Etnologie Si Folclorcrihana Apdf

Universitatea “Dunărea de Jos”
din Galați
Facultatea de Litere
Specializarea:
Limba și literatura română – Limba și literatura engleză
Etnologie și folclor
Conf. dr. Alina Crihană
Anul I, semestrul I
D.I.D.F.R.
UDJG
Facultatea de Litere
ETNOLOGIE ȘI FOLCLOR
Note de curs, teste şi antologie de texte de referinţă
Conf. dr. Alina Crihană
Galaţi
2011
CUPRINS
Capitolul 1 p. 5
Capitolul 2 p. 17
Capitolul 3 p. 39
Antologie de texte de referinţă p. 46
Bibliografie p. 54
Etnologie și folclor 3
1. Repere în folcloristica europeană și românească.
Orientări metodologice
Capitolul 1 – Repere în folcloristica europeană şi

românească. Orientări metodologice
1. 1. Repere în folcloristica europeană

În contextul socio-cultural posterior marilor descoperiri geografice şi al
creşterii interesului pentru mentalităţile şi culturile primitive, cercetarea
etnografică şi folcloristică cunoaşte, începând cu secolele al XVIII-lea şi al
XIX-lea, o deosebită amploare. În capitolul introductiv al celebrului studiu din
1924, Le Folklore. Croyances et coutumes populaires françaises [Folclorul.
Credinţe şi obiceiuri populare franceze1], Arnold van Gennep plasa primele
demersuri ştiinţifice interesate de folclor în secolul al XVII-lea, în lucrările
englezului Thomas Brown, Enquiries into vulgar and common errors
(Observaţii asupra greşelilor uzuale şi populare), 1646, şi ale francezului
Jean-Baptiste Thiers, autor al unui Traité des superstitions (Tratat al
superstiţiilor), 1667. Cele două studii au constituit, în spaţiile culturale
respective, bazele cercetărilor ulterioare marcând o autonomizare treptată a
discursului folcloristic (reperabilă, crede van Gennep, un secol şi jumătate
mai târziu, în Vie des Bretons dans l'Armorique, publicată de Olivier Perrin în
1838).
De la sfârşitul secolului al XVII-lea şi până la momentul romantic,
folcloristica europeană a beneficiat de rezultatele culegerii de basme
populare, ca secţiune aparte a folclorului: în 1697 apare Histoires ou Contes
du temps passé (Istorii sau basme ale trecutului), culegerea lui Charles
Perrault, devenită obiect de studiu al unei întregi şcoli literare, îndeosebi
după traducerea şi publicarea celor O mie şi una de nopţi, datorată lui
Antoine Galland, în 1704. În acelaşi secol al XVIII-lea francez, interesul
pentru basm va fi accentuat şi de apariţia unei publicaţii numărând mai bine
de treizeci de volume, Cabinet des Fées, cuprinzând însă producţii în
întregime fabricate, pornind de la basmele populare prezente, într-un număr
restrâns, în povestirile doamnei d'Aulnoy sau în Magasin des enfants al
doamnei Leprince de Beaumont.
În perioada expansiunii spiritului enciclopedist al Luminilor,
personalităţi din domenii diferite ale culturii ca Giambattista Vico (pentru care
“tradiţia este întâiul element roditor al istoriei”), Michel de Montaigne, J. G.
Herder îşi manifestă deschiderea faţă de limbile primitive, faţă de produsele
spiritului popular şi îndeosebi faţă de poezia populară, analizate atât din
perspectiva documentară, a conservării unor date de interes istoric, cât şi din
perspectiva circulaţiei modelelor culturale, ca „liant” între formele arhaice ale
gândirii şi ale artei şi structurile literar-artistice moderne. Unul dintre cei mai
importanţi reprezentanţi al mişcării preromantice germane Sturm und Drang,
autor al unor studii care au permis fundamentarea filosofică şi estetică a
acesteia, Johann Gottfried Herder publică între 1778-1779 o culegere de
Cântece populare, cunoscută mai ales prin cea de-a doua ediţie, Vocile
popoarelor în cântece (1807). Admirator entuziast al poeziei populare, a cărei
forţă este conferită de „limbajul originar”, Herder, care vede în artă „o
expresie a spiritului naţional”, este autorul unei teorii asupra etapelor de
1 Trad. noastră.
dezvoltare a limbajului, conform căreia „nu limba modernă şi încărcată de
neologisme este cea mai poetică, ci limbile străvechi ale tuturor popoarelor”,
originalitatea în artă putând fi atinsă „doar prin confruntarea cu marile tradiţii
naţionale”2.
Pregătită de climatul socio-cultural al Luminilor, al elogiului adus
omului natural şi al interesului crescând pentru problemele maselor, ale
poporului, de noua viziune asupra trecutului schiţată de filosofia iluministă a
istoriei, apoi de transformarea de paradigmă estetică marcând
preromantismul în cea de-a doua jumătatea a secolului al XVIII-lea (epoca
entuziasmului pentru Ossian şi lumea legendelor sau a trecutului învăluit într-
o aură legendară), direcţia folclorizantă romantică se înscrie într-un demers
cultural complex stând sub semnul întoarcerii la origini. „Epoca romantică,
arată Romul Munteanu, nu a redescoperit numai istoria care consemnase
fapte de glorie aproape uitate. Mergând pe o cale deschisă mai de multă
vreme, romanticii se întorceau spre origini pentru a găsi valori lingvistice
neştiute, depozite de artă prezente în străvechile literaturi populare. (...) De la
Novalis, fraţii Grimm, portughezul João Almeida Garrett până la Vasile
Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Odobescu, Eminescu, Puşkin,
Mickiewicz etc. se configurează o imensă pleiadă de scriitori care au scris
despre diferitele genuri ale literaturii populare, iar alţii au alcătuit importante
culegeri de folclor. Concepte ca scriitor naţional, caracterul popular al artei,
arta populară, limba populară capătă o largă circulaţie mai ales în ţările din
sud-estul Europei, unde poezia romantică nu se formează doar în contact cu
literaturile străine, ci printr-o profundă asimilare a unor motive şi expresii
desprinse din folclor.”3
Devine din ce în ce mai importantă acum, în epoca istorismului şi apoi
a fantasticului romantic, cercetarea vechilor basme populare, care atrăseseră
atenţia şi în secolul anterior, când fuseseră însă supuse unor prelucrări, în
conformitate cu gusturile epocii, în sensul „literaturizării”. Cei care au eliberat
studiul basmului popular de orice tendinţă mondenă sau moralizatoare sunt
fraţii Grimm, care se recunosc continuatorii lui Perrault şi care sunt,
deopotrivă, fondatorii dialectologiei germanice : departe de a încerca să
„literarizeze” textele culese, aceştia le-au publicat cu toate particularităţile lor
fonetice şi gramaticale. În epoca în care Novalis aşeza basmul alături de
poezia pură şi de muzică, plasându-l sub semnul reveriei, fraţii Grimm se
apropie de această specie a literaturii populare dintr-o perspectivă scientistă,
punând-o în relaţie, în Prefaţa culegerii de Basme populare din 1812, cu
miturile şi legendele, cu poezia epică târzie, într-o abordare interesată
deopotrivă de problema istoriei mentalităţilor şi, dintr-o perspectivă
comparatistă, de circulaţia temelor şi a motivelor (în miturile sudice şi
povestirile nordice). Treptat, de la elogiul literaturii populare, scriitorii
romantici vor trece la valorificarea acestor structuri, transformându-le în
surse poetice şi în modele de limbaj şi de creaţie în general: este semnificativ
exemplul basmelor lui Perrault, care au avut un impact considerabil asupra
literaturii culte engleze, fiind valorificate îndeosebi de Walter Scott, celebru
pentru „culoarea locală” din romanele sale istorice, rezultatul combinării
acestor basme populare cu legendele locale şi cu fresca obiceiurilor propriu-
zise.
2
Romul Munteanu, Cultura europeană în Epoca Luminilor, Bucureşti, Univers, 1974, p. 453.
3
Arte poetice. Romantismul, volum coordonat de Angela Ion. Studiu introductiv de Romul
Munteanu, Bucureşti, Univers, 1982, pp. LV-LVI.
6 Etnologie și folclor
De la „abordarea apologetică”4 specifică primelor încercări de
culegere, valorificare şi interpretare a faptelor folclorice, din epoca
entuziasmului preromantic şi romantic, la interesul ştiinţific, folcloristica
traversează treptele unui proces de delimitare, diversificare şi clarificare
conceptuală, modelat de raportarea constantă la sfera literaturii şi a artei
culte. Cultura populară, în general, şi literatura orală a popoarelor europene
devine treptat obiectul de studiu a numeroşi cercetători, înscriindu-se în sfera
de interes a „folclorului” (înţeles iniţial ca o „ştiinţă a poporului”), termenul,
creat în 1846 de W. J. Thoms, fiind investit cu semnificaţii diferite de-a lungul
carierei sale de peste un secol şi jumătate. În accepţia dată de vechea
şcoală antropologică engleză, bazată pe interpretarea termenilor „folk”
(popor) şi „lore” (ştiinţă), folclorul ar fi o enciclopedie de cunoştinţe empirice,
cultural-ştiinţifice, elaborate de mulţimile anonime şi analfabete, în epocile
arhaice, fiind investit, la începuturi, cu funcţii formatoare. Civilizaţia urbană,
arată Petru Ursache, punând în discuţie definiţiile tradiţionale ale folclorului,
fiind „elaborată pe alte coordonate, i-a periclitat serios existenţa, astfel că
oralitatea a adus până în zilele noastre doar fărâmituri dintr-o cultură altădată
unitară şi coerentă”5.
De la studiul comparat al basmelor, iniţiat de fraţii Grimm într-o epocă
în care sunt puse, prin Franz Bopp, bazele lingvisticii comparative indo-
europene, se va trece la o abordare mitologică, profund îndatorată lui Max
Müller, a cărui Mitologie comparată (1856) este considerată şi actul de
naştere al „ştiinţei religiilor”. În liniile aceluiaşi demers orientat spre
intrepretarea miturilor antice ca surse ale basmelor europene se înscrie şi
ipoteza indianistică a orientalistului Theodor Benfey, adeptul unei teorii
migraţioniste a temelor şi motivelor literaturii populare: după filologul german,
la originea basmelor din arealul indo-european s-ar afla vechea literatură
indiană, circulaţia acestor modele fiind asigurată de migraţia popoarelor
dinspre răsărit spre apus şi prin contactele culturale de la un popor la altul6.
Teoria lui Benfey va fi infirmată ulterior de reprezentanţii şcolii
folcloristice engleze, orientate mai ales spre “popular literature” şi “popular
antiquities” şi acreditând o viziune asupra folclorului ca ştiinţă a tradiţiei
conservate oral, cuprinzând fenomene de cultură transmisibile prin cuvânt
(literatură, credinţe) şi practici (obiceiuri, rituri). Dintre reprezentanţii acesteia,
Andrew Lang dezvoltă o teorie a paralelismului cultural, conform căreia
structuri tematice şi epice similare s-ar fi putut naşte independent în folclorul
naţional al diferitelor popoare europene, teorie susţinutǎ şi de antropologul
scoţian J. Frazer, adeptul poligenezei temelor şi a formelor basmului.
Un pas important în domeniu este realizat de un reprezentant al şcolii
finlandeze, poetul şi folcloristul Julius Krohn care, cercetând geneza,
componenţa şi circulaţia modelului epopeic reprezentat de Kalevala în
folclorul literar autohton, propune reconstituirea arhetipurilor prin
comparativismul istorico-geografic. Interesată îndeosebi de fenomenul
povestitului, şcoala rusă va pune, prin Mark Azadovski, bazele analizei
stilistice a basmelor, promovând o metodă aparte de culegere a textelor
provenind de la acelaşi povestitor.
În istoria folcloristicii europene, un reper important îl constituie
demersul lui Arnold van Gennep, adept al unei viziuni asupra folclorului
4
Balázs Lajos, Folclor. Noţiuni generale de folclor şi poetică populară, Cluj-Napoca,
Scientia, 2003, p. 13.
5
Prolegomene la o estetică a folclorului, Bucureşti, Cartea Românească, 1980, p. 9.
6
Cf. Balázs Lajos, op. cit., p. 14.
considerat ca „ştiinţă sintetică”, şi nu ca „simplă colecţie de fapte”: În
consecinţă, ştiinţa noastră atinge în egală măsură psihologia, atât cea
individuală, cât şi cea coectivă ; dar ea se delimitează de acestea prin
categoria de fiinţe şi de fapte care constituie domeniul său specific. Astfel
pelerinajele aparţin folclorului, deşi formează prin unele aspecte o secţiune
specială a psihologiei colective, aşa cum cântecele populare ţin de domeniul
folclorului, deşi formează, prin textul lor, o secţiune a literaturii, şi prin
melodie, una a muzicologiei, dar folcloristul le studiază formarea şi difuzarea
într-un mediu particularm acela din care s-au inspirat Chopin, Schumann şi
alţi muzicieni. »7
Teste
1. Precizaţi care sunt cele mai importante etape în evoluţia folcloristicii
europene.
2. Comentaţi raporturile dintre studiul folcloristic şi istoria ideilor şi a
mentalităţilor în spaţiul cultural european.
3. Comentaţi într-un scurt eseu (2-3 pagini) interesul scriitorilor iluminişti
şi romantici pentru literatura populară.
1. 2. Repere ale folcloristicii româneşti

