27.

Soarele
Soarele este steaua aflată în centrul Sistemului nostru Solar. Masa totală a Pământului, a
tuturor celorlalte planete, asteroizi,meteoroizi, comete precum și a prafului interplanetar
care orbitează în jurul Soarelui, reprezintă abia 0,14% din masa întregului Sistem Solar, în
timp ce masa Soarelui reprezintă 99,86%. Energia provenită de la Soare (sub forma luminii,
căldurii ș.a.) face posibilă întreaga viață de pe Pământ, de exemplu prin fotosinteză, iar prin
intermediul căldurii și clima favorabilă.
În cadrul discuțiilor dintre cercetători, Soarele este desemnat uneori și prin numele
său latin Sol, sau grecesc Helios. Simbolulsău astronomic este un cerc cu un punct în
centru:   Unele popoare din Antichitate îl considerau ca fiind o planetă.

Istoria și viitorul soarelui

Conform cercetărilor actuale, vârsta Soarelui este de aproximativ 4,6 miliarde de ani, și el se
află pe la jumătatea ciclului principal al evoluției, în care în miezul său hidrogenul se
transformă în heliu prin fuziune nucleară. În fiecare secundă, peste patru milioane de tone de
materie sunt convertite în energie în nucleul soarelui, generându-se astfel neutrino și radiație
solară.

Ciclul de viață al Soarelui

Conform cunoștințelor actuale, în decursul următorilor aproximativ 5 miliarde de ani Soarele
se va transforma într-o gigantă roșie și apoi într-o pitică albă, în cursul acestui proces dând
naștere la o nebuloasă planetară. În cele din urmă își va epuiza hidrogenul și atunci va trece
prin schimbări radicale, întâlnite des în lumea stelelor, care vor conduce printre altele și la
distrugerea totală a Pământului. Activitatea magnetică a Soarelui generează o serie de efecte
cunoscute sub numele generic de activitate solară, incluzând petele pe suprafața acestuia,
erupțiile solare și variații ale vântului solar, care dispersează materie din componența
Soarelui în tot sistemul solar și chiar și dincolo de el. Efectele activității solare asupra
Pământului includ formarea aurorelor polare, la latitudini nordice medii spre mari, precum și
afectarea comunicațiilor radio și a rețelelor de energie electrică. Se consideră că activitatea
solară a jucat un rol foarte important în evoluția sistemului solar și că ea influențează
puternic structura atmosferei exterioare a Pământului.
Deși este cea mai apropiată stea de Pământ și a fost intens studiată, multe întrebări legate de
Soare nu și-au găsit încă răspuns; ca de exemplu, de ce atmosfera exterioară a Soarelui are o
temperatură de peste un milion Kelvin, în timp ce suprafața vizibilă (fotosfera) are o
temperatură de „doar” aproximativ 5.780 K.
Investigațiile curente legate de activitatea Soarelui includ cercetări asupra ciclului regulat
al petelor solare, originea și natura fizică a protuberanțelor solare, interacțiunea magnetică
dintre cromosferă și coroană, precum și originea vântului solar.
Informații generale

Soarele, așa cum apare prin lentile fotografice de pe Pământ

Hidrogenul reprezintă aproximativ 74% din masa Soarelui, heliul 25%, iar restul este
constituit din cantități mici de elemente mai grele. Datorită acestei compoziții și a
temperaturilor ridicate, pe Soare nu există o crustă (scoarță) solidă, și nici materie în stare
lichidă, toată materia solară fiind în întregime în stare de plasmă și gazoasă.
Soarele face parte din clasa spectrală G2V. "G2" înseamnă că:

 temperatura la suprafață este de aproximativ 5778 K (5505 °C, 9941 °F);

 iar spectrul său conține linii de metale ionizate și neutre precum și foarte slabe linii de
hidrogen.
Sufixul "V" (citit 5) indică apartenența Soarelui la grupul majoritar al stelelor aflate în
secvența principală. Aceasta înseamnă că își generează energia prin fuziunea nucleară a
nucleelor de hidrogen în heliu, și că se află în echilibru hidrostatic, adică nici nu se contractă
nici nu se dilată. Numai în galaxia noatră sunt mai mult de 100 de milioane de stele din clasa
G2. Datorită distribuției logaritmice a mărimii stelelor, Soarele este de fapt mai strălucitor
decât 85% din stelele galaxiei, majoritatea acestora fiind pitice roșii.
Faza principală a existenței Soarelui va dura în total aproximativ 10 miliarde de ani. Vârsta
actuală, determinată folosind modele computerizate ale evoluției stelelor și
nucleocosmocronologia, se consideră a fi de aproximativ 4,57 miliarde de ani . Soarele
orbitează în jurul centrului galaxiei noastre, Calea Lactee, la o distanță de 25-28 de mii
de ani-lumină de acesta, realizând o revoluție completă în circa 225-250 de milioane de ani.
Viteza orbitală este de 220 km/s, adică un an-lumină la fiecare 1.400 de ani, sau oUnitate
Astronomică la fiecare 8 zile.
Soarele este o stea din a treia generație, a cărei formare este posibil să fi fost declanșată de
undele de șoc ale unei supernove aflate în vecinătate. Acest fapt este sugerat de prezența în
abundență în Sistemul nostru Solar a metalelor grele cum ar fi aurul și uraniul; cea mai
plauzibilă explicație a provenienței acestora fiind reacțiile nucleare dintr-o supernova sau
transmutațiile prin absobția de neutroni din interiorul unei stele masive de generația a doua.
Masa Soarelui este insuficientă pentru a genera explozia într-o supernovă, în schimb, în 4-5
miliarde de ani, el va intra în faza de gigantă roșie, straturile exterioare urmând să se extindă,
în timp ce hidrogenul din centru va fi consumat, iar miezul se va contracta și încălzi.
Fuziunea heliului va începe când temperatura în centru va ajunge la 3×108 K. Deși probabil
expansiunea straturilor exterioare ale Soarelui va atinge actuala traiectorie a Pământului,
cercetări recente sugerează că în faza premergătoare, datorită pierderii de masă, orbita
Pământului va fi împinsă mai departe, prevenind astfel înghițirea Pământului (totuși
atmosfera Pământului se va evapora și împrăștia).

