1.

Etiologia tulburărilor de limbaj

Există o mare varietate a cauzelor tulburărilor de limbaj, descrise suficient în literatura specială de către
E.Verza (2003), P.Anucuţa (1990), ş.a. Se impune o analiză globală a principalelor categorii de factori care pot
influenţa negativ dezvoltarea limbajului şi care pot determina oricare disfuncţie de limbaj. Cunoaşterea cauzelor este
necesară nu numai pentru a le preveni, dar şi pentru adaptarea unei metodologii ştiinţifice în stablirea diagnosticului
diferenţial şi a modalităţilor de recuperare a limbajului tulburat. Putem enumera cauzele începând cu unele anomalii
anatomo-fiziologice ale sistemului nervos central ori nesincronizări în funcţionarea segmentelor aferente - eferente
etc. şi terminând cu imitarea unor modele greşite de pronunţie, utilizarea unor metode neadecvate de educaţie etc.
Cauzele care determină tulburările de limbaj pot acţiona în trei etape diferite: în perioada intrauterină a
dezvoltării fătului (prenatale), în timpul naşterii (perinatale) şi după naşterea individului (postnatale). Ele pot fi
grupate în funcţie de forma lor în trei mari categorii: organice, funcţionale şi psihosociale (E. Lăscuş, 1997).
In timpul sarcinii acţionează factori atât din mediul exterior (exogeni), dar şi factori ce ţin de evoluţia
gravidităţii (endogene). Dintre cauzele organice din perioada intrauterină amintim:
 infecţii virale, rubeola, toxoplasmoza;
 intoxicaţiile grave; incompatibilitatea factorului RH,
 traume mecanice care lezează fizic organismul fătului, leziunile cerebrale la făt;
 carente nutritive, avitaminoza mamei în graviditate;
 iradierea cu substanţe radioactive;
 încercările de avort prin folosirea diferitelor substanţe sau plante toxice etc.
 traumele psihice suferite de gravidă, începând cu neacceptarea psihică a sarcinii şi terminând cu
trăirea unor stresuri, frământări interioare, spaime care își pun pecetea asupra dezvoltării funcţionale
a fătului.
După localizare, cauzele organice pot fi centrale și periferice. După perioada de acțiune a agentului cauzal
ele pot fi congenitale sau dobândite.
Toate cauzele organice centrale care acţionează în timpul sarcinii intervin, pe lângă acţiunea distructivă
asupra sistemului nervos central şi în apariţia diferitelor anomalii congenitale (anomalii maxilo-faciale, malformaţii
buco-faringiene etc.).
Structurarea lor, după diferitele organe la care apar, se prezintă astfel:
1. palatul dur:
 despicăturile (simple sau duble);
 palatul ogival (gotic).
2. vălul palatin:
 paralizii vălul palatin (se pot rezolva în mare parte prin intervenții chirurgicale – faringoplastie);
 insuficienţa velo-palatină (de multe ori mascată de vegetaţii adenoide).
3. lueta:
 bifidă;
 prelungită şi flască.
4. buzele:
 despicăturile (buze de iepure);
 paraliziile muşchilor.
5. limba:
 chisturi linguale;
 macroglosia;
 aglosia;
 anchiloglosia (scurtarea exagerată a frenului lingual);
 inervaţia deficitară;
 paraliziile terminaţiilor nervoase ale sistemului hipoglos.
6. anomalii dento-maxilare:
 prognatism;
 progenie;
 muşcătură deschisă.
Cauze organice care acţionează în timpul naşterii, pot fi naşterile grele, precipitate sau prelungite care pot
provoca leziunii ale sistemului nervos; asfixiile, hemoragiile la nivelul scoarţei cerebrale, diferite traume fizice,
cum ar fi lovirea capului de oasele pelviene, accidentele mecanice, determinate de neatenţia şi neprofesionalismul
personalului medical etc.
Cauzele care acţionează după naştere alcătuiesc grupa cea mai mare. Ele pot fi impartite in categorii:
organice, funcţionale, psihosociale.
1. Dintre cele organice fac parte hemoragiile, tromboza şi embolia vaselor cerebrale - tulburări vasculare cu
urmări grave asupra dezvoltării neuropsihice generale, meningo-encefalitele produse de diferiţi microbi şi viruşi
(T.B.C., variolic, rujeolic, gripal, scarlatina, pojarul, etc.), infecţiile şi intoxicaţiile cu substanţe chimice,
medicamentoase, cu alcool, care pot afecta, organic sau funcţional mecanismele neurofiziologice ale limbajului.
