

126
 Pentru ramura infocomunicațiilor, costurile de izolare,
costurile informațiilor și scala sunt destul de mari.
Rețelele de teleinfocomunicații acoperă nu numai așezările
din țară, ci și spațiul global de transmitere a informațiilor, ceea ce
determină costurile mari de creare și întreținere a rețelelor. Prin
urmare, aceste costuri sunt principalele bariere pentru intrarea pe
această piață a firmelor care nu au propria rețea de transmitere a
informațiilor. Acest factor servește, de asemenea, ca factor care
determină limitele ramurii.
Teoria piețelor cvasiconcurențiale explorează impactul
barierelor de intrare pe piață asupra comportamentului firmelor în
ramură. O ramură cu un număr mic de firme poate fi, de asemenea,
competitivă dacă există o amenințare de intrare a firmelor noi în
ramură. Prezența costurilor ireversibile datorită intrării pe piață a
unui nou concurent potențial creează bariere în calea sa și împiedică
obținerea profitului. Prin urmare, o piață cu costuri de intrare
ridicate, ca cea a comunicațiilor, este caracterizată printr-un grad
mai mare de monopol [38].

Întrebări de verificare:
1. Formulați noțiunile de ramură și piață.
2. Ce criterii sunt utilizate pentru a evidenția o piață limitată din
punct de vedere geografic?
3. Enumerați organizațiile care au fost create pentru coordonarea
piețelor internaționale de comunicații.
4. Care sunt limitele economice ale produsului și ale piețelor
geografice?
5. Caracterizați o piață unică.
6. Cum influențează coeficientul de elasticitate încrucișată asupra
limitelor piețelor serviciilor?
7. De ce depinde structura ramurii în concepția Școlii Harvard?
8. Ce rol au costurile de tranzacție și ale cvasimonopolului în
relațiile dintre cota de piață și poziția economică?
9. Expuneți esența costurilor de izolare și de informare.
10. Caracterizați costurile de scară și de comportament.
11. Când apare necesitatea reglementării statului a relațiilor de
piață?
127
 Tema 17. POZIȚIA RAMURII ÎN ECONOMIA
NAȚIONALĂ

Plan:
17.1. Locul ramurii de comunicații digitale în economia
națională
17.2. Caracteristica economică a dezvoltării componentelor
ramurii integrate de telecomunicații și comunicații informaționale

17.1. Locul ramurii de comunicații digitale în economia

națională
În ultimele decenii, comunicațiile și informatica au suferit
transformări semnificative, în care transceiverul (sisteme de recepție
și emisie) și computerul s-au contopit într-un singur dispozitiv.
Interacțiunea acestor sfere se schimbă și ea. Pentru a formula, din
punct de vedere științific, semnele clasificării comunicațiilor
informaționale ca o ramură sau alte tipuri specifice de activitate
economică, vom analiza mai întâi locul comunicării și informaticii
în economie.

Rolul comunicării și al informaticii în economia națională

este determinat de apartenența lor la infrastructura de producție și
cea socială. Comunicarea se referă la acele condiții universale, fără
de care funcționarea normală a producției și circulației mărfurilor,
precum și a mijloacelor de trai ale oamenilor sunt imposibile. Prin
conectarea producției și a consumului de bunuri și servicii,
deservind atât producătorii, cât și consumatorii, comunicarea își
extinde scala, afectează în mod activ economia, managementul,
dezvoltarea afacerilor și îmbunătățirea bunăstării oamenilor.
Sectorul informaticii (tehnologia informației) combină
activitatea economică în procesarea, acumularea și diseminarea
informațiilor, crearea de produse și instrumente software și
dezvoltarea tehnologiilor informaționale. Utilizarea produselor
software și a tehnologiei informației în viața oamenilor afectează în

128
mod semnificativ gestionarea și organizarea producției de bunuri și
servicii, educație, cultură și alte aspecte sociale.
În procesul de creare a spațiului informațional,
infocomunicațiile joacă un dublu rol: al mediului de transport date
(infrastructura de informatizare) și sursei de infocomunicații (factor)
în producția de bunuri și servicii. Prin urmare, în cursul
informatizării societății, funcționarea organizațiilor de comunicare
depășește limitele ramurii de comunicații, dobândește o natură
convergentă cu serviciile de informatică și se extinde asupra
fenomenelor și proceselor activității economice adiacente.
Locul oricărei ramuri în economia națională este caracterizat
de un sistem de indicatori, printre care predomină indicatorul
importanței activității economice prin ponderea sa în formarea
produsului intern brut (PIB) al țării. De la începutul secolului XXI,
veniturile industriei infocomunicațiilor (IC) au crescut constant,
ceea ce a contribuit la o creștere sistematică a plăților la bugetul
Moldovei și la contribuția la PIB.
Există o relație strânsă între creșterea economică și
dezvoltarea ramurii infocomunicațiilor. Astfel, A. Jipp [49] a
stabilit o corelație între densitatea telefonică (DT) și produsul intern
brut pe cap de locuitor pentru diferite țări (fig.17.1).
La scară logaritmică, dependența densității telefonice de
nivelul PIB pe cap de locuitor este o linie dreaptă. Poziția punctelor
deasupra liniei drepte indică excesul nivelului de dezvoltare a
rețelelor de comunicații peste nivelul de dezvoltare a economiei
țării, iar amplasarea punctelor sub linia dreaptă indică o dezvoltare
insuficientă a comunicării. Cu cât nivelul economic al țării este mai
ridicat, adică cu cât PIB este mai mare, cu atât nivelul de dezvoltare
a comunicării este mai mare. Aceeași relație este valabilă în
contextul grupurilor de populație și pentru alți indicatori ai
dezvoltării telecomunicațiilor și informaticii: densitatea
computerelor personale, terminalelor mobile, utilizatorilor de
internet.

129
 Fig.17.1. Densitatea telefonică în funcție de produsul intern brut
pe cap de locuitor [39]

Din diagrama lui Jipp rezultă concluzia principală: în medie,

nivelul de dezvoltare a comunicațiilor și informaticii ar trebui să
corespundă nivelului de dezvoltare a economiei țării. Dacă primul îl
depășește în mod semnificativ pe cel de-al doilea, atunci este
posibilă subutilizarea capacităților de infocomunicații instalate
(„înghețarea capitalului”), dacă nivelul de dezvoltare a IC este mult
mai scăzut, acest lucru conduce la o reducere (încetinire) a ritmului
de creștere a economiei naționale.
Savantul rus Varakin L.E. [8, 18] a formulat și a dovedit
legitatea economică: volumul informațiilor transmise prin
intermediul comunicării create în țară de-a lungul anului este
proporțional cu PIB al țării.
Dependența informațional-economică este o funcție liniară:

I = AꞏG, (17.1)
unde: I – volumul informașiei în biți; G – PIB.

Legea informațională și economică poate fi, de asemenea,

formulată în mod invers - produsul intern brut creat în țară de-a
lungul anului este proporțional cu cantitatea de informații transmise
(utilizate în producție):
130
 G = I / A. (17.2)

În ecuațiile prezentate, este important coeficientul A, care

arată cantitatea de informații pe costul unitar de transmitere a
informațiilor de producție sau costul unui bit de informație. Pentru a
evalua costul unei unități de informații, se pot utiliza date despre
contribuția la PIB după valoarea veniturilor din serviciile ramurii.
Experiența mondială și opiniile oamenilor de știință se
limitează la faptul că dezvoltarea informațiilor de comunicare ar
trebui să depășească rata dezvoltării economiei țării.
Infocomunicațiile care se dezvoltă proporțional cu nivelul
potențialului economic al societății nu vor încetini creșterea lui în
cazul creșterii economiei țării.
Un studiu al relației dintre dezvoltarea infocomunicațiilor și a
indicatorilor macroeconomici ar trebui să fie realizat după ratele
relative ale celor mai importanți indicatori economici: veniturile din
infocomunicații, PIB, numărul de angajați în economie, investițiile
în activele fixe, salariul mediu lunar al unui angajat.
Ecuația pentru dependența ratei de creștere a PIB de ratele de
creștere ale factorilor de influență are forma [39]:

(17.3)

unde: ∆𝐼 - rata medie de creștere a PIB (%); ∆𝐼 - rata de

creștere a angajaților din economie (%); ∆𝐼 - rata de creștere a
investițiilor în activele fixe (%); ∆𝐼 - rata de creștere a salariului
mediu al salariaților (%); ∆𝐼 - rata de creștere a veniturilor
infocomunicațiilor (%).

În viitor, valoarea sectorului infocomunicațiilor doar va

crește, iar ponderea sa în volumul total de produse naționale și
mondiale va deveni din ce în ce mai semnificativă. Importanța
ramurii infocomunicațiilor este determinată, în primul rând, de
rezultatele pozitive ale utilizării tehnologiilor și rețelelor de

131
infocomunicații în producția de bunuri și servicii și, în al doilea
rând, de o schimbare calitativă a forțelor și factorilor de producție.

17.2. Caracteristica economică a dezvoltării

componentelor ramurii integrate de telecomunicații și
comunicații informaționale
Ramura teleinfocomunicațiilor nu este o industrie pură care
produce un produs omogen (produs unic), ci este o industrie
economică în care cea mai mare parte a organizațiilor și resurselor
de producție ale ramurii sunt angajate în producerea serviciilor de
recepție, livrare, procesare, distribuție și transmitere a informației.

Sectorul comunicațiilor se dezvoltă dinamic datorită creșterii

constante a nevoilor persoanelor fizice și juridice în servicii de
comunicații. Acestea sunt elementele esențiale de primă necesitate.
Așadar, situația economică, activitatea corporativă, dezvoltarea
noilor tipuri de servicii și rețele de comunicații bazate pe
convergența cu tehnologia informației sunt factorii de bază ai
dezvoltării durabile a telecomunicațiilor.
Cel mai important indicator al performanței economice a
sectorului comunicațiilor este venitul din serviciile furnizate pe
tipuri de comunicații. Cea mai mare pondere în venituri ocupă
serviciile mobile din volumul total al serviciilor, urmată de
serviciile de conectare și de trafic, serviciile de telefonie locală
(urbană și rurală) și serviciile documentare.
Diversitatea participanților pe piața serviciilor de comunicații
și necesitatea interacțiunii lor în tranzitul informațiilor și conectarea
operatorilor la o rețea publică de comunicare a condus la
introducerea de activități specifice pentru furnizarea de servicii
privind conectarea și transmiterea traficului.
Dinamica schimbărilor cererii la serviciile de comunicare se
caracterizează prin macrogenerarea (înlocuirea) serviciilor. Odată
cu scăderea cererii la telegrame, corespondență scrisă simplă și
personalizată, transferuri de bani, colete, conexiuni telefonice
intrazonale, pe distanțe lungi și internaționale, volumul

132
informațiilor transmise pe internet și prin canale dedicate a crescut
de câteva ori.
O altă caracteristică a pieței serviciilor de comunicații este
natura socială a furnizării unor servicii (tarifele sociale pentru unele
categorii ale populației). Sectorul comunicațiilor sociale desfășoară
activități economice pentru producerea, distribuția și multiplicarea
produselor de importanță socială și pentru crearea și întreținerea de
site-uri de importanță socială sau educațională pe internet.
O creștere suplimentară a volumului pieței IT va avea loc
datorită creșterii semnificative a dimensiunii pieței pentru sectorul
hardware și servicii IT. Cea mai mare pondere în vânzări vor avea
echipamentele de rețea și comunicații, componente, consumabile,
servicii de consultanță IT, precum și aplicații software și sisteme,
programe de integrare a sistemelor, sisteme electronice de
gestionare a documentelor, programe de depozitare a datelor și
sisteme de securitate.
Pentru a evalua eficiența activităților ramurii în termeni
valorici sunt folosiți următorii indicatori: venitul din vânzarea
serviciilor, valoarea investițiilor de capital în dezvoltarea ramurii.
Pentru evaluarea capacității pieței și a accesibilității serviciilor și
mijloacelor de infocomunicații se folosesc indicatorii relativi ai
intensității consumului de servicii și ai perspectivelor tehnologiilor
utilizate în exprimare naturală: densitatea utilizatorilor rețelelor și
tehnologiilor de comunicații și informații, densitatea terminalelor la
100 de persoane, venitul pe cap de locuitor din serviciile de
informații și comunicații, proporția de tehnologii avansate (sisteme
digitale de transmitere a mesajelor telefonice, televiziune digitală și
radiodifuziune). O analiză a dezvoltării industriei integrate a
comunicațiilor informaționale și a componentelor acesteia din
ultimii ani permite să tragem următoarele concluzii privind
modelele de dezvoltare a comunicațiilor informaționale:
- în primul rând, ratele de creștere mai mari ale veniturilor
din serviciile de comunicații și ramurii infocomunicațiilor decât
creșterea PIB confirmă existența unui model de dezvoltare

133
proporțională și mai rapidă a infocomunicațiilor în raport cu
economia națională;
- în al doilea rând, schimbările structurale în tipurile de
servicii, tehnologiile de comunicare și natura inovatoare a
dezvoltării operatorilor de servicii de informații și comunicații au un
impact semnificativ asupra dinamicii dezvoltării ramurii.

Fig.17.2. Numărul abonaților la serviciile de acces la internet fix în

funcție de tehnologia utilizată [41]

Fig.17.3. Structura abonaților la serviciile de acces la internet fix în

funcție de viteza de acces [41]

134
 Fig.17.4. Rata de acoperire a populației republicii
cu semnalul rețelelor 4G/LTE, % [41]

Fig.17.5. Evoluția ratelor de penetrare a serviciilor de acces

la internet mobil și la internet fix [41]

135
 Întrebări de verificare:
1. Ce determină rolul principal al comunicării și al
informaticii în economia națională?
2. Ce corelație există între densitatea telefonică și produsul
intern brut pe cap de locuitor?
3. Ce concluzie rezultă din diagrama lui A. Jipp?
4. Formulați legitatea economică propusă de savantul rus L.E.
Varakin.
5. Care este cel mai important indicator al performanței
economice a sectorului comunicațiilor?
6. Care servicii au cea mai mare pondere în veniturile tele-
infocomunicațiilor în R. Moldova?
7. Care este dinamica schimbărilor cererii la serviciile de
comunicare?
8. Enumerați indicatorii intensității consumului de servicii
folosiți pentru evaluarea capacității pieței și a accesibilității
serviciilor și mijloacelor de infocomunicații.
9. Ce concluzii privind modelele de dezvoltare a
comunicațiilor informaționale putem trage din analiza dezvoltării
ramurii integrate a comunicațiilor informaționale și a
componentelor acesteia?

136
 Tema 18. SPECIFICUL RAMURAL AL STRUCTURII
DE PIAȚĂ A COMUNICAȚIILOR DIGITALE

Plan:
18.1. Particularitățile mediului de piață al tele-
infocomunicațiilor și structura ramurală a pieței
18.2. Managementul și reglementarea ramurii comunicațiilor
18.3. Mediul de piață pentru furnizarea serviciilor de
informare și comunicare

18.1. Particularitățile mediului de piață al tele-

infocomunicațiilor și structura ramurală a pieței
Cea mai importantă caracteristică a pieței de servicii în
domeniul tele-infocomunicațiilor este principiul rețelei. Acest lucru
determină particularitatea serviciilor de informare și comunicare ca
produse de rețea și clasificarea pieței pentru astfel de servicii
precum piețele pentru servicii cu efecte de rețea. Industria
comunicațiilor informaționale se caracterizează printr-o relație
strânsă cu dezvoltarea economiei țării și prin manifestarea efectelor
externe ale ramurii într-o măsură mai mare decât celor interne.
Un efect extern de rețea pozitiv apare când un produs sau
serviciu devine din ce în ce mai util pentru un anumit consumator,
pe măsură ce din ce în ce mai mulți consumatori cumpără un produs
dat sau unul similar sau folosesc servicii similare [42]. Utilitatea
unui serviciu datorată unui efect de rețea poate fi directă. De
exemplu, un utilizator de telefon primește din ce în ce mai mult
folos dintr-un serviciu (oportunități potențiale de comunicare) pe
măsură ce alți utilizatori se alătură rețelei de telefonie.
Efectele indirecte ale rețelei apar când, pe măsură ce rețeaua
crește, devin răspândite produsele complementare, cum ar fi
computerele, laptopurile, programele de calculator, camerele video,
playerele etc. În fiecare dintre aceste cazuri, cu cât este mai mare
numărul de consumatori care devin utilizatori ai produsului
principal, cu atât este mai larg efectul rețelei asupra produsului
complementar și cu atât este mai mare utilitatea totală a acestora.

137
 Serviciile de rețea sunt: serviciile electrice și poștale,
radiodifuziunea și televiziunea, e-mailul, accesul la resursele
informaționale ale internetului, computerele, software, playerele,
playerele audio și CD, playerele video și DVD, videoclipurile,
serviciile bancare, aviația, companiile feroviare și maritime,
serviciile juridice și logistice, tranzacțiile cu valorile mobiliare,
schimbul B2B și B2C, cărțile de credit, rețelele de informații,
inclusiv social, sistemele de căutare Google, Yahoo.
Valoarea de întrebuințare a produselor din rețea nu este
valoarea bunurilor și serviciilor individuale, ci valoarea seturilor.
De exemplu: monitor + blocul de sistem al computerului +
software; CD player + CD; camera video + film video / casetă
video; linie aeriană + sistem de rezervare a biletelor. Consumatorii
nu cumpără produse individuale, ci seturi, ceea ce înseamnă
complementaritatea obligatorie și necesitatea de a produce produse
complementare care să fie compatibile în utilizare și, prin urmare,
supuse anumitor standarde.
Apariția efectelor de rețea atrage problema coordonării pieței,
care generează un efect de inerție, în care compania nu va introduce
o nouă tehnologie până nu va fi sigură că alte firme folosesc aceeași
tehnologie. Un exemplu de conflict între utilizatorii produselor de
rețea este concurența dintre calculatoarele de la IBM și Apple.
Problema coordonării atrage două tipuri de ineficiență. În
primul rând, pot exista inerții excesive în rândul consumatorilor
care, dacă există mai multe tehnologii concurente pe piață, vor
aștepta care tehnologie va câștiga, sau, în același timp, vor folosi
mai multe tehnologii concurente, ceea ce conduce la întârzierea
implementării inovației de succes. În al doilea rând, lipsa de
coordonare poate conduce la o situație când consumatorii din grabă
aleg o tehnologie de calitate inferioară.
Pentru a elimina inerția excesivă, se pot aplica mai multe
metode. În primul rând, este necesar să se stabilească interacțiunea
dintre firme și consumatorii individuali ai noilor tehnologii.