Deşi primele culegeri de literatură populară românească datează abia
din secolul al XIX-lea, interesul pentru consemnarea faptelor folclorice este
cu mult mai vechi, iar „dovezile” care îl atestă pot fi aflate, începând cu
secolele XIV – XVI, îndeosebi în documentele cronicăreşti, dar şi în scrieri de
altă factură redactate în limba maghiară, greacă sau polonă. Este
semnificativ exemplul, consemnat de Balázs Lajos8, al versurilor poetului
maghiar Balassi Bálint (1554 – 1594), care fac trimitere la două cântece
populare româneşti (Savu nu lasă-n casă fata şi Ciobăniţa română care-şi
plângea oile rătăcite). Aşa cum arată Dumitru Micu9, poemul Zlatna (1622) al
lui Martin Opitz ar avea ca surse de inspiraţie, între altele, datini şi cântece
din Ardeal, din acelaşi secol datând şi prima culegere de cântece transilvane,
redactată de episopul catolic Ioan Caioni.
Într-o epocă dominată de „criza conştiinţei europene” (Paul Hazard),
unii dintre cei mai importanţi cărturari români se interesează de faptul
folcloric, subliniind importanţa literaturii populare, precum şi a datinilor şi a
tradiţiilor în general. Mitropolitul Dosoftei, un „mare creator de etnicitate al
secolului”, cel care „a avut revelaţia unităţii în planul experienţei artistice”10,
apelează adesea, în Psaltirea pre versuri tocmită (1673), la schemele
prozodice ale poeziei populare, în versiunea sa anumite versete de psalmi
7 Arnold van Gennep, Le Folklore. Coutumes et croyances populaires françaises, Paris,

