MĂSURAREA MĂRIMILOR ELECTRICE

I. NOŢIUNI FUNDAMENTALE ALE MĂSURĂRII

1.1 Introducere

În decursul anilor, dezvoltarea tehnologiilor create de om este strâns legată de cea a

mijloacelor de măsurat. Toate activităţile desfăşurate, care folosesc mijloace tehnice şi care au impuşi
nişte parametri de precizie presupun cel puţin o operaţie de măsurare, prin care să se certifice
realizarea preciziei cerute.
Operaţia de măsurarea a devenit o componenta indispensabilă în toate etapele de atestare a
calităţii unui produs, din faza de concepţie până la controlul final.
Metrologia este domeniul de cunoştinţe referitoare la măsurări, cuprinzând toate aspectele,
atât teoretice, cât şi practice, ale măsurărilor, indiferent de nivelul lor de precizie, mărimea măsurată,
modalitatea şi scopul efectuării, domeniul ştiinţei sau tehnicii în care intervin. Obiectul metrologiei
constă în determinarea valorică a mărimilor fizice.
Metrologia este o ramură recentă a ştiinţelor fizice, ea începând să se structureze ca atare de
cca. 100 de ani. Helmholtz (1887) şi Hölder (1901) au dezvoltat pentru întâia oară, sub forma
axiomatică, măsurarea mărimilor extensive.

1.2 Mărimi fizice

Mărimea reprezintă o proprietate a obiectelor, fenomenelor sau sistemelor care poate fi pusă
în evidenţă calitativ şi măsurată cantitativ. În metrologie se operează cu mărimi fizice, prin care sunt
descrise anumite proprietăţi fizice ale obiectelor, fenomenelor sau sistemelor.
Din punct de vedere calitativ, există mărimi care se referă la proprietăţi diferite, de exemplu
lungimea, masa, energia, rezistenţa electrică etc.
Din punct de vedere al cantităţii, putem vorbi de mărimi determinate, prin aceasta înţelegând
atributul esenţial al mărimilor de a se putea modifica sub raportul cantităţii şi de a putea fi cunoscute
sub acest aspect prin procesul de măsurare.

1.2.1. Tipuri de mărimi fizice măsurabile

După ordinea introducerii intr-o teorie, deosebim:

- mărimi primitive - acele mărimi care neputând fi definite în cadrul unei ramuri a fizicii cu
ajutorul altora, trebuie introduse direct în studiu. Aceasta introducere se poate face fie prin
reprezentarea concreta a unităţii lor de măsura şi prin indicarea explicită a procedeului de măsura, fie
prin legarea lor de mărimi ale ramurilor fizicii constituite în prealabil;
- mărimi derivate - mărimi definite într-o ramură a fizicii prin expresii analitice în care
intervin şi alte mărimi, presupuse cunoscute.
După sistemele de unităţi de măsura:
- mărimi fundamentale - mărimi ale căror unităţi de măsură au fost alese ca fundamentale
(independente unele de altele) în cadrul unui sistem de unităţi de măsura;
- mărimi secundare - mărimi ale căror unităţi de măsură rezultă în mod univoc prin
alegerea unităţilor de măsură fundamentale.

1.3. Măsurarea

Ţinând cont de faptul că obiectul metrologiei îl constituie determinarea cantitativă a mărimilor

fizice, noţiunea de măsurare se poate defini astfel:
1. măsurarea este operaţia experimentală prin care se determină, cu ajutorul unor
mijloace de măsurat, valoarea numerică a unei mărimi în raport cu o unitate de măsura dată;
2. măsurarea este operaţia prin care se stabileşte pe cale experimentală raportul numeric

3
 NOŢIUNI FUNDAMENTALE ALE MĂSURĂRII
între mărimea de măsurat şi o valoare oarecare a acesteia luată ca unitate de măsură;
3. măsurarea este un proces de cunoaştere prin care se compară mărimea dată cu o
valoare a ei adoptată ca unitate de măsură, prin intermediul unei experienţe fizice.
Prin procesul de măsurare se stabileşte o aplicaţie de la o specie de mărimi X la mulţimea
numerelor reale R, mai rar R2, adică între mulţimea stărilor care pot caracteriza proprietatea
respectivă (mărimea respectivă) şi mulţimea numerelor reale. Altfel spus, a măsura înseamnă a pune
în corespondenţă mulţimea stărilor cu mulţimea numerelor reale (sau cu o submulţime a acesteia).
Procesul de măsurare are loc dacă sunt îndeplinite următoarele două condiţii :
- mulţimea stărilor să fie ordonată, adică între toate perechile de elemente care se pot forma
să se poată stabili relaţii de ordine: mai mare (>) sau mai mic (<), încât elementele mulţimii pot fi
aranjate intr-o succesiune unica;
- între mulţimea stărilor şi mulţimea numerelor reale să se poată stabili efectiv o
corespondenţă biunivocă, astfel încât fiecărui element din mulţimea stărilor să-i corespundă un număr
real şi numai unul. Această corespondenţă, care se stabileşte convenţional, poartă denumirea de
scară sau scară de referinţă şi ea presupune alegerea unităţii de măsură.