Cauzele organice periferice pot determina, la rândul lor, multe anomalii. Astfel, sugerea sistematică a
degetelor poate cauza deformări orofaciale şi unele infecţii care vor împiedica dezvoltarea normală a organelor
fono-articulatorii. Lipsa igienei corespunzătoare poate provoca, la nivelul faringelui, urechilor afecţiuni de natură
infecţioasă ca faringite, laringite, otite, edeme ale tecii nervului acustic, iar lezarea timpanului împiedică recepţia
corectă a limbajului şi emiterea normală a sunetelor. Netratate la timp, asemenea afecţiuni generează hipoacuzie,
surditate, paralizii faciale etc.
Leziunile nervilor motorii ai musculaturii organelor periferice pot provoca paralizii parţiale sau totale ale
muşchilor ce participă la fonaţie şi articulaţie; ele determină o dereglare a coordonărilor rapide şi complexe ale
muşchilor implicaţi în vorbire.
2. Cauzele funcţionale pot determina apariţia tulburărilor de vorbire fără a exista leziuni organice. Ele
constau în:
 tulburări neurodinamice ale proceselor de excitaţie şi inhibiţie;
 insuficienţe polifuncţionale ale sistemului nervos central;
 tulburări de nutriţie la nivelul celulelor corticale; sau o consecinţă a acestora;
 tulburări periferice.
Se referă la insuficienţe motorii, în special ale motricităţii fine a organelor articulatorii şi ale auzului
fonematic.
Sunt în strânsă legătură cu cele de origine organică atât centrale cât şi periferice: lipsa de exerciţiu a
organelor periferice lezate provoacă o insuficienţă funcţională la nivelul cortical, iar leziunile la acest nivel
provoacă, la rândul lor, insuficienţe funcţionale ale motricităţii organelor periferice.
3. Frecventa cauzelor psihosociale, este relativ mare, iar efectele negative impietează nu numai asupra
dezvoltării limbajului ci şi asupra întregii dezvoltări psihice a omului. Cauzele psihosociale ale tulburărilor de limbaj
trebuie căutate în caracteristicile limbajului persoanelor cu care copiii vin în contact şi modul în care ei şi-l
însuşesc. Uneori aceste cauze sunt în corelaţie cu cele organice şi funcţionale, alteori pot fi izolate.
E. Lăscuş, (1997), le numeşte greşeli educative şi de educaţie forţată, exagerată (perfecţionistă). Greşelile
educative se referă la insuficienta stimulare a copilului sub aspectul relaţiilor sociale şi al comunicării verbale,
modele insuficiente de vorbire, relaţii afective necorespunzătoare în familie etc. Educaţia forţată se referă la stimuli
prea numeroşi, accelerarea forţată a ritmului de dezvoltare a vorbirii, cerinţe exagerate faţă de exprimarea verbală
etc.
Mulţi părinţi îşi neglijează copiii, lăsându-i mai mult singuri sau în preajma copiilor de aceeaşi vârstă de la
care aud o vorbire la fel de incorectă ca şi a lor. Astfel, din lipsa stimulării pozitive, vorbirea preşcolarilor se
dezvoltă anevoios sub aspect fonetic, lexical şi gramatical. Vorbirea incorectă (peltică, cu particularităţi regionale) a
celor din preajma copilului mic are influenţe negative asupra vorbirii copilului. De asemenea, gravă este vorbirea
infantilă a părinţilor. În astfel de situaţii ei procedează incompetent, încurajând copilul şi consolidând vorbirea
denaturată, or, datoria lor e de a vorbi clar, coerent, explicit, indiferent de vârsta copilului, tocmai pentru ai oferi un
model corect de pronunţie.
Relaţiile afective şi atitudinile inadecvate din familie (răsfăţ exagerat, alintare, purtare brutală a părinţilor
între ei sau faţă de copil), de asemenea pot declanşa tulburări de vorbire. La fel de dăunătoare ca şi greşelile
educative este suprasolicitarea copilului, atât fizică precum şi psihică, necunoscând ori neţinând seama de
particularităţile lui psihofizice. O cauză a declanşării tulburărilor de vorbire o constituie bilingvismul. Părinţii
trebuie să ştie că introducerea unei alte limbi este bine să se facă numai după ce copilul stăpâneşte limba maternă.
Deci, putem afirma că tulburările de vorbire sunt determinate de un ansamblu de cauze ce acţionează fie
izolat fie în asociere.

2. Clasificarea tulburărilor de limbaj

Pe parcursul dezvoltării logopediei, cercetătorii au încercat să elaboreze o clasificare cât mai complexă a
tulburărilor de limbaj, care să ţină cont de aspectele neurofiziologice, medicale, patoneuropsihologice, de ramurile
psihologiei şi pedagogiei speciale: oligofrenopedagogiei, surdotiflopedagogiei. La începutul perioadei de
autoafirmare, logopedia nu dispunea de o clasificare proprie şi nici nu se punea problema elaborării unei asemenea
clasificări, deoarece influenţa principală asupra logopediei rezulta din nivelul înregistrat de medicina europeană în
studiul tulburărilor de limbaj. Conform uneia dintre definiţiile clasice, tulburările de limbaj includ „toate abaterile de
la limbajul normal, standardizat: de la manifestările verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuală, atât sub
aspectul reproducerii, cât şi al perceperii, începând de la dereglarea diferitelor componente ale cuvântului până la
imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă” (M. Gutu, 1975).