Librairie Stock, 1924, document produit en version numérique par Mme Marcelle Bergeron,
dans le cadre de la collection : "Les classiques des sciences sociales", dirigée et fondée par
Jean-Marie Tremblay, site web: http://classiques.uqac.ca/, pp. 18-19 (trad. noastră).
8
Op. cit., p. 18.
9
Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, Bucureşti, Saeculum I.
O., 2000, cap. „Creaţia orală”, pp. 7 – 17.
10
P. Ursache, op. cit., p. 299.
devenind colinde11; stolnicul Constantin Cantacuzino atribuie eposului
popular, în Predoslovia la Istoria Ţării Româneşti (1716), o valoare
documentară iar Dimitrie Cantemir oferă, în Descriptio Moldaviae (1714 –
1716), primele „referiri concrete” la „năravurile” şi obiceiurile de nuntă şi
„îngropăciune” ale moldovenilor, veritabile schiţe de studiu etnografic.
În 1768 este atestată o culegere de cântece populare cu titlul Cântece
câmpeneşti cu glasuri româneşti, tipărită probabil la Buda şi atribuită unui
„câmpian holtei”12. În acelaşi secol al XVIII, istoricul austriac Fr. Sulzer se
referă, în Geschichte de Transalpinischen Daciens (1782), la obiceiurile
populare româneşti, înregistrând o serie de datini cu caracter ritualic,
ceremonial şi festiv. La începutul secolului al XIX-lea, pledoaria pentru
conservarea literaturii populare poate fi reperată inclusiv în opere literare:
este cazul celebrului „poemation” Ţiganiada (1800, 1812) al lui a lui I. Budai-
Deleanu, care integrează referiri la obiceiuri, cântece, proverbe, elemente de
basm şi îndeamnă, prin Erudiţian, la „însemnarea” cântecelor ţărăneşti, ale
celor „pricopsiţi ai norodului”.
Dincolo de entuziasmul iluminist pentru produsele spiritului popular,
bazele cercetării folcloristice româneşti sunt puse în secolul al XIX-lea, în
epoca paşoptistă, după ce, în 1830, studentul Nicolae Pauletti alcătuise la
îndemnul lui Timotei Cipariu o culegere de poezii populare – Cântări şi
strigături româneşti de cari cântă fetele şi feciorii jucând – rămasă din păcate
în manuscris (până în secolul XX) şi neputând deveni „un stimul pentru
intensificarea preocupărilor ce au generat-o”13. Făcând ecou îndemnurilor
romantice la întoarcerea către originile populare ale literaturii moderne, dar şi
pledoariei herderiene pentru cercetarea literaturii populare ca ilustrare a
specificului naţional, Introducţia lui Mihail Kogălniceanu (1817 – 1891),
articolul-program care deschidea primul număr al revistei Dacia literară în
1840, consemna, între „sujeturile” care ar trebui să-i preocupe pe scriitorii
contemporani, „obiceiurile noastre”, atât de „pitoreşti” şi de „poetice” şi
promova baladele şi cântecele populare privite ca „sâmburele poeziei nostre
naţionale”. În fapt, datele teoretice ale programului din Dacia literară, fusesră
formulate, înainte de Introducţia lui Kogălniceanu, de cronicarii şi cărturarii
secolului al XVII-lea: „Nu este vorba de simple prefigurări, de idei spontane,
formulate întâmplător, ci de o activitate amplă şi sistematică, destinată să
pună în mişcare toate forţele spirituale ale etnicului”14.
În aceeaşi epocă, Costache Negruzzi (1808 – 1868) exalta rolul
folclorului şi propunea o primă clasificare a cântecelor populare, făcând
distincţia între „cântecul ostăşesc sau istoric, cântecul religios, cântecul
dragostei sau al nunţii, cântecul codrului sau voinicesc”15. Animat de
preţuirea, tipic romantică, a doinelor şi a baladelor populare, pe care începe
să le culeagă în 1839, prietenul lui Negruzzi, Alecu Russo (1819-1859) va
încerca o abordare teoretică a folclorului în studii ca Poezia poporală, Studii
naţionale ş.a. „Atasamentul lui Russo fata de folclor se vadeste în
entuziasmul cu care aduna si, apoi, comenteaza materialul. În scrierile sale
memorialistice de călătorie, marturiseste ca va realiza o culegere de legende
repovestite de el însusi si pomeneste de o „culegere de doine”, a unor
11
Ibidem, p. 10.
12
Cf. Balázs Lajos, op. cit., p. 18.
13
D. Micu, op. cit., p. 10.
14
15
Apud Balázs Lajos, idem, p. 19.
„comori adunate în timpul expeditiilor facute în muntii din preajma Pietrei””16.
Alături de Anton Pann (culegătorul Cântecelor de stea din 1822), Costache
Negruzzi, Vasile Alecsandri, N. Filimon, Al. I. Odobescu, B. P. Hasdeu, M.
Eminescu ş. a., Alecu Russo, considerat un veritabil precursor al folcloristicii
românesti, vede în poezia populară nu doar un nepreţuit izvor documentar, ci
şi o sursă inepuizabilă pentru literatura cultă.
Actul de naştere al folcloristicii româneşti îl semnează Vasile
Alecsandri (1821-1890), prin tipărirea primei colecţii de folclor literar, Poezii
poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) din 1852, „apariţie cu un rol covârşitor
în „rumânirea” poeziei noastre şi a întregii literaturi culte”17, a cărei prefaţă
cuprinde, între altele, o clasificare a poeziei populare în cântece bătrâneşti
(balade), doine şi hore. Aşa cum arăta D. Micu, culegerea lui V. Alecsandri a
avut în spaţiul cultural românesc impactul pe care îl înregistrase Glasurile
popoarelor în cântece a lui Herder în cel european.
Ultimele decenii ale veacului al XIX-lea au însemnat, pentru
folcloristica românească animată de gestul „întemeietor” al lui V. Alecsandri
şi al precursorilor săi, o perioadă de intensificare a activităţii de culegere şi
valorificare a literaturii orale. Dintre cercetătorii şi culegătorii de proză şi
poezie populară ai epocii, se cuvin menţionaţi Ion Pop-Reteganul (cu cele 5
volume de Poveşti ardeleneşti), Tudor Pamfile, Atanasie Marienescu, Miron
Pompiliu, Ion Micu Moldovanu, C. Rădulescu-Codin, Adolf şi Pauline
Schullerus ş. a., cărora li se adaugă numele lui Eminescu (editor al unei
voluminoase culegeri), dar şi acelea al unor personalităţi ale culturii europene
ca Albert şi Arthur Schott, Ian Urban Iarnik, Béla Bartók etc. Dintre culegerile
de literatură populară publicate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX, trebuie amintite cele zece volume de Proverbe ale românilor
(1895 – 1912) adunate de Iuliu A. Zane, urmat de de Cimiliturile românilor,
apărut trei ani mai tarziu graţie efortului lui Artur Gorovei, editor, în 1931 al
unui corpus de Descântece ale românilor.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, interesul crescând pentru
culegerea creaţiilor literare populare va fi dublat de apariţia unor noi direcţii în
cercetarea folcloristică. Astfel, Al. Odobescu (1834 – 1895), care considera
poezia populară drept o premisă pentru studiul psihologiei şi al limbii
naţionale, va publica primele studii de folclor comparat, marcate de influenţa
celor mai importante personalităţi ale folcloristicii europene. De pe poziţia de
ministru al cultelor şi al instrucţiunii publice, Odobescu a sprijinit cercetarea
folcloristică, fiind şi semnatarul unor prefeţe elogioase ale culegerilor
publicate de G. Dem. Teodorescu (Poezii populare române, 1885) şi de
Petre Ispirescu (Legendele sau basmele românilor, 1882).
Personalitatea care va anima folcloristica românească, deschizând
calea studiului interdisciplinar implicând apelul la istorie, psihologie, filologie
etc., este Bogdan Petriceicu-Hasdeu, iniţiatorul unui proiect de anvergură
declanşat prin crearea a două chestionare - Obiceele juridice ale poporului
român – 1879 şi Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba
română – 1884 -, trimise intelectualilor de la sate în vederea constituirii unei
arhive naţionale de folclor. Punând bazele metodologiei ştiinţifice în
cercetarea şi culegerea folclorului, chestionarele au avut drept rezultat un
16
Cf. Rodica-Iuliana Trăistaru, Alecu Russo – scriitor de expresie franceză şi română,
rezumat al tezei de doctorat, Craiova, 2004, text disponibil la adresa
http://cis01.ucv.ro/lucrari_dr/rtraistaru_teza_ro.pdf
17
D. Micu, ibidem.
corpus cuprinzând douăzeci şi unu de volume în manuscris, un „inestimabil
tezaur folcloric, etnografic, sociografic, lingvistic”18.
Principiile formulate în chestionare vor constitui şi premisele
metodologice pentru Cărţile poporane ale românilor în secolul al XVII-lea în
legătură cu literatura cea nescrisă, formând cel de-al doilea tom al lucrării
Cuvente den bătrâni, apoi Balada poporană „Cucul şi turturica” în România,
în Persia şi în Francia, precum şi pentru multe alte studii de etnopsihologie şi
folclor comparat. Graţie eforturilor lui B. Petriceicu-Hasdeu, apare prima
revistă românească dedicată folclorului şi etnografiei, Columna lui Traian
(1870 – 1877; 1882 – 1883), tot el animând şi noua şcoală folcloristică
filologică (interesată de „şablonizarea foremlor şi diversificarea lor
imagistică”19) din care fac parte Simion Florea Marian, G. Dem. Teodorescu,
Lazăr ăineanu (considerat de Hasdeu „cel mai de seamă basmolog) ş. a.
Prin Basmele române – 1895 a lui Lazăr ăineanu, Literatura populară
română – 1883 şi Crestomaţie română - 1891 (2 volume) de Moses Gaster,
prin lucrările lui Simion Florea Marian – Ornitologia poporană română (1883),
Nunta la români (1890), Naşterea la români (1892), Înmormântarea la români
(1892), Sărbătorile la români (3 volume, 1898 – 1901), prin Datinile poporului
român la înmormântări (1882) al lui Teodor Burada, studiul folclorului
românesc a înregistrat, la cumpăna veacurilor XIX şi XX, o serie de
contribuţii substanţiale, considerate şi astăzi fundamentale pentru cercetarea
ştiinţifică în domeniu. După 1900, folcloristica românească a datorat mult
activităţii lui N. Iorga (personalitate marcantă a aşa-numitei „şcoli istorico-
etnografice”) şi, mai ales, a lui Ovid Densusianu, care, situat iniţial pe o
poziţie etnopsihologică, va promova ulterior metoda filologică, aderând la o
concepţie a folclorului văzut în permanentă transformare: „Cercetătorul
trebuie să cuprindă în câmpul lui de observaţiune şi actualitatea şi trecutul;
mintea lui trebuie să fie veşnic gata să cunoască şi ce se întâmplă şi ce s-a
întâmplat altădată, pentru că nimic nu poate fi pătruns în toate tainele lui,
dacă e izolat în timp, ca şi în spaţiu”.
Progresele înregistrate ulterior, în perioada interbelică, în sfera
studiilor folcloristice şi a culegerilor de creaţii populare, au fost posibile atât
graţie interpretărilor oferite de personalităţi proeminente ale literaturii şi criticii
– G. Călinescu, L. Blaga (dinspre sfera morfologiei culturii), M. Eliade (din
perspectiva istoricului religiilor) – cât şi datorită unor specialişti în domeniu ca
Pericle Papahagi, Tache Papahagi, Petru Caraman, Ion Muşlea, George
Giuglea, Petru Iroaie, Ion Diaconu, Romulus Vuia, D. Caracostea. Unii dintre
cercetătorii afirmaţi în perioada interbelică îşi vor aduce cele mai importante
contribuţii la studierea ştiinţifică a folclorului după cel de-al doilea război
mondial. E vorba de Ovidiu Bîrlea, Ghe. Vrabie, Ion C. Chiţimia, Ovidiu
Papadima, G. Uscătescu, Mihai Pop, cărora li se vor adăuga reprezentanţi ai
generaţiilor tinere ca Adrian Fochi, Ion Taloş, Petru Ursache, Dumitru Pop,
Octav Păun, N. Constantinescu, Pavel Ruxăndoiu, Mihai Coman, Silviu
Angelescu ş. a.
Începând cu perioada interbelică, instituţionalizarea cercetării
folcloristice a permis eficientizarea procesului respectiv. Se cuvin menţionate
cercetările sociologice desfăşurate în cadrul Institutului social român al lui
Dimitrie Gusti şi, mai ales, acelea întreprinse, de la începutul anilor ’50, în
cadrul a trei centre prestigioase: Institutul de istorie literară şi folclor (înfiinţat
în 1949 de D. Caracostea, reprezentând „şcoala stilistică”), condus de
18
Ibidem, p.11.
19
academicianul G. Călinescu (1899- 1965), ale căror rezultate s-au regăsit, în
1952, în periodicul Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor; Institutul de
folclor, condus de Sabin Drăgoi şi Mihai Pop, patronând o Revistă de folclor
(apărută începând cu 1956), ambele schimbându-şi ulterior denumirea în
Institutul de etnografie şi folclor (apoi în Institutul de cercetări etnologice şi
dialectologice) şi, respectiv, Revista de etnografie şi folclor şi, în fine, Casa
creaţiei populare.
Amploarea fenomenului culegerii de folclor în secolul al XX-lea poate fi
„măsurată” sau, cel puţin, probată, prin numărul considerabil de arhive de
documente folclorice, înfiinţate în spaţiul românesc. Dintre cele mai
însemnate arhive, sub raport documentar, Petru Ursache aminteşte: Arhiva
Institutului de cercetări etnologice şi dialectale (Bucureşti), Arhiva Centrului
de lingvistică, istorie literară şi folclor din Cluj, Arhiva cercului de folclor a
Universităţii din Timişoara, Arhiva cercului de folclor a Institutului Pedagogic
din Baia Mare, Arhiva Centrului de lingvistică, istorie literară şi folclor din Iaşi,
Arhiva Centrului de lingvistică, istorie literară şi folclor din Craiova20.
În ceea ce priveşte valorificarea / diseminarea rezultatelor cercetării,
întreprinse atât la nivel universitar, în cadrul facultăţilor cu profil filologic, cât
şi sub egida Societăţii de ştiinţe filologice, un rol deosebit de important l-au
avut periodicele, atât cele de largă accesibilitate, ca ezătoarea lui Artur
Gorovei sau Ion Creangă al lui Tudor Pamfile, cât şi publicaţiile de
specialitate: Grai şi suflet, înfiinţată de Ovid Densusianu odată cu Institutul de
Filologie şi Folclor, Anuarul Arhivei de folclor de la Cluj, Anuarul Muzeului
Etnografic al Transilvaniei, deja amintitele Revistă de etnografie şi folclor şi
Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor (devenită Revista de istorie şi
teorie literară), Folclor literar (Timişoara), Limbă şi literatură etc.
Este demn de reţinut imboldul considerabil dat cercetărilor în domeniu
de activitatea cercurilor universitare, orientate spre o abordare a folclorului
dintr-o perspectivă poetică şi interdisciplinară: Cercul de poetică şi stilistică
(Universitatea din Bucureşti), condus în anii ’60 de Tudor Vianu şi Mihai Pop,
Cercul de poetică matematică şi semiotică al lui Solomon Marcus
(Universitatea din Bucureşti), Cercul ştiinţific de Folclor al Universităţii din
Timişoara condus de Eugen Todoran şi Vasile Creţu, sub egida căruia s-au
desfăşurat o serie de colocvii naţionale consacrate culturii orale (folclor şi
film) ş.a.
De la faza admirativă, a entuziasmului romantic faţă de tezaurul literar-
artistic popular, la diversificarea cercetării în domeniu, în contextul cultural
interbelic şi postbelic, folcloristica românească a traversat o perioadă de
acumulări şi reconfigurări conceptuale, care au condus la conceperea
folclorului ca un „sistem de relaţii şi de transformări, (...) [care] „nu sunt nici
întâmplătoare şi nici izolate”, ci „sunt determinate de fenomene specifice
oralităţii şi se produc în acelaşi ritm şi atâta timp cât tradiţia funcţionează ca
un mecanism unic şi independent.”21
20
Cf. op. cit., p. 299.
21
Ibidem, p. 10.
Capitolul 1 – Repere în folcloristica europeana și românească.
Teste
1. Identificaţi principalele momente în evoluţia folcloristicii româneşti.
2. Comentaţi raporturile dintre etapele folcloristicii româneşti şi contextul
socio-cultural în care se plasează acestea.
3. Comentaţi într-un scurt eseu (2-3 pagini) interesul scriitorilor paşoptişti
pentru folclorul autohton.
4. Alcătuiţi un scurt eseu (2-3 pagini) pe tema Folcloristica
românească în context european.
1. 3. Orientări metodologice
Analizând modalităţile de abordare a folclorului, Balázs Lajos
schiţează o clasificare a metodelor utilizate şi a treptelor cercetării în
domeniu:
a. cercetarea nemijlocită, care porneşte de la faptul de folclor viu şi
presupune cercetare de teren;
b. cercetarea tipologică, implicând sistematizarea şi casificarea
materialului cules după unele sisteme metodice;
c. interpretarea teoretică a faptelor şi a informaţiilor înregistrate,
condiţionată de volumul materialului cules şi de complexitatea obiectului
cercetării.
Interpretarea teoretică îşi poate subordona, la rândul său, în funcţie de
obiectivele demersului:
a. o cercetare istoricizantă, vizând descrierea / definirea genezei, a
apariţiei şi a evoluţiei faptelor de folclor în raport cu evoluţia istorică
a comunităţilor;
b. o cercetare funcţională, având ca obiectiv descifrarea rolului jucat
de faptele folclorice în viaţa colectivităţilor care le vehiculează;
c. o cercetare estetică gen analiză literară, având drept scop
descrierea modelelor artistice, a mijloacelor de expresie, precum şi
interpretarea semnificaţiilor operelor literaturii populare22.
Un tablou al metodologiei folclorice oferea, încă din 1924, Arnold van
Gennep, arătând că folclorul utilizează în primul rând, prin definiţie (întrucât
se ocupă de studierea „faptelor vii şi actuale”), metoda observaţiei. În plus,
„un fapt actual are antecedentele sale, pe care nu le putem discerne decât
prin utilizarea metodei istorice, comportând diverse metode secundare
precum critica mărturiei, a surselor scrise etc.”23 Ceea ce subliniază Gennep
însă, denunţând o anumită „maladie psihică şi metodologică” cu rădăcini în
secolul al XIX-lea, este faptul ca folclorul nu este numai „istoric” şi „nu este o
secţiune a istoriei”, ceea ce reclamă înlocuirea metodei istorice cu una
„biologică”, centrată pe studierea faptelor folclorice în timpul vieţii lor şi în
mediile în care acestea iau naştere sau sunt vehiculate („de leur vivant et
dans leur millieu, lui aussi vivant”24). Metoda biologică, dinamică, generează
senzaţia „că faptul observat conţine o serie de posibilităţi in nucce” în timp ce
22
Balázs Lajos, op. cit., p. 17.
23
Arnold van Gennep, op. cit., p. 20 (trad. noastră).
24
Ibidem, p. 21.
metoda istorică conduce la senzaţia că „toate posibilităţile acestui fapt au fost
deja exprimate”25.
Studiul problemelor generale ale folclorului impune, pe de altă parte,
folosirea unui alt instrument metodologic: metoda comparatistă. Pentru
Arnold van Gennep, nu se poate realiza o cercetare folclorică temeinică în
absenţa perspectivei comparatiste, triumfătoare întotdeauna în „lupta” cu
metoda istorică. Fidel unei viziuni a folclorului ca „ştiinţă biologică”, folcloristul
francez polemizează cu discursul teoretic anti-comparatist, arătând că: „Un
zoolog compară peştii din Mediterana cu cei din Golful Bengal, fără să i se
reproşeze ilegitimitatea unei astfel de comparaţii. Iar nouă ni se reproşează
compararea unui basm popular breton cu unul polinezian, sau o ofrandă
sacră romană cu una mexicană!”26
Folosirea acestor metode trebuie corelată întotdeauna cu încercarea
de a descifra şi de a înţelege psihologia populară, încă insuficient studiată la
momentul respectiv, înţelegere necesară nu în ultimul rând în desfăşurarea
procesului concret al anchetei folclorice. Subliniind valoarea incontestabilă a
anchetei directe, van Gennep e conştient, totuşi, de neajunsurile acesteia în
cazul teritoriilor întinse, reclamând utilizarea metodei indirecte a
chestionarelor care ar trebui să fie „foarte scurte” şi să vizeze „doar două-trei
probleme speciale, însă bine precizate”: „Când un chestionar este scurt şi
mai ales precis avem toate şansele să primim răspunsuri exacte. Chiar şi
răspunsurile negative sunt importante: ele dovedesc adesea că un anumit
obicei sau o anumită credinţă a dispărut, deşi texte mai vechi îi certificau
existenţa. Trebuie să cercetăm atunci cauzele şi factorii acestei dispariţii,
ceea ce reperzintă un element important al ştiinţei generale şi comparative a
civilizaţiilor”27.
În fine, rezultatele anchetei folclorice trebuie reportate pe o fişă / hartă:
metoda anchetei îşi va subordona, aşadar, metoda cartografică, aflată într-un
stadiu incipient în momentul publicării studiului lui Gennep.
Dincolo de metodele inventariate şi comentate de folcloristul francez în
primul sfert al veacului trecut, orientările interdisciplinare din folcloristica
actuală impun diversificarea permanentă a instrumentelor metodologice, atât
în funcţie de disciplinele subordonate demersului folcloric, cât şi în funcţie de
conţinuturile supuse analizei. Petru Ursache îşi argumenta demersul
interdisciplinar în încercarea de configurare a unei estetici a folclorului,
oprindu-se asupra doinei, „una dintre cele mai neobişnuite forme poetice
(probabil unică), din toate culturile tradiţionale”, care „nu poate fi abordată
unilateral”. Studiul acesteia reclamă, alături de dubla specializare
25
Ibidem (trad. noastră).
26
„Un zoologiste compare les poissons de la Méditerranée à ceux du golfe du Bengale sans
qu'on lui en fasse un grief. Et on nous reprochait de comparer un conte populaire breton à
un conte populaire Polynésien, ou une offrande sacrée romaine à une offrande sacrée
mexicaine !” (ibidem, p. 23, trad. noastră)
27
« Quand un questionnaire est court et surtout précis, on a bien des chances d'avoir des
réponses exactes. Même les réponses négatives sont importantes : elles prouvent souvent
que telle ou telle coutume ou croyance a disparu alors que des textes plus anciens en
certifiaient l’existence. Il convient alors de rechercher les causes et les facteurs de cette
disparition, ce qui est un élément important de la science générale et comparative des
civilisations ». (ibidem, p. 25, trad. noastră)
corespunzătoare formei sale sincretice, „o bună pregătire etnografică,
sociologică, mitologică, stilistică, lingvistică şi estetică”28.
Diversificarea metodologică, însoţită de proliferarea conceptelor,
făcuse necesară, pentru autorul Prolegomenelor la o estetică a folclorului,
precizarea raporturilor folcloristicii cu alte discipline, dintre care sunt citate
etnografia (în măsura în care „caracterul ambivalent al creaţiilor de natură
spirituală (de care se ocupă folcloristica) este completat de ambivalenţa
faptelor de cultură materială (ele însele creaţii ale spiritului), de care se
ocupă etnografia”), arta populară sau „folclorul plastic” (care „se apropie mai
mult de folclorul literar decât de faptul de cultură materială”), poetica,
stilistica, retorica şi semiotica, pentru care folclorul „reprezintă un domeniu
ideal”29, apoi estetica generală şi, nu în ultimul rând, filosofia şi morala. În
ceea ce priveşte raporturile dintre estetica generală şi estetica folclorică,
Petru Ursache este convins că prima o subordonează pe cea de-a doua
„numai în măsura în care îşi înscrie cercetările în planul artisticului, nu şi al
culturalului.
În acest din urmă caz, estetica folclorică îşi construieşte singură
modele de lucru, în strânsă colaborare nu cu estetica generală, ci cu
etnologia. (...) La un nivel al cercetării, ea [estetica folclorică, n. n.] va încerca
să explice probleme privind cadrele naturale ale etnicului în care activează
categoriile de agenţi creatori şi colportori, la altul, inter-relaţiile dintre
fenomene socio-culturale şi artistice, iar la un ultim nivel, specificul estetic al
artei orale”30.
Se cuvin subliniate, nu în ultimul rând, interferenţele dintre demersul
folcloristic şi cele subordonate domeniului teoriei literaturii. Studiul structurii şi
al circulaţiei temelor şi motivelor, precum şi al dinamicii genurilor şi speciilor
literare este condiţionat de cercetarea folcloristică, aceasta din urmă jalonând
adesea demersul poeticianului, nevoit să apeleze, în clasificarea literaturii
orale, de pildă, la puncte de vedere specifice gândirii tradiţionale, precum şi
la o terminologie adecvată acesteia (poezie de ceremonial, literatură
paremiologică etc.)
Teste
1. Identificaţi şi comentaţi principalele metode utilizate în
cercetarea folclorică.
2. Comentaţi într-un scurt eseu (2 – 3 pagini) importanţa cercetării
de teren în studiul folcloristic.
28
Op. cit., p. 40.
29
Ibidem, pp. 12 – 15.
30
Ibidem, p. 19.
Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări
Capitolul 2 - Folclorul. Concepte operaţionale.