1.3.1. Valoare numerică

Valoare numerică a unei mărimi se defineşte ca fiind un element din mulţimea numerelor
reale care corespunde unei stări din mulţimea stărilor unei mărimi. Valoarea numerică este un număr,
pozitiv sau negativ, care depinde de scara de referinţă adoptată.
Unitate de măsură reprezintă elementul din mulţimea stărilor mărimii care corespunde valorii
numerice 1
Raportul N dintre o mărime M existând independent de noi şi o unitate u aleasă pentru acea
mărime, stabilită experimental în procesul de măsurare, reprezintă rezultatul măsurării:

M
N= (1.1)
u

O mărimea fizică este exprimată prin produsul dintre unitatea de măsură adoptată u şi
valoarea numerică obţinută prin măsurare N:

M = N ⋅u (1.2)

Forma de exprimare a mărimii sub formă de valoare numerică şi unitate de măsură se

numeşte valoare a mărimii respective Trebuie subliniat că valoarea unei mărimi include întotdeauna
şi unitatea de măsură, care trebuie să însoţească obligatoriu valoarea numerică.
Rezultatul măsurării N este un număr adimensional, a cărui valoare variază invers proporţional
cu unitatea de măsură aleasă. Relaţia care ilustrează proprietatea ca valoarea mărimii să rămână
aceeaşi odată cu schimbarea unităţii de măsură mai e cunoscută ca „ecuaţia fundamentală a
măsurării".

1.3.2. Dimensiunea mărimilor fizice

Dimensiunea unei mărimi fizice constă în exprimarea acelei mărimi ca un produs al puterilor
mărimilor fundamentale ale sistemului, având coeficient numeric egal cu 1.
Daca, de ex., L este dimensiunea pentru lungime, M pentru masă şi T pentru timp, pentru
viteză, definită ca raport între lungime şi timp, va rezulta dimensiunea:
dim v = L ⋅ T −1 (1.3)

Exponenţii care figurează în expresia unei mărimi se numesc exponenţi dimensionali.

Mărimile fizice în a căror expresie dimensională toţi exponenţii dimensionali sunt nuli se numesc
mărimi adimensionale (fără dimensiune).

4
 MĂSURAREA MĂRIMILOR ELECTRICE
Aceste mărimi nu sunt exprimate prin numere abstracte (numere pure), ci ele reprezintă
mărimi fizice, cu proprietăţi bine determinate, având dimensiunea 1. Mărimile adimensionale pot fi
relative sau logaritmice.
Cunoaşterea dimensiunilor mărimilor fizice serveşte, între altele, şi verificării omogenităţii
dimensionale a ecuaţiilor fizicii, în care egalitatea trebuie să fie satisfăcută şi dimensional.