Ulterior, cercetările asupra tulburărilor de limbaj au permis o diferenţiere a lor mai exactă. În prezent, sunt
cunoscute două clasificări ale tulburărilor de limbaj, propuse de către cercetătoarea R. E. Levina. Una dintre acestea
se bazează pe aspectul clinico-pedagogic, a doua – pe aspectul psihologo-pedagogic. Clasificarea clinico-pedagogică
este în strânsă legătură cu medicina şi e orientată spre recuperarea tulburărilor de limbaj prin abordarea diferenţiată,
conform principiului trecerii de la general la particular, pornind de la criteriul psihologo-lingvistic.
 În aria de acoperire a acestui criteriu putem delimita o serie de subcriterii care ajută la identificarea şi
diferenţierea tulburărilor, reieşind din necesităţile şi obiectivele intervenţiilor logopedice. În general, dereglările în
vorbire, odată identificate, sunt analizate pentru a evidenţia şi diferenţia tulburările de limbaj în funcţie de:
1) dereglarea formei de comunicare (orală sau scrisă);
2) dereglarea tipului de activitate verbală în raport cu formele comunicării (pentru cea orală – tulburări de
expresie sau ascultare; pentru cea scrisă – ale scrisului sau cititului);
3) etapa dereglată (generare sau percepere);
4) operaţiile dereglate, care structurează enunţul (la etapa de generare sau percepţie a limbajului);
5) mijloacele dereglate (de dereglare a enunţului); de diferenţiere a unităţilor lingvistice/verbale; de
pronunţie.
Aspectul clinic, destul de important, permite explicarea substratului anatomofiziologic şi etiologic al tulburării,
deoarece tulburarea ce survine într-o structură anatomică, sub influenţa aceloraşi cauze poate genera tulburări de
limbaj diferite, tot aşa cum cauze diferite pot genera aceleaşi tulburări de limbaj. Corelând criteriul psihologico-
lingvistic cu cel clinic putem conchide cu privire la:
1) factorii ce au determinat tulburarea de limbaj (sociali/biologici);
2) fondalul pe care se dezvoltă (organic funcţional);
3) segmentul sistemului funcţional implicat în tulburare (central/periferic);
4) intensitatea dereglării structurilor periferice sau centrale;
5) timpul când a apărut tulburarea.
Conform criteriului psihologogico-lingvistic se evidenţiază două grupuri mari de tulburări, în funcţie de forma
dereglată a limbajului: cea scrisă sau cea orală.
La rândul lor, tulburările limbajului oral se divizează în două tipuri:
1) ale structurii fonaţionale (externe) a enunţului, numite tulburări ale laturii de pronunţie (producere);
2) de construire structural-semantică a enunţului (interne), care, în logopedie mai sunt numite tulburări
polimorfe sau sistemice.
Cele externe sau de structurare fonaţională se diferenţiază în dependenţă de veriga lezată:
a) de vociferaţie;
b) de tempoul şi ritmul organizării enunţului;
c) de intonaţie şi melodicitate;
d) de organizare a pronunţiei.
Aceste dereglări pot fi izolate sau combinate, iar în dependenţă de ele se evidenţiază următoarele tipuri de
dereglări pentru care sa stabilit şi consolidat o anumită terminologie:
Disfonie (afonie) – lipsa totală sau parţială a vocii în urma lezării laringelui; lipsa sau dereglarea fonaţiei, ca
urmare a schimbărilor patologice organice sau funcţionale survenite în aparatul vociferator (L. S. Volkova, 1989).
Bâlbâială – o tulburare a fluenţei şi ritmului vorbirii, determinată de starea convulsivă a musculaturii
articulatorii (L. S. Volkova, 1989); o disritmie de elocuţiune, care se manifestă prin întreruperi, opriri (forma tonică)
sau repetarea unor sunete, silabe sau cuvinte (forma clonică) (N. Vlasova, 1958); o tulburare a ritmului şi fluenţei
vorbirii, în care cursivitatea exprimării este grav afectată prin apariţia unor blocaje iterative sau a unor spasme
puternice (E. Boşcaiu, 1970)
Logoneuroză – o tulburare a ritmului şi fluenţei vorbirii, generată de o tensiune neuromusculară accentuată şi un
fond de labilitate emoţională înalt (E. Boşcaiu, 1973); e vorba de aceiaşi bâlbâială, dar trăită, constientizată în planul
personalităţii (E. Verza, 1972).
Bradilalie – o încetinire patologică a ritmului vorbirii (L. S. Volkova, 1989); vorbire lentă (Anucuţa, 1999)
Tahilalie –o accelerare patologică a ritmului vorbirii(L. S. Volkova, 1989; Anucuţa, 1999).