138
 În al doilea rând, poate fi încheiat un contract între firme
pentru utilizarea tehnologiilor noi înainte ca tehnologia să fie
utilizată în scop comercial.
În al treilea rând, guvernul poate oferi subvenții pentru
trecerea la o nouă tehnologie. În al patrulea rând, publicitatea în
avans a noilor tehnologii ajută consumatorii să evite achiziționarea
tehnologiilor vechi. În al cincilea rând, un bun stimulent pentru
introducerea de noi tehnologii poate fi un preț mai mic.
Pentru a gestiona coordonarea bunurilor sau serviciilor supuse
efectului rețelei, guvernul sau producătorii înșiși introduc standarde
tehnice, cerințe și certificate. Exemple de standardizare obligatorie
în domeniul infocomunicațiilor sunt standardele internaționale
IEEE, de exemplu, IEEE 802.11 - standard LAN fără fir, 100BASE-
LX - Rețele Gigabit Ethernet în baza cablului cu fibră optică, DES -
criptare de date, Px64 - compresie de date video etc.
Cerințele tehnice generale în domeniul tele-infocomunicațiilor
reflectă cerințele pentru dispozitive, sisteme, rețele și echipamente,
fără implementarea cărora sunt imposibile procesele normale de
prelucrare și transmitere a informațiilor și asigurarea calității
necesare a serviciilor.
Pe de o parte, standardizarea reduce sau elimină efectul
inerției consumatorilor, ridicând un anumit nivel al parametrilor
tehnologici la rangul celor obligatorii. Acest lucru reduce costurile
de coordonare pentru producători și costurile de găsire a produsului
potrivit și a părților sale complementare de către consumatori, adică
costurile de tranzacție ale economiei sunt reduse.
Pe de altă parte, standardizarea poate avea consecințe negative
sub forma unei reduceri a diversității opțiunilor tehnologice și a
produselor, precum și a riscului de a intra în impas tehnologic ca
urmare a adoptării unui standard ineficient. De aici decurge
necesitatea revizuirii periodice a standardelor.
Necesitatea de a coordona acțiunile în procesul de producție
creează trei probleme pentru firmele producătoare inovatoare:
spionajul industrial, dublarea eforturilor și problema legilor antitrust

139
(posibilitatea reglementării de stat a prețurilor pentru mărfuri sau a
tarifelor pentru servicii la produse).
Dacă o companie de comunicații nu dorește să-și dezvăluie
secretele și nu împărtășește succesele sale cu concurenții, atunci
este sortită inevitabil să-și dubleze acțiunile în domeniul inovației
sau activității comune în domeniul cercetării și dezvoltării.
În același timp, riscul de a transmite secretele unei organizații
concurente crește. În plus, orice acțiune coordonată care poate
stimula concentrarea pe piață intră în vizorul autorităților antitrust.
Adoptarea de către consumatori a unui standard tehnic
depinde de modul în care consumatorii își formează așteptările cu
privire la dimensiunea rețelei de utilizatori potențiali.
Fiecare firmă care propune un nou standard pe piață trebuie să
determine numărul minim de utilizatori (masa critică) pentru a
încuraja toți consumatorii potențiali să aleagă acest standard. Pe de
altă parte, asimilarea unui produs de către potențialii utilizatori
necesită timp și efort, întrucât costul comutării de la un produs
concurent la altul este mare, ceea ce poate reduce severitatea
concurenței pe piață.
Generalizarea caracteristicilor piețelor cu efecte de rețea, care
includ piața serviciilor de comunicații, a făcut posibilă stabilirea
unor caracteristici specifice ale pieței din ramura telei-
nfocomunicațiilor cum ar fi [43]:
1) efeciența crescândă de la scară în consum;
2) încălcarea legii utilității marginale - cu o creștere a
consumului de servicii și a numărului de consumatori, utilitatea lor
marginală crește;
3) utilizarea strategiilor de preț integrate care țin cont de
structura cererii pentru serviciile de bază și suplimentare;
4) ca urmare a efectelor rețelei pot fi introduse stimulente
pentru prețuri (pentru utilizatorii mari care aduc o contribuție
substanțială la dezvoltarea unei rețele de tele-infocomunicații, se pot
stabili tarife speciale);
5) concurența perfectă poate fi ineficientă, adică amploarea și
capacitatea rețelelor pe o piață complet competitivă sunt mai mici

140
decât necesare social. În plus, subvențiile guvernamentale pot fi
aplicate pentru dezvoltarea rețelelor de informații și comunicații;
6) există o concurență acerbă a standardelor tehnologice. Cu
standarde comparabile, efectul extern este mai mare, dar compania
de comunicații trebuie să împartă piața cu concurentul, cu standarde
incomparabile - nu există concurenți, întreaga piață aparține unei
companii și deține întregul efect extern creat;
7) există o neuniformitate extremă a cotelor de piață - aceasta
este o caracteristică specifică a acestei piețe chiar și în absența unui
comportament necompetitiv;
8) câștigătorul primește totul sau partea mai mare. O
companie de comunicații mobile cu o cotă de piață mai mare are un
volum de vânzări ale produselor și serviciilor suplimentare mai
mare, aceștia capătă o valoare mai mare în ochii consumatorilor;
9) un monopol natural poate conduce la o bunăstare publică
maximă, deoarece are un efect extern mai mare decât a celor două
companii concurente;
10) intrarea liberă pe piață nu conduce la o concurență
perfectă;
11) structura existentă a pieței depinde de deciziile care au
fost luate în trecut de producători și consumatori, deși aceste decizii
ar putea să nu fie optime;
12) prezența „blocajelor” (efectul „gâtului de blocare”
(blocaje)). Dacă o companie deține dreptul exclusiv la o parte a
rețelei de infocomunicații, acest lucru face dificilă furnizarea
serviciilor sale către alte companii, deoarece intrarea în rețea este
limitată artificial.
Ramura tele-infocomunicațiilor aparține monopolurilor
naturale și are o semnificație economică și socială ridicată.
Creșterea bunăstării utilizatorilor și inovațiile tehnologice sunt
însoțite de o creștere a cererii pentru serviciile monopolurilor
naturale și de o scădere a costurilor fixe, ceea ce reduce barierele
altor operatori pentru a intra în aceste sectoare de piață.

141
 18.2. Managementul și reglementarea ramurii
comunicațiilor
În majoritatea țărilor lumii, comunicațiile se află sub
administrarea și reglementarea statului din mai multe motive:
importanța socială a serviciilor, apartenența monopolului natural,
necesitatea combaterii concurenței neloiale, producția de servicii
internaționale și integrarea cu rețelele internaționale de comunicații.
Factorii și motivele necesității reglementării de stat sunt:
protecția rețelelor de comunicații și a instalațiilor împotriva
accesului neautorizat, dezvoltarea regională neuniformă,
necesitatea respectării standardelor și normelor tehnice, limitarea
spectrului de FR și a resurselor de numerotare.
Relațiile și cooperarea internațională în era globalizării și a
integrării economice prevăd acorduri guvernamentale privind
producția de servicii, funcționarea rețelelor internaționale de
comunicare și internet, precum și activitățile organizațiilor
internaționale (International Telecommunications Union – ITU) etc.
Necesitatea asigurării unui spațiu de comunicații unic la scară
națională și globală necesită respectarea normelor și standardelor
tehnice, interconectarea sistemelor și rețelelor de comunicații bazate
pe licențiere și certificarea echipamentelor pentru parametrii tehnici
și de calitate. Pentru a asigura securitatea informațiilor și fiabilitatea
infrastructurii de infocomunicații, rețelele și facilitățile acesteia ar
trebui protejate de accesul neautorizat.
Utilizarea spectrului de frecvențe radio, care este o resursă
naturală limitată, precum și o resursă de numerotare limitată din
motive tehnice, determină necesitatea reglementării acestora de
către organele statului în interesul securității statului.
Alegerea formelor și metodelor optime de reglementare a
statului este o sarcină dificilă. De ele depinde securitatea economică
și de apărare, nivelul de bunăstare și securitatea socială a oamenilor,
dinamismul și dezvoltarea echilibrată a sectoarelor economice.
Gestionarea modernă a economiei se bazează pe de-o parte pe
participarea activă a statului la ea ca autoritate de reglementare,
stabilind „regulile jocului” pe piață și punând în aplicare un

142
mecanism de reglementare, pe de altă parte, a proprietarului, care
este subiectul unei economii de piață [44, 47].
Formele și metodele de reglementare a statului variază în
funcție de țară și de starea ei economică.
Reglementarea guvernului la nivel macroeconomic este
necesară [47] în scopurile următoare:
a) susținerea concurenței prin crearea de condiții și reguli
economice, juridice și sociale generale pentru a asigura eficacitatea
concurenței fără a aduce daune drepturilor de proprietate și libertății
de activitate economică;
b) asigurarea stabilității economice prin programarea creșterii
economice, structura rațională a economiei, ocuparea normală a
forței de muncă, echilibrul economic regional și străin, precum și
asigurarea justiției sociale prin redistribuirea veniturilor;
c) eliminarea crizelor la nivel microeconomic prin stimulente
fiscale și sprijin din partea statului, precum și organizarea și
finanțarea cercetării științifice de bază și a protecției mediului.
În condiții reale, nici o țară din lume nu are relații de piață
perfecte, dar există o economie mixtă caracterizată printr-o
combinație de principii de piață și antreprenoriat privat cu
funcționarea grupurilor financiar-industriale și a companiilor
transnaționale cu reglementarea de stat a anumitor domenii de
activitate și procese.
Într-o economie mixtă, producătorii și consumatorii de bunuri
și servicii interacționează în prezența a două instituții: piața (în
principal relații economice libere supuse regulilor și standardelor) și
guvernul, care creează cadrul legal pentru implementarea unei
economii de piață cu obiective specifice dezvoltării
socioeconomice.
Obiectivele reglementării de stat a economiei determină
funcțiile de bază ale statului în gestionarea economiei:
 crearea unei baze legale pentru luarea deciziilor
economice;
 stabilizarea economiei prin politica fiscală și monetară;
 oferirea de protecție socială și garanții sociale;
143
  elaborarea unei strategii de dezvoltare, creând un climat
favorabil pentru investiții și afaceri.
Metodele de reglementare a economiei din partea statului sunt
puse în aplicare prin mijloace și instrumente administrative și
economice.
De regulă, legislația privind concurența (antitrust) se aplică
tuturor sectoarelor economiei, inclusiv ramurii telecomunicațiilor
[45]. În același timp, ținând cont de viteza schimbărilor pe piața
comunicațiilor, Comisia Europeană a emis Principii speciale privind
aplicarea legilor antitrust pe piața serviciilor de comunicații și
Recomandări.
Metodele statale de reglementare sunt:
 metodele administrative;
 metodele economice;
 antimonopol;
 introducerea standardelor obligatorii;
 determinarea parametrilor minimi de viață acceptabili.
Experiența funcționării comunicațiilor în țările cu economie
de piață dezvoltată arată că practic toate țările păstrează elemente
ale influenței statului asupra activităților entităților de pe piață,
folosind metode de reglementare directă (administrativă) și indirectă
(economică).
Reglementarea pieței serviciilor de informații și comunicații
se realizează pe baza unui set de principii, inclusiv:
 existența unui organism de reglementare autonom care să
fie independent de furnizorii de servicii de comunicații și care are
instrumente imparțiale pentru soluționarea problemelor
controversate ce se aplică tuturor participanților pe piață;
 contribuirea la dezvoltarea concurenței prin controlul
practicilor monopoliste de către principalii participanți pe piață;
 acces egal și direct la rețelele de telecomunicații pentru toți
participanții pe piață;
 îndeplinirea obligațiilor care asigură accesibilitatea unei
anumite serii de servicii de bază la tarife rezonabile;

144
  deschiderea tuturor cerințelor și procedurilor de autorizare
pentru toate companiile - participanți pe piața comunicațiilor
informaționale;
 corectitudinea mecanismului de alocare a resurselor cu
caracter limitat (resursă de frecvență radio, resursă de numerotare
etc.), transparența tuturor procedurilor și deciziilor.

Principiile reglementării pieței

serviciilor de telecomunicații

Existența unui Controlul Acces egal la Disponibilitate Cerințe și Corectitudinea

organism de monopolului rețele a generală a proceduri mecanismului
reglementare participanților unui șir de deschise de alocare a
autonom noi pe piață servicii la de resurselor rare
tarife autorizar
accesibile e

Fig.18.1. Principii de reglare a pieței serviciilor

de TLC [46]

Aproape toate țările lumii dezvoltă piața serviciilor de

informații și comunicare în direcția liberalizării și promovării
concurenței și trec de la starea de monopol la o piață cu concurență
dezvoltată [45].
În general, procesele de gestionare și reglementare a statului
în țările dezvoltate se bazează pe liberalizarea piețelor naționale de
comunicare, care vizează crearea condițiilor favorabile pentru
intrarea pe piață și concurență, în vederea dezvoltării dinamice a
rețelelor publice, extinderii gamei de servicii furnizate și
îmbunătățirea calității acestora în interesul tuturor subiecților
relațiilor de piață.
Reglementarea de stat a activităților în domeniul
comunicațiilor include:

145
  reglarea utilizării spectrului de frecvențe radio - alocarea
frecvențelor radio sau a canalelor de frecvențe radio, atribuirea
acestora;
 controlul emisiilor (nocive) de echipamente electronice și
dispozitive de înaltă frecvență;
 supravegherea activităților de comunicare;
 reglementarea resurselor de numerotare;
 reglementarea tarifelor pentru serviciile de comunicare.
Crearea condițiilor pentru asigurarea accesibilității la rețelele
de comunicații, resursele informaționale și furnizarea serviciilor
universale se bazează pe mecanismele de reglementare de stat a
tarifelor la serviciile universale și serviciile operatorilor de
telecomunicații, care ocupă o poziție dominantă pe piață. Acest
mecanism contribuie la formarea concurenței pe piața serviciilor
tradiționale de comunicare.
Reglementarea activităților din ramura telecomunicațiilor are
două obiective principale: asigurarea disponibilității serviciilor de
telecomunicații și eficiența producției acestora. Primul obiectiv este
realizat folosind metode precum activități de licențiere, furnizarea
de servicii universale, precum și subvenționarea orientată a
utilizatorilor săraci ai serviciilor de comunicare.
Al doilea obiectiv este atins prin reglementarea tarifelor,
accesul la rețea bazat pe introducerea serviciilor de interconectare,
reglementarea resursei de numerotare și a spectrului de frecvențe
radio. Ambele obiective includ formarea unui regim normativ de
reglementare.
În condițiile formării unui mediu concurențial în domeniul
comunicațiilor informaționale, inclusiv liberalizarea și accesul liber
al multor participanți la piețele serviciilor de informare și
comunicare profitabile și progresive, instrumentele de reglementare
ale statului nu sunt gestionarea directă a producției cu controlul
costurilor și asistență financiară, ci metode economice de impact
fiscal și monetar inclusiv stimularea investițiilor și inovării, precum
și metode de reglementare tehnologică a ramurii.

146
 În structura pieței serviciilor de informare există sectoare
diferite din punct de vedere al competitivității și elasticității cererii
de servicii, în care mecanismul de concurență este implementat
suficient. Prin urmare, obiectivele și obiectele reglementării de stat
ale activității de infocomunicații pot și trebuie distinse în funcție de
tipul serviciului sau segmentul pieței
În sens larg, piața serviciilor de comunicații este înțeleasă ca
spațiul economic al intereselor producătorilor și consumatorilor de
servicii în scopul producerii și vânzării acestora, în sens restrâns -
sfera de transmitere și recepție a informațiilor, mesajelor,
transmiterii valorilor materiale și a banilor.
Piața se bazează pe relațiile socioeconomice privind vânzarea
de servicii către populație și organizații și furnizarea de
echipamente pentru utilizare. Deciziile privind distribuția resurselor
de producție (inclusiv a resurselor de frecvență radio) și a volumelor
de producție pe piața serviciilor de comunicații se iau pe baza
principiilor prețurilor de piață care decurg din schimbul de factori
de producție între producători, consumatori, lucrători și proprietarii
factorilor de producție.
O altă caracteristică specifică constă în faptul că piața
serviciilor de comunicații este reglementată în anumite limite.
Principalele motive pentru reglementarea de stat a pieței serviciilor
de comunicații sunt:
 funcția socială de a furniza servicii universale oricărui
utilizator din țară cu o calitate stabilită și la un preț accesibil;
 semnificația statală a exploatării unei resurse limitate cum
este frecvență radio-eter;
 dominanța unor operatori de telecomunicații formate ca
urmare a privatizării și ocupând o poziție semnificativă în zona
geografică a numerotării rețelei publice de telecomunicații în țară.
Realizarea libertății de concurență în condițiile necesității de a
asigura integritatea rețelei de comunicații și compatibilitatea
echipamentelor utilizate, producția de servicii universale,
gestionarea resursei de frecvență radio, dreptul egal de acces la
rețeaua publică de comunicare a altor operatori predetermină
147
modelul reglementat de stat al pieței competitive în domeniul
comunicațiilor.
Statul, ca participant la piața industriei, ar trebui să fie
considerat nu numai ca autoritate de reglementare, ci și în alte
calități. Deci, organismele guvernamentale sunt consumatori
(utilizatori) de servicii de informare și comunicare, fiind subiecte de
formare a cererii agregate. În plus, statul este proprietarul direct al
unui număr semnificativ de obiecte de comunicare (de exemplu,
Poșta Moldovei).

18.3. Mediul de piață pentru furnizarea serviciilor de

informare și comunicare
Spre deosebire de un produs - produs de activitate sub formă
materială, un serviciu de comunicații este o valoare de utilizare care
nu dobândește formă materializată, fiind exprimată sub forma unei
operații, funcții, lucrări, activități. Deoarece consumul de servicii de
comunicații, a cărui bază este transferul de informații, apare cel mai
adesea la locul de producție, producția și circulația acestora coincid.
Prin urmare, piața serviciilor de infocomunicații acoperă atât spațiul
de producție, cât și spațiul de circulație.
Mediul de piață pentru furnizarea de servicii de
infocomunicații este un fenomen socioeconomic complex, care
reflectă interacțiunea tuturor participanților pe piață, precum și a
entităților externe ale spațiului pieței (fig.18.1).
Printre participanții pe piață din primul grup se enumeră
operatorii de telecomunicații care furnizează servicii electrice și
poștale, teleradioemisie digitală, precum și canale pentru transmisia
de date; companiile de informare și comunicare, internetul
internațional; furnizorii de content și servicii; producătorii de
echipamente de informare și comunicare și rețele de comunicare; în
final, consumatorii de servicii.
Al doilea grup de participanți pe piață include autoritățile
executive, care asigură implementarea legislației antitrust și
reglementează activitățile operatorilor de telecomunicații în mediul
pieței, precum și autoritățile de supraveghere cu privire la

148
respectarea cerințelor și standardelor tehnice, drepturilor sociale ale
utilizatorilor și cerințelor de sănătate ale consumatorilor de
dispozitive electronice radio și de înaltă frecvență.

Fig.18.1. Mediul de piață pentru furnizarea de servicii

de informare și comunicare [47]

Așadar, activitățile organizațiilor de comunicare

informațională se desfășoară atât în ciclul de producție, cât și în
ciclurile de consum în care se vinde produsul finit, iar serviciul este
livrat consumatorului.
În plus, natura rețelelor de comunicații extinde limitele
producției și vânzării serviciilor către populație atunci când rețelele
de informații și comunicații acoperă planeta noastră, iar spațiul din
jurul ei servește pentru a oferi servicii privind transferul diverselor
tipuri de informații, mesaje și imagini.
Din punctul de vedere al producătorilor și consumatorilor de
servicii de comunicații, piața este divizată în piața de consum și
piața de producție.

149
 Pentru organizațiile din sectorul infocomunicațiilor din
economie, piața serviciilor este o combinație de utilizatori existenți
și potențiali - piața de consum. Pentru clienții de comunicații
poștale și electrice, utilizatorii de resurse informaționale și contentul
rețelei de internet, piața serviciilor de comunicații este o piață de
producție.
Piața producției de comunicații este considerată un ansamblu
de concurenți producători și furnizori de servicii (operatori de
telecomunicații, companii de infocomunicații, furnizori de servicii)
care furnizează servicii de schimb și producători de echipamente de
comunicații pe piață.
Se disting două grupuri de clienți pe piața de consum pentru
comunicații, care diferă prin natura consumului și participarea
utilizatorilor la producția și consumul serviciilor de tele-
infocomunicații: persoane și organizații sau clienți privați și
corporativi.
O particularitate a pieței comunicațiilor informaționale este
dualitatea rolului utilizatorilor. Pe de o parte, clienții privați
(abonați) sunt consumatori de servicii care obțin efectul de la
transmiterea și primirea informațiilor, mesajelor, corespondenței,
numerarului, imaginilor etc.
Pe de altă parte, clienții corporativi, care pot fi atât
consumatori de servicii, cât și furnizori de servicii care furnizează
comunicații de grup, informații (content), active materiale pentru
expediere la destinație
Există trei grupuri principale de participanți pe piața tele-
infocomunicațiilor de producție:
1) producătorii de servicii de comunicare și content la care se
referă organizațiile de stat, comerciale și private care produc și
furnizează servicii de informații și comunicare pe baza unei licențe
pentru acest tip de activitate (operatori de telecomunicații, servicii
poștale) și companii de informare și comunicare, furnizori de
content, agregatoare de cotent;
2) furnizorii de servicii - organizații care furnizează programe
software, tehnologii inovatoare și sisteme tehnice pentru crearea de

150
content și promovarea serviciilor de informare. De exemplu, un
furnizor de servicii de comerț mobil creează platforme mobile de
comerț și plăți mobile, creează site-uri web, sisteme de facturare,
produce content mobil și îl vinde; furnizor de servicii internet -
organizează accesul direct la internet prin canale dedicate, IP -
telefonie;
3) producătorii de echipamente la care se referă organizațiile
care dezvoltă și creează echipamente de infocomunicații
(echipamente de comutare și liniare și comunicații tehnice,
echipamente pentru abonați, hardware, software).