1.4. Sistemul legal de unităţi de măsură

Prin sistem de unităţi de măsură se înţelege ansamblul unităţilor de măsura definite pentru
un sistem dat de mărimi fizice.
În decursul dezvoltării istorice a fizicii si tehnicii au existat, şi mai există şi azi, mai multe
sisteme de unităţi de măsură. Un astfel de sistem conţine unităţi:
- fundamentale;
- derivate;
- suplimentare.
Sistemele se deosebesc între ele prin :
- alegerea convenţională a unităţilor fundamentale;
- definirea unităţilor derivate.
Aceste criterii dau valoarea şi poziţia factorilor numerici în formulele fizice ale sistemului de
mărimi fizice.
Un sistem de unităţi de măsură trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie general, adică aplicabil tuturor capitolelor fizicii;
- să fie coerent, adică să nu introducă coeficienţi numerici suplimentari în ecuaţiile fizicii;
- să fie practic, cu alte cuvinte unităţile din sistem să aibă, pe cât posibil, ordine de mărime
comparabile cu valorile din activitatea uzuală.
Sistemul care îndeplineşte în măsura cea mai mare aceste condiţii este Sistemul Internaţional
de Unităţi - SI - adoptat pe plan mondial de a XI - a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi din
1960. În România el a fost adoptat ca unic sistem de măsuri legal şi obligatoriu în 1961.
Unităţi fundamentale ale SI:
- metrul (pentru lungime) - m - este lungimea egală cu 1.650.763,73 lungimi de undă în vid
ale radiaţiei care corespunde tranziţiei între nivelele 2p10 şi 2d5 ale atomului de kripton 86;
- kilogramul (pentru masă) - kg - este masa "kilogramului prototip internaţional", adoptat ca
unitate de măsură a masei de Conferinţa Generală de Măsuri şi Greutăţi din 1889;
- secunda (pentru timp) - s - este durata a 9.192.631.770 perioade ale radiaţiei
corespunzătoare tranziţiei între cele doua nivele hiperfine ale stării fundamentale a atomului de cesiu
113;
- amperul (pentru intensitatea curentului electric) - A - este intensitatea unui curent electric
constant, care menţinut în două conductoare paralele, rectilinii, de lungime infinita şi secţiune
neglijabilă, aşezate în vid, la o distanţă de 1 m unul de celălalt, ar produce între acestea, pe o lungime
de 1 metru, o forţă egală cu 2•10-7 newtoni;
- kelvinul (pentru temperatura termodinamică) - K - este fracţiunea 1/273,16 din
temperatura termodinamică a punctului triplu al apei;
- mol (pentru cantitatea de substanţă) - mol - este cantitatea de substanţă a unui sistem
care conţine atâtea entităţi elementare, câţi atomi există în 0,012 kilograme de carbon 12;
- candela (pentru intensitatea luminoasă) - cd - este intensitatea luminoasă, într-o direcţie
dată, a unei surse care emite o radiaţie monocromatică cu frecvenţa de 540•1012 hertzi şi a cărei
intensitate energetică în această direcţie este de 1/683 wati/sterradian.
Unităţi derivate ale SI, care se pot obţine:
- folosind unităţi fundamentale: (arie –m2, viteza - m/s , câmp magnetic - A/m etc.);
- cu denumiri speciale: sunt admise în prezent 19 unităţi derivate cu denumiri speciale:
hertz(Hz), newton (N), pascal (P), joule (J), watt (W), coulomb (C), volt (V), farad (F), ohm (Ω),
siemens (S), weber (Wb), tesla (T), henry (H), grad Celsius (0C), lumen (lm), lux (lx), bequerel (Bq),

5
 NOŢIUNI FUNDAMENTALE ALE MĂSURĂRII
gray (Gy);
- derivate folosind denumiri care se exprimă folosind denumiri speciale (momentul unei forte
- N•m, câmp electric - V/m, etc.).
Se observă că multe unităţi derivate se pot exprima în câteva moduri echivalente, folosind
denumirile unităţilor fundamentale şi denumirile speciale ale unităţilor derivate.

Unităţi SI suplimentare:
- radianul (pentru unghiul plan) - rad - este unghiul plan cu vârful în centrul unui cerc care
delimitează pe circumferinţa cercului un arc a cărui lungime este egala cu raza cercului;
- steradianul (pentru unghiul solid) - sr - este unghiul solid cu vârful în centrul unei sfere,
care delimitează pe suprafaţa sferei o arie egala cu aria unui pătrat a cărui latura este egala cu raza
sferei.
Denumirile submultiplilor şi multiplilor în cadrul SI se formează cu prefixele:

deci - d – 10-1 deca - da - 101

centi - c – 10-2 hecto - h - 102
mili - m – 10-3 kilo - k - 103
micro - µ - 10-6 mega - M - 106
nano - n – 10-9 giga - G - 109
pico – p – 10-12 tera - T - 101
femto - f – 10-15 peta - P - 1015
atto – a - 10-18 exa – E - 1018

Multiplii şi submultiplii zecimali ai unităţilor SI reprezentaţi printr-un produs sau raport de unităţi
se formează de preferinţă adăugând prefixul numai la prima unitate a produsului, respectiv la prima
unitate de la numărător.

1.5. Mijloace electrice de măsurare

Prin mijloacele de măsurare se înţelege totalitatea mijloacelor tehnice cu care se obţin

informaţiile de măsurare.
Aceste mijloace trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a putea servi scopului
propus, denumite generic, caracteristici metrologice normate şi stabilite prin acte normative
(standarde, norme tehnice de metrologie, etc.)
După precizia lor, mijloacele de măsurare se clasifică astfel:
- mijloace de măsurare de lucru - care servesc la efectuarea măsurărilor curente,
necesitate de practică;
- mijloace de măsurat model (de comparaţie sau martor), destinate etalonării sau
verificării măsurilor şi aparatelor de măsurat de lucru, fiind mai precise decât acestea, dar satisfăcând
condiţii limitate de precizie;
- mijloace de măsurare etalon, care reproduc sau stabilesc unitatea de măsură cu o
precizie maximă, o păstrează şi o transmit mijloacelor de măsurare de precizie inferioară.
Etaloanele sunt de mai multe categorii:
- naţionale - cele care alcătuiesc baza metrologică a tarii respective;
- principale (primare) - cele care determină unitatea de măsură prin compararea lor cu
etaloanele naţionale;
- de verificare (de lucru) - cele care servesc la executarea lucrărilor de metrologie
curente.
Categoriile principale de mijloace de măsurare sunt:
- măsurile;
- aparatele de măsurat;
- ansambluri, instalaţii şi sisteme de măsurare.

