Carol I

După detronarea lui Cuza, în fruntea Principatelor Unite a fost locotenența

domnească. Membrii acesteia au dorit să îi găsească repede un înlocuitor
lui Cuza pentru a menține stabilitatea în țară. În anul 1857, în urma
divanurilor ad-hoc, s-a dorit alegerea unui principe străin dintr-o dinastie
aflată la putere. Această opțiune a fost luată în considerare de către cei
aflați temporar la conducerea țării pentru a se evita luptele pentru putere
ale domnilor pământeni, dar și pentru a consolida relații politice în plan
internațional.  

Printre cei vizați se numărau Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei

Leopold I și Carol de Hohenzollern-Singmaringen, care făcea parte din
ramura catolică a familiei conducătoare prusace. În urma unui plebsicit (2-
8 aprilie 1866), a fost ales ca domn al țării Carol de Hohenzollern.
Remarcându-se în luptele cu danezii pentru unificarea Germaniei, Carol
avea o vastă pregătire militară. Tatăl său, Karl Anton, este cel care i-a
insuflat o educație în spiritul conștiinței genealogice, spunându-i că
„Numele Hohenzollern este un nume de onoare, de care el, cu modestă
reținere, trebuie să rămână întotdeauna conștient”. Inteligent, abil și corect,
Carol va încerca să-și ghideze întreaga viață după sfatul unui prieten de-al
său, Georg Schaefer: „Trebuie să te străduiești, pentru ca lumea să-ți ierte
că te-ai născut prinț”.  

Alegerea prințului fiind hotărâtă, în aprilie 1866 s-a format o adunarea

constituantă, membri acesteia fiind aleși dintre conservatori și liberali.
Președintele adunării a fost conservatorul Manolache Costache Epureanu,
iar scopul acesteia era de elaborare a unei legi fundamentale prin care să se
pună bazele unui regim politic - constituția.

 Instituția monarhică trebuia să se integreze într-o ordine europeană

general acceptată. Chiar I.C. Brătianu declara cu privire la situația
europeană următoarele: „[...] pe cât Europa va sta monarhică, să stăm și
noi; când se va proclama în Republică, o vom proclama și noi”,
îndepărtându-i astfel pe susținătorii republicii, care vedeau România ca pe
o „a doua Elveție”.  

Încoronat ca principe la 10 mai, Carol I și-a luat atribuțiile în serios, cu

toate că obține de abia în toamna anului 1866 firmanul de recunoaștere
otomană. Următoarele zile și le-a petrecut dezbătând proiectul Constituției.
Suferind unele modificări față de proiectul inițial, Constituția a fost
publicată în Monitorul Oficial în 1 iunie 1866. Aceasta cuprinde titluri și
capitole formate din articole cu privire la organizarea administrativ-
teritorială, drepturile românilor,  puterile statului și prerogativele acestora
și dispozițiuni generale, tranzitorii și suplimentare. Pe lângă legea supremă,
principele de origine germană dorește să ducă mai departe opera de
modernizare a statului care a luat naștere în timpul lui Cuza. Datorită
relațiilor sale cu Germania, acesta va încheia contracte cu firme de
armament, dotând armata română cu arme noi. De altfel, în țară vor veni
instructori militari prusaci care vor organiza armata după modelul prusac.
Pentru că se urmărea o dezvoltare forțată a industriei, Carol acceptă cu
ușurință o ofertă de modernizare a transporturilor refăcându-se o serie de
drumuri și poduri și căi ferate. În acest sens, rămâne cunoscută problema
afacerii Strousberg care i-a adus bugetului României un mare prejudiciu.

Deoarece statul nu era independent, principele Carol a avut grijă să trimită

delegați pe lângă puterile garante spre a putea dobândi independența de
stat pe cale diplomatică. Nu a obținut niciun succes, dar a atras simpatia
Rusiei care, prin mesaje indirecte, sugera că România ar trebui pe viitor să
împărtășească pozițiile pe care le adoptă Rusia în Chestiunea Orientală.
Mai mult, se observă un progres și în relațiile cu puterile vecine. România
încheie diverse tratate comerciale, dar și telegrafice cu Serbia, sporindu-și
relațiile cu statul vecin care avea un scop comun: independența.

Carol nu s-a bucurat de un mare succes în plan intern în primii săi ani ca
principe al României, această Belgie a Orientului. În primul său an ca și
conducător s-au succedat o serie de guverne, creându-se o instabilitate în
plan politic intern. Se anunțau pași repezi în formarea, din nou, a
monstruoasei coaliții, cea care l-a îndepărtat pe Cuza de la putere. În plus,
Carol era exponentul puterii prusace, un model neobișnuit pentru liderii
politici români care aveau diverse afinități pentru mediul francez. Situația
s-a agravat în timpul războiului franco-prusac (1870-1871) încheiat cu
victoria germanilor. Carol s-a arătat vizibil mulțumit de acest rezultat, iar
oamenii politici români erau împotriva gândirii sale. Într-un moment în
care principele se afla în vizită în Prusia, un grup de oameni revoltați s-au
strâns în Muntenia și au proclamat pentru o foarte scurtă perioadă de timp
Republica de la Ploiești în august 1870. Mișcarea a fost suprimată de câteva
trupe oficiale înarmate care nu au fost de acord cu această idee. Se pare că
principele l-a bănuit pe Ion C. Brătianu ca având un amestec în această
situație. Stabilitatea internă va veni în timpul guvernării conservatoare a lui
Lascăr Catargiu care adoptă noi reforme și măsuri. Acuzat de corupție și de
favoritism, guvernul lui Catargiu va cădea în favoarea unui guvern liberal,
exact la timpul potrivit, atunci când pe scena internațională se anunțau
primele mișcări în vederea întețirii unui nou conflict din cadrul Crizei
Orientale. Prin această manieră de desemnare a guvernului, Carol
inaugurează rotativa guvernamentală care consta în schimbarea
guvernelor, după o anumită perioadă de timp, între conservatori și liberali,
ținând cont și de interesele externe ale României.  
Carol va juca un rol important în Războiul de Independență. Pentru început
el încurajează Ministerul de Externe să poarte discuții cu Rusia în vederea
poziției adoptate în posibilitatea unui nou conflict cu Turcia, după
răscoalele din Balcani și înfrângerea agresivă a revoltei din Bulgaria.
Românii și rușii ajung la un acord în aprilie 1877 când România este de
acord ca armata țaristă să treacă pe teritoriul țării sale, cu singura condiție
de a-i respecta integritatea teritorială. La început, rușii nu au dorit ca
românii să se implice în conflict, dar după împotmolirea armatei ruse la
Plevna, aceștia s-au văzut nevoiți să apeleze la români, cerând suportul lui
Carol care devine și conducător suprem pe câmpul de luptă. În urma
victoriei, finalizată cu un al doilea congres de pace, cel de la Berlin,
României i se recunoaște independența și  primește Dobrogea, Insula
Șerpilor și Delta Dunării, dar va pierde în favoarea Rusiei Bugeacul, cele
trei județe din sudul Basarabiei.