Definiţii şi delimitări
2.1. Definiţii ale folclorului şi ale folcloristicii (Glosar)
FOLCLÓR s.n. 1. Totalitatea creațiilor artistice, literare, muzicale, plastice,

etc., a obiceiurilor și a tradițiilor populare ale unei țări sau ale unei regiuni. 2.
Știință care se ocupă cu creațiile artistice, obiceiurile și tradițiile populare. -
Din fr., engl. folklore. (DEX '98)
FOLCLÓR n. 1) Creație populară orală. 2) Ansamblu de producții artistice,

create de un popor. 3) v. FOLCLORISTICĂ. /folklore (NODEX)
FOLCLÓR s.n. 1. Totalitatea tradițiilor, a obiceiurilor și a creațiilor artistice

populare ale unei țări sau ale unei regiuni. 2. Știința care studiază creațiile și
tradițiile populare; folcloristică. [Scris și folklor. / < fr. folklore, engl. folklore <
folk - popor, lore - știință]. (Dicţionar de neologisme)31
FOLCLOR - 1. creaţia populară constituită într-un sistem unitar, organic si

dinamic, de superstiţii, credinţe, practici magice, de cunostinţe empirice,
mituri, legende, proverbe, cîntece si dansuri păstrate prin tradiţie în viaţa
spirituală a unei unităţi etnice (grup etnic, popor, naţiune). După, conţinutul
lui, f. poate fi literar, muzical, ludic, coregrafic, medical, juridic etc. In acest
sens f. este o creaţie colectivă, anonimă, sincretică si orală. El apare în
comuna primitivă, se dezvoltă si îmbogăţeste cu fiecare perioadă si epocă
istorică. În evul mediu îsi dezvoltă tematica si genurile la condiţiile noi de
viaţă. Capătă o amploare si semnificaţie deosebită în epoca luminilor si o
valoare nouă în epoca noastră. Tematica lui evoluează, se adaptează si se
actualizează conform cerinţelor si aspiraţiilor spirituale ale societăţii în
continuă dezvoltare. 2. stiinţă (după A. Varagnac) care studiază fenomenele
si faptele de cultură ce ţin de creaţia populară cu ajutorul metodelor:
observaţiei, descriptiv-analitice, clasificării si comparativ-istorice. Termenul
de f. a fost folosit, într-un sens mai larg, întîia oară în 1846 de William J.
Thoms (Ambrose Merton) pentru a denumi stiinţa „obiceiurilor populare"
(folk-lore). Lawrence Gomme, la începutul secolului al XX-lea, reduce cîmpul
cercetării f. la componentele lui istorice, etnologice si sociologice. A căpătat
mai multe sensuri, ca stiinţă: — a unei părţi a culturii populare care studiază
superstiţiile, credinţele, obiceiurile si tradiţiile comunitare ale unei unităţi
etnice; — a unei activităţi de tipul mitologiei si religiei, literaturii si muzicii,
dansului si sportului; — a unui summum de reminiscenţe spirituale proprii
unei macrounităţi sociale; — a tradiţiilor primitive păstrate în activitatea
spirituală a unei comunităţi etnice, naţiuni sau popor; — ca etnopsihologie si
psihologie socială etc. În concepţia contemporană, stiinţa f. este o ramură a
etnologiei alături de etnografie si stiinţa artei populare. Această diferenţiere
este numai metodologică, deoarece fenomenele si faptele folclorice ca si
cele etnografice si de artă populară sînt variabile ale aceleiasi unităţi. În
secolul al XX-lea, conceptul de stiinţă a f. a început să fie înlocuit cu un
31
Definiţiile inventariate sunt citate, după DEX on-line, pe site-ul Archaeus.ro. Resurse
lingvistice pentru limba română, la adresa
http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=FOLCLOR
concept nou, folcloristică. Studiul f. în ambele sensuri, sistem de creaţii
populare si stiinţă, se bucură în România de o îndelungă investigaţie, care
începe cu B. P. Hasdeu, continuă cu Sim. Florea Marian, Lazăr Săineanu, I.-
Aurel Candrea, Ovid Densusianu, Tache Papahagi si alţii. Cercetările de
poetică matematică în domeniul f. românesc marchează în prezent un
succes mondial (Solomon Marcus, Semiotica folclorului, 1975). V. etnologie,
semiotică, sincretism, scoală de folclor, stiinţa artei populare. (Dicţionar de
etnologie)32
FOLCLORÍSTIC, -Ă, folcloristici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Folcloric. 2. S.f. Știință
care se ocupă cu studiul sistematic al folclorului. - Folclor + suf. -istic. Cf.
germ. „folkloristisch”, „Folkloristik”. (DEX '98)33
FOLCLORISTICĂ - 1. stiinţa folclorului. F. studiază folclorul ca obiect al

creaţiei populare, cu toate categoriile, genurile si speciile lui. Iniţial f. s-a
înfăţisat ca o stiinţă a reminiscenţelor folclorice, a supravieţuirilor seculare ale
creaţiei spirituale; ulterior, ca o stiinţă a creaţiei folclorice permanente pe
specii si genuri, a tradiţiei si inovaţiei creatoare. În accepţia actuală f. include:
- studiul metodelor si tehnicilor de investigaţie folclorică pe specii, genuri,
tipuri si variante; - studiul genezei formelor de
folclor, al evoluţiei si coexistenţei lor, al funcţiunii lor sociale pe perioade si
epoci istorice; - studiul structurii complexe, dinamice si inovatoare a
folclorului; - studiul ambianţei creatoare a folclorului (mediul, condiţiile de
creaţie, interpretare si valorificare); - mesajul cultural al folclorului în timp; -
studiul rolului lui în contextul culturii care l-a creat si prin aceasta în contextul
culturii universale. F. studiază pe lîngă paleofolclorul, folclorul rural si folclorul
urban, neofolclorul si folclorul prospectiv. În elaborarea ei stiinţifică, f. a trecut
de la descrierea factologică la interpretarea teoretică si previzivă a faptelor
de cultură. F. substituie conceptul de folclor* în înţelesul lui de stiinţă; 2.
disciplină etnologică care studiază comparativ-istoric folclorul unui popor.
FOLCLORÍSM s.n. Tendință de a exagera elementul folcloric în artă și

literatură sau în lucrări teoretice. - Folclor + suf. -ism. Cf. fr. „folklorisme”
(DEX '98)
FOLCLORÍSM s.n. Preocupare pentru folclor. [Cf. fr. folklorisme]. (Dicţionar