Întrebări de verificare:
1. Caracterizați efectele directe și indirecte ale rețelei asupra
produselor de telecomunicații informaționale.
2. Care sunt problemele coordonării pieței?
3. Enumerați caracteristicile specifice ale pieței din ramura
tele-infocomunicațiilor.
4. Care sunt factorii și motivele necesității reglementării de
stat a serviciilor de comunicații informaționale?
5. Care sunt metodele statale de reglementare a ramurii de
telecomunicații informaționale?
6. Care sunt principiile reglementării pieței de servicii de
telecomunicații?
7. Ce include reglementarea de stat a activităților în domeniul
comunicațiilor?
8. Enumerați participanții pe piață care formează mediul de
piață pentru furnizarea de servicii de informare și comunicare?
9. Enumerați grupurile principale de participanți pe piața
tele-infocomunicațiilor de producție.

151
 Tema 19. PIAȚA DE PRODUCȚIE A SERVICIILOR
DE COMUNICAȚII DIGITALE

Plan:
19.1. Indicii de clasificare a pieței serviciilor de comunicații
digitale
19.2. Specificul producției și consumului serviciilor de
comunicații digitale

19.1. Indicii de clasificare a pieței serviciilor de

comunicații digitale
Caracteristicile specifice ramurii și produsul acesteia sunt:
 substituția ridicată a serviciilor;
 necesități comune de acces la rețele și transfer de
informații bazate pe tehnologiile moderne de prelucrare și
transmitere a informațiilor;
 principiul de construire a unor rețele de comunicații unice
(inseparabile);
 efectele de rețea ale pieței și natura convergentă a
dezvoltării.
Astfel, produsul tele-infocomunicațiilor include toate
serviciile și produsele (tehnologiile) care satisfac nevoile
utilizatorilor în transferul informațiilor și accesul la resursele
informaționale și aplicații de servicii. Serviciul de tele-
infocomunicații este înțeles ca rezultatul activității economice
pentru a satisface nevoile utilizatorilor în accesul la resursele
informaționale și transferul de informații, folosind tehnologii și
rețele de informații și telecomunicații.
Diseminarea pe scară largă a tehnologiei informaționale și a
proceselor convergente în dezvoltarea comunicațiilor, informaticii,
mass-media, precum și a altor sectoare ale economiei au determinat
integrarea serviciilor pentru crearea și transmiterea informațiilor și
integrarea producătorilor acestor servicii pe piața integrată a
serviciilor de informații și comunicații.

152
 Piața serviciilor de tele-infocomunicații combină servicii sau
grupuri de servicii. Frontiera pieței serviciilor de tele-
infocomunicații este o listă de servicii interschimbabile care sunt
concepute pentru a răspunde unei nevoi specifice de transmitere a
informațiilor prin rețelele de telecomunicații și accesul la acestea,
folosind tehnologii moderne.
Ramura este implicată în sfera concurenței externe, ramurale
și intraramurale. Concurența externă înseamnă intrarea pe piața
națională a serviciilor de comunicații ale operatorilor internaționali,
formarea companiilor multinaționale, producția de servicii de
comunicații în alte sectoare ale economiei.
Concurența în ramură înseamnă concurența pe piața
serviciilor de comunicații interschimbabile, concurența internă
înseamnă rivalitate între operatorii unui anumit tip de comunicare
pentru sectoarele de servicii extrem de profitabile și segmentele de
utilizatori.
Pentru a segmenta piața serviciilor de informații și
comunicații, pentru a identifica modificările structurale pe piață,
pentru a analiza concurența și gradul de concentrare a producției pe
piață, este necesar să se evalueze dimensiunea pieței pentru un set
de servicii care pot fi înlocuitori și la frontierele în care
producătorul este interesat de reacția altor producători la
modificările prețurilor, volumelor de producție și calitatea
serviciilor.
Relațiile complexe dintre participanții pe piață necesită
segmentarea și structurarea acesteia. Segmentarea constă în
împărțirea pieței în părți separate în funcție de anumite atribute: tip
de serviciu, tip de utilizatori, locație teritorială, atribute sociale,
comportamentale și psihografice. Clasificarea pieței serviciilor de
comunicații se bazează pe clasificarea serviciilor în sine, care diferă
în mai multe moduri.
Intensificarea concurenței tehnologice în domeniul sistemelor,
instrumentelor și rețelelor de comunicații, accelerarea proceselor de
informatizare a societății contribuie la o extindere semnificativă a

153
gamei de servicii de tele-infocomunicații, care sunt servicii reciproc
complementare.
Gama serviciilor de tele-infocomunicații se extinde pe două
direcții: modificarea serviciului existent, care constă în
îmbunătățirea unor proprietăți de consum a serviciului și crearea
unui serviciu calitativ și semnificativ nou, bazat pe noile tehnologii
informaționale și de comunicare (IP-telefonie, comunicații
electronice, servicii internet, plăți mobile, afaceri electronice,
multimedia, televiziune interactivă etc.).
În plus, dezvoltarea comunicațiilor mobile și a accesului în
bandă largă la internet contribuie la personalizarea serviciilor, adică
trecerea de la furnizarea de servicii în locuri publice la furnizarea de
servicii către utilizatorii individuali de la un dispozitiv abonat
personal în timp real, cu posibilitatea accesului în bandă largă la
diverse tipuri de resurse de comunicații și informații.
Piața de consum a serviciilor de tele- și infocomunicații este
diferențiată după următoarele criterii de clasificare:
 natura consumului, și anume: privind participarea
utilizatorilor la producția și consumul de servicii (persoane și
organizații sau clienți privați și corporativi), caracteristici de vârstă
și sex, straturi sociale, aparținând sectoarelor economiei, profesii,
nivel de venit;
 teritoriul consumului de servicii: piețele naționale și
internaționale (regiunea unei țări, țară, lume), după gradul de
localizare (oraș, zonă rurală, district federal), gradul de acoperire a
teritoriului țării.
O analiză a segmentelor de piață, care acoperă un set de
utilizatori ce răspund la aceleași servicii în același mod, formează
zone de cerere ale pieței pentru servicii și permite a identifica
modelele de consum de servicii de informații și comunicații,
schimbările structurale, tendințele în oferta și cererea serviciilor,
precum și prevederea unei strategii privind dezvoltarea
comunicațiilor informaționale într-un mediu competitiv.
Trebuie avut în vedere că mijloacele de comunicare furnizate
utilizatorilor sub formă de echipamente terminale pentru accesul la
154
o rețea de comunicații și canalele (tracte) de utilizare (arenda) sunt
forme de servicii de comunicare. În același timp, comunicarea
înseamnă nu numai mijloacele tehnice utilizate în furnizarea
serviciilor de comunicații, ci și hardware și software, tehnologiile
informaționale și de comunicare utilizate pentru funcționarea
rețelelor de comunicații: formarea, procesarea, stocarea, transmisia
sau recepția de mesaje sau servicii poștăle, crearea de content.
Prin urmare, când se iau în considerare problemele pieței de
consum a serviciilor de comunicații, se înțeleg servicii de tele-
infocomunicații sub diferite forme și metode de realizare.
Piața de producție a serviciilor de comunicații este piața de
fabricare a serviciilor și echipamentelor de tele-infocomunicații atât
sub formă de echipamente terminale (abonați), cât și echipamente
tehnice pentru funcționarea rețelelor de telecomunicații. Piața de
producție a serviciilor de comunicații este diferențiată în funcție de
caracteristicile de clasificare ale fiecărui grup de participanți pe
această piață, și anume: producătorii de servicii de comunicații,
content, echipamente, precum și furnizorii de servicii.
În funcție de diferențele fundamentale în tehnologia de
producție a serviciilor, se determină un tip de activitate autorizat în
domeniul comunicațiilor. În același timp, serviciile de comunicații
telefonice sunt împărțite în comunicare telefonică locală,
intrazonală, interurbană și internațională, în funcție de nivelul
rețelei și de teritoriul serviciului pentru utilizatori; serviciile de
telecomunicații documentale includ telegrame, mesaje electronice și
fax, comunicații de date și voce și acces la internet.
În funcție de tipul (natura) informațiilor transmise (mesajul),
trimiterile în cadrul comunicațiilor poștale, telefonice, documentare
și alte tipuri de comunicare se realizează o grupare în funcție de
tipuri (varietăți) de servicii, pe baza cărora este stabilită
nomenclatura serviciilor de comunicare, volumul fizic al serviciilor
de comunicare, venitul din implementarea lor și este generată baza
statistică.
După metoda de comunicare și natura mediului folosit pentru
transmiterea și livrarea informațiilor există: mijloace fizice

155
(persoane, vehicule), fire (cabluri), eter; serviciile de comunicare
sunt împărțite prin metoda de comunicare în serviciul poștal,
telecomunicații cu fir (fix) și wireless (mobil, comunicații radio,
comunicații prin satelit).
Pentru segmentarea și evaluarea concurenței pe piața de
producție a serviciilor de comunicații, este principial să divizăm
operatorii de comunicații:
prin rolul său în rețeaua publică de comunicații:
 operatorul de servicii universale este limitat în acțiunile
sale pe piața serviciilor prin nivelul tarifelor pentru serviciile
universale și solvabilitatea utilizatorilor;
 operatorul rețelei de bază (Moldtelecom, Poșta Moldovei)
este obligat să facă investiții semnificative în menținerea și
dezvoltarea rețelei de comunicații publice;
 operatorul afiliat suportă costuri în conformitate cu tarifele
pentru serviciile de interconectare și tranzit de trafic;
prin forma de proprietate sunt operatori noi și tradiționali cu
mobilitate diferită în introducerea de noi servicii și tehnologii;
prin rețele de comunicații există:
 rețele de comunicații de utilizare publică (comună) și rețele
dedicate pentru un cerc limitat de utilizatori;
 rețele tehnologice pentru activități de producție internă;
 rețele de comunicații cu destinație specială care pot furniza
servicii de comunicații plătite utilizatorilor în baza unei licențe, care
sunt interesați în dezvoltarea rețelelor proprii mai mult decât a celor
publice.
Caracteristici importante ale pieței de producție pentru
serviciile de comunicații sunt gama de servicii fabricate, calitatea și
prețul acestora, tehnologiile aplicate, standardele, generațiile
rețelelor și sistemelor în cadrul cărora se desfășoară concurența și se
formează o structură a pieței.
Segmentarea pieței serviciilor de comunicații se realizează în
mai multe etape. În primul rând, se disting clasele mai mari: piața
de consum, piața de producție, care include producătorii și
consumatorii de servicii în anumite granițe geografice. Apoi, în
156
fiecare clasă a pieței se disting grupuri de producători și
consumatori, care la rândul lor se diferențiază în segmente și
subsegmente în funcție de diverse criterii de clasificare. În același
timp, piețele industriale și de consum pot fi luate în considerare în
contextul utilizatorilor: populație, organizații, cu subgrupuri pe
nivel de venit.

19.2. Specificul producției și consumului serviciilor de

comunicații digitale
În literatura de specialitate [11], principalele caracteristici ale
ramurii comunicațiilor sunt (fig.19.1):
 natura nematerială (intangibilitatea) a serviciilor;
 o gamă largă de servicii pentru fiecare tip de comunicare;
 inseparabilitatea producției de consum și plata serviciilor
pe parcursul întregului proces de producție;
 natura bilaterală a transmiterii mesajelor și informației și
structura organizațională (rețeua unică);
 intercambiabilitatea (substituția) specifică și competitivă și
complementaritatea serviciilor;
 cererea neuniformă la servicii, depinzând nu numai de
ritmul vieții personale și de afaceri, ci și de condițiile climatice și
geografice ale vieții;
 neconservarea serviciilor și importanța deosebită a calității
serviciilor ce ajung la utilizatorii care îndeplinesc un rol pasiv în
procesul de producție a serviciilor.
Caracterul convergent al dezvoltării comunicațiilor și
informaticii afectează nu numai tehnologiile, sistemele și rețelele, ci
și serviciile, procesele de afaceri și structura pieței și determină
transformarea proprietăților tradiționale ale serviciilor de
comunicare și informatică în noi proprietăți ale serviciilor de
informații și comunicații care afectează procesele producției lor și
punerea lor în aplicare [20, 22].

157
 Caracter imaterial O gamă largă de servicii Înseparabilitatea
unice producției de
(intangibilitate)
consum

Caracter bilateral a Particularitățiile Plata serviciilor

transmiterii informației comunicațiilor pentru întregul
proces de producție

Structura Caracter Cerere Neconservarea Rolul pasiv al

organizațională substituent neuniformă serviciilor, utilizatorului
sub forma al serviciilor la servicii valoarea în
rețelei calității producerea
serviciilor

Fig.19.1. Particularitățile comunicațiilor și proprietățile

serviciilor de comunicare [12, 47]

Tabelul 19.1. Schimbarea proprietăților specifice ale

serviciilor de comunicare, informatică și comunicații
informaționale ca urmare a dezvoltării convergente [48]

Proprietăți
tradiționale ale
Proprietăți noi ale serviciilor de
serviciilor de
infocomunicații
telecomunicații și
informații
Imaterialitatea Imaterialitatea serviciilor, materialitatea
subiectului și rezultatului factorilor de producție. Combinația dintre
producției, materialitatea mediul de afaceri real și virtual
factorilor de producție
O gamă largă a Natura serviciilor (multiservicii și prin
terminalelor de pachete), un terminal unic (convergent)
comunicare și de servicii
unice

158
Inseparabilitatea producției Separarea producției și vânzării serviciilor pe
de consum. Plata etape, completarea serviciilor de comunicare
serviciului finalizat și cu o componentă informațională, plata
serviciului întreg serviciilor de content

Natura bilaterală a Împărțirea producției de servicii în două

transmiterii informațiilor și
natura de producție și
vânzare a serviciilor prin
rețea
părți: transmiterea directă a informațiilor prin
rețeaua de comunicații și service pentru
clienți. Linkurile intermediare apar între
operatorii de telecomunicații și client:
furnizor de servicii, integrator de sistem

Concurența tehnologică și Macrogenerarea (intercambiabilitatea-

pe tipuri, substituirea substituirea) și convergența serviciilor de
reciprocă și diferite tipuri și sectoare ale economiei pe
complementaritatea baza TIC, concurența prețurilor și a tipurilor
serviciilor de servicii

Cererea neuniformă Neuniformitatea cererii este redusă datorită

afectează oferta și posibilității de stocare a content-producției și
rezervarea capacităților de datorită capacităților tehnologice ale
producție rețelelor globale

Imposibilitatea păstrării Rolul activ al utilizatorului bazat pe

serviciilor, importanța feedback-ul interactiv cu producătorul și
calității și pasivitatea participarea la procesul de creare a
utilizatorilor produsului (generarea serviciilor)

Conform principalelor caracteristici ale serviciilor, tehnologia

de producție, principiile structurii organizaționale, dependența
ofertei de cerere, precum și natura infrastructurală, comunicațiile și
informatica sunt apropiate, constituind baza materială și tehnică
pentru combinarea acestor sectoare de activitate economică.
Natura nonmaterială a informațiilor generate și transmise,
precum și a serviciilor ca urmare a activității ramurii comunicațiilor
au determinat specificul factorilor de producție în care nu există
materii prime și materii de bază.
159
 În condițiile rețelelor de comunicații mobile și fixe
multiservice convergente, procesele de producție a serviciilor de
comunicații pot fi realizate în mediul electronic de către operatori
virtuali în absența sau cantitatea limitată de resurse de rețea, ceea ce
reduce semnificativ capacitatea de capital a serviciilor.
Până la apariția tehnologiilor de comutare a pachetelor și
utilizarea tehnologiilor IP, sarcina operatorilor de telecomunicații a
fost să ofere o gamă din ce în ce mai mare de servicii în funcție de
tipul de comunicare și dezvoltare a unei rețele de acces (cablu, radio
și telefon mobil, TV, radio, computer personal, punct acces partajat
-colectiv). Capacitatea de a furniza un pachet de servicii pe aceeași
infrastructură universală bazată pe tehnologii IP și un terminal unic
convergent contribuie la creșterea eficienței utilizării
echipamentelor, la extinderea serviciului de informații și
comunicații și la furnizarea unui pachet de servicii la un singur tarif.
Inseparabilitatea producției serviciilor de telecomunicații și
informații de la sursa de informații și consumator a dictat
necesitatea creării unei rețele de acces dezvoltate în funcție de tipul
de comunicare, standardizarea normativelor tehnice și a celor de
calitate, plata unui serviciu finalizat în etapa finală sau în avans.
Convergența rețelelor, precum și creșterea numărului și
interacțiunii acestora în contextul agregării informațiilor în etapele
procesării, acumulării și distribuției conduc la separarea procesului
de producție în etape (conexiune, servicii de transmisie a traficului,
servicii de ieșire și intrare a comunicațiilor mobile în rețele proprii
și rețele de telefonie fixă). Aceasta conduce la apariția de noi
participanți (furnizori de content, integratori de sistem) și formarea
tarifelor privind serviciile suplimentare pentru etapele separate ale
procesului de producție.
Profunzimea și scara largă a implementării TIC în procesele
de afaceri contribuie la trecerea de la natura bidirecțională a
transferului de informații (inițiator și destinatar) la multi-link, când
furnizorii și integratorii de sistem apar între operatorul de
telecomunicații și client, formând mediul de servicii pentru
producția de comunicații. Acest lucru conduce la faptul că

160
principiul construcției rețelei depinde de infrastructura
comunicațiilor și este posibil ca serviciul să nu aibă o rețea de acces
și să fie construit conform altor forme de organizare.
Dezvoltarea comunicațiilor pentru a satisface mai bine
utilizatorii a avut ca scop crearea tipurilor noi de servicii progresive
pentru înlocuirea serviciilor de calitate inferioară. Progresul
tehnico-științific în domeniul comunicațiilor informaționale
stimulează substituția completă (macrogenerația) a serviciilor (e-
mailuri în loc de telegrame și scrisori, mesaje fax, SMS).
Convergența serviciilor din diverse sectoare ale economiei
bazate pe TIC completează acest proces, iar accesul în bandă largă
permite a oferi utilizatorului o selecție largă de servicii. Crearea
content-producției și a tehnologiilor de comunicații ale rețelelor
globale, care funcționează în timp real, reduc impactul cererii
inegale a clienților privați și de afaceri asupra ofertei de servicii și a
volumului resurselor de producție.
Rezumând caracteristicile serviciilor de comunicații și ale
serviciilor de informații în funcție de tip și formă, se poate susține
că până în epoca de convergență acestea erau omogene - un produs
unic, iar distribuția resurselor de producție era unidimensională
(rețele poștale - pentru trimiterea poștelor, rețele telefonice - pentru
trimiterea de mesaje telefonice, rețele de teleradio difuzare -
programe de radio și televiziune, rețele de informații - transfer de
informații) [20, 22].
În contextul convergenței comunicațiilor și informaticii,
răspândirea TIC, formarea ramurii de infocomunicații, procesul de
producție și utilizare a resurselor devine multidimensional, iar
produsul devine un serviciu multiplu, intensitatea utilizării
resurselor de rețea crește datorită utilizării lor nu de către
proprietarii rețelei, ci și de alți operatori (fig.19.2).
În domeniul comunicațiilor devin specifice următoarele
caracteristici ale activităților economice:
1) interacțiunea operatorilor de diferite tipuri de servicii de
comunicații și informații în procesul de furnizare a serviciilor unui
client;

161
 2) extinderea pieței serviciilor de informații și comunicații, în
special, apariția intermediarilor: content-operatorilor, furnizorilor de
content, integratorilor de sisteme;
3) activitățile operatorilor virtuali de comunicații a căror
eficiență ridicată este determinată de volumul mic de resurse
proprii, la utilizarea pe scară largă a noilor tehnologii, și accesul la
rețelele publice de comunicații sau operatori privați;
4) divizarea producției și consumului comun al serviciilor de
informații și comunicații, datorită diferenței în funcțiile lor, în două
domenii de activitate economică - producția (transmiterea
informațiilor) și circulația (service);
5) schimbarea rolului utilizatorului care dintr-un client pasiv
se transformă într-un consumator activ, având feedback interactiv
cu furnizorul de servicii și participând la procesul de producție de
content în baza tehnologiei IP (servicii mobile, televiziune și
content informațional).