Soarele.
Faza de gigantă roșie va fi urmată de împrăștierea straturilor exterioare ale Soarelui datorată
intenselor pulsații termice, dând naștere unei nebuloase planetare. Soarele se va transforma
apoi într-o pitică albă, răcindu-se în timp. Această succesiune a fazelor este tipică evoluției
stelelor de masă mică spre medie.[4][5]
Lumina și căldura Soarelui constituiesc principala sursă de energie pe suprafața
Pământului. Constanta solară este cantitatea de energie solară care ajunge pe Pământ pe
unitatea de suprafață direct expusă luminii solare. Constanta solară este aproximativ
1.370 watt/m2 la distanța de Soare de o unitate astronomică (UA). Lumina ce ajunge pe
suprafața Pământului este atenuată de atmosfera terestră, de fapt pe suprafața Pământului
ajunge o cantite mai mică de energie, undeva în jurul valorii de 1.000 watt/m2 în condițiile
unei expuneri directe, când Soarele se află la zenit. Această energie poate fi utilizată printr-o
multitudine de procedee naturale sau artificiale:

 fotosinteza realizată de plante, care capturează energia solară și o folosesc la conversia

chimică a bioxidului de carbon din aer în oxigen și compuși reduși ai carbonului
 prin încălzire directă
 prin conversie realizată de celule fotovoltaice pentru a genera electricitate.
 Energia stocată în petrol și alți combustibili fosili a provenit inițial tot din energia
solară, prin fotosinteză, în trecutul îndepărtat.
Lumina Soarelui prezintă câteva proprietăți biologice interesante. Lumina ultravioletă de la
Soare are proprietăți antiseptice și poate fi utilizată pentru a steriliza diverse obiecte. De
asemenea, poate cauza și arsuri solare, având de asemenea și alte efecte medicale, cum ar fi
producția de vitamină D. Lumina ultravioletă este puternic atenuată de atmosfera
Pământului, astfel încât cantitatea de lumină UV variază mult cu latitudinea locală, datorită
drumului mai lung al luminii solare prin atmosferă la latitudini mari. Această variație este
responsabilă pentru multe adaptări de natură biologică, cum ar fi variațiile de culoare a pielii
omului în diferite regiuni ale globului.
Observată de pe Pământ, traiectoria Soarelui pe bolta cerească variază pe parcursul anului.
Traiectoria descrisă de poziția Soarelui pe cer luată în fiecare zi la exact aceeași oră pe
parcursul unui an se numește analemmă și seamănă cu o figură în formă de 8, aliniată pe o
axă de la nord la sud. În afară de cea mai evidentă variație a poziției aparente a Soarelui pe
bolta cerească între nord și sud cu o amplitudine unghiulară de 47 de grade (datorită
înclinației axei terestre de 23,5 grade fată de ecliptică), există de asemenea și o componentă
pe axa est-vest a acestei variații de poziție. Variația pe axa nord-sud rămâne însă sursa
principală a anotimpurilor pe Pământ.
Datorită faptului că se află atât de aproape de Pământ, în termeni astronomici, Soarele este
steaua cea mai bine cercetată și cunoscută. Astronomii disting chiar detaliile de la suprafața
sa (începând de la 150 km și mai mult). În comparație cu Pământul, Soarele este gigantic.
Volumul său ar putea cuprinde 1.300.000 de planete ca a noastră, iar de-a lungul diametrului
său s-ar putea alinia 109 Pământuri. Soarele este o imensă sferă de gaz foarte cald, a cărei
masă o depășește de 300.000 de ori pe cea a Pamântului. La suprafață, forța gravitațională
este de aproximativ 28 de ori mai puternică decât cea de pe Pământ. Totuși, Soarele nu este
decât o stea foarte obișnuită. Pentru astronomi, este o adevărată șansă să poată studia o stea
atât de tipică: tot ceea ce află ei prin studierea Soarelui îi ajută să înțeleagă mai bine și
celelalte stele.
Fotoseră
Lumina orbitoare a Soarelui provine de la un înveliș de grosime mai mică de
300 km, fotosfera. Aceasta este cea care dă impresia că Soarele are o margine bine
delimitată. Temperatura fotosferei este de aprox. 5.780 Kelvin. Văzută prin telescop, ea se
prezintă ca o rețea de celule mici sau granule strălucitoare, aflate într-o permanentă agitație.
Fiecare granulă este o bulă de gaz de mărimea unei țări ca Franța. Ea apare, se transformă și
dispare în aproximativ 10 minute. Pe alocuri, suprafața Soarelui prezintă pete întunecate,
numite pete solare, care au fost foarte mult cercetate dupa inventarea lunetei și
a telescopului. Urmărindu-le zi de zi, observăm că ele nu ramân în același loc. Această
deplasare dovedește că Soarele se învârtește în jurul propriei sale axe. În timpul unei eclipse
totale, când discul orbitor al Soarelui dispare, uneori chiar total, în spatele Lunii pentru
câteva ore, remarcăm în jurul Soarelui o bordură subțire, de un roșu aprins, cromosfera, iar
dincolo de aceasta, un halo argintiu, mai mult sau mai puțin neregulat, coroana.
Cromosferă și coroana
Cromosfera și coroana sunt învelișurile exterioare ale Soarelui. Ele formează așa-
numita atmosferă solară. În mod obișnuit nu le vedem, pentru că sunt mult mai puțin
luminoase decât fotosfera. Cromosfera se ridică până la 5.000 km de suprafața Soarelui. Ea
este acoperită de mici jeturi dinamice de gaz foarte cald, spiculii (sau spicule). Temperatura
ei crește o dată cu altitudinea: în vârf, ea atinge 20.000 °C. Coroana, care îmbracă atmosfera,
se diluează treptat în spațiu și nu are o limită exterioară bine definită. Ea este foarte rarefiată,