de neologisme)34
Test
1. Alcătuiţi un scurt eseu pe tema Folclor, folcloristică, folclorism.
32
Romulus Vulcănescu, Dicţionar de etnologie, Bucureşti, Albatros, 1979, pp. 140 – 141.
33
Cf. http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=FOLCLORISTIC
34
Cf. http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=FOLCLORISM
2.2. Concepte operaţionale ale folcloristicii şi ale disciplinelor
adiacente. Glosar (Romulus Vulcănescu35)
ARTĂ POPULARĂ - 1. concept cumulativ care include întreaga gamă de
creaţii artistice anonime si colective ale unei comunităţi sociale de tip etnic,
depinzînd de nivelul de dezvoltare istorică, de stadiul de elaborare a
civilizaţiei si formei de cultură corespunzătoare. Conceptul de a. p. este
complementar prin conţinut si sferă celui de artă primitivă si de artă arhaică.
2. În formaţiile bazate pe clase antagoniste, a.p. capătă un conţinut care
promovează interesele claselor dominante si o sferă care se
întinde treptat de la acestea la întreaga masă a poporului. Artă care emană
în cadrul claselor dominate si are tendinţa de a cuprinde si manifestările
progresiste ale claselor dominante, pe măsura atasării ultimelor la arta
concepută de întregul popor si de întreaga societate. Artă care, conform
concepţiei burgheze, descinde din sfera claselor dominante si prin cădere
sau imitaţie alimentează activitatea creatoare a claselor dominate. Între
clasele sociale antagoniste există influenţe culturale si artistice. Definirea a.p.
trebuie să se facă în comparaţie si cu aria cultă. Între a.p. si arta cultă, ce
aparţin aceleiasi comunităţi etnice, există interdependenţe si influenţe
reciproce. În funcţie de etapa, condiţiile si structura dezvoltării istorice a
comunităţii etnice poate predomina una sau alta din aceste două forme de
artă. Procesul de diferenţiere si de specializare a a.p. în orînduirile bazate pe
clase antagoniste este similar, nu identic, celui al artei culte. În evoluţia ei,
a.p. îsi diferenţiază mereu conţinutul creaţiei în domenii, forme si genuri noi si
îsi specializează necontenit mijloacele de exprimare, corespunzător treptei
social-istorice de evoluţie. A. p. se îmbogăţeste mereu cu noi forme de
creaţie plastică, ritmică decorativă, aplicată. Toate domeniiie, formele si
genurile a.p. se dezvoltă paralel si interdependent, pînă ajung sa alcătuiască
un sistem deschis de activităţi creatoare populare, care în esenţa lui este
oricînd susceptibil să-si îmbogăţească conţinutul cu noi domenii, forme si
genuri de creaţie artistică. Ceea ce înseamnă că volumul a. p. creste mereu
în timp si spaţiu. După datele prognozei etnologice, această crestere va avea
loc si în viitor. 3. Produsele a. p. sau operele de a. p. prezintă caractere
deosebite pe de o parte de cele ale artei primitive, ale artei arhaice si pe de
altă parte, de cele ale artei culte: sînt creaţii colective nu individuale, care se
perfectează de la o generaţie la alta si se încarcă de un mesaj social-cultural
propriu; sînt anonime deoarece paternitatea lor creatoare nu poate fi
determinată individual, decît rar si probabil; sînt opere complexe deoarece
includ în contextul lor o viziune globală asupra lucrurilor; sînt opere sincretice
deoarece modalităţile lor plastice de comunicare nu sînt diferenţiate,
vehiculează mai mult idei sl valori extraestetice; sînt opere comprehensibile
de întreaga societate pentru că circulă liber în mediul lor de creaţie, se
difuzează în afara acestui mediu prin decalc, adaptare sau imitaţie; exprimă
în ansamblul lor etosul* comunităţii etnice care Ie-a creat, adică specificul
modului de viaţă, al concepţiei despre lume si viaţă, viziunea etică a
creatorilor lor. Teoria si studiul sistematic al a. p., constituie un capitol
esenţial al etnologiei. Nu se poate concepe etnologie fără studiul a. p. pentru
că etnologia subsumează epistemologic si metodologic investigaţia întregului
domeniu al a. p. În creaţiile ei particulare, a.p. românească se deosebeste do
produsele similare din sud-estul Europei prin tematica, structura, tehnicile si
stilul ei. Este în primul rînd o artă dinamică, ce a influenţat permanent arta
35
Cf. op. cit.
cultă românească în toată creaţia ei si este în fine o artă bogată, cu o putere
de expresie rafinată si pătrunsă de un profund umanism. A. p. nu trebuie
confundată cu arta naivă (care este o „artă autodidactă... cu trăsături
populare si artizanale totodată") si nici cu arta artizanală (mestesugul artistic
făuritor de obiecte utile cu aspect plăcut, bazat pe stilizarea personală a
formelor si ornamentelor populare). Contribuţii la cercetarea a. p. românesti
au adus printre alţii: N. lorga (L'Art populaire en Roumanie, 1923), G.
Oprescu (L'Art du paysan roumain, 1937), Al. Dima (Conceptul de artă
populară, 1939), Coriolan Petrescu (L'influence de l'art populaire, 1939),
Elena Secosan si Paul Petrescu (Arta populară, 1966), N. Dunăre (în colab.,
Arta din Valea Jiului, 1969), Al. Dima (Arta populară si relaţiile ei, 1971),
Tancred Bănăţeanu (Aria populară bucovineană, 1975). V. artă arhaică, artă
naivă, artizanat.
ATLAS ETNOGRAFIC - lucrare stiinţifică ce urmăreste să exprime grafic -

prin hărţi, cartograme, scheme, desene sau fotografii - aspecte principale sau
secundare legate de forme concrete de viaţă istorică, aspecte ale civilizaţiei
sau culturii populare. Prin obiectul, tematica si metodologia lui, a. e. poate fi:
simplex sau complex. Atlasul simplex cuprinde o tematică redusă, expusă
adesea printr-o singură modalitate grafică de reprezentate ilustrativ-
documentară (schematism etnografic sau tipologie etnografică). Aceasta este
forma clasică a a. e., consacrată unei părţi sau întregii comunităţi etnice.
Atlasul complex cuprinde o tematică diversă si multilaterală, expusă prin mai
multe modalităţi de prezentare grafică (schematism etnografic, tipologie
etnologică si modelare statistico-matematică). În fond, a. e. de tip complex se
ridică pe o treaptă superioară de reprezentare conceptuală si interpretare,
devenind astfel, în fapt, un atlas etnologic. Pînă în prezent se cunosc numai
două categorii de asemenea atlase complexe. Din prima categorie face parte
a. e. de tranziţie de la atlasul simplex la cel complex: Ethnographic Atlas
(1967) de G.P. Murdock. Din a doua categorie - The Me-Kong Valley Atlas,
U.N.E.S.C.O. (1970), care este un atlas cvadruplu (de geografie, economie,
etnologie si lingvistică), cu reprezentare grafică dublă (schematică si
tipologică), si Atlasul complex „Porţile de Fier" (Ed. engleză The „Iron Gates"
Complex Atlas, 1972), tipărit de Academia Română, care este un atlas
complex în adevăratul sens al termenului, deoarece integrează etnologia într-
un sistem de 14 discipline stiinţifice (dintre care 7 se referă la stiinţele naturii:
geografia, geologia, hidrologia, speologia, flora, fauna si studiul
monumentelor naturii, iar 7 se referă la stiinţele social-istorice: antropologia,
arheologia, istoria, economia, lingvistica, etnologia si studiul monumentelor
artistice), cu reprezentare grafică triplă (schematică, tipologică si de
modelare statistico-matematică). Sub raportul semioticii grafice, Atlasul
complex „Porţile de Fier" reflectă pentru prima dată în literatura internaţională
de specialitate concepţia dialectică a unei cercetări plenare de tip
interdisciplinar într-o micro-zonă supusă strămutărilor rapide, concepţie în
care etnologia constituie unul din nucleele de polarizare a investigaţiilor
semnificative si polivalente ale stiinţelor angajate în cercetare si reprezintă o
contribuţie însemnată a etnologiei românesti pe plan mondial.
CIVILIZAŢIE TRADIŢONALĂ - patrimoniu de bunuri si valori materiale

proprii unei comunităţi etnice, axat pe tradiţie si continuitate. C. t. este
explicată prin: a. teoria persistenţei activităţilor materiale ale unei comunităţi
etnice străvechi în funcţie de mediul ambiant, de însusirile ergonomice, de
capacitatea de creaţie propriu-zisă etc. În contextul c. t., pe lîngă unele
bunuri si valori materiale ce se menţin ca atare, intră si relicve etnografice,
antichităţi si supravieţuiri ale bunurilor si valorilor materiale în parte dispărute;
b. prin teoria caducităţii sau a imitaţiei de către popor a unor forme de bunuri
si valori materiale create de clasele suprapuse. Această teorie se sprijină pe
concepţia lui Hans Neumann (în Primitive Gemeinschaftskultur, 1921),
conform căreia „orice bun material popular este o imitaţie sau o rămăsiţă a
unui fost bun material elaborat de o clasă suprapusă". Teoria lui Hans
Neumann se sprijină pe o interpretare gresită a interdependenţei si influenţei
reciproce a elementelor si proceselor ce ţin de bunuri si valori materiale ale
claselor sociale ce alcătuiesc unitatea dialectică a unui popor sau naţiuni. C.t.
se confundă uneori cu civilizaţia, sătească. Termenul însă include si alte
semnificaţii. În vremea noastră s-a extins si la civilizaţia urbană, îndeosebi
pentru orasele care acumulează în urma lor secole si milenii de istorie. Astăzi
se vorbeste tot mai mult de tradiţia oraselor „eterne" (Roma, Atena, Bagdad,
Calcutta, Beijing etc), de tradiţia marilor metropole ale lumii (Tokio, Paris,
Londra, New York, Moscova etc). V. autohton, arhecivilizaţie, civilizaţie.
COMPLEX CULTURAL - 1. concept care exprimă reflectarea unei culturi

printr-un sistem de componente, relevate de rezultatele cercetărilor efectuate
pe teren, în laborator sau muzeu. 2. grupare aleatorie sau sistematică a unor
elemente culturale care prezintă trăsături relativ comune de ordin tematic sau
stilistic. C. c. este o unitate culturală rezultată din integrarea sau modelarea
trăsăturilor comune de creaţie sau din coexistenţa lor mutuală într-o arie
culturală* sau într-un context cultural. într-un c. c. toate piesele descoperite
în-tîmplător sau sistematic (într-o necropolă, asezare, zonă etc.) pot
determina conţinutul unei culturi limitate în timp si spaţiu, pot exprima
morfologic aspectele conjecturale ale acestei culturi; în baza lor se poate
reconstitui aproximativ structura culturii locale din care acestea fac parte
integrantă sau se pot modela aspectele esenţiale ale culturii. Termenul a
migrat din etnologia europeană în cea americană si constituie actualmente o
problemă teoretică de bază a antropologiei culturale, a arheologiei,
sociologiei culturii etc.
CULTURĂ POPULARĂ - 1. ansamblul manifestărilor culturale care se

dezvoltă la nivelul satului. Echivalent conceptului de cultură sătească. 2.
ansamblul manifestărilor care se dezvoltă la nivelul maselor populare,
indiferent de provenienţa lor rurală sau urbană. 3. parte a manifestărilor
culturale ce alcătuiesc folclorul si care este studiată global de etnologie si
parţial de folcloristică. Interpretare restrictivă, relativă la literatura populară,
cutume si tradiţii populare; 4. manifestările culturale „negramaticalizate", care
premerg formele fixe si scrise ale genurilor literare promovate în popor. C. p.
a devenit, îndeosebi în vremea noastră, izvor de inspiraţie si creaţie
polivalentă, de promovare a diferenţierilor si specificităţii pe plan internaţional
a culturilor naţionale. V. cultură, cultură de masă.
DATINĂ -1. bun cultural transmis oral, din generaţie în generaţie, sub forma
unui model elaborat de comunitatea etnică. 2. ceea ce este dat de tradiţie ca
normă de comportament social a comunităţii etnice. In ambele sensuri, d.
este rezultatul unei experienţe culturale a autohtonilor, a ceea ce a devenit,
treptat, comunitar si durabil în constiinţa etnică. D. face parte din fondul de
manifestări spirituale ale culturii populare de ordin tradiţional. Cu înţelesul
filosofic al conceptului s-a ocupat C. Noica (Rostirea filosofică românească,
1969).
DISCIPLINE ETNOLOGICE - 1. stiinţe complementare etnologiei:

antropologia fizică, preistoria, istoria (micro, medio si macro) societăţilor de
tip tradiţional, tehnologia populară (ergologia si tehnoeconomia), lingvistica-
dialectologia (Jean Poirier). - 2. familia de stiinţe etnologice particulare si a
interdisciplinelor etnologice, adică stiinţele înrudite între ele prin obiectul lor
de cercetare si diferenţiate numai prin modul de abordare si tehnica de
integrare a cercetării.
ETNOESTETICĂ - disciplină estetică care studiază: a. geneza, structura si

funcţiunea categoriilor estetice populare din perspectiva comunităţii etnice:
tragicul, comicul, dramaticul, grotescul, burlescul etc.; b. modalităţile de
cristalizare artistică a acestor categorii în opere de artă populară; c. relaţiile
estetice pe care le promovează fiecare formă de artă în comunitatea
sătească tradiţională si contemporană; d. sincretismul artei populare ca
expresie a heteronomiei artei; e. modul de valorificare a artei populare
proprie fiecărei comunităţi etnice; f. arta populară ca instrument de educaţie
estetică. E. nu trebuie confundată cu estetica populara al cărei conţinut si
sferă sînt mai bogate. Estetica populară include în contextul ei si e. în
domeniul e. române s-au remarcat: Barbu Delavrancea (Estetica poeziei
populare, 1913), Alex. Dima (Arta populară si relaţiile ei, 1971), Grigore
Smeu (Repere estetice în satul românesc, 1973).
ETNOGRAFIE – stiinţă care observă, analizează, descrie si clasifică

particularităţile modului de viaţă si ale formei de civilizaţie a unei comunităţi
etnice. În cercetarea ei, e. foloseste observaţia directă sau indirectă,
obiectivă sau subiectiva, incidentală sau „participantă"; analiza cantitativă
sau calitativă, structurală sau funcţională; descrierea obiectivă sau
subiectivă, factologică sau fenomenologică; clasificarea simplă sau complexă
(taxonomică sau tipologică), autonomă sau. integrată în sistemul general al
clasificării stiinţifice. E. nu constituie o stiinţă aparte faţă de etnologie, ci
numai prima treaptă de cercetare a fenomenelor si faptelor materiale ale unei
comunităţi etnice, alături de folcloristică si de stiinţa artei populare. În acest
context stiinţific, e. furnizează documentarea de teren, materialul brut, cules
si semiprelucrat pentru interpretarea si formularea legilor de producere a
creaţiei populare. Din acest punct de vedere, e. se menţine la nivelul concret
de cunoastere a realităţii sr.cial-istorice, spre deosebire de etnologie care se
ridică la nivelul abstracţiilor teoretice, al cugetării asupra viziunii globale a
creaţiei populare. În etnografia sovietică se foloseste conceptul de „cercetare
etnografico-etnologică" (I. Bromley) pentru a desemna unitatea dialectică a
acestor două trepte ale aceleiasi investigaţii stiinţifice. Cercetările e. au
trecut, la. sfîrsitul secolului al XlX-lea, de (a cunoasterea descriptiv-analitică a
popoarelor asa-zise „primitive", „nedezvoltate", la cele „evoluate",
„dezvoltate", „industrializate", de la clasificarea simplistă, serială si
informativă după materialul de teren, la clasificarea complexă, tipologica si
integratoare a modului de viaţă al popoarelor, indiferent de stadiul de
dezvoltare. În secolul al XX-lea, e. a depăsit investit area descriptivă ce
urmărise consemnarea documentelor de teren, concrete, de viaţă factologică
pentru a trece la investigarea paralelă şi dirijată a documentelor de arhivă si
colecţiile muzeale, corelate primelor. În abordarea acestei categorii de
documente (teren, arhivă, muzeu folcloric), e. recurge la metoda inductivă
(pendulând între inducţia aristotelică sau complexă si inducţia baconiană sau
selectivă). E. apelează si la metodele mai noi ale analogiei, comparaţiei si
ipotezei.
ETNOLOGIE — concept care desemnează stiinţa ce se ocupă cu studiul

genezei, structurii, dinamicii si funcţiunii formelor istorice de civilizaţie si
cultură, din perioada primitivă pînă în prezent si cu prospecţiunea formelor de
civilizaţie si cultură în viitor. În dezvoltarea stiinţifică, conceptul de e. a
căpătat mai multe înţelesuri în funcţie de obiectul, metodele si scopul
cercetării propuse. În funcţie de obiectul cercetării, e. este definită: 1. stiinţa
varietăţii omului (pe diferite trepte de evoluţie) ca făptură creatoare si
consumatoare de civilizaţie si cultură; 2, stiinţa generala a specificităţii
unităţilor etnice: familia, clanul, tribul, poporul. naţiunea; 3. stiinţa
comportamentului etnic si a personalităţii etnice; 4. stiinţa sistemului de
valori, simboluri, mituri, concepte, transmise pe cale orală, prin tradiţie. În
funcţie de metodele cercetării, e. studiază formele de civilizaţie sau cultură
prin metodele: - analitică şi descriptivă (la nivelul ramurilor ei - etnografia,
folcloristica si stiinţa artei populare); — comparativ-istorică (la nivelul paleo-
etnologiei, al etnologiei arheologice, al etnologiei regionale etc.; -
structuralistă (la nivelul structurilor intime ale fenomenelor si faptelor
determinate în cercetare; - funcţionalistă (la nivelul funcţiunilor inerente si
aparente ale materialelor de cercetat); - modelării (Ia nivelul formelor si
faptelor reale, ideale sau necesare cercetării); - completării crescânde a
cercetării concrete si încadrării ei interdisciplinare. În acest ultim sens, e.
urmăreste să folosească întreaga metodologie a cercetării, pentru a cuprinde
integral si explica polivalent fenomenele si faptele de civilizaţie si cultură ca
atare. În funcţie de scopul cercetării, e. poate fi: o stiinţă teoretică, care îsi
propune să abordeze toate problemele abstracte ale activităţii materiale si
spirituale ale omului ca făptură creatoare si consumatoare de civilizaţie si
cultură; o stiinţă concretă care abordează fie întreaga tematică a activităţilor
etnice, fie numai unele teme diferenţiale; o stiinţă aplicativă care urmăreste
valorificarea calităţilor sau ameliorarea deficienţelor unităţii etnice luate în
consideraţie. În efortul ei de a surprinde si a cerceta, de a descoperi si
explica, de a interpreta si formula (ipoteze, teorii si legi), e. a fost treptat
identificată cu antropologia generală si antropologia culturală, cu sociologia
culturii (Jean Caze-neuve), cu sociologia generală (Jean Poirier) etc. În
prezent e. a devenit o stiinţă fundamentală, creatoare a unei familii de stiinţe,
înrudite între ele prin obiectul cercetării, si o stiinţă integratoare a acestei
familii într-un sistem de stiinţe etnologice particulare. În sprijinul dezvoltării e.
s-au creat în secolul al XlX-lea societăţi si asociaţii de specialisti si amatori.
S-au creat catedre de etnologie la universităţile din marile orase europene,
americane, asiatice, muzee si reviste de etnologie, s-au scris numeroase
tratate de etnologie.
ETNOLOGIE LITERARĂ - disciplină etnologică ce studiază felul cum se

reflectă în literatura populară trăsăturile psiho-sociale ale unui popor, modul
lui de viaţă, formele de civilizaţie si cultură. E. l. nu trebuie confundată cu
folcloristica. Ca disciplină re-strînsă la un domeniu artistic urmăreste:
capacitatea creatoare de teme si stiluri literare populare, personalitatea
literară a unei unităţi etnice, specificitatea creaţiei literare populare. Sub
raport problematic si metodologic e. l. este analogă cu sociologia literară.
EłNOPSIHOLOGIE - disciplină psihologică ce studiază modul cum se

reflectă psihologia unui popor în creaţiile civilizaţiei si culturii lui.
FUNCŢIONALISM - teorie care pune la baza explicaţiei stiinţifice a oricărui

fenomen sau fapt de civilizaţie si cultură noţiunea de funcţie, pe care o preia
din metodologia funcţionalistă. Sub raport epistemologic, f. socoteste funcţia
ca un stadiu de determinare socială a oricărei cercetări. Funcţia unui simplex
sau complex de activitate se relevă prin interdependenţa elementelor
contextului sau a întregului din care fac parte si prin rolul social al acestora în
perspectiva lor sincronică. În studiul funcţiunii unui simplex sau al unui
complex nu trebuie să se recurgă la perspectiva diacronică decît incidental si
sporadic. B. Malinowski susţine că în baza unui simplex dat se poate
reconstitui complexul social din care acesta face parte. Iar, dintr-un complex
dat se poate reconstitui etnocivilizaţia sau etnocultura respectivă, întocmai
cum reconstituia Cuvier, prin metoda paleontologică a determinării
interdependenţelor, un corp organic din resturile lui fosile. Desi B. Malinowski
neagă datele istorice în studiul funcţiunii real-sociale, reconstituirea
sincronică poate fi dublată de reconstituirea diacronică (ca probă). Această
reconstituire este promovată de studiul relictelor etnografice si
reminiscenţelor folclorice, si nu poate fi efectuată decît din perspectiva
istorică. Reconstituirea unui complex social din relicte si reminiscenţe
priveste forma integrată a unei faze de dezvoltare a contextului. În acest caz
reconstituirea porneste de la funcţiunea istorică a elementului sau
complexului la care se referă. Marcel Mauss susţine (din acest punct de
vedere) că „orice fapt de civilizaţie sau cultură este un fapt total", în sensul că
este indestructibil în contextul lui, inalienabil în conţinutul lui. Exagerările f. se
datoresc interpretării anistorice a funcţiunii ca element de bază în studiul
entităţilor etnologice (civilizaţie, cultură etc.). Cu toate acestea nu se pot
nega unele merite ale funcţionalismului, care reconsideră dintr-o perspectivă
internă structuralismului dinamica fenomenelor si faptelor de civilizaţie si
cultură.
RELICT ETNOGRAFIC - restul unui obiect profan (de uz domestic, civic,

militar) sau sacru (ritual, ceremonial) în baza căruia se poate reconstitui
structura si funcţiunea obiectului iniţial, pentru stabilirea unui aspect al
complexului de civilizaţie sau cultură din care face parte integrantă. Studiul
integrator al r. e. se efectuează cu ajutorul metodelor analogiei, comparaţiei,
ipotezei, sintezei, modelării.
REMINISCENŢĂ FOLCLORICĂ - restul unei manifestări spirituale
(superstiţie, credinţă, cutumă, datină, tradiţie), care, în condiţii speciale, a
supravieţuit manifestării culturale din care a făcut parte integrantă. În baza r.
f. se poate reconstitui structura si funcţiunea manifestării iniţiale si prin
aceasta uneori a întregului complex cultural. Studiul integrator al r. f. se
efectuează cu ajutorul metodelor: analogiei, comparaţiei, ipotezei, sintezei si
modelării. Sinonim al conceptelor: antichitate populară, supravieţuire
(survival, marginal survival) cu semnificaţii diferenţiale (retenţie culturală).
RIT - act convenţional care închipuie o activitate sacră legată de o superstiţie