6
 MĂSURAREA MĂRIMILOR ELECTRICE

1.5.1. Măsuri ale mărimilor fizice

Măsura reprezintă realizarea materială a unităţii de măsură, având rolul de a genera

(reproduce) una sau mai multe valori cunoscute ale unei mărimi fizice. Este evident că materializarea
unităţii este posibilă numai pentru unele din mărimile fizice (lungime-metrul, masa-kilogramul, volum-
litrul, etc.), de regulă pentru acele mărimi care sunt accesibile direct simţurilor omului.
Masurile fac posibilă conservarea unităţii de măsură, principala lor caracteristică fiind, în acest
sens, stabilitatea cu care îşi păstrează valoarea (sau valorile) în timp sau la variaţia unor factori de
influenta, în special a celor de mediu.
După destinaţia lor masurile pot fi:
- etalon;
- de lucru.
Măsurile permit compararea directă a mărimii necunoscute (măsurandului) cu unitatea de
măsură.
După numărul valorilor păstrate, există:
- măsuri cu valoare unică (păstrează o singura valoare a măsurandului - greutate, vas-
măsura cu reper, etc.);
- măsuri cu valori multiple, care pot fi fie măsuri cu valori discrete (mai multe valori distincte
- de ex. selectabile cu un comutator), fie masuri cu valoarea variabilă continuu (de obicei prevăzute
cu o scară gradata - rigla, cilindru gradat, condensator variabil).

1.5.2. Aparate electrice de măsurat

Pentru a măsura acele mărimi ale căror unităţi nu pot fi concretizate, se folosesc, de obicei,
aparatele de măsurat. Ele pot fi definite ca fiind mijloacele de măsurat intercalate între o mărime
fizică ce nu e accesibilă direct simţurilor operatorului uman şi care realizează o conversie a
măsurandului într-o mărime perceptibilă pentru acesta. De ex., curentul electric, ca flux de electroni,
nu poate fi perceput direct de un operator-om, necesitând o convertire a mărimii într-o altă mărime (o
deplasare a unui ac indicator în faţa unei scale gradate sau o valoare numerică afişată pe un
dispozitiv adecvat) perceptibilă operatorului.
Dispozitivul astfel intercalat poate fi acţionat fie de energia proprie a fenomenului, fie de o
energie auxiliara de acţionare, ceea ce conduce la o clasificare a mărimilor fizice, din acest punct de
vedere, in:
- mărimi active - cele care permit eliberarea unei cantităţi de energie capabilă să furnizeze
un semnal metrologic (tensiunea electrică la bornele unui termocuplu, temperatura apei dintr-un
rezervor). Pentru ca măsurarea să nu afecteze valoarea măsurandului, e necesar ca energia cedată
în procesul de măsurare să fie mult mai mică decât energia totală;
- mărimi pasive - cele care nu posedă o energie proprie de eliberat, deci pentru măsurarea
lor este necesară o sursă de energie auxiliară (energie de activare), cum ar fi rezistenţa electrică,
inductivitatea, capacitatea.

1.5.3. Ansambluri, instalaţii şi sisteme de măsurare

Asociind aparate de măsurat (eventual şi măsuri) pentru a efectua măsurări care altfel ar fi
imposibil sau foarte incomod de efectuat cu un singur aparat, se obţin ansambluri, instalaţii, şi
sisteme de măsurare.
Ansamblul de măsurare este cea mai simplă asociere de aparate de măsurat, constând, de
obicei, dintr-un simplu traductor, asociat cu un aparat indicator sau înregistrator, pentru a măsura un
singur măsurand. Această structură reproduce structura unui aparat de măsurat, cu deosebirea că
mijloacele conţinute sunt independente, cu caracteristici metrologice normate separat. De exemplu,
un termocuplu asociat cu un milivoltmetru indicator de temperatura reproduce structura unui
termometru, care include exact aceleaşi elemente.
Instalaţia de măsurare constă dintr-o asociere mai complexă de aparate de măsurat, cât şi

7
 NOŢIUNI FUNDAMENTALE ALE MĂSURĂRII
alte utilaje, dispozitive şi accesorii, folosite în scopul măsurării unuia sau mai multor măsuranzi, în
anumite condiţii, pe baza unei metode comune; de ex., instalaţie pentru măsurarea nivelului şi
atenuării zgomotului pe o cale de telecomunicaţii.
Sistemul de măsurare este un ansamblu sau o instalaţie de măsurare prevăzută cu
posibilităţi de automatizare a măsurărilor, prelucrare a rezultatelor, înregistrare etc. (sisteme de
achiziţie a datelor). De regulă, ele presupun existenţa unui procesor, operaţiunile desfăşurându-se pe
baza unui program (software de măsurare), gestionat de procesor. Sistemele de măsurare pot fi
incorporate în linii tehnologice şi asociate instalaţiilor de reglare automată a proceselor.