dar extrem de caldă: temperatura sa depașește 1 milion de grade. Cu ajutorul instrumentelor
speciale, din timp in timp se observă că anumite regiuni ale cromosferei devin deodată foarte
strălucitoare: acestea sunt erupțiile solare. În urma acestora apar jeturi imense de gaz,
protuberanțele, care au aspectul unor filamente întunecate. În afară de acestea, un flux de
particule foarte rapide părăsește Soarele prin coroană în mod permanent. Acestea sunt
vânturile solare. Desigur, interiorul Soarelui nu poate fi văzut, dar studierea suprafeței și a
straturilor sale exterioare oferă astronomilor informații despre structura sa internă. Ea conține
toate elementele simple identificate și pe Pământ, dar 98% din masa sa este formată din
hidrogen și heliu (73% hidrogen și 25% heliu).
Nucleu
Spre centrul Soarelui este din ce în ce mai cald, iar materia este din ce în ce mai comprimată.
În centru temperatura ajunge la 15 milioane de grade, iar presiunea este de 100 milioane de
ori mai mare decat cea din centrul Pământului. În acest cuptor, atomii de hidrogen se
aglomerează câte patru și se transformă în atomi de heliu. În cadrul acestei reacții de fuziune
nucleară se degajă căldură și lumină, sursa strălucirii Soarelui. În fiecare secundă, 564 de
milioane de tone de hidrogen se transformă în aproape 560 de milioane de tone de heliu în
centrul Soarelui, iar diferența, mai mult de 4 milioane de tone pe secundă, se transformă în
energie radiativă (în jur de 383 yotawatt, adică 3,83 x 1026 Watt). Zona unde se produc aceste
reacții nucleare nu reprezintă decât un sfert din raza Soarelui, dar ea cuprinde jumătate din
masa acestuia. Lumina emisă în această zonă centrală a Soarelui nu ajunge la suprafața sa
decât după două milioane de ani. Petele solare au un aspect întunecat pentru că ele sunt mai
reci decât regiunile din jur. Ele sunt adeseori asociate în perechi, care se comportă ca polii
unui enorm magnet. Pot rămâne vizibile timp de mai multe săptămâni. Numărul petelor care
pot fi observate pe Soare variază după un ciclu de aproximativ 11 ani.
Activitatea soarelui
În timpul unei erupții solare o cantitate enormă de energie care se află în cromosferă și
coroană este eliberată dintr-o dată. Materia este proiectată în coroană și particule de atomi
accelerate până la viteze foarte mari sunt expulzate în spațiul interplanetar. Aceste fenomene
sunt însoțite de o emisie de raze X (Röntgen), de unde radio și, în cazul erupțiilor mai
puternice, de lumină vizibilă. Când ajung în apropierea Pământului și intră în atmosferă, în
special deasupra regiunii polului nord, particulele creează aurorele polare. De asemenea, ele
perturbă propagarea undelor radio în jurul globului. Uneori ele duc și la defectarea rețelelor
de distribuire a electricității.
Cu timpul, pe măsură ce instrumentele astronomice s-au perfecționat, oamenii au putut
observa mai amănunțit toate perturbațiile Soarelui: petele solare ale fotosferei; erupțiile
solare, protuberanțele și filamentele cromosferei; jeturile de gaze ale coroanei. Astăzi se știe
că aceste fenomene sunt în strânsă legătură unele cu altele. Frecvența și intensitatea lor
variază cu o perioadă de aprox. 11 ani. În timpul acestei perioade numărul petelor solare
înregistrează un minimum și un maximum. Următorul număr maxim este prevăzut în jurul
anului 2011. Activitatea solară a rămas suficient de învăluită în mister, dar se știe că aceasta
este legată de magnetism și de rotația Soarelui.
Când Soarele devine mai activ, suprafața sa se acoperă de pete și se observă mai
multe erupții solare decât până atunci. Acestea eliberează în spațiu, printre altele, și
mănunchiuri enorme de raze invizibile: raze X, raze ultraviolete, unde radio. Ele sunt însoțite
și de producerea unui flux intens de particule atomice, încărcate electric: vântul solar. Cele
care au mai multă energie ajung până la Pământ în câteva ore și se strâng în jurul planetei
noastre. Pătrunzând în atmosferă, ele produc raze mișcătoare frumos colorate, aurorele
polare. În emisfera nordică acestea sunt numite și aurore boreale, iar în emisfera sudică sunt
numite aurore australe. Ele au aspectul unor perdele mari, roșiatice sau verzui, care unduiesc
pe cer. Se pare că variațiile activității solare influențează clima de pe Pământ. Astfel, din
anul 1645 până în 1715, nu s-a observat nicio pată pe Soare, iar această perioadă a coincis cu
anii cei mai friguroși ai "micii ere glaciare", o perioadă în timpul căreia temperaturile au fost
anormal de scăzute în toată Europa. Prin contrast, începând de prin anul 1900, Soarele este
mai activ și temperatura medie a Pământului a crescut ușor. Au fost descoperite multe
legături asemănătoare între activitatea solară și perioadele de frig sau de caniculă de pe
Pământ, dar nu se cunoaște încă exact modul în care aceste variații ale activității solare
acționează asupra climatului.

28. Galaxia noastra calea lactee

Calea Lactee (din latină Via lactea, sau greacă Γαλαξίας (Galaxias), popular, în
română: Calea Laptelui, Calea sau Drumul Robilor), este galaxia gazdă a sistemului
nostru solar, a altor aproximativ 100-400 miliarde de stele cu planetele lor, precum și a peste
1.000 nebuloase. Toate obiectele din galaxie orbitează în jurul centrului de masă al galaxiei,
numit șicentru galactic.