Oferta de servicii Utilizarea și distribuția Producția și vânzarea

resurselor de producție serviciilor

Un singur serviciu Corespondența Rețeaua unică de

monoprodus unidimensională a rețelelor producție și realizare
cu tipurile de comunicare

Pachet de servicii - Separarea producției

Utilizarea monomerică
multi-produs și vânzărilor de
a resurselor de rețea
servicii

Participarea
Utilizarea rețelelor de Multidimensionalitatea
interactivă a
către alți operatori, producției, participanților
consumatorilor la
inclusiv cei virtuali pe piață, diferite
producția de servicii
business-modele

Fig.19.2. Consecințele economice ale dezvoltării convergente

a comunicațiilor [48]

162
 Progresul științific și tehnic, rezultatele convergenței
comunicațiilor și informaticii, dezvoltarea concurenței au un impact
direct asupra specificului producției și consumului de servicii,
structurii organizatorice a ramurii, arhitecturii infrastructurii rețelei,
categoriilor economice, modelelor de proces și relațiilor de piață.

Întrebări de verificare:
1. Care sunt caracteristicile specifice ramurii și ale produsului
acesteia?
2. Ce înseamnă concurență externă, ramurală și
intraramurală?
3. Conform căror tipuri de atribute se face segmentarea
pieței?
4. După ce criterii de clasificare se diferențiază piața de
consum a serviciilor de teleinfocomunicații?
5. Cum se divizează operatorii de comunicații prin rolul său
în rețeaua publică?
6. Cum se divizează operatorii de comunicații prin forma de
proprietate?
7. Cum se divizează operatorii de comunicații prin rețelele de
comunicații?
8. Care sunt particularitățile comunicațiilor și proprietățile
serviciilor de comunicare?
9. Care sunt consecințele implementării TIC în procesele de
afaceri?
10. Care sunt consecințele economice ale dezvoltării
convergente a comunicațiilor?

163
 Tema 20. ORGANIZAREA VÂNZĂRILOR
DE SERVICII ȘI DESERVIREA CLIENȚILOR

Plan:
20.1. Canale de distribuție a mărfii de consum
20.2. Dezvoltarea relațiilor de piață în ramura comunicațiilor

20.1. Canale de distribuție a mărfii de consum

În general, scopul politicii de vânzări este organizarea unei
rețele optime de vânzări pentru realizarea efectivă a produselor
fabricate, inclusiv crearea unei rețele de magazine cu ridicata și cu
amănuntul, depozite intermediare, puncte de întreținere și săli de
expoziții; determinarea canalelor de distribuție a mărfurilor,
organizarea transportului produselor finite. Conținutul concret și
specificul politicii de vânzare depind de domeniul de activitate al
companiei.
Pentru a atinge obiectivul principal al politicii de marketing -
asigurarea disponibilității bunurilor sau serviciilor pentru
consumatori - compania trebuie să creeze canale de distribuție
eficiente și condiții maxime pentru livrarea rapidă a produselor către
utilizatorii finali.
Prin canal de distribuție (canalul de vânzare) se înțelege setul
de legături intermediare implicate în procesul de mutare a bunurilor
sau serviciilor de la producător la consumator.
Un canal de distribuție este o structură formată de parteneri
independenți implicați în procesul de furnizare a bunurilor și
serviciilor către consumatori. Canalele de distribuție creează
utilitate în termeni, spațiu și situație (stare), care și este valoarea
adăugată a distribuției.
Astăzi, piața telecomunicațiilor este mai mult decât saturată.
Serviciile celulare au pătruns atât pe piață, încât oamenii au început
deja să renunțe la comunicațiile fixe. Societatea de astăzi nu mai
este surprinsă de modul în care progresul științific și tehnologic
avansează în fiecare zi. Și acum societatea este deja pe punctul de a
trece la noi surse de tehnologii informaționale.

164
 Prin urmare, companiile de telecomunicații oferă servicii noi
în fiecare zi. Instituțiile de servicii de telecomunicații, care furnizau
doar servicii mobile, acum și-au mutat complet industria și deja
furnizează cu încredere populației internet și televiziune în format
digital. Majoritatea operatorilor de telecomunicații oferă aceleași
servicii, concentrându-se pe aceiași consumatori de servicii.
Prin urmare, între ele se creează o competiție foarte complexă.
Într-o concurență atât de mare este foarte dificil pentru operatori să
atragă clienți noi la serviciile lor și, uneori, este chiar dificil să-i
păstreze pe cei proprii. În acest sens, fiecare operator încearcă să-și
consolideze structura de marketing. Comercializarea
telecomunicațiilor are propriile sale caracteristici.
În telecomunicații are loc marketingul clasic, dar cu propriile
subtilități. În domeniul comunicațiilor, marketingul diferă de cel
clasic prin faptul că sfera în sine are caracter infrastructural,
deoarece crește rolul comunicațiilor și internetului în societatea
modernă.
O altă caracteristică a marketingului telecomunicațiilor constă
în faptul că, de regulă, abonatul nu poate evalua calitatea serviciilor
furnizate, iar aceasta este o problemă pentru activitățile de
marketing ale companiilor. Și în această privință, ei sunt nevoiți să
caute diferite metode de abordare a abonatului.
O altă complicație a segmentului de marketing este că e
imposibil să se stabilească în avans ce va fi în cerere în viitor și
dacă inovațiile în care se investesc banii considerabili vor fi
solicitate. La fel, ca toate celelalte servicii de pe piață, serviciile de
telecomunicații au propriile lor proprietăți și inovații care trebuie
transmise consumatorilor într-un limbaj clar.
În caz contrar, consumatorul poate să nu înceapă utilizarea
serviciului. Informând consumatorii, este necesar să subliniem
beneficiile serviciilor.
Este foarte important să acordăm atenție gamei de servicii
oferite. Prin urmare, operatorii de telecomunicații de azi lucrează în
mai multe domenii ale pieței telecomunicațiilor. De exemplu,
operatorii de telecomunicații locale furnizează atât internetul, cât și

165
chiar televiziunea prin cablu în format digital. De asemenea,
operatorii de telefonie mobilă, pe lângă serviciile de voce, oferă
internet mobil și televiziune mobilă. Astfel, ridică piața serviciilor
de telecomunicații la un nou nivel.
Operatorii celulari au introdus servicii de notificare pentru
schimbarea numărului abonaților la trecerea la un alt operator. Piața
de afaceri are posibilitatea de a alege servicii în cadrul serviciilor
poștale, iar serviciile de plată promise sunt deja prezente în aproape
toți jucătorii de pe piața telecomunicațiilor. Drept urmare, serviciile
suplimentare fac ca serviciile existente să fie mai convenabile atunci
când le folosesc. Indiferent de particularitatea serviciilor utilizate,
acestea nu pot fi furnizate fără echipament suplimentar.
Adică, echipamentul de telecomunicații este necesar, fără
acesta nu pot fi furnizate servicii suplimentare. Acest lucru face ca
serviciul furnizat să fie mai eficient și să ofere avantajul transferului
tuturor componentelor către consumator. Companiile care
furnizează internet, vând împreună cu el un router sau un modem,
acest lucru dă chiar un profit suplimentar.
Un alt segment al marketingului pieței telecomunicațiilor este
prețul, deoarece competitivitatea suplimentară a companiei depinde
de tarifele alese. Fluxul de clienți către companie va depinde de cât
de scăzut va fi prețul serviciilor furnizate.
Companiile care oferă servicii de telecomunicații compară cu
atenție prețurile și monitorizează politicile tarifare ale companiilor
concurente în baza cărora își modifică tarifele. De aceea, sunt
utilizate diferite abordări pentru a atrage mai mulți clienți, pentru a
crește baza de abonați și a rentabilității serviciilor.
Deoarece serviciile companiilor de telecomunicații sunt
aceleași pentru consumator, rolul principal îl are prețul acestora. O
nouă generație de internet mobil concurează deja cu furnizarea de
internet „staționar” în ceea ce privește viteza, astfel încât prețurile
„nelimitate” sau 1 megabyte sunt comparabile într-o regiune, deși
diferențele dintre serviciile operatorilor oferă consumatorilor
posibilitatea de a se gândi ce să aleagă.

166
 Politica de vânzări. Conceptul de marketing nu se limitează la
crearea unui produs de calitate care să satisfacă nevoile clienților și
tarifele corecte. Este necesar a se aduce serviciul consumatorilor în
mod corespunzător. Prin urmare, strategia companiei în domeniul
distribuției are ca scop determinarea celei mai bune modalități de a
vinde servicii.
Datorită particularităților serviciilor - intangibilitatea lor,
inseparabilitatea producției și consumului, incapacitatea de a
transporta și a stoca, vânzările directe reprezintă principala abordare
a organizării vânzărilor în tele- și infocomunicații, adică, prevalează
canalele de distribuție la nivelul zero. Acest lucru ajută la
economisirea costurilor pentru intermediar, deoarece nu este
necesară plata intermediarilor, care, la rândul lor, pot să nu-și
îndeplinească în mod fidel funcția.

Nivelul  Producător  Consumător  

zero 

Un nivel   Producător   Comerțul  cu  Consumător  

amănuntul

Două  Comerțul cu 
Producător  Comerțul cu  Consumător  
nivele  amănuntul
ridicată

Trei  Producător   Comerțul cu  Comerțul cu  Consumător 

nivele   ridicata,  amănuntul 
partide mici

Fig.20.1. Canale de distribuție a mărfii de consum [48]

Există însă cazuri în care este nevoie de ajutorul

intermediarilor. De exemplu, când se furnizează comunicații mobile
este foarte important ca să fie ușor accesibile societății cardurile
SIM. Pentru aceasta sunt deschise saloane de vânzare specializate.

167
Acest lucru face posibilă deservirea clienților prin intermediari și
creșterea vânzărilor.
Pe piețele unor servicii este posibilă și distribuția indirectă
(vânzări externe). În acest caz, pentru organizarea vânzărilor,
compania operator utilizează serviciile intermediarilor independenți.
Intermediarii lucrează în numele lor, investesc propriul capital în
crearea și funcționarea propriei companii, au drepturi teritoriale pe
un segment de piață separat, ceea ce creează anumite avantaje
economice pentru compania operator, și anume - economisirea
banilor investiți în circulație.
Destul de des, intermediarii dobândesc capacitatea de a
furniza servicii în scopul recomercializării acestora către o categorie
anumită de consumatori. Utilizarea intermediarilor poate contribui
la extinderea punctelor de vânzare și, în consecință, la creșterea
disponibilității serviciilor și la eficiența conexiunii la rețea, la
creșterea ritmului de extindere a bazei de abonați.
Compania operator are oportunitatea de a primi informații
primare valoroase de la intermediari cu privire la nivelul calității și
competitivității serviciilor, schimbări în conjunctura pieței,
intermediarul face reclamă în mod indirect companiei operatorului
și a serviciilor sale.
Dezavantajele comerțului indirect includ pierderea de către
operator a controlului asupra calității deservirii abonaților; limitarea
capacității operatorului de a influența dinamica penetrării pieței;
reducerea bazei de venituri a operatorului și, prin urmare, limitarea
manevrabilității sale financiare.
Strategiile de livrare necesită o justificare atentă privind
utilizarea diferitelor canale de distribuție. Ar trebui să se țină seama
de factori precum specificul serviciului, calitatea acestuia și
caracteristicile consumatorului (tipul, numărul lor, concentrația
geografică); gradul de concurență pe piața regională, capacitățile de
producție și resurse ale companiei operatorului însuși. Personalul de
deservire reprezintă principala legătură dintre furnizorul de servicii
și consumator. Reputația companiei depinde direct de aceasta.

168
 Personalul ar trebui să ofere servicii în deplină accesibilitate
în orice moment, în permanență, dacă este posibil. Dacă acest factor
nu este luat în considerare în activitățile personalului, compania
poate suporta o serie de pierderi.
Și întrucât serviciul este important pentru consumatori, este
necesar să existe centre unde consumatorul să poată primi
consultații politicoase și profesionale de la un reprezentant al
companiei.
Același principiu ca și pe alte piețe se aplică la promovarea
serviciilor: modalitatea eficientă de atragere a clienților corporativi
este organizarea evenimentelor publicitare profesionale din ediții
speciale, în timp ce mijloacele de comunicare în masă sunt eficiente
pentru atragerea utilizatorilor în masă.
Într-o categorie aparte se pot plasa evenimente care permit
consumatorilor să fie implicați în brendul operatorului, să crească
vânzările pe termen scurt prin intermediul cadourilor și a loturilor
(loteriei).
În telecomunicații sursele de comunicare alese corect sunt
cheia succesului. Pentru aceasta, este necesară cercetarea
permanentă a pieței, formarea corectă a publicului-țintă,
transmiterea informațiilor despre serviciu ca un set de beneficii
semnificative pentru consumatori. Instrumentele de marketing ajută
la câștigarea loialității abonaților, la menținerea pozițiilor, crescând
astfel cota de piață a companiei, popularitatea companiei și venitul
stabil.

20.2. Dezvoltarea relațiilor de piață în ramura

comunicațiilor
Piața serviciilor de informații și comunicații există împreună
cu alte piețe care alcătuiesc un sistem dinamic complex, ce asigură
funcționarea economiei naționale. Etapele formării structurilor
pieței de telecomunicații și ale forțelor motrice ale acestor procese
sunt încă tinere.
Piețele comunicațiilor, din anul 1876, când Alexander Bell a
obținut un brevet pentru invenția telefonului, au evoluat în 5 etape.

169
 1. Prima etapă a formării piețelor de comunicații s-a încheiat
în anii '30 ai secolului XX, traversând procesele de tranziție
turbulente ale apariției, fuziunii și dispariției companiilor. Au fost
formate tipuri de piețe de monopol care se deosebeau între ele prin
gradul de influență al statului și natura concurenței: monopolul
teritorial privat; monopolul produsului privat (dreptul de monopol la
furnizarea serviciilor); monopolul de stat al comunicațiilor. Odată
cu monopolizarea serviciilor de telefonie, s-a intensificat și
reglementarea de către organele statului, care a fost exprimată în
diverse legi și acte juridice, în principal legate de politicile tarifare,
optimizarea structurii rețelei, creșterea eficienței companiilor,
eficientizarea structurii organizaționale a gestionării ramurii.
Motivul principal al apariției piețelor de monopol a constat în faptul
că un monopol, privat sau de stat, a fost forma normală de existență
a piețelor de comunicații cu un nivel relativ slab al dezvoltării.
Diversitatea piețelor s-a datorat diferenței rolului tradițional și al
formei de influență a statului asupra economiei.
2. A doua etapă (1930-1970) este momentul în care obiectivul
principal al proprietarilor diferitelor tipuri de rețele a fost
menținerea unei situații de monopol prin dezvoltarea uniformă și
extinderea fizică a piețelor datorită unei baze tehnice destul de
omogene și a unui venit disponibil nu prea mare al majorității
populației. Acest lucru a făcut posibilă asigurarea unui nivel relativ
ridicat de satisfacție a nevoilor în servicii telefonice. Principalele
motive pentru stabilitate și, de fapt, barierele care împiedică intrarea
noilor firme pe piața telecomunicațiilor sunt costurile semnificativ
de mai mari ale resurselor pentru obținerea unei poziții de monopol
decât pentru menținerea acesteia. Stabilitatea a fost caracteristică și
piețelor furnizorilor de echipamente de comunicații, care, de regulă,
erau operate de câteva companii producătoare. În același timp, în a
doua perioadă apar schimbări în situația companiilor de
telecomunicații pe piață, dintre care cele mai semnificative sunt: a)
o reducere semnificativă a numărului de companii datorită faptului
că într-o companie mare, în primul rând, există mai multe
oportunități de investiții pentru dezvoltare și, în al doilea rând, este

170
posibilă economisirea pe amploarea producției și acordarea de
subvenții reciproce pentru diferite servicii. Ca urmare, lipsa
resurselor financiare duce o companie mică la faliment. Și acest
fenomen a avut loc atât atunci, cât și acum, în timpul tranziției la
tehnologiile noi, inovatoare; concurența permanentă pentru
reglementarea preferențială de către aparatul de reglementare; în
țările cu monopolul de stat, relațiile dintre întreprinderea de
telecomunicații (ramură) și stat s-au schimbat. Într-o economie de
piață există două tipuri de întreprinderi de stat: public agent, în care
cheltuielile sunt finanțate din bugetele de diferite niveluri, și public
interprise, care primește venituri din vânzarea de bunuri și servicii
pe piață. Inițial, în majoritatea țărilor, un operator național sau altul
(să-l numim TelCo) a acționat ca un agent public (serviciu
comunal). Apoi, la sfârșitul anilor '70, TelCo au devenit
întreprinderi care operează în mod independent, care obțineau profit
și plăteau impozite. Structurile stabile ale pieței și modificările
cantitative lente ale rețelelor de telecomunicații au determinat
comunicațiile să reacționeze la dezvoltarea economică generală cu
întârziere, deși ar fi trebuit să acționeze ca forță motrice pentru
dezvoltarea economică, care să depășească alte ramuri și, în același
timp, să răspundă nevoilor lor de dezvoltare.
3. A treia etapă (1980-86). În anii 1980, în lumea dezvoltată
(într-o măsură mai mică în țările în curs de dezvoltare) s-a ajuns la
concluzia că privatizarea ramurii de telecomunicații este benefică
atât pentru stat, cât și pentru utilizatori. A început procesul de
liberalizare a pieței telecomunicațiilor, a început un val foarte intens
de dereglare și demonopolizare. Liberalizarea în telecomunicații se
datorează în mare parte schimbărilor în tehnică și tehnologia din
ultimele decenii ale secolului XX, care, fără exagerare, pot fi numite
revoluționare. Aici un rol semnificativ l-a avut liberalizarea
economiei în ansamblu și schimbarea politicilor economice din
multe țări. Procesul de dereglare din partea statului a fost
caracterizat prin următoarele caracteristici: a) au fost împărțite
sarcinile de gestionare a ramurii și activitățile economice legate de
furnizarea de servicii; b) monopolul infrastructurii de comunicații