1.6. Categorii de măsurări

Clasificare a măsurărilor poate fi realizată după:

a) Modul de obţinere a rezultatelor măsurării:
– măsurări directe, în care se măsoară nemijlocit mărimea care interesează (lungimea cu
rigla, intensitatea curentului cu ampermetrul). În acest tip de măsurare se determină o singură
mărime;
– măsurări indirecte, în care valoarea mărimii de măsurat nu se obţine direct, ci se
calculează pe baza măsurării altor mărimi (care se măsoară direct), cu ajutorul unor relaţii existente
între mărimea care interesează şi mărimile măsurate, exprimate prin relaţii cunoscute. Aceste
măsurări sunt mai complexe şi au o precizie mai scăzută, dar în multe cazuri nu pot fi evitate;
– măsurări implicite, în care rezultatul se deduce din rezultatele mai multor măsurări, care
pot fi directe sau indirecte, asupra altor mărimi decât cea care interesează, dar care sunt legate de
aceasta printr-o funcţie implicita. De exemplu, măsurarea coeficientului termic al rezistivităţii unui
metal, cu relaţia:
(
ρ = ρ 0 1+α ρ ⋅t ) (1.6)
se poate face măsurând o altă mărime (coeficientul termic al rezistivităţii) la o temperatură t şi
aplicând relaţia dată.
b) Precizia de măsurare:
- măsurări de laborator, se execută de un număr mare de ori, pentru a reduce erorile,
folosind mijloace de măsurare de precizie bună, iar asupra rezultatelor se aplică calculul erorilor. Ele
se aplică în cercetarea ştiinţifică, la etalonări, la transmiterea unităţii de măsură.
- măsurări industriale, în care se folosesc aparate cu o precizie suficienta pentru practica
industriala (5-10%).
c) Forma sub care aparatul de măsurat prezintă rezultatul măsurării:
- măsurări analogice, la care rezultatul poate lua orice valoare din domeniul de măsurare,
fiind deci o mărime continuă. Mărimea se apreciază prin citirea indicaţiei dată de elementul indicator
care se deplasează în dreptul unei scări gradate.
- măsurări numerice, la care rezultatul poate avea numai anumite valori din domeniul de
măsurare, fiind deci o mărime discontinua. Prin operaţia de cuantificare, domeniul este împărţit într-un
număr de subdomenii egale (cuante sau unităţi de cuantificare), iar procesul de măsurare constă în
numărarea cuantelor corespunzătoare măsurandului, codificarea rezultatului într-un sistem de
numeraţie şi afişarea lui pe un dispozitiv specializat, sub forma unui număr.
Măsurarea numerică este preferabilă celei analogice, deoarece :
- se elimină erorile subiective de citire;
- aparatele numerice au, un general, o precizie superioară celor analogice;
- exista posibilitatea prelucrării, transmiterii la distanţă şi înregistrării informaţiilor rezultate în
procesul de măsurare, prin mijloacele tehnicii de calcul.
d) După regimul variaţiei în timp:
- măsurări statice, care se efectuează asupra unor mărimi de regim permanent, de valoare
constanta în intervalul de timp în care se face determinarea;
- măsurări dinamice, efectuate asupra unor mărimi variabile rapid în timp şi necesită, prin
urmare, aparate cu un timp de răspuns mic, care dispun de elemente de memorare sub formă
continuă sau discretă a valorilor determinate;
- măsurări statistice, care se efectuează asupra unor mărimi cu caracter aleatoriu, cu
8
 MĂSURAREA MĂRIMILOR ELECTRICE
variaţie imprevizibila în timp, neputând fi descrise de relaţii matematice care să stabilească o lege de
reproducere a anumitor valori, în anumite condiţii experimentale.