Etimologia și povestea denumirii

Numele de „Calea Lactee” (Galaxías, în greacă) își află originea în mitologia greacă: Zeus,
dorind ca fiul său Heracle să devină nemuritor, la pus să sugă la sânul Herei, când aceasta
dormea. Hera, încercând să-l smulgă de la sân pe Heracle, a lăsat o împroșcătură de lapte să
se răspândească pe cer, formându-se astfel Calea Lactee. Există și o altă versiune:
La puțin timp după nașterea lui Heracle, Hermes a luat cu sine copilul și l-a așezat în patul
Herei, care dormea. Niciunul dintre fiii lui Zeus nu putea deveni nemuritor dacă nu a supt la
sânul zeiței.
Înfometat, copilașul se apropie de aceasta pentru a suge. Trezindu-se, Hera zărește copilul și
indignată, îl respinge; laptele divin se răspândește pe cer într-o dâră albicioasă, Calea
Lactee. Într-o altă versiune, Alcmene își abandonează copilul de teama răzbunării. Atena o
convinge pe această să-l alăpteze pe copilaș, dar Heracles suge prea lacom și Atena este
nevoită să-l înapoieze mamei sale.
Caracteristici
Calea Lactee este un gigant, având o masă de circa 750-1.000 miliarde ori mai mare decât
a Soareluiși un diametru de aproximativ 100.000 ani-lumină.
Galaxia noastră face parte dintr-un grup de galaxii numit Grupul Local, format din 3 mari
galaxii și un număr de alte 30 galaxii mai mici, în cadrul grupului ea fiind a doua ca mărime
după galaxia Andromeda (M31). Andromeda, situată la aproximativ 2,9 milioane ani-lumină,
este cea mai apropiată galaxie mare. Cu toate acestea, un număr de așa numite false galaxii
se găsesc mult mai aproape de noi, acestea jucând un rol de sateliți ai galaxiei noastre. Cea
mai apropiată dintre acestea se găsește la 80.000 ani-lumină de noi și la 50.000 ani-lumină de
centrul galactic.
Galaxia noastră are forma unei spirale uriașe; brațele acestei spirale conțin pe lângă altele și
materie interstelară, nebuloase și stelele tinere ce iau naștere permanent din această materie.
Pe de altă parte centrul galaxiei este format din stele bătrâne concentrate în grupuri cu formă
sferică. Galaxia noastră are aproximativ 200 astfel de grupuri, dintre care mai cunoscute nu
sunt decât 150. Aceste grupuri sunt concentrate în special în centrul galactic. După aparenta
lor distribuție pe cer, astronomul Harlow Shapley a ajuns la concluzia că centrul galaxiei se
găseste ceva mai departe de noi decât se credea până acum. Astfel, sistemul nostru solar este
situat la 20 ani-lumină deasupra planului ecuatorial de simetrie, și la 28.000 ani-lumină de
centrul galactic.
Centrul galaxiei se gășeste în direcția constelației Săgetătorului, la o distanță de soare de
25.000-28.000 ani-lumină.
Galaxia noastră are 4 componente principale: nucleul, discul cu spirale, haloul și roiurile
globulare. S-ar putea să existe și un halou exterior, coroana galactică. Discul se rotește, dar
nucleul central nu.[necesită  citare] Nucleul și roiurile globulare conțin multe stele bătrâne,
cunoscute ca stele de Populație II, care s-au format din materie cosmică originară. Brațele
spiralei, unde se nasc stele noi, conțin mai ales stele de vârstă medie și tinere, cunoscute ca
stele de Populație I. Acestea s-au format din materie stelară reciclată și sunt bogate în metale.
Vârsta celor mai vechi stele din Calea Lactee a fost estimată recent la aproximativ 13,6
miliarde de ani, adică doar puțin mai mică decât vârsta estimată a Universului (13,7 miliarde
de ani).
Deplasarea galaxiei
În clusterul numit Grupul Local, Andromeda și Calea Lactee, cele două galaxii dominante,
se atrag una spre cealaltă cu aproximativ 300.000 kilometri pe oră.  În același timp, Grupul
Local este atras spre centrul clusterului Virgo cu 1.6 milioane kilometri pe oră.  Împreună,
toate aceste entități cosmice gigantice sunt atrase spre „Marele Magnet” (o masă gigantică
situată la 250 milioane de ani lumină de noi) cu 22 milioane kilometri pe oră.
 29. Cometele
în jurul unui Soare. În mod normal este
vorba de Soarele Sistemului nostru Solar.
Simbolul astronomic pentru comete (☄)
constă dintr-un disc cu o coadă formată din
trei linii.

Multe comete trec prin zonele marginale

Cometele (latină: stella cometa, greacă:
komē, “steaua cu păr”) sunt corpuri cereşti
mici, de aparenţă nebuloasă, care se rotesc
ale Sistemului Solar. Uneori, unele din ele
ajung totuşi şi în apropierea Soarelui, unde
capetele lor luminoase şi cozile lor lungi şi
strălucitoare constitue o imagine
spectaculoasă. Majoritatea cometelor se
apropie de Soare doar pentru o scurtă
perioadă de timp.

Caracteristici Fizice
Majoritatea cometelor sunt formate din trei
părţi:
 un nucleu central, solid.
 o coamă rotundă sau cap care
înconjoară nucleul.
 o coadă lungă de gaze şi praf în
prelungirea
 capului.

Nucleul

Nucleul cometei Tempel 1 fotografiat de sonda spaţialǎ Deep Impact. Nucleul mǎsoarǎ
aproximativ 5-7 km în diametru.

Partea solida a cometele este formată dintr-un nucleu mic, întunecat, construit din compuşi
organici şi gaz îngheţat (având o temperatură de -270°C). Printre compuşii organici se pot
numărămonoxid de carbon, metanol, etanol, cianura de hidrogen şietan.

Diametrul nucleului la intrarea cometei in sistemul solar poate fi de la 100m până la 40km,

avand o masă de ordinul 10^-9 mase terestre.

Atunci când cometa se află la distanţă mare faţă de Soare, nucleul are temperaturi foarte
scăzute, gazale
păstrânduse în stare solidă în interiorul nucleului. În aceste cazuri, cometele mai sunt numite
şi "bulgări de zăpadă murdară", deoarece mai bine de jumatate din compoziţia lor este
gheaţă.