sau credinţă, pentru a preveni, a provoca sau anula efectul malefic sau
benefic al unei forţe supranaturale. R. poate fi ezoteric (ocult) sau exoteric
(public). Numele r. vine de la rta, care în indiană înseamnă ceea ce e
considerat adevărat sau drept. Sînt r. fără explicaţie si r. care explică ceva
(un mit, un simbol, o alegorie). Între r. si mit există o strînsă relaţie. R. poate
precede mitul, poate fi concomitent cu el sau îi poate succede. În toate
aceste cazuri r. participă la dramatizarea mitului si a elementelor lui de bază.
S-au stabilit mai multe categorii de r. după scopul lor: r. de purificare, de
fecunditate, de fertilitate, de crestere, de apărare (sau apotropaice), de
trecere (de la non-existenţă la existenţă si invers, de la o vîrstă la alta, de la o
situaţie socială la alta), de iniţiere, de victorie (tropaice), medicale etc. Cu
studiul excogitării r. ca act convenţional de credinţă si a ritualului ca
dramatizare a r. se ocupă filologia.
RITUAL - punerea în scenă a unui eveniment sacru sau a unui mit prin
codificarea si decodificarea acestora. La baza r. stă o temă (mitică sau
religioasă), exprimată printr-un scenariu (rigid sau liber), interpretat de
protagonisti (consacraţi: samani, pontifi etc. sau de împuterniciţi ai
comunităţii sociale), într-o incintă sacră (deschisă sau închisă), în condiţii
speciale de desfăsurare (criptice sau publice), cu adoratori (care asistă la
dramatizare, cred în eficacitatea ei si îi descifrează sau nu semnificaţiile). R.
presupune o iniţiere pentru actanţi (protagonisti sau adoratori), care îl face
transmisibil, decodificabil si inteligibil. R. justifică, mistifică sau sacralizează
mitul. Mitologiile clasice si religiile (naţionale sau universaliste) au cărţi de r.
în conformitate cu care trebuie să se desfăsoare orice manifestare de
credinţă exprimată printr-un scenariu sacru. Cu studiul r. se ocupă ritologia.
SIMPLEX CULTURAL – concept care defineste un element component al

unui complex cultural, asa cum acesta este relevat de analiza contextuală
sau discriminatorie. S. c. semnifică si reducerea progresivă a unui complex
cultural la elementele lui constitutive.
SCOALĂ FOLCLORISTICĂ - activitate stiinţifică organizată în jurul unuia

sau mai multor folcloristi reputaţi sau a unor oameni de stiinţă care au
contingenţe cu folcloristica, care si-au impus prin prestigiul operei lor sau al
ideilor lor, sistemul de gîndire, principiile si metodele de lucru, direcţiile proprii
de investigaţie. Printre s. f. mai importante menţionăm în ordinea succesiunii
si semnificaţiei lor: scoala antropologică a lui E. Tylor, A. Lang, J. Frazer, W.
Manhardt, care postulează studiul
mentalităţii animiste a populaţiilor primitive pentru a surprinde geneza si
structara globală a folclorului întregii lumi; scoala naturistă a lui Max Miiller,
care consideră că mitologia si religia îsi au originea în cultul primitiv al
obiectelor naturii fizice (astrii, fenomenele meteorologice, geologice etc);
scoala etimologică apărută ca o consecinţă a scolii naturiste, de asemenea
iniţiată de Max Miiller, care susţine că numele magice si mitice ce
supravieţuiesc în povestirile populare relevă o concepţie arhaică de viaţă.
După această scoală, desi folclorul este un depozitar de cultură primitivă,
conceptele pe care le vehiculează (denumiri de acţiuni, eroi, zei si semizei)
sînt uneori adevărate „boli ale limbajului"; scoala indianistică a lui Theodor
Benfey postulează studiul izvoarelor indiene ale unor produse literare
folclorice europene; scoala orientalistă (apropiată scolii indianiste) postulează
că leagănul tuturor produselor folclorice ale Europei se află în Asia vestică;
scoala psihologiei popoarelor, a lui H. Steinthal, M. Lazarus si W. Wundt,
consideră că individul depinde de mediul ambiant psiho-social, care trebuie
cunoscut, si că folclorul lui trebuie considerat ca o activitate colectivă
populară. W. Wundt pune bazele etnopsihologiei si ale scolii acestei noi
discipline; scoala psihanalitică a lui Sigmund Freud, K. Abraham, O. Rank,
George Devreux, G. Bateson, E. Jones, A. Kardiner, G. Roheim etc.
urmăreste surprinderea structurii unei civilizaţii prin structura intimă a viselor,
li-bido-ului si agresivităţii în complexele psihoafective general-umane, sociale
si reflectarea loc în cultura populară si academică; scoala fenomenologică a
lui L. Levy-Bruhl, M. Leenhardt, Van der Leeuw si alţii, care postulează
studiul experienţei mitice, mitul ca act si metodă de reintegrare a omului în
lumea arhetipurilor, reflectate la modul paseist în folclorul popoarelor; scoala
culturalistorică a lui Leo Frobenius, care preconizează cercetarea
morfologică de tip fiziologic a fenomenelor si faptelor de cultură populară si
structura ciclică a acestora, adică palingenezia lor; scoala istorico-sociologică
a lui E. Hofmann-Kreyer, A. van Gennep, W. F. Miller, A.V. Markov, B. M.
Sokolov, Al. Marinus etc, care susţine că produsul folcloric este „un vulgus in
populo" la origine; creaţia individuală începe să fie slefuită de mediul social si
să devină elaborare populară. După Albert Marinus datele folclorice sînt date
sociale, care explică funcţiunile organismului social de-a lungul timpului;
scoala istorico-geografică, zisă si scoala finlandeză, a lui Antti Aarne, Kaarle
Krolin, Axei Olrik, V. Anderson etc, postulează studiul locului de creaţie si
direcţiile de difuziune, a timpului creaţiei, ca si reconstituirea formei
arhetipale (a produselor eroice populare, mai ales); scoala materialist-istorică
a lui M. Sokolov (la care a contribuit si Maxim Gorki), a lui P. Bogatîriov,
Tokarev, V.I. Propp si alţii, postulează cercetarea folclorului contemporan ca
„voce a prezentului", cercetarea creaţiilor populare ale elementelor creative
ale straturilor sociale si ale climatului revoluţionar; - scoala heteronomiei
estetice a folclorului, a lui Mihail Dragomirescu, Dimitrie Caracostea,
Alexandru Dima etc, care susţine că valoarea produsului estetic se află în
natura lui artistică şi în sistemul de valenţe pe care acesta le promovează în
procesul recepţiei sociale; - scoala structuralistă a lui C. Levi-Strauss, R.
Barthes, A. Greimas, R. Abra-hams, P. Maranda etc. - explică fenomenele si
faptele de cultură prin studiul datelor si elementelor empirice concepute ca
structuri abstracte, ca modele (mecanice sau statistice). Proprietăţile formale
ale structurilor abstracte corespund proprietăţilor reale ale structurilor
concrete concepute la acelasi nivel de gîndire etnologică. Studiul
relaţiei între structurarea datelor si elementelor culturale si complexele
culturale denotă originalitatea creaţiei culturale populare; - scoala semiotică
românească a lui Solomon Marcus, care preconizează abordarea lingvistico-
matematică a problemelor fundamentale ale folclorului, cu ajutorul teoriei
limbajelor formale: modelarea lingvistico-matematică si aspectele semiotice
ale folclorului, paradigmatica basmelor populare, rima în poezia populară,
structurile repetitive ale folclorului în lumina algebrei omologice, mecanismele
generative ale basmelor populare, invariante în structura cimiliturilor,
genealogia eroilor mitici în lumina teoriei grafurilor etc.
TRADIŢIE — formă de activitate (stiinţifică, politică, tehnică, cutumiară, de

credinţă etc.) care se transmite într-un grup social determinat, din generaţie
în generaţie, si este statornicită prin habitudini si uzanţe de comportament. În
accepţie largă, t. se referă atît la sfera producţiei si creaţiei populare, cît si la
sfera producţiei si creaţiei „culte". Dar t. se referă si la sfera activităţii politice
a unei comunităţi etnice sau naţionale. În substanţa ei, t. reflectă aspectele
înrădăcinate ale concepţiei despre lume, ale modului si stilului de viaţă si
muncă ale unui popor. Din acest punct de vedere ea intră ca parte
constitutivă în caracterizarea specificului etnic sau naţional. După forma de
activitate pe care o reflectă, t. poate fi: stiinţifică, tehnică, mestesugărească,
muncitorească, artistică, sportivă, universitară, academică etc; dar si după
forma de activitate proprie unei categorii sau clase sociale t. poate fi:
economică, politică, etnică, naţională etc. Ceea ce înseamnă că nu există
formă de activitate socială care să nu fi elaborat si promovat anumite tradiţii
ce îi sînt proprii. Unele t. sînt retrograde, pentru că prin conţinutul si forma
lor, împiedică progresul social, trag înapoi spre incultură, ignoranţă,
misticism; altele sînt progresiste, pentru că prin conţinutul si forma lor nu
împiedică progresul social, ci îl ajută.
Teste
1. Comentaţi conceptul de cultură tradiţională şi precizaţi relaţiile
acestuia cu acela de artă populară.
2. Identificaţi şi descrieţi principalele discipline care prezintă interferenţe
cu studiul folcloristic.
3. Alcătuiţi un scurt eseu (2 – 3 pagini) pe tema Rit şi ritual în
civilizaţiile tradiţionale.
4. Comentaţi într-un un scurt eseu (2 – 3 pagini) raporturile şcolilor
folcloristice româneşti cu acelea europene.
2. 3. Conceptul de folclor în literatura de specialitate. Definiţii