Carol își pierde încrederea în Imperiul rus, de aceea politica liberalilor va fi

de distanțare față de ei. După ce România devine regat, la 1881, Carol
devine Carol I, primul rege al României. Peste doi ani, va profita de
alianțele care prindeau contur și va face din România un membru al Triplei
Alianțe. Această alianță secretă are un caracter defensiv, este îndreptată
împotriva Rusiei și îi are ca membri pe Austro-Ungaria, Prusia, Italia și
România. Datorită acestui acord, Carol dorește să îmbunătățească relațiile
cu Austro-Ungaria, făcându-le dispense comercianților români din
Transilvania. Tot el va interveni în eliberarea din închisoare a celor care au
participat în acțiunea memorandistă.

Domnia principelui german va fi „deranjată” de un moment neplăcut

petrecut în anul 1907. Țăranii români se vor răscula împotriva arendașilor
care îi angrenau în datorii. În același timp erau nemulțumiți și pe statul
care nu le ușura viața, ci din contră, prin noile lor legi ajutau la îngreunarea
acesteia. Treptat, zone din Moldova și din Țara Românească au fost
populate de sentimentul de ură și curând mișcarea s-a extins în toată țara.
Regele a fost nevoit să o stopeze intervenind cu forța armată, în urma
represaliilor murind câteva mii de oameni. După succesul Conferinței de la
București, în urma Războaielor Balcanice, Carol a tras un semnal de alarmă
cu privire la slaba dotare a armatei Române. Deși s-au făcut schimbări, în
timpul Primului Război Mondial, s-a putut constata că reforma armatei nu
a fost dusă la bun sfârșit. Un ultim eveniment a coincis cu ultimul său an de
viață: Marele Război. Carol a convocat un Consiliu de Coroană în vara
anului 1914 pentru a afla părerea oamenilor politici români cu privire la
decizia de a interveni în război sau nu. Marea majoritate a celor prezenți, în
frunte cu Ionel Brătianu au promovat ideea adoptării stării de neutralitate,
cu toate că regele dorea să intre în război de partea aliatului său, Prusia. La
scurt timp după hotărârea neutralității, în septembrie 1914, Carol își
găsește sfârșitul.  
Personalitatea lui Carol I a marcat destinul României moderne. El a reușit
să lege relații la nivel internațional cu statele vecine și cu marile puteri,
atrăgând simpatia acestora. Prin reformele din timpul său, prin
participarea la Războiul de Independență și devenind un membru al Triplei
Alianțe a reușit să facă din România o putere regională în această parte a
Europei. Acest efort avea să fie încununat în anul 1913 când la București a
avut loc Conferința de Pace din urma celor două războaie balcanice.
Moartea sa nu a însemnat terminarea unei etape, ci drumul spre idealul
românilor din secolul al XIX-lea: desăvârșirea națională prin participarea la
Primul Război Mondial. 

NASCUT: 20 aprilie 1839, Sigmaringen, Germania

DECEDAT: 10 octombrie 1914, Sinaia, România
NATIONALITATE: Germană
CUNOSCUT(Ă) CA: Domn al Principatelor Unite si primul Rege al Romaniei
DOMNIE: 1866-1881 (Domnitor); 1881-1914 (Rege)
PRECEDAT DE: Alexandru Ioan Cuza
SUCCEDAT DE: Ferdinand

Palatul Băncii Naționale a României, clădirea Școlii Naționale de Poduri și Șosele,

Ateneul Român, Biserica Domnița Bălașa, Catedrala Mitropolitană din Iași, Catedrala
din Constanța, Palatul de Justiție din București, Podul peste Dunăre, clădirea
Ministerului Agriculturii, Comerțului și Domeniilor, Palatul Casei de Depuneri și
Consemnațiuni București, Portul Constanța, clădirea Școlii Centrale de Fete,
Catedrala Episcopală din Galați, Palatul Patriarhiei, Palatul Ministerului Lucrărilor
Publice (astăzi Primăria Municipiului București), Muzeul Țăranului Român, clădirea
Muzeului Geologic al României, Palatul Bursei și Camerei de Comerț (azi Biblioteca
Națională), Palatul Cercului Militar, Parcul Carol, clădiri de licee, școli primare,
dispensare și spitale, localuri pentru administrații financiare și primării și multe altele
s-au ridicat în timpul acestei domnii.