În apropierea Soarelui, întreaga materie gazoassă este volatilizată, dar o parte din nucleu,
protejat de un strat de pulbere rău conducător, rămâne solid.

Nucleele cometelor se numără printre cele mai întunecate obiecte cunoscute din sistemul
solar. Sonda Giotto a constatat că nucleulcometei Halley reflecta 4% din lumina care cade
pe el, pe când asfaltul reflecta 7%.

În jurul nucleului se formează un nor

imens de gaz, numit coama. Coama se
măreşte pe măsură ce cometa sa apropie de
Soare. Căldura Soarelui forţează nucleul de
gheaţă să se topească; astfel apar jeturi de
gaz si praf, lungi de zeci de mii de
kilometri.
Coama
Coama împreună cu nucleul constituie
Coama cometei Holmes capul cometei.

Coada

Coada cometei NEAT (Q4).Este vizibilă atât coada albastră ionizatǎ a cometei, cât şi coada
de praf (roşie) mai scurtă.

Cozile cometelor pot fi formate din gaz şi din praf, reprezentând alungirea coamei cometei în
direcţia opusă Soarelui datorată presiunii luminii şi vântului solar (format din particule
încărcate electric).

Coada poate fi dreaptă sau curbă, unică sau multiplă.

De multe ori cometele prezintă două cozi: una alcătuită din praf, iar alta formată din gaze.
Coada formată din praf devine vizibilă deoarece reflectă lumina solară, pe când coada
gazoasă este vizibilă datorită gazul ionizat din care este alcătuită. Particulele de praf dau
aureolei o culoare alb-gălbuie, iar gazele ionizate conferă cozii o nuanţă albăstruie sau verde.

Coada unei comete poate atinge dimensiuni impersionante, uneori mai mult de o Unitate
Astronomică. Lungimea cozii este direct proporţională cu distanţa dintre cometă şi Soare
(cu cât cometa este mai aproape de Soare cu atât coada sa devine mai lunga).

Tipuri de comete

Orbitele cometelor: 1P/Halley(elipsa portocalie), 9P/Tempel 1(elipsa

verde), 17P/Holmes (elipsa portocalie) şi 103P/Hartley 2(elipsa roşie). Sunt afişate şi orbita
lui Jupiter(cerc albastru), orbita sondei spaţiale Deep Impact(elipsa punctată galbenă) şi
orbita navei spaţiale în timp ce îndeplineşte misiunea Epoxi(cerc alb).

Orbita unei comete.

După modul în care se rotesc în jurul Soarelui avem mai multe tipuri de comete:

 Comete scurt periodice - sunt comete ce au orbite mai mult sau mai puţin eliptice,
asemănătoare cu a planetelor sau a asteroizilor. Aceste comete îşi au originea
în centura lui Kuiper şi au perioade orbitale mai mici de 200 de ani. Sunt formate din
resturile de materie dintre orbitele
 planetelor Neptun şi Pluto. Cometele scurt periodice sunt împărţite la rândul lor
în familia lui Jupiter (comete cu perioade orbitale mai mici de 20 de ani) şi
în familia Halley(cu perioade orbitale între 20 şi 200 de ani).
 Comete lung periodice - au orbite excentrice, care le poartă mult dincolo de orbita
planetei Pluto. Perioadele orbitale sunt cuprinse între 200 de ani şi mii sau chiar
milioane de ani.
 Comete neperiodice - vin din norul lui Oort, trec pe langa Soare şi nu se mai întorc
vreodata. Atunci când se află în interiorul Sistemului Solar se comportă similar cu
cometele lung periodice, cu diferenţa că au traiectorii parabolice sau uşor-hiperbolice.

Soarta cometelor
Evoluţia obişnuită a unei comete presupune pierderea treptată a gazelor, în final rămânând
numai nucleul de rocă: cometa se transformă in asteroid.

După 100-200 de treceri la periheliu cometa pierde gazale şi elementele uşoare volatile,
devenind o cometă bătrână. Nucleul cometelor se poate fragmenta, în special când acestea
trec în apropierea Soarelui sau a unei planete. Astfel, din nucleu se pot desprinde fragmente
foarte mici de material (meteoroizi).

Când dezintegrarea survine brusc, cometa, devenită asteroid, se prabuşeşte pe o planetă sau
pe Soare. De asemenea este posibil ca o cometă să fie aruncată în afara sistemului solar
datorită interanţiunii cu un alt corp ceresc, de pildă cu o planetă (în special cu Jupiter).

Numele cometelor

Numele date cometelor au urmat mai multe convenţii diferite în ultimele două secole. Înainte
ca orice convenţie sistematică de denumire să fi fost adoptată, cometele erau denumite într-o
varietate de moduri.

Înainte de începutul secolului al XX-lea, referinţa la cele mai multe dintre comete s-a făcut
pur şi simplu menţionând anul în care acestea au apărut, uneori cu adjective suplimentare
pentru cometele deosebit de strălucitoare.

După ce astronomul Edmund Halley a prezis, pe baza legilor mişcării formulate de Newton,

că acea cometă identificată în anii 1531, 1607 şi 1682 va reveni în 1758, a devenit cunoscută
sub numele de cometa Cometa Halley. În mod similar, Cometa Enckeşi Cometa Biela au
fost numite după astronomii care le-au calculat orbitele.

Mai târziu, cometele periodice au fost denumite după descoperitorii lor, pe când cometele
care au apărut o singură dată au continuat să fie menţionate după anii de apariţie a
acestora.Există o regula de a se da maxim trei nume unei comete, în cazul în care există mai
mulţi descoperitori ai acesteia.