1.7. Metode electrice de măsurare

Principiul de măsurare reprezintă baza ştiinţifică a realizării unei măsurări (legi ale fizicii,
efecte).
Prin metode de măsurare se înţelege ansamblul relaţiilor teoretice şi operaţiilor
experimentale pe care le presupune măsurarea.
După tehnica obţinerii rezultatului, metodele de măsurare se pot clasifica în:
- metode directe, atunci când valoarea măsurandului se obţine nemijlocit, fără furnizarea
unor valori ale altor mărimi fizice.
- metode indirecte, în care valoarea măsurandului se obţine prin măsurarea unei (sau mai
multor) mărimi, de care măsurandul este legat printr-o relaţie funcţională, urmată de un calcul în care
intervin valorile obţinute şi, eventual, unele constante. Exemplu: măsurarea conductivităţii ρ a unui
conductor prin măsurarea rezistentei R, a lungimii l şi a secţiunii S şi aplicarea formulei:
1
ρ= (1.7)
R⋅S

- metode de comparaţie, care se bazează pe folosirea unor etaloane, necesare la

furnizarea mărimii de comparaţie, şi a aparatelor de măsurat, care sesizează egalitatea dintre
măsurand şi mărimea de comparaţie.
Ca variante ale metodei de comparaţie se amintesc:
- comparaţia simultană, atunci când măsurandul este comparat nemijlocit cu una sau mai
multe valori de referinţă date de un etalon care participă la fiecare măsurare (compararea
unei mase cu masa unei greutăţi etalon folosind o balanţa, a unei tensiuni electrice cu cea
a unui element normal, etc.). Din aceasta categorie fac parte:
- comparaţia 1:1 directă, aplicabilă numai mărimilor fizice care pot fi şi pozitive şi negative
cum sunt lungimea, forţa, presiunea, tensiunea electrică, etc.
Variante ale metodei de comparaţie simultana 1:1 directa sunt:
- metoda diferenţială în care se măsoară diferenţa Ax − A0 = A dintre măsurandul Ax şi o
mărime A0 de aceeaşi natură, dar cunoscută cu o anumită precizie.
- metoda de zero constă în folosirea unui etalon variabil A0, încât diferenţa din metoda
anterioară să poată fi adusă la zero: Ax-A0=0
- comparaţia 1:1 indirectă (prin intermediul unui aparat de comparaţie), cum ar fi
compararea maselor prin folosirea unei balanţe cu braţe egale, compararea impedanţelor
electrice de aceeaşi natură cu punţile de măsurare cu braţe egale.
Variante ale acestei metode sunt:
- metoda comparaţiei indirecte simple 1:1, prin compararea măsurandului şi a
referinţei cu un aparat (comparator 1:1).
- metoda substituţiei (Borda) sau "metoda efectelor egale", care elimină eroarea
comparatorului printr-o dubla măsurare: se înlocuieşte mărimea de măsurat Ax
dintr-o instalaţie cu mărimea cunoscuta şi variabila A0, urmărindu-se obţinerea de
efecte egale, caz în care măsurandul şi etalonul vor coincide.
- metoda permutării (Gauss) sau metoda transpoziţiei elimină eroarea
comparatorului prin două măsurări succesive în cursul cărora se permută între ele
măsurandul Ax şi etalonul A0, încât ele vor fi afectate , pe rând, de aceeaşi eroare
de aparat.
- comparaţia 1:n este o comparaţie simultană în care măsurandul este comparat cu o
mărime de referinţă mult diferită.
Compararea mărimilor de valori diferite se poate face prin:
- metode de adiţionare, care folosesc mărimi auxiliare şi un număr convenabil de
comparaţii, încât comparaţia 1:n să se realizeze printr-un anumit număr de comparaţii

9
 NOŢIUNI FUNDAMENTALE ALE MĂSURĂRII
1:1.
- metode de multiplicare (de raport), în care se foloseşte un dispozitiv de raport.
Ecuaţia unei astfel de măsurări este:

Ax = k ⋅ A0 (1.8)

unde k este parametrul caracteristic al dispozitivului de raport.

- comparaţia succesivă, specifică aparatelor indicatoare, în cadrul căreia are loc totuşi o
comparare simultană, la care însă nu participă măsurandul, ci nişte mărimi intermediare:
una rezultată prin conversia măsurandului şi alta, de referinţă generată în interiorul
aparatului, de aceeaşi natură cu cea în care s-a efectuat conversia.
Alte metode de măsurare:
- metoda prin coincidenţă, în care se urmăreşte obţinerea coincidentei unor repere sau
semnale aparţinând măsurandului şi etalonului (şublerul);
- metoda prin interpolare, în care rezultatul măsurării se obţine folosind o relaţie
cunoscută dintre măsurând şi o mărime de referinţă, cât şi mai multe valori particulare cunoscute ale
măsurandului, valoarea aflându-se în intervalul dintre aceste valori cunoscute. Relaţia poate fi liniară
(rigla), alteori mai complicată;
- metoda prin extrapolare: ca mai sus, cu deosebirea că valoarea căutată se află în afară
intervalului de valori cunoscute (măsurarea capacităţii proprii a unei bobine folosind valorile
frecvenţelor de rezonanţă ale bobinelor cu mai multe condensatoare de capacităţi cunoscute);
- metoda prin eşantionare se bazează pe prelucrarea rezultatelor măsurării unor valori
instantanee, la anumite momente, ale unei mărimi variabile în timp. Eşantionarea poate fi periodică
(la intervale egale de timp) sau aleatoare (la intervale de timp întâmplătoare);
- metoda prin corelaţie (autocorelaţie) se bazează pe determinarea funcţiei de corelaţie
dintre două mărimi variabile în timp:
1 +T
Ψ (t ) = lim ∫ x1 (t ) ⋅ x 2 (t − τ ) ⋅ dt (1.9)
T →∞ 2T −T