Dislalie – o tulburare de vorbire caracterizată prin incapacitatea totală sau parţială de a emite şi articula corect
unul sau mai multe sunete în combinaţiile fluente ale vorbirii (M. Guţu, 1975); o tulburare a laturii de pronunţie a
limbajului în condiţiile în care auzul şi inervaţia aparatului articulator sunt intacte (L. S. Volkova, 1989)
Dizartrie – o insuficienţă de natură organică a laturii instrumentale a limbajului, care afectează conductibilitatea
impulsurilor nervoase motrico-verbale spre efectori, generând dificultăţi în realizarea unor mişcări fono-articulatorii
(Anucuţa, 1999); o tulburare a laturii de pronunţie a limbajului, determinată de o leziune organică ce produce, la
rândul ei, o insuficienţă a inervaţiei aparatului articulator periferic (L. S. Volkova, 1989).
Rinolalie – o tulburare a rezonanţei sunetelor şi vocii, ca urmare a unor afecţiuni congenitale şi dobândite
(Anucuţa, 1999); o dereglare a timbrului vocii şi a rezonanţei în pronunţia sunetelor, ca urmare a unor afecţiuni
congenitale şi dobândite (L. S. Volkova, 1989).
Tulburările de structurare internă a enunţului au şi ele o serie de tipuri.
Alalie (disfazie, afazie infantilă, afazia dezvoltării, audio-mutism) – incapacitatea subiectului de a-şi folosi
vorbirea ca mijloc de comunicare, fiind afectată latura expresivă şi impresivă (E. Verza,1997); lipsa sau
nedezvoltarea limbajului, ca urmare a leziunii zonelor verbale în perioada intrauterină sau precoce de dezvoltare a
copilului (L. S. Volkova, 1989).
Afazie (denaturarea vorbirii, pierderea vorbirii) – pierderea parţială sau totală a capacităţii de comunicare orală
şi scrisă provocată de accidente cerebrale (P. Anucuţa, 1999); pierderea parţială sau totală a limbajului, determinată
de leziuni ale creierului (L. S. Volkova, 1989).
 În categoria tulburărilor limbajului scris se pot evidenţia două tipuri. În cazul dereglării aspectului productiv al
limbajului scris avem de a face cu tulburarea scrisului, numită disgrafie (agrafie) – incapacitate totală sau parţială în
învăţarea şi formarea scrisului (E. Verza, 1983); dereglare parţială sau totală a scrisului (L. S. Volkova, 1989).
Dacă e dereglat aspectul receptiv al limbajului scris, este vorba de tulburări ale cititului, numite cu termenul
generic dislexie (alexie) – incapacitatea totală sau parţială de a însuşi cititul (E. Verza, 1983); o incapacitate parţială
sau totală de a însuşi cititul (L. S. Volkova, 1989).
Clasificarea psihologoco-pedagogică a apărut în urma analizei critice a clasificaţiei clinice sub aspectul
utilizării ei în procesul pedagogic, în cazul nostru – în intervenţia logopedică. Atenţia specialiştilor era orientată spre
elaborarea unor metode logopedice de influenţă asupra copiilor cu tulburări de limbaj. A apărut necesitatea
evidenţierii unor similarităţi în manifestarea tulburărilor de limbaj ale elevilor. În consecinţă, era nevoie de o altă
abordare, de un alt principiu de clasificare a tulburărilor de limbaj: de la particular la general (spre deosebire de
principiul clasificării precedente), în baza criteriului lingvistic şi psihologic, luându-se în consideraţie componentele
sistemului verbal-lingvistic (latura sonoră, structura gramaticală, vocabularul); aspectul funcţional al limbajului,
raportul dintre tipurile de activitate verbală (comunicaţională) – orală/scrisă. Conform acestui sistem de clasificare,
tulburările de limbaj se împart în două grupuri. Din primul grup fac parte imperfecţiunile mijloacelor de
comunicare:
1) insuficienţa fonetico-fonematică – o dereglare a procesului de formare a laturii de pronunţie a
limbajului la copiii cu diferite tulburări de limbaj, în urma imperfecţiunilor în comprehensiunea şi
producţia fonemelor (L. S. Volkova, 1989);
2) subdezvoltarea globală a limbajului – diverse tulburări complexe de limbaj, în care se atestă perturbări
în constituirea tuturor componentelor sistemului lingvistic, ce se referă la aspectul sonor şi semantic
(L. S. Volkova, 1989).
Din al doilea grup fac parte imperfecţiunile în folosirea mijloacelor de comunicare. Autorii care utilizează acest
sistem de clasificare, includ aici şi bâlbâiala, care este considerată o tulburare a funcţiei comunicaţionale a
limbajului, înseşi mijloacele de comunicare fiind constituite corect.
