TEMA 1 POLITICI ADMINISTRATIV TERITORIALE

ADMINISTRATIE PUBLICA ANII ID

Modelul de organizare administrativ-teritoriala din perioada interbelica
conform Constituției din 1923

Înainte de analizarea organizații administrativ-teritoriale, câteva noțiuni de baza privind

Constituția din 1923. Constituția din martie 1923 mai este numita si Constituția României Mari,
adoptata după Marea Unire. După ce Parlamentul o adoptase, Regele Ferdinand I promulga
Constituția la data de 28 martie 1923. Se considera a fi cea mai buna lege fundamentala din
istoria României, însă la acea vreme a fost atacata in special de opoziția liberalilor. Aceasta a fost
proiectata si susținută in principal de Partidul National Liberal care se afla la guvernare intre
1922-1926.
În mare, Constituția din martie 1923 încerca sa „împace” legea fundamentala a țării cu noua
configurație a României reîntregita după Primul Război Mondial. În conformitate cu aceasta
Constituție, Romania era o „monarhie constituțională, un Stat National unitar si indivizibil , cu
teritoriu inalienabil”.
La baza acestei legi fundamentale stătea însuși Constituția din 1866, adoptata de Domnitorul,
ulterior Regele Carol I, fiind una din cele mai progresiste legi fundamentale de la vremea aceea.
Aceasta dintâi a fost inspirata si adaptata după Constituția Belgiana din 1831.
Constituția României din 1923, elaborata la București, avea 8 paragrafe si 138 de articole, dintre
care 76 din articole erau identice cu cele din constituția din 1866. Constituția României Mari, pe
cat de apreciata si progresista se considera a fi, pe atât de criticata a fost de partidele de opoziție,
acesta considerând ca a fost o lege adaptata după bunul plac al liberalilor. Spre surprinderea mea,
când Țărăniștii au venit la putere in 1928, aceștia au respectat întocmai cele scrise in Constituția
din 1923, deși au fost într-o oarecare opoziție cu aceasta, după cum am menționat.
În ce privește Constituția din 1923 si organizarea teritoriului țării, după cum am si precizat
anterior, se conturează teritoriul României după Marea Unire din 1918 de la finalul Primului
Război Mondial. Aceasta noua lege fundamentala împărțea teritoriul României in județe,
respectiv județele in comune: „Teritoriul României din punct de vedere administrativ se împarte
in județe, județele in comune. Numărul, întinderea si subdiviziunile lor teritoriale se vor stabili
după formele prevăzute in legile de organizare administrativa”. In aceasta situație, județul este
un organism politico-teritorial învestit cu atribuțiuni de putere publica, iar interesele județene
erau garantate de Consiliul Județean: „Interesele exclusiv județene […] se regulează de către
consiliile județene […] după principiile așezate prin Constituțiune si prin legi speciale”.
Membrii acestor consilii erau aleși in mod democratic prin vot universal, egal, direct si secret,
fapt care, in opinia mea, fundamentează si mai tare caracterul democrat al României si a vieții
publice de după Marea Unire.
Astfel, apare legea pentru unificarea administrativa a României din 14 iulie 1925. Teritoriul
României a fost împărțit in 71 de județe, 498 de plăși (unitate administrativa de coordonare si
control intermediara intre județ, oraș si comuna), 8879 de comune.

In urma decretelor-lege si ale deciziunilor Ministerului de Interne publicate intre 1925-1926 in