Creşterea numărului de comete descoperite a dus în 1994 la aprobarea de către Uniunea

Astronomică Internaţională a unui nou sistem de denumire. Cometele sunt acum
desemnate de anul descoperirii lor, o literă ce indică luna în care s-a descoperit şi o cifră ce
se dă în cazul în care s-au descoperit mai multe comete în acea lună. Se adaugă şi un prefix,
pentru a indica natura cometei:

 "P"/ indică o cometă periodică

 "C"/ indică o cometă care nu este periodică
 "X"/ indică faptul că orbita cometei nu este cunoscută cu precizie
 "D"/ indică o cometă care s-a fragmentat sau s-a pierdut
 "A"/ în cazul în care cometa a fost confundată cu un asteroid.
Dupa ce se observă o a doua trecere la periheliu, cometa primeşte o cifră iniţială.
Două comete poartă un nume românesc, şi anume cometele 1943C Daimaca şi cometa 1943
W1 Van Gent-Peltier-Daimaca. Descoperitorul lor a fost un profesor de matematică
din Târgu Jiu:Victor Daimaca (1892-1969).

În cultura populară

Cometa Halley reprezentată pe Tapiseria de la Bayeux. Regele Harold I află de Cometa

Halley înainte de Bătălia de la Hastings, în 1066.

Cometele au fost văzute, superstiţios, mult timp ca aducătoare de calamităţi sau evenimente
importante. Girolamo Cardano afirma că atunci când o cometă cade în apropiere
de Saturn ar anunţa ciumă, secetă şi trădări; când ar cadea pe lângă Jupiter ar prevesti
revoluţii; aproape de Marte ar semnifica războaie; aproape deSoare, calamităţi pe tot globul;
aproape de lună, inundaţii; aproape de Venus, moartea nobililor; aproape de Mercur, un
număr mare de nenorociri.

Apariţia cometei a ridicat şi frica că ar putea una să lovească Pământul. Coliziunea cu un

nucleu ar putea avea efecte catastrofice în lumea întreagă, dar probabilitatea acestui
eveniment să se întâmple este foarte mică.

În science fiction, impactul cometei a fost descris ca o ameninţare depăşită prin tehnologie şi
eroismul (Deep Impact, 1998), sau ca un declanşator a apocalipsei(Hammer lui Lucifer,
1979) sau de valurile de zombi (Night of the Comet, 1984).

Observarea cometelor

În cazul cometelor observaţiile vizuale sunt mai puţin importante, în timp ce observarea pe
cale fotografică dă uneori rezultate spectaculoase.

Pentru observarea cometelor sunt necesare instrumente cât mai luminoase şi cu putere mică
de mărire: un bun binoclu de câmp (7x50) fiind mai bun decât o lunetă de 45 de mm care ar
mării de 30 de ori, deoarece binoclul are o luminozitate cu mult superioară.

Căutarea cometelor nu este complicată, dar necesită multă perseverenţă şi mai ales un cer
curat. Ele pot fi găsite mai ales în zona vestică a cerului la 2-3 ore după apusul Soarelui şi în
zona estică cu 2-3 ore înainte de răsăritul acestuia.

30. Asteroizi
sunt corpuri cereşti mai mici
decât planetele, dar mai mari
decât meteoriţii(care pot avea diametrul de
până la circa 10 metri), şi nu suntcomete.
Deosebirea dintre asteroizi şi comete se
face în momentul în care este descoperit
Asteroizii,
corpul repectiv, după aspectul său vizual:
numiţi şi planete minore sau planetoizi,
cometele trebuie să aibă o "coamă" perceptibilă (o "atmosferă" densă), în timp
ce asteroizii nu au aşa ceva.
Asteroizii variază foarte mult ca mărime, de la câteva sute de kilometri în diametru
pâna la roci de numai câteva zeci de metri. Câţiva dintre cei mai mari au formă sferică şi se
aseamănă cu planete în miniatură. Totuşi, în vasta lor majoritate asteroizii sunt mult mai mici
şi au o formă neregulată. Compoziţia fizică a asteroizilor este diversă, şi în multe cazuri e
prea puţin inţeleasă. Astfel, unii asteroizi sunt corpuri solide de rocă cu un conţinut metalic
mai mic sau mai mare, în timp ce alţii constau într-un conglomerat de roci, format datorită
forţei gravitaţiei. AsteroidulVesta este chiar vizibil cu ochiul liber, dar numai din locuri
neluminate, în anumite nopţi cu cer foarte senin.

Numită prima planetă pitică, Ceres a fost descoperită în anul 1801 de către Giuseppe

Piazzi, iniţial fiind considerată o nouă planetă. A urmat apoi descoperirea altor corpuri
cereşti similare care, cu echipamentul astronomic de pe vremea aceea, apăreau pe cer doar ca
nişte puncte luminoase, asemănător stelelor, cu un disc planetar foarte mic sau chiar
inexistent (totuşi, s-au putut deosebi de stele datorită mişcării lor). Acest lucru l-a făcut pe
astronomul Sir William Herschel să propună termenul de "asteroid", din
limbagreacă αστεροειδής, asteroeidēs, bazat pe cuvântul din greaca antică αστήρ, astēr =
stea.

Marea majoritate a asteroizilor cunoscuţi se găseşte în principala centură de asteroizi,

între orbitele planetelor Marte şiJupiter, unde s-a estimat existenţa a peste 750.000 asteroizi
mai mari de 1 km, precum şi a milioane de asteroizi mai mici. Unii auluni ce orbitează in
jurul lor, sau se găsesc in perechi co-orbitare cunoscute şi ca sisteme binare. Recent s-a
descoperit că planetele pitice întâlnesc orbitele planetelor, de la Mercur la Neptun - cu sute
de obiecte transneptuniane (Trans Neptunian Objects, TNOs).

Terminologie

Termenul de "asteroid" se foloseşte pentru a caracteriza un grup de corpuri cereşti mici

ce orbitează în jurul Soarelui. Este termenul cel mai cunoscut pentru planetele minore,
preferat deUniunea Astronomică Internatională (UAI). Alteori se preferă termenul de
"planetoid" (lb. greacă pentru "planet-like" - asemănător planetelor).