Această clasificare nu evidenţiază separat tulburările de citire şi de scriere. Ele sunt examinate în componenţa
tulburărilor fonetico-fonematice şi subdezvoltării globale a limbajului drept consecinţe ale nestructurării
competenţelor/cunoştinţelor fonematice şi morfologice. Se ia în consideraţie raportul existent dintre tulburare şi
activitatea comunicativă şi raportul dintre tulburarea de limbaj, percepută ca tulburare a unui proces psihic, şi alte
aspecte ale psihicului copilului, a căror dezvoltare se află într-o legătură directă cu limbajul.
Cea mai adecvată clasificare pare a fi cea clinico-pedagogică, deoarece permite diferenţierea maximală a
tulburărilor de limbaj. Ea permite logopedului să evidenţieze exact defectul şi să abordeze individual logopatul prin
metode logopedice. Totodată, sistematizarea psihologo-pedagogică contribuie la organizarea activităţilor logopedice
în cadrul grupurilor de logopaţi care au simptomatică logopedică comună.
Prima clasificare este cunoscută pe plan mondial şi specialiştii folosesc unanim aceeaşi terminologie,
clasificarea psihologico-pedagogică, cunoscând mai multe variante. De exemplu, E. Verza (1982, apud P. Anucuţa)
sistematizează tulburările în următoarele grupuri şi variante:
A. Tulburări de vorbire
I. Tulburări de pronunţie: dislalia, disartria, rinolalia;
II. Tulburări de ritm şi fluenţă: bâlbâiala, tahilalia, bradilalia;
III. Tulburări de voce: afonia, disfonia, fonastenia
B. Tulburările de citire-scriere: alexia/dislexia şi agrafia/disgrafia
C. Tulburări complexe de limbaj: alalia şi afazia
D. Tulburări de dezvoltare a limbajului: mutismul şi întârzierea în dezvoltarea generală a vorbirii.
O altă clasificare unanim acceptata, elaborata de acelaşi Emil Verza se deosebeşte de precedenta prin
adăugirea grupului de tulburări bazate pe disfuncţii psihice:
• dislogii
• ecolalii
• jargonofazii
 bradifazii
 În categoria tulburărilor de limbaj intră toate deficienţele de înţelegere şi exprimare orală, de scriere şi
citire, de mimică şi articulare. Indiferent dacă tulburarea afectează emisia sau percepţia limbajului, ea este inclusă în
categoria tulburărilor de limbaj.

Specificul diagnosticului logopedic

Un procent foarte mare din numărul copiilor acuză tulburări de limbaj (cca. 84-86%). Aceste tulburări pot fi şi
trebuie corectate de părinţi, educatori, învăţători, logopezi, dar, fireşte, întâi de toate ele trebuiesc depistate. În oraşe
posibilităţile de depistare şi tratare a copiilor cu imperfecţiuni de limbaj sunt reale, la sate, însă, acest lucru este
extrem de dificil.
Eficienţa muncii educatorului – inclusiv a celei de recuperare a tulburărilor de limbaj – depinde de modul în
care şcoala conlucrează cu familia şi cât de sistematică şi eficientă este această colaborare. Nu e obligatoriu ca
părinţii copiilor cu tulburări de limbaj să petreacă ore întregi în cadrul instituţiei şcolare, pentru a se consulta cu
pedagogul, există suficiente alte modalităţi. Carnetul de corespondenţă al copilului ar fi unul dintre cele mai indicate
mijloace. Specialiştii consideră că o asemenea colaborare între părinţi şi dascăli este inevitabilă, pentru că, de obicei,
copii scriu aşa cum aud, sau cum pronunţă ei (catredă în loc de catedră, bonboane în loc de bomboane etc.).
În această activitate trebuie, inevitabil, antrenate şi centrele logopedice, datoria cărora este de a desfăşura o
muncă susţinută de publicitate logopedică în mediile familiale şi didactice. În colaborare cu administraţiile şcolilor,
ele trebuie să organizeze activităţi metodice destinate cadrelor didactice, ajutând, astfel, specialiştilor locali să-şi
consolideze deprinderile de recuperare a vorbirii, formate în şedinţele logopedice la centrele logopedice de nivel
superior.
Diagnosticul şi depistarea logopatiilor sunt probleme foarte actuale, dar, deocamdată, brutal ignorate. Cerinţele
unei societăţi moderne includ şi gândirea şi vorbirea corectă a tuturor cetăţenilor (inclusiv a copiilor), aceleaşi fiind,
de fapt, şi doleanţele părinţilor, dascălilor. Anume din acest motiv, cadrele didactice şi părinţii trebuie să manifeste
grijă faţă de reprezentanţii generaţiei în creştere, menirea profesorului rămânând cea de a-i învăţa pe copii să
gândească şi să vorbească corect.
