Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Grija pentru cei adormiți este un foarte prețios dar de sus, pe care Biserica noastră l-a
cultivat dintotdeauna. Cei adormiți în Domnul, precum și tot ceea ce ține de trecerea din
această lume, știm cu toții din Biserică că reprezintă ceva absolut fundamental pentru viața și
spiritualitatea creștină. Teologiei îi revine greaua misiune de a-i prezenta omului modern
moartea fizică, nu ca final trist, dramatic, ci ca trecere și nou început. Cu adevărat, tratarea
morții este o problemă teologică prin excelenţă şi însăşi teologia îşi găseşte deplinătatea numai
trecând prin și dincolo de moarte. Pe parcursul anului 2021, în cuprinsul Patriarhiei Române
se intensifică într-un chip aparte această lucrare atât de folositoare pentru părinții și frații
noștri cei adormiți în Domnul, cât și pentru noi toți care, prin rugăciune, milostenie și
îngrijirea mormintelor, ne statornicim într-o adâncă comuniune cu ei, în Dumnezeu pentru
Care nu există moarte.
În afară de valoarea spirituală și teologică în sine a subiectului din acest an comemorativ, se
poate limpede observa că alegerea este extrem de inspirată și potrivită din mai multe puncte de
vedere. Unul dintre acestea ar fi că adesea înmormântarea, cimitirul, parastasele se întâmplă să fie
prinse într-un cerc viciat de rutină, superficialitate sau superstiții și tristețe exagerată în cazul celor
care nu frecventează slujbele Bisericii. Raportarea la cimitir este, de multe ori, destul de deteriorată
în mentalitatea oamenilor, înțelegându-se prin el un spațiu al morților, al groparilor, al colivei în
sens peiorativ, al celor care plâng și al fricii, iar nicidecum un loc sfințit, întrucât strânge în el atâtea
cruci câte morminte, este spațiul atâtor slujbe și rugăciuni și, nu în ultimul rând, acolo sunt
înmormântați și creștini virtuoși și poate chiar sfinți. Într-adevăr, un cimitir poate fi un loc numai al
morții dacă nu predomină în el Crucea care conține tainic bucuria certă a învierii.
„Lângă cruce, la Săpânţa/ Moartea şi-a pierdut sămânţa”
Adesea, când săvârșim pomeniri pentru cei adormiți, și mai ales cu ocazia zilelor de
pomenire obștească a lor, mergem și la morminte pentru a continua rugăciunea începută în biserică,
precum și pentru a așterne lumină și flori lângă crucile celor dragi. Având în vedere că cimitirul este
un loc de care nimeni dintre creștini nu se poate lipsi, este foarte necesar să existe o raportare
dreaptă față de profunda valoare spirituală și teologică a acestuia.
Poetul Radu Boureanu (1906-1996) scria cândva, referindu-se la cunoscutul cimitir
maramureşean: „Lângă cruce, la Săpânţa/ Moartea şi-a pierdut sămânţa”. Pe lângă valoarea literară,
aceste versuri exprimă şi un profund adevăr duhovnicesc. Nu numai în aşa-numitul „cimitir vesel”,
ci în oricare cimitir creştin din lume, în umbra crucii lui Hristos, moartea îşi pierde puterea
(sămânţa), așa cum ne încredințează Sfântul Apostol Pavel: „Iar când acest trup stricăcios se va
îmbrăca în nestricăciune şi acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care
este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este,
moarte, boldul tău?” (I Corinteni 15, 54-55).
Cimitirul este un spațiu ce dă mărturie că moartea însăși a fost zdrobită, fiind un loc al
comuniunii în crucea lui Hristos Căruia moartea nu I-a servit decât să arate că nu-L poate ține. Cele
mai multe cruci adunate la un loc pe pământ se găsesc exact în cimitir, care nu este nicidecum un
loc groaznic, de ocolit, ci e sălașul unde creștinii care L-au urmat pe Hristos își așteaptă smeriți
învierea de obște. În acest sens, versurile maicii Teodosia (Zorica) Lațcu, cu adevărat inspirate,
explică: „Înspre tărâmul celălalt,/ E locu-nchis cu gard înalt;/ Dar am văzut, printre uluci,/ Atâtea
cruci, atâtea cruci.../ Părea tot locul ţintirim/ Păzit cu zbor de Heruvim,/ Cu cruci de piatră, albe,
mari,/ Cu cruci de brad şi de stejar./ Şi cruci de-argint şi de oţel/ Cerneau lumină peste el,/ Iar cruci
de aur şi de fier/ Sclipeau ca semnele pe cer./ Atâtea cruci mi s-au părut/ Că toate una s-au făcut./ O
Cruce mare strălucea,/ Sub greul ei un Om zăcea./ - Tu cum de poţi să le mai duci,/ Atâtea cruci,
atâtea cruci?...” (Crucile).