După cum ne-am obişnuit, corpurile mici ce orbitează în jurul Soarelui au fost clasificate ca
asteroizi, comete sau meteoriţi, orice corp mai mic decât circa 10 metri lungime numindu-
se meteorit. Principala deosebire dintre un asteroid şi o cometă este coama acesteia, formată
din particule de gheaţă din cauza radiaţiei solare. Câteva corpuri au ajuns să fie numite de
două ori, din cauza că iniţial au fost clasificate drept planete pitice, dar mai târziu
descoperindu-se activităţi cometare. Unele comete, eventual chiar toate, ramân într-un final
fără "coamă" şi apar pe cerul nocturn ca puncte luminoase asemănătoare asteroizilor. O
deosebire descoperită ulterior este că orbitele cometelor sunt mai excentrice decât cele ale
asteroizilor (unele corpuri clasificate ca asteroizi au de asemeni orbite remarcabil de
excentrice).

În ultimii ani, descoperirea obiectelor transneptuniene a complicat situaţia. Aceste

obiecte populează limitele exterioare a Sistemului Solar, unde gheaţa rămâne solidă şi
corpurile asemănătoare cometelor nu prezintă prea multă activitate cometară. Cele mai
ascunse dintre acestea sunt obiectele centurii Kuiper (KBOs), numite parţial "obiecte",
pentru a evita numirile de asteroizi sau comete. Compoziţia KBOs se crede a fi asemănătoare
cometelor, deşi unele pot fi înrudite cu asteroizii. În plus, nu au acea orbită excentrică
asociată de obicei cu cometele, şi sunt mult mai mari decât obişnuitele nuclee ale cometelor.

O altă observaţie recentă, bazată pe analiza prafului cometar colectat de

sonda Stardust, arată faptul că diferenţele dintre comete şi asteroizi sunt tot mai neclare.

La sfârşitul lunii august 2006, Uniunea Astronomică Internaţionala (UAI) a introdus

termenul "small solar system bodies" (SSSB) = corpuri mici ale sistemului solar, pentru a
putea include majoritatea obiectelor clasificate anterior ca planete minore şi comete. În
acelaşi timp a fost introdusă clasa planetelor pitice, pentru planetele minore mai mari - acelea
care au masa suficientă pentru a-şi crea formă sferică sub propria gravitaţie. Potrivit UAI,
termenul de "planetă minoră" se mai poate folosi, dar se va prefera "small solar system
body" (SSSB). Momentan doar Ceres, cel mai mare obiect din centura de asteroizi, de
aproximativ 950 km lungime, este clasat în categoria planetelor pitice, deşi există câţiva
asteroizi cu o formă aproape sferică (Vesta, Pallas şi Hygiea) care în viitor ar putea fi
reclasificaţi drept planete pitice.

Distribuţia în Sistemul Solar

Centura de asteroizi (cei cu alb) şi Asteroizii Troieni (cei cu verde)

Sute de mii de asteroizi au fost descoperiţi în Sistemul Solar, cu o rată de descoperire curentă
în jur de 5,000 per lună. Din peste 400.000 planete minore înregistrate, 187,745 au orbite
bine cunoscute îndeajuns să le definească cu numere oficiale. Dintre acestea, 14.525 au
nume oficiale. Planeta minoră cu numărul cel mai mic e (găsesc un număr total de asteroizi
de peste 1 km în diametru din sistemul nostru solar, a fi între 1,1 şi 1,9 milioane. Ceres, cu
diametrul de 975 x 909 km, era cândva considerat cel mai mare asteroid din cercul
sistemului solar, dar mai târziu a fost recunoscut ca planetă pitică. Acum diferenţele se
discută pentru Pallas şi Vesta: amândouă au diametre de aproximativ 500 km. În mod
normal, Vesta este singurul asteroid din centura de asteroizi care, ocazional, este vizibil cu
ochiul liber. În orice caz, cu ocazii foarte rare, un asteroid din apropierea pământului va avea
o scurtă vizibilitate fară ajutor tehnologic: 99942 Apophis.

De la stânga spre dreapta: 4 Vesta, 1 Ceres, Luna

Masa totală a tuturor corpurilor din Principala Centură de asterioizi, dintre orbitele planetelor
Marte şi Jupiter, este estimată a fi în jur de 3.0-3.6 x 1021 kg, sau în jur de 4% din masa
Lunii. Din aceasta, Ceres are o masa de 0.95x1021 kg, 32% din total. Adăugând în continuare
trei dintre cei mai masivi asteroizi, Vesta (9%), Pallas (7%), şi Hygiea (3%), se ajunge până
la 51%, în timp ce următorii trei, Davida (1,2%), Interamnia (1.0%) şi Juno (0.9%), adaugă
numai 3% din masa totală. Apoi numărul asteroizilor creşte rapid, cu cât masa lor scade.

Diverse varietăţi de asteroizi au fost descoperite în afara centurii de aseroizi. Asteroizii

din apropierea pamântului au orbitele în vecinatatea orbitei Pământului. Asteroizii troieni
sunt blocaţi gravitaţional prin sincronizarea cu o planetă, luându-i urma orbitei. Majoritatea
Troienilor se asociază cu Jupiter, dar au fost descoperiţi câţiva, care orbitează cu Marte sau
Neptun.

[modifică] Observarea cu ochiul liber a asteroizilor

Deşi s-a reuşit identificarea a zeci de mii de asteroizi, ei rămân aproape imposibil de
remarcat cu ochiul liber, fiind prea prea puţin luminoşi. Asteroidul 4 Vesta este o excepţie,
el fiind singurul observabil fără aparate optice (dar numai din când în când), deşi
luminozitatea sa nu este prea mare.

Un asteroid arată pe cerul nocturn la fel ca şi o stea mai puţin strălucitoare. Cel mai
bun mijloc de a găsi asteroizi cubinoclul sau cu telescopul este observarea cerului înstelat
mai multe nopţi la rând şi detectarea punctelor luminoase care se deplasează în raport cu
fundalul fix. Unele cataloage repertoriază poziţia asteroizilor; în aceste cazuri ei sunt mai
uşor de localizat.

