ENUNŢUL – O UNITATE COMUNICATIVĂ, SINTACTICĂ ŞI/SAU

RELAŢIONALĂ?
Preocuparea pe care o am de câţiva ani faţă de studiul enunţului în
limba română şi în cadrul altor limbi romanice s-a concretizat într-o lucrare
de licenţă şi o disertaţia de masterat, lucrări în cadrul cărora am încercat să
ofer o variantă documentată şi argumentată următoarelor întrebări: este
enunţul doar o unitate comunicativă sau este şi o unitate sintactică?, iar
ca unitate comunicativă şi/sau sintactică este acesta o unitate
relaţională?
În lucrarea de faţă doresc să mă opresc, cu precădere, asupra acestor
întrebări, iar, în acest sens, pentru mai multă coerenţă, demersul meu va
debuta cu câteva referiri la accepţiunea care s-a acordat termenului sintaxă
şi obiectului de cercetare al acesteia, continuând cu analiza unităţii de bază
asupra căreia se efectuează operaţia de analiză, şi anume enunţul.
Accepţiunea care s-a acordat termenului sintaxă şi obiectului de
cercetare al acestei discipline a variat în cursul istoriei gramaticii. În
Gramatica limbii române din 1966, pornindu-se de la ideea conform căreia
„morfologia serveşte sintaxa în sensul că sintaxa foloseşte modificările
formei cuvintelor pentru a le îmbina între ele, pentru a exprima raporturile
dintre cuvintele unei propoziţii”[1], sintaxa este definită ca fiind „partea
gramaticii care cuprinde regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în
propoziţii şi fraze”[2]. Gramatica tradiţională admite următoarele unităţi
sintactice: partea de propoziţie, îmbinarea de cuvinte (grup de cuvinte,
sintagmă), propoziţia şi fraza. Dintre acestea propoziţia este considerată
unitatea fundamentală. Prin urmare, în această accepţiune unitatea de bază
a sintaxei este propoziţia privită fiind ca cea mai mică unitate a sintaxei
care poate apărea de sine stătătoare şi a cărei esenţă este predicaţia, iar
fraza este unitatea sintactică superioară propoziţiei, aceasta fiind
constituită din două sau mai multe propoziţii.
Un alt exemplu ne este oferit de către Iorgu Iordan în lucrarea sa
Limba română contemporană, lucrare în care sintaxa este definită ca
„ansamblul regulilor privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţii”[1].
În Gramatica pentru toţi, Mioara Avram defineşte sintaxa ca fiind
„partea structurii gramaticale (şi a gramaticii ca studiu al acesteia) care
cuprinde regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţie şi a
propoziţiilor în fraze”[2]. Rezultatul acestei îmbinări a cuvintelor este chiar
comunicarea, iar studiul sintaxei reflectă mecanismul de funcţionare al
limbii, modul în care cu un număr limitat de cuvinte se realizează un număr
nelimitat de propoziţii şi fraze.
În aceeaşi lucrare, în cadrul capitolului intitulat Unităţile sintaxei, se
face doar o referirea la noţinea de enunţ: „În definiţia sintaxei se vorbeşte
de două unităţi ale ei – deosebite ierarhic – prin care se poate realiza
comunicarea sau, mai exact, care pot constitui comunicări de sine
stătătoare, exprimând judecăţi logice sau idei cu caracter afectiv sau
voliţional: propoziţia, ca unitate de grad mai mic, şi fraza, ca unitate de
grad mai mare (rezultată dintr-o îmbinare de cel puţin două propoziţii).
Uneori se foloseşte termenul enunţ ca termen supraordonat şi nedistinct
pentru propoziţie (independentă) şi pentru frază.”[3] Concluzia este din
nou că propoziţia este unitatea fundamentală a sintaxei, cea mai mică
unitate care poate apărea de sine stătătoare, care poate constitui singură o
comunicare, iar fraza este unitatea sintactică superioară propoziţiei din
punctul de verdere al organizării, fraza fiind o comunicare mai complexă
decât propoziţia datorită faptului că este o îmbinare de două sau mai multe
propoziţii. Grupul de cuvinte şi partea de propoziţie, fiind lipsite de
predicaţie sunt catalogate ca fiind inferioare propoziţiei. Acestea nu pot
apărea de sine stătătoare şi nu pot constitui unităţi de comunicare decât
prin încadrarea într-o propoziţie.