Monitorul Oficial, numele unor județe sau reședințe de județ suferă unele modificări in denumire
precum: Județul Bistrița-Năsăud devine Năsăud; Județul Alba de Jos devine Alba; Județul
Solnoc-Dăbîca devine județul Someș; Județul Mureș-Turda devine Mureș; Județul Cojocna
devine Județul Cluj; Chișinău devine Lăpușna, iar Județul Caras-Severin se împarte in Județul
Caras si Județul Severin.
Si in ce privesc reședințele de județ se înregistrează modificări: Reședința Județului Alba devine
Alba-Iulia, luând locul Aiudului; Satu-Mare are reședința la Baia-Mare si nu in zona Careiului;
Târnava-Mica are reședința de județ la Blaj înlocuind Târnăveniul.
Astăzi, Romania este organizata in 41 de județe, cu 30 mai puțin decât cele enunțate mai sus. În
opinia mea, organizarea in cele 71 de județe a adus o serie de dezavantaje dintre care cea mai
mare, in viziune personala, la slab dezvoltarea unor județe mici, care de natura lor au posibilități
financiare reduse in scopul unei dezvoltări. Astfel, exista o disproporție intre județe. În plus,
unele reședințe de județ erau situate chiar la marginea județului, la periferia cu județul învecinat,
ceea ce constituia un alt dezavantaj.
Legea unificării din 1925 a stabilit doua tipuri de comune: urbane si rurale. Cele urbane puteau fi
reședințe de județ, nereședințe sau municipii, iar in cadrul lor funcționau organe deliberative si
executive. Cele rurale erau alcătuite din unul sau mai multe sate, reședința comunei fiind într-
unul dintre sate, potrivit Legii de unificare din 1925.
În ce privesc cele 498 de plăși, acestea grupau mai multe comune rurale, fiind condusa de un
pretor subordonat prefectului județului din care făcea parte plasa. Pretorul de plasa avea atribuții
de minima importanta, nu de puține ori fiind incapabil si numit pe criterii politice. Prin legea
unificării din 1925, prin intermediul plășilor, administrația centrala se apropia de cetățean, fiind
atins principiul descentralizării.
În opinia mea, ca si orice alta schimbare sau tentativa de schimbare administrativa, se găsesc
anumite opinii pro si contra, iar tranziția de la un model de organizare la altul trebuie sa se facă
treptat. Însă datorita nemulțumirilor si problemelor de natura diferita, au forțat schimbarea la
aproximativ un sfert din articolele legii din 1925. În ciuda prevederilor descentralizării din lege,
la nivel județean nu s-a observat o descentralizare eficienta si in adevăratul sens al cuvântului.
După legea unificării din 1925, apare sub o noua viziune a vieții administrative a României,
Legea pentru organizarea administrațiunii locale din 3 august 1929. Aceasta noua lege a apărut
datorita dificultăților de implementare pe întreg teritoriu romanesc a legii unificării din 1925, dar
si de a concretiza idea descentralizării. Ideea de regionalizare a apărut in Romania si datorita
influentei altor țării precum Franța sau Belgia. Ideea creării de regiuni administrative a fost
oprita si datorita faptului ca legea fundamentala prevedea comuna si județul ca UAT-uri, astfel
organizarea pe regiuni administrative fiind contra constituției.
Din acest motiv, legiuitorul a decis crearea Directoratelor Ministeriale Locale, 7 la număr, fiind
centre de administrație si de inspecție locala. Au luat naștere Asociații Județene Generale,
reprezentând si promovând interesele provinciei. Acestea au fost, după cum figurează si in harta
de mai jos: Muntenia, Transilvania, Moldova, Bucovina, Basarabia, Banat si Oltenia, cele mai
multe județe (18) găsindu-se in Transilvania, Banatul având cele mai puține județe (5).
Ideea organizării in acest fel este ca numai o astfel de organizare poate sa corespunda nevoilor
economice si sociale variate in mod integral, însă ideea existentei celor 71 de județe a rămas.
Legea din 3 august 1929 prevede la art. 1 împărțirea administrativa a teritoriului astfel:
„Teritoriul României se împarte, din punct de vedere administrativ, in județe si județele in
comune. Județele sunt subdivizare in plăși. Comunele pot fi divizate in sectoare, in condițiunile
stabilite in legea de față.” Astfel, comunele erau, ca si în legea din 1925, atât rurale, cat si
urbane. Comunele urbane puteau fi orașe si municipii, iar comunele rurale, definite ca UAT cu
peste 10.000 locuitori, puteau fi formate din unul sau mai multe sate, satele având, in premiera,
personalitate juridica. Orașele sunt comunele urbane cu populație sub 50.000 de locuitori
Cu toate acestea, modelul de autonomie locala nu a rezistat prea mult, deși a îndeplinit o
descentralizare administrativa reala si a îmbunătățit autonomia locala. In opinia mea, aceasta lege
se remarca de cea precedenta datorita evoluării si implementării de descentralizare, dar si a
creării unui sistem de regionalizare pe provincii, fără a fi prevăzute de Constituție.
Înainte de implementarea constituției din 1938, s-a trecut, prin intermediul Legii Administrative
din 27 Martie 1936, la un model de organizare centralizat, simțindu-se nevoia unui mod de
organizare nou după ce legile din 1925 si 1929 au întâmpinat dificultăți. Acum, se întărește
autoritatea prefectului in detrimentul autorităților județene alese. Cu toate acestea, se menține
posibilitatea asocierii județelor in vederea rezolvării a unor lucrări care trec de nivelul județean.
Consider ca cel mai mare progres si avantaj adus este faptul ca sunt prevăzute atribuțiile proprii
fiecărui serviciu ale administrației publice locale, reprezentând un progres in eficientizarea
administrației.
BIBLIOGRAFIE
1.Constitutia Romaniei din 1923 art.1
2.Constitutia Romaniei din 1923 art.2
3.Constitutia Romaniei din 1923 art.4
4.Constitutia Romaniei din 1923 art.41
5.Suport curs ,,Politici administrative-teritoriale in Romania moderna si contemporana,,
6.Sinteze realizate de dr. Ciprian Rigman (profesor de istorie) din perioada in care am susținut
bacalaureatul
7.https://lege5.ro/Gratuit/gezdiobuge/legea-nr-167-1929-pentru-organizarea-administratiunii-
locale
8.https://lege5.ro/Gratuit/gezdiobthe/legea-nr-95-1925-pentru-unificarea-administrativa
9.http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1517