În cimitir, umbra crucii alungă asuprirea diavolului
Valoarea cimitirului ca loc deosebit, sfânt, marcat mai ales de jertfa sângeroasă a
luptătorilor, o aflăm și la prorocul Ieremia, după cum urmează: „Şi toată valea trupurilor moarte şi a
cenuşii şi tot câmpul până la pârâul Chedron, până la colţul porţilor cailor, spre răsărit, vor fi locuri
sfinţite pentru Domnul şi nu vor mai fi niciodată nici pustiite, nici nimicite” (Ieremia 31, 40).
Jertfele soldaților martiri, în tot locul, ne arată că nu există libertate de neam fără cimitirele eroilor.
„Pământul nostru-i scump și sfânt,/ Că el ni-e leagăn și mormânt;/ Cu sânge cald l-am apărat,/ Și
câte ape l-au udat/ Sunt numai lacrimi ce-am vărsat”, mai spune marele George Coșbuc, dintr-o
adâncă simțire pentru țăranul-erou și țara lui.
Cimitirul, bogat în sensuri, mai are şi un profund caracter eclesial, deoarece, până în ziua de
astăzi, este un loc obştesc, foarte important pentru orice aşezare umană. Cu foarte rare excepții, prin
faptul că oamenii nu se înmormântează oriunde, pe proprietăţi particulare ori în alte locuri, singuri,
ci adunaţi la un loc, se arată și o funcţie de comuniune a cimitirului, atât pentru cei adormiți, cât şi
pentru cei vii, care se întâlnesc la morminte în rugăciune ori de câte ori îi pomenesc pe cei adormiți,
„din neam în neam”, cum se exprimă liturgic Biserica. Astfel, cimitirul este un spațiu sacru al
generațiilor în comuniune și un loc unde oamenii prezentului, încălziți de rugăciunile pentru cei
adormiți, sunt mai aproape unii de ceilalți, armonizându-se totodată și cu stihuri precum cele ale
poetului Ioan Ș. Nenițescu (1854-1901), așternute cu recunoștință într-un epitaf dedicat monahului
Ilarion Neniță, unchiul și binefăcătorul său: „În moarte nu toţi murim/ Cum în trai nu toţi trăim;/ De
vreţi morţi să nu muriţi/ Cătaţi vii ca să trăiţi!”.
În acest sens, atât din punct de vedere practic, dar mai cu seamă dintr-o rațiune
duhovnicească, ar fi de dorit ca mormintele să fie bine îngrijite și des vizitate, cu flori sădite și
candele aprinse și, pe cât posibil, să nu mai fie îngrădite cu garduri și grilaje înalte, cum ne-am obiș-
nuit să facem cu proprietățile noastre, ci să fie precum cele ale monahilor desprinși de lume încă de
aici. Tocmai de aceea, într-un cimitir monahal - care întotdeauna poate fi luat ca model (de pildă
cele ale mănăstirilor Sihăstria sau Prislop) - se poate observa o „comuniune” a mormintelor, care
îmbie mai ușor la rugăciune și totodată întregesc frumusețea cadrului natural. Cum este și firesc,
mănăstirile dintotdeauna au avut cimitire aparte, atent îngrijite și monahi care s-au sfințit lucrând în
ele. Mulțime de părinți călugări și maici monahii până la adânci bătrâneți au aprins candelele la
mormintele bătrânilor lor și le-au înnobilat cu plante și flori. Între cuvioșii care s-au nevoit, în
secolele XI-XII, în „Lavra Peșterilor” din Kiev se numără și un sfânt pe nume Marcu Grobokopatel
(făcătorul/săpătorul de morminte), care avea ascultare să scobească morminte în pereții galeriilor,
de mai multe ori fiind consemnate și minunile care se săvârșeau datorită smereniei și dragostei cu
care îi așeza la locul lor pe monahii trecuți la Domnul. O părticică din sfintele sale moaște se găsesc
la Schitul „Sfântul Ioan Botezătorul” al Mănăstirii Optina din Rusia.
Un timp de reflecție și rugăciune petrecut în cimitir îi poate înlesni creștinului o mai ușoară
percepere a vieții veșnice. Aceasta pentru că toți cei de acolo, mântuiți sau nu, de acum există într-o
altă dimensiune, cei adormiți din cimitir aducându-ne aminte de veșnicie. Anume că o parte din om,
adică trupul ce urmează să fie transfigurat la Învierea cea de obște, se află pe pământ cu noi, iar o
altă parte din cel adormit - sufletul, ceea ce este mai important - se află în cealaltă stare, veșnică şi
netrecătoare. Astfel, omul în cimitir, prin natura sa dihotomică, se află în același timp în planul
trecător al lumii și în cel veșnic al lui Dumnezeu.
Pentru orice așezare omenească, pentru orice mănăstire, cimitirul este, după lăcaşul bisericii,
un indicator duhovnicesc foarte valoros. Chipurile senine ale multora dintre frații noștri cei
adormiți, ale monahilor de pe crucile din cimitirul mănăstirii lor mărturisesc, adesea, aproape ca
nişte icoane, despre posibilitatea de îndumnezeire a omului trecut prin lume. De altfel, credem că în
fiecare cimitir creştin pot exista şi oameni sfinţi, însă necunoscuți nouă.