Ion Diaconescu, în lucrarea Probleme de sintaxă a limbii române
actuale[4], defineşte sintaxa drept acea parte a gramaticii care se ocupă cu
studiul unităţilor sintactice – parte de propoziţie, sintagmă, propoziţie,
frază – privite dintr-o dublă perspectivă: relaţională şi funcţională.
Perspectiva relaţională pune în evidenţă elementele de expresie, iar cea
funcţională, elementele de conţinut. Studiul relaţiilor va releva tipologia
unităţilor sintactice, normele şi mijloacele de construcţie, în timp ce studiul
funcţiilor va conduce la determinarea şi definirea unităţilor de conţinut.
În alte lucrări, domeniul sintaxei a fost extins atribuindu-i-se ca
obiect şi studierea sensurilor presupuse de modificările morfologice,
punerea în evidenţă a valorilor categoriilor gramaticale care se relevă prin
participarea lor la anumite tipuri de construcţii, de combinaţii de cuvinte.
Un exemplu în acest sens se găseşte în Gramatica limbii române,[5] unde
partea de sintaxă cuprinde, alături de sintaxa propoziţiei şi sintaxa frazei,
un capitol intitulat „Sintaxa părţilor vorbirii”, capitol în care se discută
valoarea şi întrebuinţarea formelor de număr, caz, persoană etc.
Toate aceste variaţii nu depăşesc însă anumite limite. În centrul
cercetării sintactice rămâne modul de organizare a comunicării şi anume
îmbinările de cuvinte. Orice tip de sintaxă[6]– tradiţională sau clasică,
analitică sau structuralistă, sintetică sau generativ-transformaţională – „se
ocupă de modul de organizare a unităţilor de comunicare, de îmbinările de
cuvinte indiferent de concepţia asupra limbii şi de metodele de cercetare
folosite de specialişti”[1].
În lingvistica actuală, unitatea de bază asupra căreia se efectuează
operaţia de analiză este enunţul. Acesta reprezintă o ilustrare a modului în
care procesul de modernizare al gramaticii tradiţionale se realizează prin
împrumutul de termeni tehnici care au rolul de a complini neajunsurile
terminologice anterioare. Având în vedere faptul că, din punct de vedere
analitic, cercetarea sintactică are ca punct de plecare textul de diverse
dimensiuni, textul care reprezintă o comunicare lingvistică unică, se poate
concluziona că obiectivul principal al acesteia îl constituie descoperirea
modurilor posibile de organizare a enunţurilor într-o limbă, precum şi
descrierea structurii acestor enunţuri. Ramura gramaticii numită sintaxă
se ocupă de enunţuri.[2] Analiza sintactică descompune succesiv enunţul
în părţi din ce în ce mai simple, până se ajunge la unităţile sintactice cele
mai mici care sunt cuvintele. Întregul iniţial este enunţul, fragmentul
minimal este cuvântul, iar în cursul operaţiilor de analiză se cercetează
relaţiile dintre părţile care formează un întreg.[3] Enunţul acoperă cele
două unităţi de comunicare amintite – propoziţia şi fraza –
neidentificându-se cu niciuna dintre ele, în totalitate. Un enunţ poate fi
propoziţie sau frază, dar sunt şi enunţuri în a căror structură se află un
singur cuvânt şi toate intră în categoria unităţilor maximale ale limbii. Prin
urmare, problema centrală a sintaxei o constituie enunţul, dar nu enunţul
ca unitate de comunicare, ci enunţul ca structură sintagmatică analizabilă
în părţi componente, precum şi stabilirea unităţilor funcţionale minimale,
care sunt părţi componente ale enunţului.[4]
După cum am arătat, sintaxa limbii române a fost interpretată de
către mulţi teoreticieni, precum şi în cadrul ediţiilor anterioare ale
Gramaticii limbii române din perspectiva a două unităţi : propoziţia şi
fraza, enunţul nefiind considerat a fi unitatea fundamentală a sintaxei.