Aceasta depinde de intervalul de timp τ cu care este întârziata una din mărimi faţă de cealaltă.
Dacă cele două mărimi x1(t) şi x2(t) variază independent una faţă de alta, funcţia de corelaţie va fi
identic nulă. Dacă însă există o legătură între cele două mărimi, funcţia lor de corelaţie nu mai este
nulă şi din modul ei de variaţie poate rezulta o informaţie importantă cu privire la măsurând. În cazul
autocorelaţiei, x2(t-τ) din relaţia anterioara se înlocuieşte cu x1(t-τ), putând observa legătura dintre
mărimea dată la un anumit moment şi aceeaşi mărime la un moment anterior. Funcţia de
autocorelaţie caracterizează deci anumite proprietăţi de periodicitate ale mărimii x1(t).

1.8. Erori de măsurare

Se constată experimental că nici o măsurare nu oferă valoarea reală (adevărată) a mărimii

măsurate. Notând cu Xm rezultatul măsurării asupra unei mărimi fizice şi cu X valoarea sa reala, se
poate defini eroarea ca diferenţa:

∆X = X m − X (1.10)

Valoarea adevărata a unei mărimi este imposibil de determinat, deoarece orice măsurare este
practic afectată, mai mult sau mai puţin, de erori, datorate imperfecţiunii mijloacelor de măsurare,
condiţiilor de mediu, unor perturbaţii exterioare, operatorului, etc. În practică se acceptă în locul valorii
adevărate o valoare determinată cu o incertitudine suficient de mică, denumită valoare convenţional
adevărată.
Prin incertitudine de măsurare se înţelege intervalul în care se estimează, cu o anumită
probabilitate, că se află valoarea adevărată a măsurandului. Precizarea acesteia face utilizabil sau nu
rezultatul măsurării.
10
 MĂSURAREA MĂRIMILOR ELECTRICE
Valoarea adevărată a unei mărimi este valoarea fără erori a mărimii.
Valoarea efectivă a unei mărimi este valoarea obţinută prin măsurare cu mijloace de
măsurare etalon.
Valoarea individuală măsurată a unei mărimi este valoarea obţinută pentru mărimea
respectivă printr-o singură operaţie de măsurare.

Criteriul de clasificare al erorilor după modul de apariţie în măsurările repetate conduce la

următoarele tipuri de erori:
- erori sistematice - sunt acele erori care nu variază la repetarea măsurării în aceleaşi
condiţii sau variază în mod determinabil odată cu modificarea condiţiilor de măsurare. Ele se
datorează unor cauze bine determinate, se produc întotdeauna în acelaşi sens, au valoare constantă
în mărime şi semn sau variabilă după o lege bine determinată şi pot fi eliminate prin aplicarea unor
corecţii. Erorile sistematice pot fi la rândul lor :
- erori sistematice obiective:
- erori de aparat (instrumentale), datorate unor caracteristici constructive ale
aparatelor, incorectei etalonări, uzurii. Limitele lor de variaţie sunt cunoscute din
specificaţiile tehnice date de furnizorul aparatului şi sunt, prin urmare, cel mai uşor
de evaluat de către operator;
- erori de metodă, apărute ca urmare a principiilor pe care se bazează metoda de
măsurare, a introducerii unor simplificări sau utilizării unor relaţii empirice. Ele apar
mai ales la metodele indirecte de măsurare;
- erori produse de factori externi (erori de influenta), deosebit de greu de evaluat prin
calcule, deoarece nu întotdeauna pot fi cunoscute cauzele şi legile de variaţie în
timp a condiţiilor de mediu (temperatura, presiunea, umiditatea, câmpuri
magnetice, radiaţii, etc.). Ele se mai numesc şi erori de instalare. Pentru eliminarea
lor se impune asigurarea condiţiilor de mediu (condiţii normale) cerute de
producător pentru acea instalaţie de măsurat.
- erori sistematice subiective (de operator), provenind din modul subiectiv în care operatorul
apreciază anumite efecte (coincidente de repere la citirea rezultatelor, intensităţi luminoase, nuanţe )
şi care ţin de gradul sau de oboseala, de starea sa psihică sau de anumite deficiente ale organelor de
percepţie.
- erori accidentale (aleatoare, întâmplătoare) sunt erorile care au valori şi semne diferite intr-
o succesiune de măsurători efectuate în aceleaşi condiţii. Ele nu sunt controlabile şi pot proveni din
fluctuaţiile accidentale condiţiilor de mediu, ale atenţiei operatorului uman, sau ale dispozitivului de
măsurare.
- erori grosolane (greşeli). Constau în abateri foarte mari, cu probabilitate mică de apariţie şi
care produc denaturări puternice ale rezultatelor măsurătorilor. Ele pot proveni din manipulări greşite
în timpul măsurătorilor, din neatenţia sau lipsa de instruire a operatorului, din aplicarea unor metode
de calcul inexacte, din citiri eronate. Pentru a preveni puternica distorsionare a rezultatului general,
aceste erori trebuie eliminate şi refăcute măsurătorile.
Un alt criteriu care poate da o clasificare a erorilor este modul lor de exprimare. Din acest