171
este împărțit, adică toate mijloacele tehnice necesare furnizării
serviciilor de telecomunicații și a sectorului de servicii în sine.
Drept urmare, piața noilor servicii este liberalizată semnificativ, iar
în majoritatea țărilor complet (chiar dacă infrastructura de
comunicații rămâne un monopol). O situație similară este acum
observată în Moldova. Mulți operatori noi (noi sau cvasi-noi) își
furnizează serviciile folosind capacități de producție (linii de
comunicații) închiriate de la operatorii rețelelor de transport
existente.
4. Etapa a patra. Un flux masiv de dereglare și liberalizare a
avut loc la începutul anilor '90 ai secolului XX. Motivul, pe de o
parte, a fost răspândirea accelerată a noilor servicii. Pe de altă parte,
programele pentru convertirea centralelor telefonice existente în
sistemele digitale și construirea de noi dotări au necesitat investiții
substanțiale pe care bugetele de stat nu le-au putut oferi. Pentru
implementarea acestor programe a fost nevoie să se utilizeze
fondurile piețelor monetare, pentru care era necesar un nou tip de
structură de gestionare a comunicațiilor – de piață. În general, există
trei tipuri de modificări structurale caracteristice acestei etape: 1) o
întreprindere de stat se transferă în sectorul concurențial; 2) o
companie tradițională este divizată în întreprinderi independente; 3)
structura companiei este transformată substanțial.
5. A cincea etapă (modernă) de dezvoltare și starea piețelor
telecomunicațiilor a început la mijlocul anilor '90 ai secolului trecut.
Cel mai puternic impact asupra proprietăților piețelor este (și va fi)
globalizarea rapidă a acestora atât în ceea ce privește
internaționalizarea companiilor, cât și în legătură cu proprietățile
produsului (servicii de comunicații): un număr tot mai mare de
utilizatori doresc să aibă contact cu abonații din întreaga lume prin
acces gratuit la unul sau alt tip de comunicații (fixe, mobile, internet
etc.). În centrul acestor tendințe se află schimbările tehnologice, în
primul rând infocomunicațiile, care facilitează gestionarea relativă a
companiei și contactele cu utilizatorii, indiferent de frontierele
naționale. În același timp, corporațiile multinaționale și
transnaționale nu sunt același lucru. Primele, care operează în mai

172
multe țări, își adaptează activitățile și produsele lor la fiecare țară cu
costuri relativ mari. Al doilea - vând aceleași mărfuri în același mod
în jurul lumii, ca și cum întreaga lume (sau o parte semnificativă a
acesteia) ar fi un singur întreg și, drept urmare, operează cu costuri
relativ mici.
Procesele de globalizare se accelerează din mai multe motive.
În primul rând, nevoile consumatorilor sunt din ce în ce mai
uniforme în ceea ce privește setul de produse, indiferent de locul în
care locuiește persoana și, în același timp, devin din ce în ce mai
eterogene din punct de vedere al calității sale.
În al doilea rând, există o scădere constantă a barierelor
comerciale. În al treilea rând, cu un comportament global, apar
avantaje competitive aproape invulnerabile.
Strategia globală este orientată să găsească în diferite țări
avantaje competitive care să fie extrem de interconectate. Acestea
sunt:
 un produs de bază care răspunde nevoilor și cerințelor
uniforme pentru producție și le stimulează pe cele din urmă, de
exemplu, accesul la internet, indiferent de preferințele și tradițiile
locale;
 o pondere semnificativă pe toate piețele majore ale țării
pentru a asigura amploarea producției;
 concentrarea asupra activităților care conduc la reducerea
costurilor fără a compromite calitatea;
 o strategie concurențială succesivă, care va permite a
utiliza avantajele businessului global în lupta concurențială
(obiectivul este menținerea unei poziții puternice, ceea ce face ca
răspunsul concurentului să fie mai dificil și mai scump).
Deși forțele de globalizare sunt universale, ele se manifestă în
moduri diferite pe piețe diferite. De aceea, compania trebuie să
identifice aceste caracteristici și să înțeleagă clar consecințele
globalizării.
Tendința actuală în dezvoltarea tehnologiei de comunicații
este convergența. Ea modifică natura a ceea ce numim noi servicii
de telecomunicații și ia o nouă formă a modalităților de obținere a
173
serviciilor și chiar accesului la aceste servicii. În sfârșit,
convergența transformă rețelele prin care sunt furnizate aceste
servicii.
Prioritatea esențială este depășirea așa-numitei rupturi
digitale. Fenomenul dependenței succesului unei persoane în funcție
de atitudinea sa față de revoluția computerizată și
telecomunicațională se numește „barieră digitală” sau „decalaj
digital” (Digital Divide în literatura engleză). Problema „inegalității
digitale” este asociată cu „bariera digitală”. „Inegalitatea digitală”
este o problemă globală legată de dezvoltarea inegală a
tehnologiilor informaționale, esențială și pentru țara noastră.
Întrucât informațiile din lumea modernă stau la baza
dezvoltării țărilor și regiunilor, accesul inegal la acestea creează un
decalaj material și social din ce în ce mai mare între bogați și săraci,
între țările dezvoltate și sărace, între așa-numitul miliardul „de aur”
și restul umanității. Principalul conflict în sistemul relațiilor de
producție este conflictul dintre cunoaștere și incompetență.
Esența problemei constă în faptul că oportunitățile oferite de
tehnologiile digitale moderne sunt cu adevărat enorme, dar doar un
procent mic din populația lumii le poate folosi pentru a-și atinge
obiectivele sociale și economice.
Acest lucru se datorează atât nivelului insuficient de
dezvoltare a potențialului uman, cât și lipsei de hardware și software
necesare oamenilor, precum și lipsa accesului la comunicații.
Cu cât deservirea și serviciile se deplasează în spațiul virtual,
cu atât devine mai dificil pentru persoanele care nu au acces la Web
să-și găsească de lucru, să-și îmbunătățească educația și să obțină
succes în afaceri.
Inegalitatea digitală este o problemă nu numai a indivizilor, ci
a țărilor și regiunilor întregi. Deja în viitorul previzibil, în loc să
vorbească despre o „țară săracă”, politicienii vor începe să
vorbească despre țări cu lipsă de cunoștințe. Astăzi, 15% din
umanitate creează aproape toate inovațiile tehnologice ale lumii, dar
numai aproximativ jumătate este capabilă să le accepte și să le
însușească, iar a treia parte rămasă este exclusă din aceste procese.

174
Dacă acest lucru va continua, națiunile bogate și bine educate vor
deveni mai bogate și mai educate, iar cei săraci vor deveni și mai
săraci și mai puțin dezvoltați. Dacă umanitatea nu va putea depăși
„bariera digitală” în timp, atunci noile tehnologii, pline de
oportunități enorme, vor conduce la o mai mare diferențiere a
societății de pe glob.

Întrebări de verificare:
1. Ce se înțelege prin canal de distribuție?
2. Prin ce diferă marketingul în domeniul comunicațiilor de
cel clasic?
3. De ce în comunicații prevalează canalele de distribuție la
nivel zero?
4. Când operatorii de telecomunicații apelează la
intermediari?
5. Ce modalități de atragere a clienților cunoșteți?
6. Cum caracterizați prima etapă a formării piețelor de
comunicații?
7. Cum caracterizați ultima etapă a formării piețelor de
comunicații?
8. Care este cel mai puternic impact asupra proprietăților
piețelor de tele-infocomunicații?
9. Din ce motive se accelerează procesele de globalizare?
10. Cum înțelegeți termenul ruptură digitală.

175
 Tema 21. STRATEGIILE ȘI INSTRUMENTELE
DE MARKETING

Plan:
21.1. Instrumentele de marketing
21.2. Strategiile de marketing
21.3. Analiza interdependenței indicatorilor financiari și de
marketing în evaluarea eficacității organizației

21.1. Instrumentele de marketing

Instrumentele de marketing pot fi formulate sub forma a cinci
instrumente-cheie cu ajutorul cărora organizația are un impact activ
asupra consumatorilor care iau decizii de cumpărare. Acestea includ
următoarele:
 bunuri (servicii), care sunt determinate de caracteristici
precum denumire, calitate, marcă comercială, design, dimensiuni,
caracteristici, ambalare, serviciu, garanții;
 prețul bunurilor (serviciilor), care se caracterizează printr-
o listă de prețuri, reduceri, indemnizații, costuri, frecvența plății,
condițiile împrumutului;
 promovarea bunurilor (servicii) - activitățile posibile ale
organizației de a introduce bunurile sale pe piața-țintă, de a distribui
informații despre meritele sale și de a convinge consumatorii să le
cumpere folosind tehnici precum promovarea vânzărilor,
publicitate, relații publice, vânzări personale, marketing direct,
organizarea serviciului de vânzări;
 loc, adică organizarea structurii de distribuție a
produselor datorită căreia produsul devine mai accesibil pentru
cumpărătorii potențiali prin utilizarea eficientă a canalelor de
distribuție, acoperirii pieței, sortimentul, plasarea, dirijarea eficientă
a stocurilor și gestionarea transporturilor;
 personalul angajat în secțiile de marketing, producție,
aprovizionare, comercializare și promovare a bunurilor pe piață.

176
 Combinația acestor instrumente este cunoscută ca un
„complex de marketing” sau „mix de marketing” sau „4 P”
(Product, Price, Place, Promotion).

21.2. Strategiile de marketing

Managementul marketingului este determinat de necesitatea
unui răspuns rapid din partea unei întreprinderi la o situație în
schimbare, ceea ce face necesară dezvoltarea unor strategii de
marketing.
Strategia de marketing reprezintă legătura dintre obiectivele
organizației și problemele existente. Dezvoltarea unei strategii de
marketing este un proces ciclic continuu care implică feedback-ul a
cărui sarcină principală este realizarea obiectivelor propuse de
organizație.
Există o serie de definiții ale conceptului strategie:
 un mijloc de atingere a scopului;
 direcția strategică generală a organizației cu care ar trebui
corelate toate aspectele planului de marketing;
 un set de decizii ale organizației cu privire la alegerea
pieței-țintă și a serviciilor pentru piață;
 gestionarea optimă a produsului și alocarea optimă a
resurselor;
 o îmbinare a resurselor și abilităților organizației, pe de o
parte, și oportunităților de risc emanate de mediu, pe de altă parte,
în care sunt atinse obiectivele principale.
În pofida diversității definițiilor privind activitățile
organizației, termenul strategie are două semnificații:
1. Direcția strategică generală a organizației cu care ar
trebui corelate practic toate aspectele planului elaborate de
marketing.
2. Mijloacele prin care pot fi atinse obiectivele formulate
anterior ale activităților de marketing.
Algoritmul pentru dezvoltarea strategiilor de marketing
include câteva etape [48]:

177
 „Mecanismul organizatoric și economic al marketingului este
un set integral de instrumente de marketing care vizează creșterea
eficienței întreprinderii, stabilitatea pieței sale și satisfacția maximă
a nevoilor societății” [51].
Strategia de marketing rezolvă sarcina de coordonare,
deoarece implementarea ei trebuie monitorizată astfel, încât
obiectivele tuturor strategiilor funcționale să nu se contrazică între
ele. Caracteristicile unei strategii de marketing includ dependența
directă și imediată a acesteia de schimbările din situația pieței [49].
Orice organizație nu operează într-un mediu izolat, fiind
influențată și de rezultatele deciziilor altor obiecte de piață -
concurenți, stat, furnizori etc. De exemplu, acțiunile de marketing
ineficiente ale concurenților pot afecta pozitiv performanța altei
organizații, dar acest lucru este extrem de dificil de prevăzut în
condiții de instabilitate.
Nu toate activitățile de marketing pot afecta stabilizarea stării
economice a organizației. A dovedi efectul îmbunătățirii condiției
financiare este posibil doar cu instrumente de marketing măsurabile
și eficiente.
Astăzi, una dintre cele mai inteligibile și simple tehnici de
gestionare a marketingului în baza indicatorilor financiari este
calculul contribuției de marketing (Net Marketing Contribution -
NMC). NMC este unul dintre indicatorii-cheie în calcularea
eficacității marketingului pentru starea instabilă a sistemului,
deoarece NMC permite a calcula indicatorii rentabilității
marketingului.
Roger Best a identificat șase strategii-cheie de marketing
prezentate în figura 21.1:

178
 1. Strategia de gestionare a cererii;
2. Strategii pentru creșterea cotei de piață;
3. Strategia de creștere a profitabilității clienților;
4. Strategii de gestionare a piețelor de vânzări;
5. Strategii pentru reducerea costurilor variabile de marketing;
6. Strategii pentru optimizarea investițiilor de marketing.

1. Strategia de 2. Strategia de mărirea 3. Strategia de creștere

gestionare a cererii a cotei de piață a profitabilității clienților

NMC = [ Cererea x Cota x (Venit de la – Cheltuieli variabile pe)] – Investiții în marketing

pieței pieței consummator un consumator

6. Strategia de
4. Strategia de 5. Strategia reducerii costurilor
optimizare a
gestionare a pieței de variabile de marketing
costurilor fixe de
desfacere
marketing

Fig.21.1. Managementul strategic al instrumentelor de marketing

în baza indicatorilor eficienței financiare și de marketing [48]

1. Strategia de gestionare a cererii. O astfel de strategie este

justificată în cazul unei cereri negative, absente, potențiale, în
scădere, fluctuante, excesive sau iraționale. În această strategie sunt
necesar a folosi instrumente de logistică, marketing și comunicare
(canale media).
2. Strategii pentru creșterea cotei de piață. Cea mai comună
strategie de marketing care vizează creșterea veniturilor și a
profiturilor este creșterea cotei de piață. Pentru a crește
rentabilitatea, NMC în strategia de penetrare trebuie să depășească
NMC actual. Dacă organizația nu este în măsură să-și crească cota
de piață, se recomandă aplicarea strategiei „oceanului albastru”
propusă de V.Chan Kim și Rene Moborn, profesori la
Departamentul Strategie și Management Internațional al INSEAD

179
[29, p.21-42]. Esența strategiei este fragmentarea pieței pe care
organizația operează, amestecarea acesteia cu industrii alternative în
baza valorilor consumatorilor actuali sau potențiali.
3. Strategia de creștere a profitabilității clienților. Strategia
aceasta vizează optimizarea portofoliului de clienți. Principalele
instrumente de marketing pentru această strategie sunt cercetarea și
analiza de marketing intern, precum și instrumentele de stabilire a
prețurilor. În cadrul abordării este recomandabil a distinge grupuri
de cumpărători după factura medie sau frecvența cumpărăturilor și a
concentra forțele principale pe segmente mai profitabile. De
exemplu, tineri cu venituri medii și manageri cu venituri medii și
înalte orientate spre carieră pe care ulterior se vor concentra mai
mult de jumătate din toate activitățile de produse și marketing. În
acest caz, un bun indicator de marketing al managementului este
profitul obținut de la client în timpul cooperării cu el (Life time
value – LTV). Gestionând acest indicator, poate fi aplicată o
strategie pentru reducerea costurilor variabile și gestionarea mai
eficientă a instrumentelor de publicitate media. Strategia actuală
funcționează cel mai eficient împreună cu o strategie de reducere a
costurilor variabile pentru consumator.
4. Strategii de gestionare a piețelor. Această abordare este
adesea asociată cu strategia nr.1 „Strategia de gestionare a cererii”
și implică extinderea sau contracția piețelor de vânzări. În scopul
administrării sistemelor instabile, cea mai rapidă, mai ieftină și fără
risc este strategia de returnare (întoarcere) a unei organizații sau a
unei mărci pe piață cu un serviciu cunoscut anterior. Această
strategie este de obicei aplicată în primele etape ale evenimentelor
anticriză și dacă nișa nu este încă ocupată de concurenți. O altă
strategie anticriză în cadrul gestionării piețelor de vânzări este
strategia dezvoltării unui produs sau serviciu, inclusiv a strategiei
ˮoceanului albastruˮ. Implementarea acesteia este considerată
costisitoare. Prin urmare, se realizează în caz de acces la finanțare
externă. Trebuie reținut faptul că reducerea unei linii de producție
poate conduce la scăderea eficienței celorlalte și este necesar să se
calculeze în prealabil impactul acestor decizii asupra activității în

180
ansamblu. Acest lucru constă în faptul că costurile fixe sunt
proporționale cu toate tipurile de produse fabricate. Adică
închiderea producției unuia sau mai multor articole de marfă poate
conduce la o posibilă redistribuire a costurilor fixe și la o revizuire a
prețurilor care pot deveni mai mari decât prețurile pieței ce va
provoca o scădere mai mare a vânzărilor.
5. Strategii pentru reducerea costurilor variabile de
marketing. Un alt mod de a crește profitul net este reducerea
costurilor variabile. Această strategie va conduce la o creștere a
marjei pe unitate de produs. Cu toate acestea, pentru eficiența pe
termen mediu și lung a organizației, un efect important au
indicatorii de satisfacție a clienților.
6. Strategii de optimizare a investițiilor de marketing. Această
strategie este obligatorie într-o stare instabilă când o organizație
intră într-o periodă de economisire. Strategia reduce costurile care
nu au legătură cu distribuția și serviciul pentru clienți, în special
bugetele pentru cercetarea non-profil, acordurile media - afacerilor,
bugete pentru evenimente de sponsorizare etc. Abordarea
managementului de marketing în baza indicatorului NMC este un
mod destul de simplu și eficient care arată relația instrumentelor de
marketing cu indicatorii de performanță de marketing, măsurată
cantitativ (în bani), ceea ce este deosebit de important când se
întocmește un raport de marketing către conducerea companiei și
acționarilor.
Analiza problemelor din activitățile organizației este unul
dintre factorii-cheie de succes în stabilizarea stării sale. Cauzele
crizei în organizație pot fi influențate de factorii interni și externi ai
mediului.
Odată cu creșterea proceselor haotice în cadrul organizației,
departamentul de marketing trebuie să ia în considerare
departamentele conexe care reprezintă cea mai mare încărcătură de
criză și pot afecta activitatea departamentului de marketing și a
consumatorilor, de exemplu, cum ar fi departamentul de logistică
sau departamentul IT (dacă organizația operează pe piața serviciilor

181
de informații). O astfel de abordare va face posibilă preevaluarea
vectorilor de risc și pregătirea pentru o situație care se agravează.
Analiza de marketing a mediului extern este importantă
pentru a minimiza nivelul de incertitudine în condiții de
instabilitate. O astfel de analiză va face posibilă calcularea mai
precisă a mai multor variante pentru circulația fluxurilor de numerar
și proiectarea unui model pentru creșterea veniturilor când se
modifică diverși factori de mediu.
Pentru sistemele instabile, una dintre principalele surse de
stabilitate sunt clienții și furnizorii fideli. Instrumentele PR sunt
eficiente și gratuite, permițând să fie lărgită acoperirea, lucrând cu
grupurile de jurnaliști care relatează mai detaliat despre produs și,
într-o oarecare măsură, creează loialitatea utilizatorilor. Cu ajutorul
instrumentelor PR, schimbări vizibile de loialitate care pot fi
observate de indicatorul „Indicele de loialitate a consumatorilor”
(Net Promoter Score - NPS), pot apărea doar când formăm o
strategie consecventă pe termen mediu a serviciului de presă.
Internet-reclama, având mai multe formate, este un instrument
măsurabil, capabil să afișeze segmente-țintă restrânse, prin afișarea
reclamelor publicitare pentru a aduce publicul potrivit pe site pentru
vânzarea de bunuri sau servicii (de exemplu, efectuarea unei
întâlniri cu medicul stomatolog de pe site, rezervarea unei mese
într-un restaurant sau cumpărarea unui nou smartphon).
Implementarea instrumentelor de marketing pentru un sistem
instabil de orice tip și dimensiune ar trebui să se bazeze în principal
pe strategia de marketing anticriză, care implică [41]:
 analiza aprofundată a situației pieței și prognoza dezvoltării
acesteia (relațiile existente și așteptate între ofertă și cerere);
 evaluarea gradului de libertate în stabilirea contactelor
orizontale (cu organizații și concurenți colaboratori);
 determinarea propriei poziții pe piață, riscul comercial
asociat cu o schimbare a acestei poziții sub influența concurenței;
 elaborarea unei politici independente organizatorice,
tehnice, tehnologice, de stabilire a prețurilor organizației pentru a
schimba situația;
182
  colectarea, procesarea și analiza informațiilor privind
factorii care conturează mediul de piață;
 instruirea specialiștilor și managerilor care sunt capabili să
poarte negocieri comerciale și să implementeze practic programul
de marketing de la început până la sfârșit sau atragerea specialiștilor
de încredere din exterior.
În plus, când se elaborează strategii anticriză, sunt importante
următoarele particularități:
 varietatea - ca urmare a marketingului anticriză ar trebui
oferite mai multe opțiuni pentru dezvoltarea organizației sau
modificării situației pe piață;
 perspectiva - marketingul anticriză ar trebui să permită nu
numai îmbunătățirea pe termen scurt a situației, ci să conțină și
potențialul dezvoltării viitoare;
 gândirea strategică - măsurile anticriză ar trebui să țină
seama de obiectivele strategice și de conceptul întreprinderilor
individuale și al regiunii în ansamblu;
 creativitatea - nu trebuie să existe frica de a depăși tiparele
obișnuite și a găsi noi modalități de rezolvare a problemelor;
 luarea în considerare a tuturor riscurilor care apar ca parte a
implementării strategiei și care afectează activitățile de marketing,
precum și activitățile organizației în ansamblu;
 caracteristicile legislației;
 ciclurile de viață (ale ramurii, organizației, segmentului).
Limitările în selectarea și implementarea instrumentelor de
marketing pentru un brend pot include:
 limitări de resurse - este planificată reducerea costurillor,
inclusiv pentru personal și marketing;
 produse și servicii de înaltă tehnologie - incapacitatea de a
schimba produsul pentru idei de marketing, particularități legislative
ale promovării produsului;
 dependența de legislația în domeniul telecomunicațiilor;
imposibilitatea stabilirii prețurilor libere;