Diagnosticul logopedic a fost deja recunoscut drept instrument de prevenire a dificultăţilor în limbaj, dar şi de
abordare, la modul general, a problemei privind aceste deficienţe. Fiecare învăţător, educator trebuie să fie la curent
cu simptoamele apariţiei şi cu prevenirea tulburărilor de limbaj. Cunoaşterea particularităţilor de vârstă şi a
abaterilor de la evoluţia normală a limbajului va evita confuziile între fiziologic şi patologic şi sesizarea abaterilor
încă în primele luni de viaţă ale copilului. Sesizându-le la timp şi cunoscând cauzele care, ulterior, pot produce tul-
burări mai mult sau mai puţin severe de limbaj, se pot anticipa multe dintre tulburările ulterioare ale limbajului,
asigurându-se astfel o dezvoltare normală din toate punctele de vedere. În stabilirea diagnosticului şi pentru evitarea
confuziilor trebuie să se ţină seama de o serie de factori endogeni şi exogeni: ereditatea preluată, vârsta cronologică
a copilului, dezvoltarea intelectuală, afectivitatea, comportamentul, motivaţia, temperamentul, caracterul,
componenţa psihosocială a familiei, climatul educativ, condiţiile sociallizării şi şcolarizării. E foarte important să se
stabilească toţi factorii ce stau la baza dezvoltării vorbirii. În funcţie de localizarea şi intensitatea lor, perturbările
sau întârzierile în evoluţia acestora pot produce diferite forme de dislalii, disartrii, rinolalii, bâlbâieli, sau chiar
tulburări severe, precum alaliile, disfaziile etc. Pierderile de auz de diferite grade, handicapurile mintale, psihozele
de tipul autismului infantil, modificările organice sau funcţionale ale aparatului fonoarticulator şi ale sistemului
nervos central, traumele psihice repetate, carenţele educative pot genera şi ele numeroase tulburări care necesită o
examinare atentă, competentă şi stabilirea unui diagnostic diferenţial corect
Stabilirea unui diagnostic diferenţial presupune, cum este şi firesc, o examinare cât mai complexă a persoanelor
afectate. Pentru a-şi forma o opinie cât mai exactă despre persoana cu care va lucra, logopedul trebuie să aplice un
examen de specialitate, pe care să-l realizeze în două etape: depistarea (1) şi diagnosticarea (2) copiilor cu tulburări
de limbaj.
Momentul în care logopedul se întâlneşte cu logopatul trebuie să constituie şi momentul în care logopedul
depistează tulburarea. În centrele interşcolare, în şcolile speciale, în instituţiile preşcolare, depistarea este prevăzută ca
activitate limitată, în care trebuie să se efectueze examinarea simplă (sumară, superficială) a tuturor copiilor aflaţi sub
incidenţa grădiniţelor şi şcolilor, adică a tuturor copiilor din circumscripţia logopedică.
La prima etapă, etapa depistării sau examinării selective, organizată, de obicei, în prima lună a anului şcolar,
sunt identificaţi (depistaţi) copiii cu tulburări de limbaj. Acest lucru, logopedul îl realizează în timpul asistării la
activităţile instructiv-educative, a unor conversaţii scurte sau prin aplicarea unor probe specifice, precum abecedarul
în imagini, discul cu paronime (care poate fi utilizat şi ca probă de diferenţiere fonematică), albumul logopedic etc.
Cu ajutorul abecedarului în imagini (alcătuit din 81 imagini, rezultate din plasarea fiecărui fonem din cele 27,
în trei poziţii diferite: iniţială, mediană şi finală) se încearcă surprinderea capacităţii fonematice a copilului.
De exemplu:
A: avion - mac - lalea
O: os - stropitoare - radio etc.
Din lipsa posibilităţii de a prezenta prin imagini vocala [ă] în poziţia iniţială şi [î] în poziţia finală, ele sunt
prezentate numai în două poziţii fonetice. Proba se cotează şi pentru obţinerea rezultatelor unitare, aceste sunete fiind
examinate tot în baza a trei imagini.
Discul cu paronime sau discul cu imagini alcătuite din cuvinte paronime perechi (cuvinte asemănătoare ca
formă, dar diferite ca sens şi origine) – pe care subiectul examinat trebuie să le indice în bază de auz, stând cu
spatele la examinator – se utilizează cu scopul de a examina capacitatea de diferenţiere fonematică. De exemplu:
p–b: pere-bere; pompă-bombă; corp-corb;
c-g: colan-golan; cocoşi-gogoşi; rac-rag etc.
Albumul logopedic, utilizat în cazul copiilor cu tulburări mai accentuate, ajută logopedul să surprindă în ce măsură
izbuteşte copilul să imită un model corect.
La sfârşitul etapei de examinare selectivă – care trebuie organizată în fiecare unitate de învăţământ din raza
logopedică dată – logopedul aduce la cunoştinţa directorilor şi a celorlalte cadre didactice tabloul privind frecvenţa
tulburărilor de limbaj, insistând asupra unor măsuri comune de eradicare a lor. După prima constatare a tulburărilor
de limbaj, copiii logopaţi sunt programaţi la logoped pentru diagnosticul diferenţial şi pentru activităţi recuperative
logopedice.