11
 NOŢIUNI FUNDAMENTALE ALE MĂSURĂRII
punct de vedere, distingem :
- erori absolute , putând fi la rândul lor :
a) erori reale, definite ca diferenţe ∆X dintre valoarea măsurata Xm şi valoarea reala sau
adevărata a mărimii X:

∆X = X m − X (1.11)

b) erori convenţionale. În realitate valoarea adevărată a unei mărimi nu poate fi cunoscuta şi ,

de aceea , este necesar să se adopte de fapt o valoare de referinţă , care are un caracter
convenţional (valoarea convenţional adevărată). Se defineşte astfel eroarea convenţională ca
diferenţa dintre valoarea măsurata Xm şi valoarea de referinţă (Xe) admisă:

(∆X ) conv = X m − X e (1.12)

- erori relative ( adimensionale ):

- eroarea relativa reala:

∆X X m − X
εx = = (1.13)
X X

- eroarea relativă convenţională (raportată):

∆X conv X m − X e
(ε x )conv = = (1.14)
Xe Xe

Se pot exprima în procente:

∆X
ε x% = ⋅100[%] (1.15)
X

sau în părţi per milion (ppm):

∆X
ε xp. p.m = ⋅10 6 [ p. p.m.] (1.16)
X

Se defineşte eroarea maxim admisibilă sau eroarea tolerată ca fiind eroarea maximă cu
care se cunoaşte valoarea indicată de un mijloc de măsurare care funcţionează corect (eroare limită
de clasă (∆X)max). Ea se determină experimental pe baza unui număr mare de măsurători.
Pentru a caracteriza precizia unui aparat sau a unei metode de măsurare se defineşte
indicele clasei de precizie sau prescurtat clasa de precizie, ca raport dintre eroarea maxim
admisibilă (eroarea limită de clasă) (∆X)max şi valoarea maxima Xmax care se poate măsura cu aparatul
sau metoda respectiva, multiplicat cu 100:

(∆X )max
c= ⋅100[%] (1.17)
X max

Alte categorii de erori ale instrumentelor de măsură:

- eroarea de fidelitate - caracterizează exactitatea cu care se obţin o serie de indicaţii
concordante, măsurând aceeaşi mărime, repetat, la anumite intervale de timp;

12
 MĂSURAREA MĂRIMILOR ELECTRICE
- eroarea de citire (la instrumentele analogice) - constă în aprecierea greşită a poziţiei
indicatorului;
- eroarea de mobilitate - este cea mai mică modificare a mărimii de măsurat care se poate
observa cu certitudine (mobilitatea fiind calitatea unui instrument de a-şi modifica poziţia
sistemului mobil la o variaţie cât mai mică a mărimii); ea poate fi îmbunătăţită prin asigurarea unor
frecări corespunzătoare în lagăre, prin eliminarea jocurilor dintre piese, etc.;
- eroarea de histerezis - constă în producerea de indicaţii diferite ale instrumentului în funcţie de
modul de variaţie al mărimii: valori crescătoare sau descrescătoare, cu variaţie rapidă sau lentă);
- eroarea de zero (deriva) - incorectă definire a poziţiei iniţiale dintre indicator şi originea scalei pe
care se face citirea rezultatului măsurării, în absenţa mărimii de măsurat, ceea ce va conduce la
un decalaj permanent între valoarea indicată şi cea adevărată;
- eroarea de justeţe - X0 - Xa este diferenţa dintre valoarea mediei aritmetice X0 a unui şir de
măsurători şi valoarea adevărată Xa.

13