183
  zone de acoperire - restricții la promovarea anumitor
servicii;
 capacitatea de trafic - necesitatea de a lua în considerare
limitele propunerii etc.
Eficiența marketingului pentru gestionarea sistemelor
instabile poate fi examinată printr-o evaluare a doi indicatori ai
rentabilității de marketing: 1) rentabilitatea comercializării
(Marketing Return on Sales – MROS) și 2) randamentul investițiilor
de marketing (Return on Marketing Investments – ROМI) (valoarea
NMC divizată la volumul cheltuielilor de marketing și vânzări).
Indicatorul MROS ajută la evaluarea rentabilității de
marketing a strategiilor alternative când există o diferență mare în
volumul vânzărilor lor sau există mai multe abordări diferite ale
distribuției de produse. MROS este determinat prin formula (21.1):

𝐌𝐑𝐎𝐒 = 𝐍𝐌𝐂∙ VR × 𝟏𝟎𝟎%, (21.1)

unde: NMC – contribuția netă din marketing; VR – veniturile

din realizarea bunurilor sau serviciilor.
Indicatorul ROMI permite evaluarea eficacității diferitelor
strategii de marketing în raport cu profitul posibil obținut din
implementarea lor. Indicatorul ROMI este determinat de formula
(21.2):
𝐑𝐎𝐌𝐈 = 𝐍𝐌𝐂∙ 𝐌𝐈 × 𝟏𝟎𝟎%, (21.2)

unde: MI – costurile de marketing și vânzări.

Ambii indicatori, MROS și ROMI, sunt strâns interconectați

cu activitățile financiare ale organizației.
Pentru calcularea indicatorilor de marketing, poate fi utilizat
sistemul de indicatori propus de Mark Jeffrey, profesor la Kellogg
Business School (SUA) [52].
Conform abordării sale, pentru orice organizație sunt
principali următorii 15 indicatori ce caracterizează activitățile de
marketing:
184
 1. Cunoașterea mărcii (Brand awareness – BA).
2. Testarea de către client a unui produs / serviciu înainte de
cumpărare (Test-drive).
3. Diminuarea clienților (Сhurn rate – CR).
4. Satisfacția clienților (Customer Satisfaction - CSAT, Net
Promoter Score - NPS).
5. Rata de atragere a clienților (Take rate – TR).
6. Profitul.
7. Valoarea netă actualizată (Net Present Value - NPV).
8. Rata de rentabilitate internă (Internal Rate of Return).
9. Nivelul de recuperare (Pay back – PB).
10. Valoarea clientului (Customer life time value – CLTV).
11. Costul pe acțiune (faceți clic, instalați etc.) (Cost per
action – CPA).
12. Conversia canalului (Transaction conversion ratio – TCR).
13. Returnarea investițiilor pentru o campanie publicitară
(Return on Advertising – ROA).
14. Rata de respingere (refuz) (bounce rate – BR).
15. Gura lumii și viralitatea mesajelor (Wordofmouth –
WOM).

21.3. Analiza interdependenței indicatorilor financiari și

de marketing în evaluarea eficacității organizației
Marketingul integrat ajută la luarea următoarelor decizii de
management [30]:
• studierea publicul-țintă, cererii și tendințelor pieței pentru
previziunea mai clară a vânzărilor și pregătirea planului de
producție;
• elaborarea strategiilor pentru introducerea unui nou produs /
serviciu pe piață, căutare de nișe noi și extinderea pieței-țintă;
• participarea la elaborarea măsurilor pentru reducerea
costurilor bunurilor /serviciilor;
• analiza politicilor de stabilire a prețurilor și gestionarea
nivelului rentabilității vânzărilor;

185
 • dezvoltarea, pe baza programelor de marketing, a politicii de
investiții a companiei;
• evaluarea activelor nemateriale, precum și activelor non-
profil pentru vânzarea ulterioară.
Diverse studii și analize ale activității de afaceri a
organizațiilor arată o relație strânsă între gradul de utilizare a
marketingului și performanțele financiare. Una dintre abordări este
reprezentată în figura 21.2.

Indicii financiari Indicii eficienței marketingului

Indicatorii de cost Indicatorii pieței

 Cost mediu unitar  Dinamica creșterii pieței

 Costuri de marketing și  Cota pieței
vânzare  Potențialul cererii de piață
 Costuri curente

Indicii productivității Indicatori de competitivitate

 Rotirea stocurilor  Calitatea relativă a produsului
 Volumul de vânzări pe  Calitatea relativă a serviciului
angajat  Prețul și valoarea relativă
 Termenii de restituirea
creanțelor
Indicii clientelei
Indicatorii veniturilor
 Rentabilitatea vânzărilor  Satisfacția clienților
 Menținerea clientelei
 Rentabilitatea activelor
 Loialitatea clientelei
 Rentabilitatea investițiilor

Fig.21.2. Performanța financiară comparativ cu performanța

de marketing [49]

Așadar, organizațiile care folosesc în mod activ instrumente

de marketing obțin venituri specifice mai mari (de 2,2 ori) și un
nivel de profit mai mare (de 3,9 ori) în comparație cu companiile
care nu dezvoltă strategii de marketing și nu folosesc instrumente de
marketing complexe. Studiile au arătat că gradul de utilizare a

186
instrumentelor de marketing este, de asemenea, strâns legat de
performanța financiară a companiilor.
Astfel, potrivit lui A. Bravermann, organizațiile care nu
dezvoltă marketing se disting prin cele mai slabe valori ale
indicatorilor activității financiare și economice [53]. Pe baza
specificului poziției organizației, în funcție de tipul de management
al sistemelor instabile (anticriză sau arbitraj), putem distinge
următoarele caracteristici care apar când se calculează indicatorii de
performanță de marketing ai unei organizații:
• nu toți indicatorii de marketing sunt legați direct de
majoritatea rezultatelor financiare ale organizației, iar conexiunea
lor indirectă nu poate fi dovedită decât în cadrul evaluărilor
experților;
• majoritatea indicatorilor de performanță de marketing pot
reflecta cu exactitate doar procesele funcționale ale managementului
de marketing din organizație, astfel încât evaluarea strategiei
generale de marketing va fi expertă;
• practic nu există o evaluare operațională a integrării între
nivelurile strategice și operaționale ale managementului de
marketing;
• mulți indicatori ai eficienței de marketing sunt concentrați pe
perioada pe termen scurt și nu reflectă creșterea valorii datorată
consumatorilor și investițiilor care au determinat această creștere,
ceea ce complică evaluarea consumatorilor nou-atrași (noi) și
comportamentul lor viitor;
• evaluarea indicatorilor de marketing ar trebui să influențeze
prognozarea deciziilor viitoare de marketing.
De exemplu, nu este indicat a comanda un studiu costisitor al
eficienței unei campanii publicitare dacă rezultatele studiului nu vor
fi utilizate pentru a îmbunătăți activitățile de marketing ale
organizației în viitor.
Întrucât creditorii și administratorii de arbitraj operează cu
date de raportare financiară, indicatorii de marketing ar trebui să
arate impactul asupra posibilelor modificări ale situațiilor financiare
și să afecteze compoziția și lichiditatea activelor.

187
 Principalii indicatori care afectează starea financiară pentru
situația de instabilitate sub forma unei crize insurmontabile sunt
incluți în tabelul 21.1.

Tabelul 21.1. Managementul activității de afaceri folosind

indicatorii de marketing [49]
Indicatori Formulele de Schimbarea
calcul indicatorului pentru
îmbunătățirea
activitatpții de
afaceri
Coeficient reciclării , V – venitul din Creșterea
stocurilor coeficientului
realizări
S – valoarea medie a
stocului
Ponderea veniturilor , L – nr. lucrători Creșterea ponderii
pe angajat
Ponderea veniturilor , Cl – nr. clienți Creșterea numărului
pe un client de clienți
Venitul marginal 𝑉 𝐶 , CV – Creșterea marjei
(brut) cheltuieli variabile
Rata marjei , VM – venitul Creșterea
(coeficientul coeficientului
marginal
venitului marginal)
Rezerva rezistenței , NVM – norma Creșterea
financiare indicatorului
venitului marginal
Volumul necesar de , VMS – venitul Reducerea volumului
produse pentru de produse
rambursarea datoriei marginal specific

În condiții de instabilitate, monitorizarea și analiza relației

dintre indicatorii financiari și de marketing consolidează controlul
188
asupra rentabilității instrumentelor de marketing și a eficacității
acestora:
• profitabilitatea canalelor de distribuție;
• dinamica formării creanțelor de către grupurile de
consumatori;
• dinamica vânzărilor, cifra de afaceri, profitabilitatea și costul
producției sunt calculate pe segmente (geografie, linii de producție
etc.);
• evaluarea noilor modalități de promovare cu buget redus. De
exemplu, publicitatea contextuală, gestionarea traficului (Search
Engine Optimization – SEO) sau gestionarea rețelelor sociale
(Social Media Management – SMM).
Când un marketer analizează relația dintre indicatorii de
marketing și indicatorii financiari pot fi întâmpinate următoarele
probleme:
• utilizarea anumitor instrumente de marketing afectează
dezvoltarea organizației pe termen lung. De exemplu, datele unei
cercetări scumpe de piață de marketing pot afecta efectiv
performanța afacerii în câțiva ani și într-o anumită secvență: în
primul rând, investiția în construcția unei noi fabrici va reduce
profitabilitatea companiei, iar la finalizarea construcției și
deschiderea unei noi linii de produse poate majora indicatorii de
venit;
 departamentul de marketing lucrează în colaborare cu alte
departamente, acționând ca executor și ca client. De exemplu,
departamentul de marketing poate comanda dezvoltarea și
implementarea unui nou sistem de la departamentul de informații
(departamentul IT). În astfel de cazuri, se pune întrebarea la ce
articol de cheltuieli ar trebui atribuit costul acestui proiect nou -
bugetului de marketing sau bugetului IT;
 marketingul se măsoară nu numai în indicatori cantitativi, ci
și în indicatori calitativi (de exemplu, calitatea produselor, know-
how-ul, percepția mărcii, loialitatea clienților etc.). Este destul de
dificil a traduce estimările calitative în cele cantitative fără a pierde
date precise. În plus, indicatorii de calitate sunt întotdeauna asociați
189
cu opinia experților, ceea ce poate conduce la pierderea
obiectivității în evaluarea indicatorilor;
 interdependența indicatorilor trebuie studiată retrospectiv,
ținând cont de perioadele anterioare.

Întrebări de verificare:
1. Enumerați instrumente-cheie prin care organizația
influențează activ asupra consumatorilor care iau decizii de
cumpărare.
2. Ce semnificații are termenul strategie?
3. În ce cazuri este justificată strategia de gestionare a cererii?
4. Care este cea mai comună strategie de marketing ce
vizează creșterea veniturilor și a profiturilor?
5. Enumerați strategiile de marketing utilizate de operatorii de
TLC.
6. Ce reprezintă strategia de marketing anticriză și ce
instrumente de marketing implică?
7. Ce indicatori ai rentabilității de marketing cunoașieți?
8. Ce probleme pot apărea la analiza relațiilor dintre
indicatorii de marketing și indicatorii financiari?
9. Enumerați indicii eficienței marketingului care afectează
mult eficiența financiară a organizației.

190
 Tema 22. TENDINȚE DE DEZVOLTARE
A PRODUCȚIEI ȘI CONSUMULUI SERVICIILOR
DE COMUNICAȚII

Plan:
22.1. Tendințele schimbării activităților ramurii
22.2. Modelul economic de producție și consum al serviciilor
de informații și comunicații

22.1. Tendințele schimbării modelului economic al

activității ramurii
Modificările apărute în ultimele decenii în spațiul pieței, în
platforma tehnologică a ramurii comunicațiilor și relațiile
economice ale participanților pe piața serviciilor sunt de natură
fundamentală, ceea ce se reflectă în bazele științifice ale producției
și a consumului serviciilor de informații și comunicații.
Necesitatea schimbării modelului economic al activității
ramurii este dictată de factorii, condițiile și tendințele următoare:
[37, p. 12-15].
1) implementarea masivă a comunicațiilor de performanță de
bandă largă;
2) separarea funcțională a rețelelor de comunicații pe două
niveluri: nivelul de transport date și nivelul de formare a
serviciului;
3) sporirea concurenței în sectoarele pieței cu cea mai
dinamică dezvoltare;
4) o schimbare fundamentală în arhitecturile rețelelor,
renunțarea la ierarhia rigidă a rețelelor;
5) modelul de afaceri unificat al producției serviciilor de
comunicații este împărțit în două: de infrastructură și de service;
6) trecerea de la serviciile de comunicare omogene la un
pachet de servicii și aplicații furnizate de un furnizor;
7) convergența comunicațiilor cu informatica;
8) apariția de noi jucători pe piață: furnizori de servicii și
content, content-agregatori;

191
 9) modificarea valorii serviciilor de comunicare în ceea ce
privește valoarea accesului la rețele și resurse informaționale și
obținerea unor servicii variate de la diverși producători într-un
singur loc.
Datorită introducerii mijloacelor noi de comunicații și a
principiilor noi de transmitere și prelucrare a informațiilor, sub
influența mediului de afaceri, are loc renunțarea la ierarhia rigidă a
rețelelor caracteristice telefoniei clasice și telegrafiei. Se trece la
dirijarea flexibilă a fluxurilor de informații, la scăderea nivelului
ierarhiei rețelelor de comunicații și, în consecință, la o schimbare a
arhitecturii rețelelor. Pătrunderea tehnologiei IP în comunicarea
telefonică cu alți algoritmi de funcționare și capacități contribuie, de
asemenea, la o schimbare fundamentală în construcția rețelelor.
Comunicațiile inteligente, internetul, predominarea
comunicațiilor mobile față de telecomunicațiile fixe au contribuit la
separarea funcțională a logicii formării serviciilor de la sistemele de
comutare și de transmitere a mesajelor.
Pentru a crea și a furniza servicii moderne bazate pe rețelele
de comunicații, un furnizor de servicii nu trebuie să aibă propria
rețea de transport date. În percepția consumatorului tot mai mare
valoare are nu serviciul de comunicare în sine (procesul de
transmitere a informațiilor, mesajelor), ci accesul la rețeaua de
comunicații.
Un exemplu în acest sens este internetul. Consumatorul nu
este interesat de faptul că internetul se bazează pe o rețea de date cu
comutație de pachete. Interesul său constă în posibilitatea accesării
e-mailului, serviciului Skype, sistemelor de căutare, magazinelor
electronice, rețelelor sociale, serviciilor de partajare a fișierelor etc.
Aceeași atitudine se observă în cazul comunicațiilor mobile, când se
utilizează smartfonul și alte gadgeturi.
În plus, se șterge granița dintre servicii, de exemplu,
comunicarea documentelor (serviciul telematic este o aplicație
software care rulează deasupra unei rețele de date), iar serviciile
eterogene sunt integrate într-un singur portal (mesagerie vocală) și
devin disponibile simultan în timpul unei sesiuni de comunicare.

192
 Timp de aproape o sută de ani (până în anii ʽ80 ai secolului
XX), ramura comunicațiilor a fost o combinație de rețele
specializate axate pe transmiterea tipurilor de informații specifice
(mesaje, articole) care au format subsectoarele de comunicații:
poștă, telefon (local, interurban, internațional), comunicare prin
telegraf (ulterior documentar), comunicare radio, radiodifuziune,
radioficare, televiziune, comunicații prin satelit.
Lanțul de producție și vânzare de servicii pentru toate tipurile
de comunicații avea un singur model: circulație + producție +
circulație.
Particularitatea acestui model constă în faptul că organizația
de comunicații se ocupă atât de producerea serviciilor, cât și de
deservirea clienților. Având în vedere lipsa accesibilității rețelelor
de comunicații, strategia de dezvoltare a ramurii și a organizațiilor
sale a avut ca principal obiectiv satisfacerea nevoilor de acces la
anumite tipuri de servicii de comunicare bazate pe extinderea și
penetrarea rețelelor, sfera serviciului-limită, la respectarea
standardelor de calitate și a standardelor de servicii pentru
echipamentele de comunicații tehnice.
În același timp, îmbunătățirea sistemelor de transmisie și a
mediului de difuzare a informațiilor, capacității de trafic a liniilor de
comunicații (sisteme digitale pentru transmiterea informațiilor și
comutarea mesajelor de pachete, radiocomunicații mobile fără fir,
cabluri cu fibră optică) și apariția de noi nevoi sub forma unui
pachet de servicii, rețele multiservice, telefonia IP, accesul în bandă
largă au pus problema schimbărilor fundamentale în modelul
organizatoric și economic al afacerilor și în dezvoltarea pieței
serviciilor de comunicații.
În anii ʽ90 ai secolului XX, participanții pe piața RM a
serviciilor de comunicații, cu excepția organizațiilor care furnizează
servicii și pun la dispoziție canale pentru un anumit tip de
comunicaâii, precum și organizațiile de comunicare care operează
pe un anumit teritoriu al țării, au devenit operatori specializați de
rețele de date, rețele inteligente, radiotelefonie (comunicații
mobile).

193
 Demonopolizarea pieței serviciilor de comunicații a condus la
schimbări dramatice în mediul pieței. În primul rând, acest lucru s-a
reflectat în apariția pe piață a noilor servicii - înlocuitori ai
serviciilor de telefonie tradițională (fixă) prin telefon, și anume,
servicii celulare mobile. În al doilea rând, apariția unor noi operatori
de telecomunicații mobile în RM, cum ar fi Moldcell SA, Voxtel
(Orange Moldova) a condiționat schimbări structurale semnificative
în economia ramurii comunicațiilor și, mai întâi, creșterea, apoi
dominația în sfera veniturilor.
Progresul tehnico-științific a contribuit, de asemenea, la
dezvoltarea pieței serviciilor de comunicații, care a asigurat apariția
liniilor de comunicare cu fibră optică, având fiabilitate și capacitate
de transfer ridicate, precum și dezvoltarea tehnicii de calcul
(microprocesoarelor), cu capacități de procesare digitală și de
transmitere a informațiilor. Introducerea rețelelor optice a redus
semnificativ costul unitar al canalelor și a făcut posibilă organizarea
aproape a oricărui număr de canale digitale de înaltă calitate.
Utilizarea microprocesoarelor cu performanță ridicată,
capacitate de memorie și costuri reduse în echipamentele de
comunicare a făcut posibilă procesarea fluxurilor de informații
uriașe, transferul acestora în sesiuni, pachete și aplicarea de noi
sisteme de gestionare a rețelei, folosind routere, gateway-uri,
servere și alte dispozitive de control. Spre deosebire de centralele
telefonice clasice, în care toate dispozitivele formează un complex
unic, în rețelele moderne centrul de comunicare este format din
unități funcționale independente.
Sub influența progresului tehnologic, convergența
comunicării și informaticii, concurenței, un model unic de producție
și consum de servicii de comunicații este transformat într-un model
integrat cu separarea clară a două componente: infrastructura
(producția) și serviciul (circulația). Modelul unificat pentru
furnizarea serviciilor de comunicații a inclus procesele de producție
de creare și funcționare a rețelei și, pe baza sa, furnizarea de servicii
către utilizatori de către un operator de telecomunicații.