 Cea de-a doua etapă, etapa examinării integrale sau complexe – care se desfăşoară în cabinetul logopedic – este o
continuare firească a celei precedente şi urmăreşte scopul de a stabili diagnosticul diferenţial şi, în măsura posibilităţi-
lor, prognosticul tulburărilor de limbaj depistate şi diagnosticate. Desfăşurându-se mai pe îndelete, uneori îmbinându-
se cu activitatea terapeutică, un fel de triunghi de vestibul, această etapă îngăduie o examinare competentă, în care as-
pectul simptomatologic al tulburărilor de limbaj se îmbină cu cel etiologic, moment imposibil de realizat la prima
etapă. Examinarea integrală, în cadrul căreia se stabileşte o clară delimitare, separare a tulburărilor fiziologice de
cele defectologice, nu poate fi realizată în afară comunicării logopedului cu părinţii şi cu pedagogul, cu alţi specialişti:
stomatologi, orl-işti, neurologi, pediatri, psihiatri etc.
Stabilirea corectă a diagnosticului prezintă importanţă pentru adoptarea metodelor şi procedeelor logopedice
adecvate.
Principalele obiective ale acestei etape sunt:
1) precizarea diagnosticului, a deficienţelor de limbaj;
2) aprecierea posibilităţilor de comunicare de care dispune logopatul şi stabilirea prognozei;
3) elaborarea proiectului de recuperare;
4) cunoaşterea gradului de dezvoltare intelectuală şi a trăsăturilor de personalitate.
Cu cât dezordinile de limbaj sunt mai grave, cu atât trebuie să ne preocupe mai mult investigarea tuturor
laturilor personalităţii copilului.
Examinarea complexă solicită respectarea anumitor principii (P. Anucuţa, 1999):
1) crearea unei atmosfere destinse, stenice, optimiste, încurajatoare, vesele;
2) utilizarea unor probe care să evidenţieze clar atât deficitul de limbaj, cât şi deficienţele asociate;
3) stabilirea unei relaţii continui între logoped şi familia copilului, pentru încadrarea clară a elementelor de
anamneză;
4) colaborarea logopedului cu cadrele didactice ce predau copilului, pentru a cunoaşte clar relaţiile logopat –
activitate şcolară;
5) evidenţierea diagnosticului, a etiologiei deficienţei şi stabilirea unei prognoze de start, precum şi a unei colaborări
permanente cu copilul, familia şi şcoala.
Pentru realizarea obiectivelor şi respectarea principiilor propuse, amenajarea cabinetului logopedic revendică
exigenţe precum:
a) utilizarea unor panouri viu colorate, atractive, interesante, cuprinzând categorii variate de obiecte şi
fenomene, alfabete ilustrate, jucării;
b) utilizarea de materiale clare, concise, expresive, în concordanţă cu mediul natural al copilului.
În cursul examinării complexe, se pot utiliza următoarele metode:
1) metoda convorbirii cu logopatul, cu familia, cu factorii educativi implicaţi;
2) aplicarea probelor şi testelor specializate şi psihologice;
3) observaţia permanentă: în activitatea educaţională, în pauze, în timpul plimbărilor, excursiilor, în timpul
liber;
4) evidenţa şi evaluarea psihologică a reuşitei şcolare, a educaţiei speciale, a rezultatelor obţinute în activitatea
logopedică.
Rezultatele examinării sunt consemnate în fişa logopedică, în momentul examinării primare şi examinării
finale. Pe parcurs, rezultatele şi schimbările intervenite se înscriu în caietul de observaţii asupra logopatului.
În examinarea complexă, E. Vraşmaş (1997) evidenţiază compartimentele:
1. Înregistrarea cazului şi depistarea, efectuate în acelaşi timp
2. Consemnarea anamnezei
3. Examinarea vorbirii
4. Examinarea lexiei şi grafiei
5. Examinarea motricităţii
6. Examinarea dezvoltării mintale (numai în anumite situaţii) şi examenul psihologic. Dacă este cazul,
examenul se completează prin consemnarea relaţiilor sociale ale copilului; observarea procesului de integrare
şcolară şi a rezultatelor obţinute în procesul instructiv-educativ
7. Studiul personalităţii
8. Examenul medical
9. Examinarea rezultatelor şcolare
10. Consemnarea rezultatelor examinării.
Cu toate ca mai sus aceste compartimente au fost menţionate şi argumentate, în continuare, în scopul unei
detalizări, vom prezenta examenul complex logopedic in viziunea autoarei menţionate cu unele completări.