Descoperirea primilor asteroizi

Astronomii au neglijat mult timp studiul asteroizilor. Omenirea îi cunoaşte de mai bine de
200 de ani, dar ei erau consideraţi drept produse neimportante din sistemul solar. Astăzi se
ştie că asteroizii sunt o cheie importantă pentru înţelegerea formării sistemului solar, şi de
aceea astronomii se interesează mult pentru ei.

Primul asteroid a fost descoperit din pură întâmplare de cătreGiuseppe Piazzi, director, la
epoca respectivă, al Observatorului astronomic din Palermo, în Sicilia. În ajunul acelui an
nou 1801, acesta observa constelaţia Taurului, când detectă un obiect neidentificat
deplasându-se foarte lent pe fondul cerului. Îi urmări deplasarea timp de câteva nopţi.
Colegul sau Carl Friedrich Gaussutilizã aceste observaţii pentru a determina distanţa
exactă a lor pâna la Pământ. Calculele sale au poziţionat noul astru între
planetele Marte şi Jupiter. Piazzi le numi Ceres, după numele zeităţii greceşti care face să
iasă seva din pământ şi să crească primele fire ale primăverii.
Asteroizi cunoscuţi

Nume Recunoaştere
Ceres,Pallas,Vesta,Hygiea Cunoscuţi ca "Cei 4 mari"
Cel mai mare cunoscut - 940 km - şi primul descoperit (1801)
Ceres de astronomul italian Giuseppe Piazzi. De fapt Ceres nu e un
asteroid; recent el a fost reclasificat drept planetă pitică.
Spock Botezat după personajul din Star Trek
Ida Are propriul său satelit Dactyl
323 Brucia Primul fotografiat (1819)
Gaspra Primul fotografiat de o sondă (1991, Galileo)

Alţi asteroizi cunoscuţi

Nume Data descoperirii

Amor 12 martie 1932
Abanderada 15 iunie 1950
Aarhus 25 august 1933
Adorea 8 iunie 1887
Adelheid 17 aprilie 1888
Alice 25 aprilie 1890
Ludovica 25 aprilie 1890
Aaronson 8 ianuarie 1984
Abell 7 noiembrie 1978
Alma 24 martie 1894
Eurinoma 14 septembrie 1863
Asbolo 5 aprilie 1995
AAVSO 24 octombrie 1995
Verish 12 septembrie 2002
Apophis 19 iunie 2004
Aegina 4 noiembrie 1866
Traiectorie de ciocnire

Deşi majoritatea asteroizilor nu sunt un pericol pentruPământ, circa 2 000 de asteroizi

mari (de 1 km sau mai mult) se apropie sau intersectează orbita terestră. Sunt numiţi
oficial NEA: Near-Earth Asteroids (asteroizi aproape de Pământ).

AL30: Conform unui comunicat recent al NASA, la 10 ianuarie 2010 a fost descoperit micul
asteroid "2010 AL30", cu numai 3 zile înainte ca acesta să treacă pe lângă Pământ la o
distanţă deosebit de mică, de numai 130.000 km (= aproximativ 11 diametre ale Pământului,
sau 1/3 din distanţa Pământ-Lună). NASA a afirmat că e exclus să fie vorba despre un obiect
creat de om, cum ar fi de ex. un rest de rachetă sau satelit artificial. Diametrul lui AL30 este
conform măsurătorilor de 10...15 m, iar viteza sa de circa 36.000 km/h. AL30 înconjoară
Soarele în timp de circa 1 an pământean. Se mai apreciază că în total există cam 2 miliane de
asteroizi de acest ordin de mărime, iar astfel de întâlniri spaţiale ar trebui să aibă loc chiar
săptămânal. Pericolul pentru omenire pe care îl reprezintă asteroizii mai mici de 25 m este
foarte mic: în cazul unei intersecţii cu traiectoria Pământului aceştia ard complet sau aproape
complet încă înainte de impact, prin frecarea cu aerul din atmosfera noastră.

31. Legile lui Kepler

Johannes Kepler (1571 – 1630) a fost un
matematician, astronom și naturalist
german, care a formulat și confirmat legile
mișcării planetelor, cunoscute astăzi ca
fiind Legile lui Kepler. În matematică este
considerat precursor al calculului integral.

Prima lege: Planetele se învârt în jurul Soarelui pe o curbă numită elipsă, cu Soarele în unul
din focare.
 Elipsa

Elipsa este curba plană definită ca locul geometric al punctelor pentru care suma distanțelor
la două puncte fixe (numite focarele elipsei) este constantă. La vremea respectivă, 1609,
afirmaţia era foarte surprinzătoare şi contravenea cu concepţia generală că planetele se învârt
pe traiectorii circulare sau pe traiectorii ce pot fi obţinute din suprapunerea mai multor
traiectorii circulare.

Planetele se invart in jurul soarelui pe o traiectorie in forma de elipsa

A doua lege: Planetele nu se învârt în jurul Soarelui cu o viteză constantă, ci se mişcă mai
repede dacă sunt mai aproape de Soare şi mai lent dacă sunt mai departe.

Legea se mai numeşte şi legea ariilor egale pentru că, după observaţiile lui Kepler, linia
dreaptă care uneşte planeta cu Soarele mătură arii egale în perioade de timp egale.

Arii egale inseamna perioade de timp egale

A treia lege, numită şi legea armoniei stabileşte legătura dintre distanţele a două planete faţă
de Soare şi perioada de timp în care planetele realizează un parcurs complet (o revoluţie).

Legea susţine că dacă o planetă A este de 4 ori mai departe faţă de Soare decât o altă planetă
B, atunci planeta respectivă A are o orbită de patru ori mai mare iar timpul în care B
realizează o rotaţie completă în jurul Soarelui (revoluţie) este de două ori mai mic.

Semi-axa mare a unei elipse

Legea sună cam aşa: Pătratul perioadei de revoluție a planetei, u, este proporțional cu cubul
semiaxei mari a orbitei,a. Formula matematică: u2 ∞ a3.

Raportul proporţiilor: U12 / U22 = A13 / A23.

Pe baza legilor lui Kepler Newton a putut mai departe să formuleze şi să demonstreze legea
gravitaţiei.