194
 22.2. Modelul economic de producție și consum al
serviciilor de informații și comunicații
Diferența în funcțiile producției de servicii și deservire
(service) a consumatorilor determină împărțirea complexului
general de producție și consum în două domenii de activitate
economică.
Scopul activității de producție de teleinfocomunicații este de
a oferi suport organizațional și tehnic proceselor de prelucrare,
acumulare, distribuție, comutare și transmitere de informații.
Activitatea de producție combină rețelele locale și magistrale,
punctele de recepție și transmitere a mesajelor, sateliții spațiali,
fiind realizată de producătorii de servicii de informații și
comunicații și operatorii de rețele de transport.
Scopul activității de service a comunicațiilor este de a oferi
utilizatorilor acces la rețelele de recepție și livrare a serviciilor și la
serviciul pentru clienți. Activitățile de service sunt desfășurate de
furnizorii de servicii de informare și operatorii de acces fix și mobil
la rețelele de comunicații, inclusiv internetul.
Funcționarea diferitelor tipuri de activități economice de
comunicații informaționale diferă prin structurile organizaționale,
procesele de afaceri, modelele de dezvoltare și necesită utilizarea
diferitelor metode economice. Planificarea volumului de servicii
sub formă de pachete necesită o examinare cuprinzătoare a
factorilor de cerere și ofertă. Apariția de noi participanți pe piața
serviciilor, separarea sferei de servicii a comunicațiilor și rolul tot
mai mare al utilizatorilor determină necesitatea de a justifica noi
modele de afaceri, ținând cont de costurile și rezultatele tuturor
participanților pe piață.
Într-un model de afaceri separat, componenta de
infrastructură a modelului este procesul de producție de creare a
serviciilor și întreținerea rețelelor de comunicații (inclusiv rețelelor
de acces) și vânzarea cu ridicata a resurselor și serviciilor de rețea
către furnizorii de servicii, iar modelul de servicii este asigurarea și
vânzarea cu amănuntul a consumatorilor unui set de servicii de
telecomunicații informațiionale.

195
 O astfel de separare este în concordanță cu ciclul clasic de
producție și circulație a produselor create, în care serviciul este
considerat nu ca un produs inseparabil al rețelei de comunicații, ci
ca un obiect de vânzare (en-gros, cu amănuntul) în sfera de
circulație (consum).
În condițiile concurenței, cererea pentru un set de servicii într-
un singur loc (o fereastră operațională) este în creștere. Setul de
servicii include nu numai servicii de comunicații, ci și servicii de
informații pentru care serviciile de comunicații sunt un mijloc de
acces.
Astfel, operatorii virtuali care nu au o infrastructură de rețea
solidă, formează servicii care sunt achiziționate la prețuri en-gros de
la operatorii de rețea. Apoi ei le recomercializează sub propria lor
marcă ca seturi de servicii pentru utilizatorii finali, adăugând
propriile servicii (aplicații) la pachet.
Așadar, ramura are deja un sector de servicii (consum) cu
posibilitatea recomercializării serviciilor, un mecanism adecvat de
marketing și prețuri (planuri tarifare), ceea ce înseamnă că este
realizată una dintre modalitățile de implementare a mecanismului de
vânzare a serviciilor.
Acest lucru conduce la modificarea valorii pentru consumatori
a serviciilor de comunicații - nu este atât de important transferul de
informații, cât accesul la întreaga diversitate de servicii
informaționale și content prin intermediul componentei de
telecomunicații. Un astfel de acces înseamnă o singură conexiune la
rețea pentru a primi servicii și aplicații de informare.
În același timp, setul poate include, de asemenea, servicii care
nu au o legătură directă cu organizațiile de comunicații: serviciul de
voce Skype este organizat utilizând software folosind un server.
Dezvoltarea comunicațiilor mobile, accesul la internet în
bandă largă, servicii pentru utilizatorii corporativi, servicii IP,
inclusiv televiziune digitală - IPTV conduc la creșterea concurenței
prețurilor și reducerea cotei segmentelor de piață a serviciilor de
comunicații tradiționale (de un tip).

196
 De-a lungul unui secol, comunicațiile telefonice fixe locale și
interurbane (anterior comunicațiile telegrafice) au depășit perioada
de maturitate și demonstrează o perioadă de declin a ciclului de
viață. Aceeași tendință au și comunicațiile analogice. Comunicațiile
mobile, datorită creșterii rapide a rețelelor și pătrunderii serviciilor,
pe parcursul a două decenii au traversat ușor faza de creștere rapidă
(de la sfârșitul anilor 1990) și au intrat în faza de maturitate.
Au apărut noi jucători pe piața serviciilor de comunicații și
informatică: furnizori de servicii, furnizori de content, agregatoare
de content care nu dețin rețele de comunicații, dar lucrează cu
consumatorii de servicii de comunicații, oferindu-le un pachet de
servicii de informații și comunicații.
Pe piața modernă a serviciilor de comunicații se pot distinge
următoarele tipuri de organizații:
 operatori de comunicații a infrastructurii magistrale
angajate în transmiterea informațiilor la diferite scări (regiune, țară,
continent);
 operatori de acces (comunicațiilor prin cablu,
radiocomunicațiilor, comunicațiilor fixe și mobile) la infrastructura
de comunicații;
 furnizori de servicii pentru clienți.
În condițiile înlocuirii serviciilor de comunicațiile tradiționale
cu noi servicii multiservice și concurență acerbă din partea
comunicațiilor mobile și infocomunicațiilor, profitabilitatea
operatorilor de telecomunicații este semnificativ redusă și există un
flux de venituri din partea operatorilor de telecomunicații către noii
participanți la piață - furnizorii de content și service - provaiderii.
Pe de altă parte, cererea tot mai mare de acces în bandă largă
și creșterea volumul traficului de internet necesită investiții
semnificative în infrastructura rețelei. O rețea de operatori de
telecomunicații este cea mai costisitoare parte din activele
organizațiilor din ramură informațiilor.
În contextul unui model integrat al activității de
infocomunicații, furnizorul de servicii care lucrează cu utilizatorul
final stabilește prețul de vânzare cu amănuntul pentru servicii -
197
tariful sau planul tarifar. În acest caz, prețul cu ridicata al achiziției
de servicii de comunicații pentru transmiterea informațiilor de la
operatorul rețelei este o componentă a costurilor curente ale
prestatorului de servicii.
Diferite manifestări de convergență permit a se afirma că
apropierea diferitelor rețele de comunicații are loc într-un plan
funcțional, în scopul de a oferi clientului o gamă completă de
servicii într-un singur loc de la terminale și puncte de acces diferite
(în continuare, de la un singur terminal). În figura 22.1 se dă un
model integrat de producție și consum multidimensionale ale
serviciilor de tele- și infocomunicații.

Fig.22.1. Schema actuală a producției și comercializării

convergente a serviciilor de comunicații [50]

Din schema convergentă este clar că utilizatorul consumă atât

serviciul de comunicații, cât și serviciul de informații sub formă de
content și aplicații. În același timp, producătorii și prestatorii de
servicii pot fi complet diferiți atât în ceea ce privește tipul de
comunicații, cât și în serviciile oferite. Și o afacere legată de
terminale, content și aplicații, precum și deservirea directă a

198
clienților (contracte, plată, service) poate fi o verigă independentă în
lanțul de producție și consum.
La procesul de producție de creare a tele- și
infocomunicațiilor participă trei tipuri de producători simultan și în
paralel (fig.22.2): operatorii de telecomunicații care asigură
transferul de informații și accesul la rețele, producătorii de content,
agregatorii de TIC și alte servicii (banking electronic, magazin
electronic, management pentru “casă inteligentă„ etc). Producătorii
de content și altor servicii – agregatorii – sunt proprietarii
drepturilor de autor al acestor informații și pot interacționa direct cu
consumatorul fără rețelele de comunicații, dar furnizorii de content
modern și agregatorii nu pot exista fără telecomunicații, inclusiv
internetul. Marfa în ramură este un serviciu de tele- și
infocomunicații.

Fig.22.2. Schema comasată a producerii și consumului serviciilor

de tele- și infocomunicații [50]

Însă această schemă ilustrează doar prima etapă a

transformării businessului de infocomunicații. În etapele următoare,
va fi o integrare și mai mare atât a componentelor serviciului, cât și
199
a producătorilor acestuia. Deja accesul la rețele poate fi furnizat de
către operatori non-telecom, utilizatorul însuși poate acționa ca un
generator de content și agregator al serviciului.
Serviciile de comunicații migrează din activitatea operatorilor
de telecomunicații către furnizorii de servicii de afaceri, devenind
una dintre aplicații (de exemplu, Skype, Google Talk, SIPnet).
Pe piața serviciilor de comunicații, relațiile economice se
formează între trei participanți principali, diferind cerințele pentru o
rețea de comunicații și rolul lor în afacerile integrate [51]:
 operatorii de comunicații (rețea de tranzit, rețea de
transport);
 furnizorii de servicii (furnizori de content și service);
 furnizorii de content (deținători de drepturi de autor,
agregatoare de content, servicii, generatori de servicii).
Pentru un client-consumator de servicii comunicaționale sunt
importante accesibilitatea serviciilor, calitatea, varietatea și
capacitatea lor de a accesa diverse resurse informaționale și
aplicații. Furnizorii de servicii și content necesită disponibilitatea
unei infrastructuri de comunicare cu bandă largă, calitatea de
transfer de informații, un set de servicii de comunicare în rețea
pentru a asigura implementarea serviciilor și contentului pe care l-
au creat pentru utilizatori prin intermediul rețelei de comunicații
(aceleași cerințe sunt prezentate de către agenții de publicitate).
Operatorii de telecomunicații își văd rolul lor în asigurarea
maximă a tuturor nevoilor de transfer de informații, creând
atractivitatea infrastructurii de rețea.
Echipamentele utilizatorului sunt conectate la rețelele de
comunicații prin intermediul rețelelor de acces.
Platformele de servicii și platformele de content sunt
conectate direct la rețelele de agregare a operatorilor de
telecomunicații, deoarece acestea generează o cantitate mare de
trafic.
Performanța tuturor participanților pe piața serviciilor
comunicaționale este determinată de un raport rezonabil dintre
venituri și cheltuieli, oferind recuperarea costurilor pentru operatorii
200
de telecomunicații și acoperind costurile altor producători și
furnizori de servicii.
Acoperirea costurilor se bazează pe modelul de construire a
tarifelor rezonabile pentru utilizarea infrastructurii de rețea (transfer
de trafic și conexiune la rețea) și recuperarea costurilor pentru
implementarea activității altor participanți, adică generarea de profit
pentru dezvoltarea rețelelor de comunicații și activității de
infocomunicații.
Spre deosebire de modelul unificat al producției și
comercializării serviciilor de comunicații în care costul și, respectiv,
tariful au fost formate din costurile în toate etapele de producție
(recepție, prelucrare, transmisie, redistribuire și livrare), în modelul
integrat de producție și consum de servicii comunicaționale modern
se disting două formule diferite privind formarea costurilor și
tarifelor (fig.22.3).

Producția Circulație
Companie ‐ Operator de  Prestator de servicii ‐ 
telecomunicații provaider

Transmiterea traficului de  Deservirea clienți, formarea 
informații, prelucrarea și  pachetelor de servicii, 
redistribuirea acestora contentului, aplicațiilor 

Fig.22.3. Modelul economic integrat pentru producția

și comercializarea serviciilor comunicaționale moderne

Veniturile de la servicii ar trebui să aibă două surse: pentru

conectarea terminalului utilizatorului la rețeaua de comunicații
(plata pentru componenta de infrastructură a serviciului) și pentru
acordarea de service și content (plata pentru componenta de
deservire).
Tariful pentru serviciul (Pserv) este suma prețului de cost
(sinecost) al serviciului (Cserv) și al profitului necesar (𝜋 ):
𝑃 𝑆/𝐶 𝜋 .
201
 Prețul de cost (S/Cserv) constă din două componente: prețul de
cost al furnizorului de servicii (provaiderului – S/Cprov) și prețul de
cost al transmiterii informațiilor prin rețeaua de comunicații (S/Creț):
𝑆 ⁄𝐶 𝑆 ⁄𝐶 𝑆 ⁄𝐶 ț

Prețul de cost de transmitere a informațiilor prin rețeaua de

comunicații este determinat de volumul informației transmise (Qtr)
și de tariful de transmisie a unității de trafic (Ptr):
𝑆 ⁄𝐶 ț 𝑄 ∙ 𝑃 .

În plus, ar trebui să fie luată în considerare o componentă a

tarifului complet, precum tariful pentru conectarea unui utilizator la
o rețea de comunicații:
Pconect = S/Сconect + 𝜋conect,
unde: S/Сconect – prețul de cost al conectării la rețeaua de
comunicații; πconect – valoarea necesară a profitului pentru
dezvoltarea rețelei.

Fiecare participant la modelul economic de producție și

consum obține venituri din activități concrete în procesul general de
creare a comunicațiilor informaționale: operatorul de rețele de
comunicații - pentru volumul de informații transmise; deținătorul de
drept de informații - pentru content; generatorul de servicii - pentru
serviciul creat; agregatorul - pentru crearea condițiilor de vânzare și
atractivitate a site-ului pentru agenții de publicitate; furnizorii -
pentru serviciile pentru clienți.
Principalii consumatori ai serviciilor de comunicații devin nu
clienții, ci furnizorii de servicii, inclusiv furnizorii de content. De
aceea, ei devin cumpărătorii angro de servicii de comunicații și
vânzătorii cu amănuntul ai serviciilor de informații și comunicații.
În modelul economic de producție și consum integrat, fiecare
participant câștigă din rolul pe care îl joacă în crearea valorii de
consum a informațiilor comunicaționale pentru utilizator. De
asemenea, el plătește resursele utilizate de alți participanți pe piață
pentru crearea valorii de consum.
202
 Întrebări de verificare:
1. Ce tendințe se observă în schimbările modelului economic
al activității ramurii?
2. La ce schimbări în mediul pieței a condus demonopolizarea
pieței serviciilor de comunicații?
3. Prin ce diferă funcția producției serviciilor de deservire?
4. Ce tipuri de organizații există pe piața modernă a
serviciilor de comunicații?
5. Prezentați schema actuală a producției și comercializării
convergente a serviciilor de comunicații.
6. Prezentați schema comasată a producerii și consumului
serviciilor de tele- și infocomunicații.
7. Care sunt participanții principali între care se formează
relațiiile economice pe piața serviciilor de comunicații?
8. Prezentați modelul economic integrat pentru producția și
comercializarea serviciilor comunicaționale moderne.
9. Expuneți componența tarifului pentru serviciul de
comunicații informaționale.
10. Cine sunt principalii consumatori ai serviciilor de
comunicații în modelul economic modern al serviciilor de
comunicații?

203
 Tema 23. PLANIFICAREA DE MARKETING ÎN RAMURĂ
ȘI EVALUAREA STĂRII ȘI A POTENȚIALULUI
DE DEZVOLTARE

Plan:
23.1. Conceptul, principiile și etapele planificării de
marketing
23.2. Evaluarea stării și a potențialului de dezvoltare a
comunicațiilor

23.1. Conceptul, principiile și etapele planificării de

marketing
Implementarea eficientă a funcțiilor de marketing este
imposibilă fără o planificare atentă care vizează stabilirea
proporționalității maxime în activitățile companiei, reducerea
influenței factorilor de risc, asigurarea concentrării resurselor în
domeniile prioritare ale activității de comunicare.
În general, planificarea este o procedură pentru fundamentarea
obiectivelor și a modalităților de realizare ale acestora. Principiile
de bază ale planificării activităților operatorilor de telecomunicații
în condiții de piață sunt:
1. Principiul participării – este determinat de natura rețelei
ramurii de comunicații, care implică participarea la procesul de
transmitere a mesajelor mai multor operatori, interesele economice
cărora ar trebui luate în considerare la planificare. Fiecare operator
de TLC își planifică activitățile în mod independent, dar este liber
să aleagă doar acele decizii de planificare, care nu reprimă
interesele partenerilor și structurilor organizaționale superioare și,
de asemenea, nu necesită fonduri care să depășească autoritatea sa
financiară.
2. Principiul integrității – presupune că planificarea ar trebui
să țină seama de toate aspectele esențiale ale activităților companiei
în ansamblu. Instabilitatea mediului extern dictează necesitatea de a
asigura continuitatea și flexibilitatea procesului de planificare, adică
posibilitatea de a efectua ajustări la planurile dezvoltate anterior în

204
toate etapele elaborării și implementării lor, în funcție de condițiile
existente pe piață.
3. Principiul planificării multivariate, adică pregătirea mai
multor opțiuni pentru planuri (pesimist, cel mai probabil și
optimist), care să asigure dezvoltarea companiei în diferite condiții.
4. Principiul validității necesită o examinare obiectivă în
planurile condițiilor reale de activitate economică, a resurselor
disponibile și a capacităților, ceea ce contribuie la creșterea
eficienței utilizării potențialului companiei.
Planificarea de marketing este o parte esențială a sistemului
de planificare corporativă a companiei. Prin urmare, când se
elaborează un plan de marketing, cea mai importantă cerință este
interconectarea planului cu obiectivele principale ale companiei.
Planul de marketing stabilește obiectivele de piață ale companiei și
sugerează metodele de implementare ale acestora. Acesta nu include
toate obiectivele și metodele companiei.
Pe lângă obiectivele de marketing, există obiective de
producție, financiare, de personal și altele. Nici una dintre ele nu
poate fi analizată în mod izolat. Deci, când se elaborează un plan de
marketing, cea mai importantă cerință este interconectarea acestuia
cu problemele și obiectivele principale ale companiei.
Planificarea de marketing este o funcție de management.
Scopul ei general este de a aduce capabilitățile companiei în cea mai
bună formă cu capacitățile pieței competitive. Acesta este mijlocul
prin care compania monitorizează și controlează factorii externi și
interni ce afectează generarea de venituri și profituri și asigură
pregătirea companiei ca să răspundă în mod corespunzător la
schimbările acestor factori.
Prin urmare, planificarea de marketing este un proces ciclic
continuu menit să rezolve următoarele obiective-cheie: evaluarea
gradului de influență a factorilor de mediu și a poziției competitive
a companiei pe piața serviciilor regionale; fundamentarea
obiectivelor și strategiilor de dezvoltare ale companiei, precum și a
resurselor necesare realizării acestora; identificarea activităților

205
specifice pentru implementarea strategiilor selectate; evaluarea
rezultatelor activităților de marketing ale companiei (fig.23.1).