Înregistrarea cazului, care trebuie realizată în perioada imediat următoare depistării tulburărilor de limbaj,
realizată în baza unui examen sumar, prin care să se evidenţieze deficienţele grave, dar şi prin semnalarea – de către
familie şi de către cadrele didactice – a copiilor cu probleme de limbaj. Momentul depistării este foarte important,
iar probele aplicate variază în funcţie de experienţa logopedului. În general, experienţa logopedică estimează ca
depistarea trebuie realizată la fiecare început de an şcolar, de la 15 septembrie la 15 octombrie.
Anamneza, care poate fi consemnată în urma convorbirii cu unul din părinţi (de preferinţă mama) şi în baza fişei
medicale a copilului. La acest nivel, este important să se consemneze: bolile ereditare, malformaţiile, modul în care a
decurs naşterea, urmările bolilor infecţioase suportate, dezvoltarea afectivităţii, dezvoltarea relaţiilor intrafamiliale,
integrarea copilului în familie, momentele de progres psiho-fizic, traumele sau accidentele suferite, tot ceea ce ţine de
apariţia şi evoluţia limbajului (când şi cum a început copilul să vorbească, primele cuvinte, primele propoziţii etc.).

Consemnarea rezultatelor examenului logopedic

Logopedul înregistrează rezultatele examinării logopatului şi diagnosticul prezumtiv /final în fişa logopedică.
Alcătuirea fişei de caracterizare a diagnosticului logopedic este una din sarcinile de bază ale logopedului; ea trebuie
completată împreună cu profesorii şi diriginţii, cu scopul de a depista şi realiza o caracteristică eficientă a copilului.
Realizarea ei este condiţionată de o activitate instructivă a elevilor, începând cu primele zile de studiu; de
modul lor de activitate: în timpul orelor de curs, în timpul pauzelor, în cadrul activităţilor extraşcolare; de relaţiile
lor cu mediul ambiant. Numai astfel se poate întocmi o caracterizare obiectivă, în baza căreia să se elaboreze, în
mod raţional, recomandări logo-psiho-pedagogice, eficiente pentru dezvoltarea multilaterală, armonioasă a elevului.
Fişa logopedică este un instrument de lucru care permite măsurarea progreselor copilului. Acest instrument favori-
zează în mod special munca şi colaborarea cu subiectul. Există mai multe modele de fişe logopedice. La baza
elaborării lor se află două obiective principale, care:
1) permit colectarea unor informaţii coerente despre copil, utilizate, ulterior, de specialişti;
2) favorizează îmbogăţirea curriculum-ului copilului în scopul unei evaluări şi orientări şcolare şi profesionale
corecte.
În acest scop, este necesar ca fişa să fie completată fidel şi ritmic, conform unei implicări şi a unui efort motivat
al logopedului şi copilului. Frecvenţa şi regularitatea observaţiilor determină atât obiectivele generale, cât şi cele
speciale ale terapiei instituite, potenţialul ei de dezvoltare /stagnare, cauzele ei, făcând posibil ca părinţii şi alţi
factori interesaţi să poată cunoaşte efectul şi stadiul terapiei recomandate.
Ştiinţa logopedică recunoaşte un set larg de modele de fişe logopedice propuse de E. Verza, E. Vrăjmaş, G.
Cirkina, de alţi logopezi practicieni, dintre care pot fi evidenţiate:
a) Fişe privind programarea şi evidenţa şedinţelor logopedice;
b) Fişe de consemnare a rezultatelor examinării
Fişă individuală de programare şi evidenţă a şedinţelor logopedice
Numele şi prenumele -
Clasa /grupul de copii -
Diagnoza -
Forme de
Tipul tulburării Perioada/ Observaţii cu privire
activităţi
de limbaj durata la evoluţie
recomandate

6.1. Modele de Fişe de consemnare a rezultatelor examinării

Modelul 1. Fişă logopedică
Numele şi prenumele elevului /ei, data naşterii, adresa -
Şcoala, clasa -
Anamneza -
Tatăl (vârsta, profesia) -
Mama (vârsta, profesia) -
Fraţii (vârsta) -
Bolile suportate -
Motricitatea generală -
Motricitatea aparatului fonoarticulator -
Apariţia vorbirii: gângurit, lalaţie, primele cuvinte -
Apariţia tulburărilor -
Vorbirea reflectată -
Vorbirea independentă: spontană, recitarea -
Povestirea liberă după imagine -
Ritmul vorbirii -
Citirea -
Scrierea: copiere, dictare, compunere -
Acuitate auditivă -
Comprehensiunea limbajului -
Recunoaşterea şi reproducerea sunetelor: perechi /izolate, silabe, cuvinte -
Comportamentul -
Atitudinea faţă de propria vorbire -
Atitudinea membrilor familiei faţă de deficitul vorbirii copilului -
Rude cu tulburări de limbaj -
Diagnoza –
Prognosticul -
Recomandări -

Data examinării Semnătura logopedului