Analiza posibilităților de  Sinteză de marketing: 
marketing:  stabilirea obiectivelor; 
Poziția companiei pe piață;  evaluarea obiectivelor; 
Presiunea mediului;  alegerea obiectivelor 
Prognoza dezvoltarii companiei 

Planificarea tactică de marketing:  Planificarea strategică de 
marketing: 
Definirea tacticii (măsuri specifice  Avansarea strategiilor; 
pentru implementarea strategiilor);  Evaluarea resurselor pentru 
Elaborarea planurilor operaționale implementarea fiecărei strategii; 
Selectarea strategiilor

Controlul marketingului 
Realizarea planurilor  Evaluarea rezultatelor; 
Decizia privind necesitatea unei 
analize de marketing 

Fig.23.1. Etapele planificării de marketing [51]

23.2. Evaluarea stării și a potențialului de dezvoltare a

comunicațiilor
Ritmul de dezvoltare a ramurii tele- și infocomunicațiilor și
componentele acesteia depind de mai mulți factori macroeconomici
și interni, dintre care cei mai importanți sunt dezvoltarea inovatoare
și investițională determinată de nivelul tehnologic al echipamentelor
și de producția serviciilor.

Indicatorii dezvoltării ramurii tele- și infocomunicațiilor

sunt indicatorii saturației populației și teritoriului cu mijloace și
servicii de comunicații, inclusiv:
1. Investiții de capital;
2. Densitatea telefonică;
206
 3. Densitatea terminalelor mobile;
4. Densitatea calculatoarelor personale;
5. Densitatea utilizatorilor de internet;
6. Nivelul sistemelor digitale:
- rețelei telefonice locale;
- rețelei primare;
- teleradiodifuziunii;
7. Ponderea veniturilor ramurii în PIB;
8. Venituri ale informațiilor de comunicare pentru 1 persoană
(cheltuieli cu 1 utilizator).

În primul rând, indicatorii dezvoltării comunicațiilor includ

capacitatea rețelelor și a mijloacelor de comunicații, adică numărul
total de mijloace și canale de comunicare, tehnologii informaționale
În al doilea rând, este densitatea mijloacelor de comunicații la 100
de persoane, volumul serviciilor noi (minute de conexiuni, Kb
informații) și nivelul de consum al acestor servicii de către
utilizatori (la 100 sau 1000 de persoane).

Esența categoriei de dezvoltare a comunicațiilor poate fi

definită ca un proces multiparametric și multifactorial de schimbare
a producției sociale și a societății, bazată pe utilizarea orientată a
tehnologiilor, rețelelor și instrumentelor de comunicații în diverse
domenii ale vieții socioeconomice, contribuind la trecerea la o stare
mai avansată a infrastructurii de comunicații și la formarea societății
informaționale.

Sistemul integrat de evaluare a dezvoltării comunicațiilor

într-o anumită țară și regiune include următoarele componente:
- accesibilitatea utilizatorilor la infrastructura de
comunicații ce caracterizează capacitatea tehnică de conectare la
rețelele de comunicații, transferul de date, TIC și rețelele globale de
informații (internet);
- progresivitatea infrastructurii de comunicații, constând în
posibilitatea conectării inovatoare a computerelor personale și a
207
hardware-ului utilizatorului la rețelele de transmisie a informațiilor
(date, informații audiovizuale și multimedia, content) bazate pe
sisteme digitale de mare viteză și acces în bandă largă fără fir;
- intensitatea utilizării rețelelor de comunicații și TIC de
către populație, sectorul de afaceri, structurile de stat și nestatale,
constând într-o creștere a volumului de informații transmise,
venituri din serviciile de comunicații pe cap de locuitor, o creștere a
ponderii produselor fabricate, precum și a proceselor de producție și
a funcțiilor efectuate cu ajutorul TIC;
- eficacitatea strategiei statelor regionale privind
informatizarea și dezvoltarea TIC, arătând măsura în care activitatea
de reglementare afectează dezvoltarea ramurii și infrastructurii
informațiilor și comunicațiilor, pătrunderea TIC în viața societății,
acoperirea activităților socioeconomice ale TIC și ale mediului
electronic.
Structura indicatorului integral de dezvoltare a comunicațiilor
și parametrii-cheie care stau la baza evaluării sale sunt dați în figura
23.2.
Indicatorul integrat de dezvoltare a infocomunicațiilor (DIC)
este determinat pe baza mediei aritmetice a coeficienților
generalizați echivalenți ai accesibilității utilizatorului (Kacces) la
infrastructura de comunicații, a progresivității infrastructurii
(Kprog), a intensității utilizării rețelelor și tehnologiilor de
comunicații (Kintens) și a eficienței strategiei de informatizare (Kef):

𝑘 𝑘 𝑘 𝑘
𝐾 𝑢𝑛𝑖𝑡. 𝑟𝑒𝑙𝑎𝑡𝑖𝑣𝑒
4 (23.1)

208
 Indicatorului integrat de dezvoltare a  tele‐
infocomunicațiilor 

Indicatori generali ai dezvoltării infocomunicațiilor 

Accesibilitatea  Progresivitatea  Intensitatea  Eficiența  

utilizatorilor la  infrastructurii  utilizării rețelelor  strategiei de 
infrastructura  de  și tehnologiilor  informatizare 
de  infocomunicații  de 
infocomunicații  infocomunicații 

1.1. Densitatea 2.1. Nivelul de digitalizare 3.1. Volumul pe cap de  4.1. Prezența unei
telefoanelor, a comunicațiilor locuitor de informații  strategii de
1.2. Densitatea telefonice, dezvoltare a
transmise pe internet, 
terminalelor 2.2. Nivelul de digitalizare ramurii și gradul de
comunicațiilor a televiziunii, 3.2. Venitul pe cap de  realizare a
mobile, comunicațiilor locuitor din servicii de  acesteia, 
1.3. Densitatea mobile, informații și  4.2. Ponderea
computerelor, 2.3. Ponderea comunicații,  documentelor
1.4. Densitatea utilizatorilor cu acces 3.3. Ponderea PIB, veniturile  elaborate în cadrul
utilizatorilor în bandă largă la de reglementare, 
întreprinderilor care 
de internet rețele, 4.3. acoperirea
2.4. Gradul de acoperire utilizează servicii de  domeniilor cheie
a teritoriului cu rețele informații și  ale economiei cu
de nouă generație comunicații,  tehnologii
3.4. Ponderea instituțiilor și  informaționale, 
a organismelor de  4.4. Ponderea
persoanelor juridice
conducere care folosesc 
care folosesc
tehnologiile  calculatoarele și
informaționale și  internetul 
comunicaționale 

Fig.23.2. Structura și parametrii indicatorului integrat

de dezvoltare a tele- și infocomunicațiilor [52]

Calculul coeficienților de generalizare a accesului

utilizatorilor la IIC (infrastructura infocomunicațiilor),
progresivitatea infrastructurii, intensitatea utilizării TIC și
eficacitatea strategiei de informatizare se realizează în același mod
pe baza indicatorilor privați - componente ale fiecărui coeficient.
Datorită incomparabilității indicatorilor DIC [54] în unități
naturale, unități de măsură și scara de evaluare (intensitatea
consumului serviciilor în exprimare naturală și valorică, indicatorii
209
structurali, în %, raporturile în unități relative), pentru calcularea
indicatorilor DIC și pentru stabilirea ratingurilor țărilor pe baza
rezultatelor obținute sunt utilizate valorile normalizate generalizate
ca raportul dintre diferența valorilor reale (𝑋 ) și minime ale
indicatorului și diferența dintre valorile maxime și minime
(𝑋 ,𝑋 ) ale indicatorilor pentru regiunea analizată:

(23.2)

Valorile normalizate reflectă în mod corect poziția țării în

spațiul regional sau internațional în ceea ce privește nivelul atins, de
aceea această metodă de evaluare a DIC este larg utilizată în
practica internațională de măsurare a mișcării către societatea
informațională (UIT, ONU și alte organizații).
Pentru a calcula indicatorul de evaluare integrală a DIC și
componentele acestuia pe baza abordării de rating, în calitatea
componentelor indicatorului integral sunt utilizate rangurile
indicatorilor generalizatori și particulari, care sunt stabilite conform
locului țării în setul studiat de țări, iar calculul se efectuează după
formula mediei aritmetice:

𝑟
𝑅 , ( 23.3)
𝑚

unde: rj – rangul țării pentru orice indicator specific sau

general; m – numărul de indicatori specifici sau generali.
Pentru a cuantifica coeficienții generalizatori ai DIC, este
recomandabil să se utilizeze metoda mediei geometrice sau metoda
distanțerii rangurilor țărilor analizate de la punctul de origine:

𝐼 ∏ 𝑘 sau 𝐼 𝑟 𝑟 ⋯ 𝑟 . (23.4)

210
 Potențialul dezvoltării comunicațiilor poate fi determinat pe
baza următoarelor premise științifice și logice: 1) potențialul se
caracterizează prin gradul de manifestare posibilă a unui fenomen,
acțiune, funcție; 2) potențialul se manifestă în posibilitatea realizării
unor valori mai mari ale parametrilor DIC, care au fost deja
realizate în alte țări.
O astfel de interpretare a conceptului de potențial se bazează
pe adoptarea informațiilor ca dominantă a creșterii economice, iar
scopul realizării posibilităților potențiale ale DIC este de a reduce
nivelul inegalității dezvoltării comunicațiilor și de a asigura
echilibrul său între țările din regiuni și din lume.
O abordare simplă și bazată științific în evaluarea
potențialelor capacități DIC este o abordare bazată pe compararea
diferenței individuale între valorile reale ale parametrilor DIC și
cele mai bune dintr-un grup de țări sau din regiune.

Algoritmul de calcul al indicatorului integral al stării,

dinamicii și potențialului DIC pe țări include următoarele proceduri:
 aducerea datelor inițiale ale fiecărui grup la o singură
dimensiune, clasarea lor și determinarea valorilor maxime și
minime ale parametrilor anumitor indicatori;
 calcularea valorilor normalizate ale parametrilor
indicatorilor specifici (parțiali) pentru mulțimea țărilor ca raportul
dintre diferența valorilor reale și minime ale indicatorilor pentru
totalitatea țărilor din regiune și diferența dintre valorile maxime și
cele minime ale acelorași indicatori;
 calculul coeficienților de generalizare a accesibilității
utilizatorului, progresivitatea infrastructurii, intensitatea utilizării și
eficacitatea strategiei în conformitate cu formulele elaborate;
 calculul indicatorului integral (evaluare integrată) al
dezvoltării infocomunicațiilor în baza valorilor sau rangurilor
normalizate.
Pentru a identifica motivele socioeconomice și politice interne
profunde privind situația actuală a țărilor participante la raiting în
ceea ce privește dezvoltarea comunicațiilor informaționale, țările se
211
grupează după un criteriu important pentru dezvoltarea
socioeconomică - nivelul produsului intern brut (PIB) pe cap de
locuitor.

Întrebări de verificare:
1. Care sunt principiile de bază ale planificării activităților
operatorilor de telecomunicații în condițiile de piață?
2. Ce obiective este menită să rezolve planificarea de
marketing?
3. Enumerați indicatorii dezvoltării ramurii tele- și
infocomunicațiilor.
4. Cum se determină indicatorul integrat de dezvoltare a
infocomunicațiilor (DIC)?
5. Care sunt etapele planificării de marketing?
6. Expuneți structura indicatorului integrat de dezvoltare a
tele- și infocomunicațiilor.

212
 BIBLIOGRAFIE

1. Rațiu-Suciu I., Plumb I., Mincu C. Economia ramurilor.

Alba-Iulia: Select, 2006.
2. Сlasificatorul activităților din economia Moldovei.
https://statistica.gov.md/pageview.php?l=ro&idc=385. 2018.
3. Кузовкова Т.А., Володина Е..Е., Кухаренко Е.Г.
Экономика отрасли инфокоммуникаций. Учебное пособие.
Москва: Московский технический университет связи и
информатики, 2013.
4. Абилов А.В. Закономерности развития регионального
инфокоммуникационного комплекса. - М.: Горячая линия –
Телеком, 2008. - 264 с.
5. Бабашкина А.М. Государственное регулирование
национальной экономики: Учебное пособие. - М.: Финансы и
статистика, 2004. - 480 с.
6. Басовский Л.Е. Экономика отрасли: Учеб. пособие. -
М.: ИНФРА-М, 2011. - 145 с.
7. Большой экономический словарь / Под ред. А.
Азрилияна. - М.: Институт новой экономики, 2002. - 1280 с.
8. Васильев В.В., Кузовкова Т.А. Информационные
технологии и информациональная экономика. - М.: Палеотип,
2005. - 268 с.
9. Варакин Л.Е. Информационно-экономический закон.
Взаимосвязь инфокоммуникационной инфраструктуры и
экономики. - М.: МАС, 2006. - 106 с.
10. Веерпалу В.Э., Володина Е.Е., Девяткин Е.Е.
Управление радиочастотным спектром: конверсия и экономика. -
М.: Горячая линия - Телеком, 2011. - 165 c.
11. Голубицкая Е.А. Экономика связи: Учебник для вузов. -
М.: ИРИАС, 2006. - 488 с.
12. Чалдаева Л.А. Экономика предприятия: Учебник. -
М.: Издательство Юрайт, 2011. - 348 с.
13. Володина Е.Е., Кузовкова Т.А., Нарукавников А.В.
Возмещение использования радиочастотного спектра как
экономический метод эффективного управления ограниченным
природным ресурсом // Вестник РАЕН, 2011. №4, с.103-108.
213
 14. 25 лет инфокоммуникационной революции / Под ред.
Л.Е. Варакина. - М.: МАС, 2006. - 264 с.
15. Зоря Н.Е., Кузовкова Т.А. Методология и практика
мониторинга инфокоммуникаций: Монография. - М.: ООО «ИД
Медиа Паблишер», 2012. - 260 с.
16. Иванов Ю.В. Слияния, поглощения и разделение
компаний: стратегия и тактика трансформации бизнеса. - М.:
Альбина Паблишерз, 2007. - 327 с.
17. Инфокоммуникации информационного общества. Книга
1 и 2 / Под ред. Л.Е. Варакина. - М.: МАС, 2006. - 544 с. и 416 с.
18. Кох Р., Яновский Г. Эволюция и конвергенция в
электросвязи. - М.: Радио и связь, 2001. - 280 с.
19. Кузовкова Т.А. Экономические аспекты конвергентного
развития инфокоммуникаций // Электросвязь, 2009. № 2, с.16-19.
20. Кузовкова Т.А., Тимошенко Л.С. Анализ и
прогнозирование развития инфокоммуникаций. - М.: Горячая
линия – Телеком, 2009. - 224 с.
21. Кузовкова Т.А. Научные основы экономики отрасли
инфокоммуникаций: Монография. - М.: ООО «ИД Медиа
Паблишер, 2013. - 245 с.
22. Макаров В.В., Горбачев В.Л., Желтоносов В.М. Колотов
Ю.О. Новая экономика: интеграция рынков финансовых и
инфокоммуникационных услуг. - М.: Academia, 2009. - 224 с.
23. Мардер Н.С. Современные телекоммуникации. - М.:
ИРИАС, 2006. - 384 с.
24. Менеджмент в телекоммуникациях / Под ред. Н.П.
Резниковой, Е.В. Деминой. - М.: Эко-Трендз, 2005. - 392 с.
25. Портер М. Конкуренция: Пер с англ./ Учебное пособие.
- М.: Издательский дом «Вильямс», 2006. - 495 с.
26. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б.
Современный экономический словарь. - М.: ИНФРА-М, 2007. -
495 с.
27. Резникова Н.П., Кухаренко Е.Г. Маркетинг в отрасли
инфокоммуникций. Учебное пособие для вузов / Под ред. Н.П.
Резниковой. - М.: Горячая линия - Телеком, 2013. - 152 с.
28. Рекомендации по методике заполнения показателей,
характеризующих бизнес-климат, человеческий капитал,
214
государственное регулирование в сфере ИКТ (показатели БКР)
Решение №39/3-СНГ. - М.: РСС, 2009. - 39 с.
29. Розанова Н.М. Экономика отраслевых рынков: учебник.
- М.: Издательство Юрайт, 2011. - 906 с.
30. Рокотян А.Ю. От «телекома» к «инфокому». - М.: ИКС-
холдинг, 2008. - 67 с.
31. Самуйлов К.Е., Чукарин А.В., Яркина Н.В. Бизнес-
процессы и информационные технологии в управлении
телекоммуникационными компаниями. - М.: Альбина Паблишерз,
2009. - 442 с.
32. Статистика связи. Учебник для вузов / Под ред. Т.А.
Кузовковой. - М.: Радио и связь, 2003. - 624 с.
33. Статистические профили информационного общества
2009 год СНГ. - Женева: МСЭ, 2009. - 69 с.
34. Тарасевич Л.С., Гребенщиков П.И., Леусский А.И.
Макроэкономика. - М.: Издательство Юрайт, 2011. - 686 с.
35. Тарасевич Л.С., Гребенщиков П.И., Леусский А.И.
Микроэкономика. - М.: Издательство Юрайт, 2011. - 541 с.
36. Тихвинский В.О. Сети мобильной связи LTE:
технологии и архитектура / Учебное пособие. - М.: Эко-Трендз,
2010. - 284 с.
37. Уэбстер Фрэнк. Теории информационного общества /
пер с англ. Под ред. Е.Л. Вартановой. - М.: Аспект Пресс, 2004. -
400 с.
38. Ходов Л.Г. Государственное регулирование
национальной экономики: Учебник. - М.: Экономистъ, 2004. -
620 с.
39. Report ITU-R SM.2012-2 - Economic aspects of Spectrum
Management, 2010.
40. Measuring the Information Society Recommendation ITU. -
Geneva: International Telecommunication Union, 2013. - 30 p.
41. Evoluția pieței de comunicații electronice.
https://www.anrceti.md/files/filefield/Evolutia_Pietei_2016(rom).pdf
42. Recommendation ITU-R SM. Spectrum redevelopment as a
method of national spectrum management. Doc. 1B/TEMP/7/2002. -
Geneva: International Telecommunication Union, 2003, р.4.

215
 43. Азоев Г.Л. Конкуренция: анализ, стратегия, практика.
М.: Центр экономики и маркетинга, 1996. 208 с.: ил.
44. Беляевский И.К. Маркетинговое исследование:
информация, анализ, прогноз: Учеб, пособие. - М.: Финансы и
статистика, 2004. - 318 с.
45. Голубицкая Е. А. Экономика связи: учебник для
студентов вузов. - М.: ИРИАС, 2006. - 488 с.
46. Голубицкая Е.А., Кухаренко Е.Г. Основы маркетинга в
телекоммуникациях. Учебное пособие. - М.: Радио и связь, 2005. -
320 с.
47. Завьялов И.С. Маркетинг в схемах, рисунках, таблицах:
Учебное пособие. М.: ИНФРА-М, 2010. - 496 с.
48. Котлер Ф. Основы маркетинга. - М.: Изд-во Вильямс,
2007. - 656 с.
49. Котлер Ф. Келлер К.Л. Маркетинг в менеджменте. 12-е
изд. / Пер. с англ. СПб: Питер Ком, 2010. - 816 с.
50. Ламбен Ж.Ж., Чумпитас Р.К., Шулинг И. Менеджмент,
ориентированный на рынок. 2-е изд. Пер. с англ. / Под. ред. В.Б.
Колчанова. СПб.: Питер, 2010.- 720 с.
51. Майкл Е. Портер Конкурентная стратегия: Методика
анализа отраслей и конкурентов / Пер. с англ. 2-е изд. МлАльпина
Бизнес Букс, 2006. - 454 с.
52. Фредерик Уэбстер. Основы промышленного
маркетинга. М.: Издательский дом Гребенникова, 2005. - 416 с.
53. Красовская Е.Ю. Маркетинговые исследования: Слайд-
конспект. - Д.: Изд-во ДУЭП, 2007. - 108 с.
54. Материалы МСЭ. Измерения для информационного
общества-Индекс развития ИКТ. - Женева, 2009. - 156 с.
55. Legea nr.270 din 23.11.2018 privind sistemul unitar de
salarizare în sectorul bugetar.

216