şi delimitări. (Antologie de citate de referinţă)
Definiţii ale folclorului
„Veche şcoală antropologică engleză ne-a obişnuit cu o definiţie
devenită clasică şi care se bazează pe pe interpretarea termenilor folk
(popor) – lore (ştiinţă): ştiinţa poporului. Folclorul ar fi deci o enciclopedie de
cunoştinţe empirice, culturalo-ştiinţifice, elborate de mulţimile anonime şi
analfabete, în timpuri preistorice. In starea primitivă a omenirii, el a îndeplinit
funcţii formative majore, însă civilizaţia urbană, eleborată pe alte coordonate,
i-a periclitat serios existenţa, astfel că oralitatea a adus până în zilele noastre
doar fărâmituri dintr-o cultură altădată unitară şi coerentă. Artur Gorovei
făcea cunoscută la noi (…), [în] Noţiuni de folclor, o variantă a definiţiei în
discuţie, modernizată şi în mare parte acceptabilă chiar şi astăzi. El relua
ideea despre enciclopedismul culturii populare, arătând că prin sfera sa largă
de cuprindere, prin originalitatea şi îndrăzneala tentativelor de cunoaştere a
mediului socio-cosmic este comparabilă cu creaţia cultă, de tip orăşenesc,
realizată pe calea scrisului. Nici amendamentele aduse de N. Iorga (potrivit
căruia folclorul trebuie înţeles ca un proces dinamic, în sensul că „o vreme l-a
creat, alta l-a transformat” sau că „este o creaţie în marş”), nici
antitradiţionalismul lui Ovid Densusianu, bazat pe aceeaşi viziune diacronică
şi modernă (psihologia populară este „veşnic în mişcare”), nu au reuşit să
înlăture o anume prejudecată instaurată chiar şi printre specialişti, că tradiţia
ar fi un conglomerat de documente poetice mai vechi sau mai noi. Acestea s-
ar transmite de la o generaţie la alta, neatinse de vreme, după teoriile
romanticilor, şi tradiţionaliste, ca supravieţuiri, după şcoala antropologică
engleză, sau transformate în raport cu epoca şi cadrul socio-cultural,
stimulatoare de inovaţii, cum susţin adepţii istorismului (N. Iorga), ori ai
perenităţii folclorului (Ovid Densusianu). Cum termenul de transformare ni se
pare destul de confuz, (…) mai acceptabil continuă să fie conceptul de
funcţie, introdus în literatura de specialitate (…) de Borislaw Malinowski:
dinamica socială impune formelor culturale o alunecare de sens ceea ce
atrage după sine restructurări în planul construcţiei, şi nu invers. (…)
In sfârşit, un element nou în constituirea definiţiei moderne a folclorului
îl propun Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu, autorii cursului Folclor literar
românesc. Ei elimină categoric conceptul de conglomerat şi îl recomandă pe
acela de sistem. Se poate vorbi, după autorii citaţi, „de un sistem de
cunoştinţe cu valoare practică”, de „un sitem de credinţe”, de un „sistem de
obiceiuri” etc. ar fi vorba, deci, de un sistem de sisteme, completăm noi, sau
de un complex de texte integrate. Termenul sistem poate fi, oricum,
considerat pivotul definiţiei folclorului.
În concluzie, putem afirma că (...), asemenea oricărei structuri,
folclorul se comportă ca un sistem de relaţii şi de transformări, în sensul că
modificările nu sunt nici întâmplătoare şi nici izolate. (...) [s. n.]
Primul termen definitoriu, sistem, ales în opoziţie cu conglomerat
(depozit, tezaur, arhivă, total de documente), indică existenţa unor secţiuni în
interiorul culturii: credinţe, cunoştinţe, obiceiuri etc. (…). Fiecare secţiune în
parte cunoaşte o anume autonomie în raport cu sistemul, adică dispune de
un set de elemente stilistice care îi permit o mai bună funcţionare în contextul
vieţii sociale. Secţiunile sunt denumite de noi moduri sau serii formale şi
înţelegem prin aceasta orice categorie de texte construite după un şablon
unic: doină, oraţie, metaforă etc. ablonul, care trebuie înţeles ca un tipar
formativ, separă categoriile de texte şi nu permite confuzii de structură şi de
funcţie în conştiinţa colectivităţilor. Al doilea element al definiţiei şi anume
formula sistem de relaţii, precizează în ce mod poate fi acceptată ideea de
autonomie a seriilor formale, atunci când sunt privite în raport unele cu altele.
Este vorba de o autonomie relativă, în sensul că formele îşi corespund.
Este ceea ce afirmă şi Stanca Fotino, într-un studiu consacrat
problemei: „Cultura orală este un sistem coerent al diferitelor coduri, ca
semne care au în acest sistem propria lor semnificaţie, dar fiecare mesaj ca
un întreg semn are de asemenea propria lui semnificaţie. (…)
Recunoaşterea seriilor formale este necesară în cadrul discuţiilor
noastre, întrucât ne apare mai bine în evidenţă diversitatea funcţională a
folclorului, în ce împrejurări concrete se comportă ca fapt de cultură (aşa cum
este cultivat basmul de anumite colectivităţi de păstori), sau când îşi
însuşeşte statutul de fapt literar (aşa cum apare proza populară în colecţii
sau în conştiinţa filologilor). Cu aceasta am ajuns la explicarea celui de-al
treilea element al definiţiei, pe care ni l-am însuşit din studiile lui Jean Piage:
folclorul se prezintă ca un sistem de transformări. Privit din această
perspectivă diacronică, ele ne apare permanent acelaşi şi mereu altul. (…)
Astfel, una şi aceeaşi serie formală (mod) are o istorie lungă şi foarte
complicată. Noi o cunoaştem parţial, doar din colecţiile recente şi din
oralitatea vie. (…) Dacă ţinem seama de o serie întreagă de procese interne
care au avut loc în cadrul culturii orale, printre care cele mai semnificative ni
se par desincretizarea, alunecarea de funcţie, literarizarea, că odinioară
predominantă era funcţia culturală, iar în timpuri mai noi cea estetică, că
astăzi folclorul se află depozitat în biblioteci, filmoteci şi muzee -, ne putem
da seama cât de fluctuantă şi de diferită a fost tradiţia de la o epocă la alta şi
cât de dificilă este operaţia de reconstituire a istoriei sale.” (Petru Ursache,
Prolegomene la o estetică a folclorului)36
Folclorul şi sociologia
36
P. Ursache, „Conceptul de folclor”, în Introducere la Prolegomene la o estetică a
folclorului, ed. cit., pp. 9 – 11.
„Pe la sfârsitul veacului trecut, când antropologia socială si culturală si
etnologia se aflau în plină expansiune, s-a ajuns la o constatare importantă,
cu profunde consecinţe teoretico-metodologice. Observaţii sporadice făcute
până atunci cu referire la caracterul organic si dinamic al culturilor
tradiţionale, la rosturile vitale ale diverselor manifestări ale spiritului în sânul
unor colectivităţi sociale, capătă relief în lucrările unor sociologi si
antropologi, iar după exemplul acestora şi în contribuţiile unor folcloristi si
etnografi. Ideea că manifestările spirituale sunt elemente organice, cu rosturi
bine definite în viaţa socială a colectivităţilor si grupurilor umane, se impune
atenţiei, determinând o tendinţă firească de abordare holistică, integralistă a
fenomenelor si proceselor sociale. Dorinţa de adâncire a specializării si
disocierii unor discipline umanistice „particulare sau speciale", abia iesite de
sub zodia enciclopedismului antropologic si sociologic caracteristic secolului
al XlX-lea, care căutau cu înfrigurare să se delimiteze unele de altele si să-si
definească metode si tehnici proprii de lucru, a avut, după expresia lui
Constantin Brăiloiu, „drept corolar paradoxal o voinţă tot mai puternică de
sinteză, încât am văzut ivindu-se o nouă Filosofie după concepţia antică, o
nouă stiinţă a stiinţelor, care îmbrăţisează prin cadrele ei totalitatea
cunostinţelor: Sociologia, stiinţa societăţii, cu disciplina îngemănată în Anglia
si Statele Unite ale Americii, antropologia socială si culturală. Sociologia si
antropologia au avut o influenţă covârsitoare asupra disciplinelor stiinţifice
mai vechi ce se ocupau de cultura populară. Lor le revine meritul de a fi
contribuit decisiv la afirmarea funcţionalismului si în aceste domenii de
cercetare, prin impunerea noii viziuni asupra fenomenelor culturale, apreciate
drept funcţii ale vieţii sociale, prinse în structura complexă a unităţilor sociale.
Marii etnologi ai veacului al XIX-lea remarcaseră destul de des înrădăcinarea
profunda a mitologiei si chiar a unor specii ale literaturii populare în solul fertil
al practicilor ritual-magice curente. Observaţiei lor na scăpat nici faptul că
pentru ţăranul european, literatura este si altceva decât valoare estetica.
Atari constatări aparent surprinzătoare erau rezultatul firesc al contactelor tot
mai directe si mai asidue cu realitatea folclorică vie. Pe de altă parte,
investigaţiile privitoare la originea unor motive si teme, la substratul lor în
manifestări rituale, în vechi practici magico-mitice, au dezvăluit rosturile
iniţiale cultice, religioase ale fenomenelor. S-au putut formula ipoteze privind
evoluţia anumitor categorii ale folclorului dintr-un stadiu al omogenităţii si
polivalenţei funcţionale a valorilor spre altele ce marcau autonomizarea
acestora. Problema funcţionalităţii manifestărilor culturale a apărut mult
înainte de a fi pusă explicit, de fiecare dată când cercetarea s-a făcut de pe o
bază teoretico-metodologică mai largă, si când erau abordate si relaţiile
dintre fenomene si creatorii / purtătorii acestora. Contribuţiile teoretice dar si
aplicative ale unor reprezentanţi de frunte ai etnologiei si folcloristicii
europene (A. Bastian, Ov. Densusianu, Arnold Van Gennep), alături de
aportul antropologiei sociale (B. Malinowski, Radcliffe-Brown, Fr. Boas) si al
sociologiei (Durkheim, L. Levi-Bruhl. M. Mauss, D. Gusti, J. Schwietering) au
fost determinante în profunda schimbare de orientare ce s-a produs în
câmpul cercetării culturii populare europene. Creaţia spirituală tradiţională
era, de acum, considerata o componentă organică a structurii si vieţii sociale
a unei colectivităţi umane, în cadrul căreia se aprecia că are rosturi multiple,
mult mai profunde decât semnificaţiile artistice atribuite de o cercetare din
perspectiva vechilor concepţii. Cultura constituia un sistem complex, un tot
unitar, organic si viu, în care „producţia literară zisă populară este o activitate
utilă, necesară, în menţinerea si funcţionarea organizaţiei sociale''.” (Ion
Cuceu, Fenomenul povestitului. Încercare de sociologie şi antropologie
asupra naraţiunilor populare)37
Folclorul ca ştiinţă sintetică

« Folclorul nu este aşadar, cum ne-am putea imagina, simpla colecţie
a unor mici fapte disparate şi mai mult sau mai puţin curioase şi amuzante :
este o ştiinţă sintetică, care se ocupă în special de ţărani şi de viaţa rurală, şi
de ceea ce subzistă din acestea în mediile industriale şi urbane. Folclorul
atinge astfel economia politică, istoria instituţiilor, a dreptului, a literaturii şi a
artei, tehnologia etc., fără să se confunde totuşi cu aceste discipline, care
studiază mai curând faptele în sine decât raporturile lor cu mediul în care
evoluează. In plus, folclorul nu studiază doar rămăşiţele unor instituţii
străvechi, ceea ce numim superstiţii sau supravieţuiri, şi şi faptele actuale, pe
care am propus să le numim « fapte născânde » [« faits naissants »].(Arnold
van Gennep, Folclorul)38
„Folclorul, prin definiţie, nu se ocupă decât de viaţa populară. În materie de

literatură, el culege şi studiază producţia colectivă şi anonimă, istoria literară
în sensul curent al cuvântului interesându-se numai de operele semnate şi
individualizate. Însă această distincţie, atât de netă în teorie şi în manuale,
apare rapid ca inexactă în realitate. (...) Aici vom reţine că nici folclorul nu se
poate dispensa de istoria literară, nici aceasta din urmă, orice s-ar spune, nu
se poate lipsi de folclor. Exista, la toate popoarele şi în proporţii diferite în
funcţie de epocă, curente neîncetate de la popular la individual şi de la
individual la popular. Prin aceasta, faptul literar ascultă de legea generală a
dezvoltării civilizaţiilor. Există o producţie de tehnici, de arte, de idei şi de
sentimente necontenită, pe care oamenii obişnuiţi o sprijină şi o transmit în
mod inconştient. Însă cei mai dotaţi dintre ei aleg din acest fond amorf,
modifică, modelează, cizelează. Apoi produsul astfel cizelat reintră în
circulaţia generală, trece din mână în mână, de la om la om şi se uzează.
Colectivitatea se serveşte de el şi îl consideră bun, fără să se sinchisească
de numele meşterului, de care se interesază doar savanţii, artiştii şi
colecţionarii.” (Arnold van Gennep, Formarea legendelor)39
Fenomenul folcloric şi istoria culturii

„În istoria culturii româneşti, folclorul a fost identificat ca un fenomen
autonom, componentă a culturii universale. El nu este un dat exclusiv al
culturii noastre, nu aparţine numai culturii europene, este un fenomen care
ţine de universalitate. Percepţia acestei dimensiuni a culturii drept o
componentă cu identitate specifică se poate spune că a fost destul de
devreme receptată. Acest reper de identitate la nivelul grupului este
perceput, ca atare, încă din perioada medievală. După aceea însă, imediat,
în perioada Luminilor şi mai ales în prima jumătate a secolului al XIX-lea,
când în domeniul ştiinţelor umaniste, mai ales în lingvistică, dar şi în
arheologie, s-au descoperit şi analizat documente de excepţie referitoare la
istoria veche, la texte antice - textele vechi ale Orientului -, fenomenul
folcloric a oferit un suport pentru dezvoltarea teoriilor legate de istoria culturii
şi implicit de rădăcinile, canalele de penetrare, contactele diverselor motive şi
teme folclorice mai întâi în calitatea lor de texte literare. Totodată, sistemele
37
Editura Fundaţiei pentru studii europene, Cluj, 1999, pp. 92 – 94.
38
Op. cit. p. 18.
39
Polirom, Iaşi, 1997, pp. 28 – 29.
tradiţionale, ceea ce caracteriza comportamentul ritual şi ceremonial al
grupurilor, au atras atenţia de timpuriu. Să nu uităm că descoperirile
geografice au oferit europenilor posibilităţile de contact cu lumi şi culturi
exotice care le-au ridicat, cel puţin celor care urmau să întemeieze imperii
coloniale, foarte multe probleme”. (Sabina Ispas, „Folclorul este sistemul de
sisteme al vieţuirii noastre”)40
Terminologie folclorică şi concepte operaţionale (B. P. Hasdeu)

„În prefata din 14 mai, 1885 la Etymologicum Magnum Romaniae, Hasdeu va
opta pentru termenul folklore, care denumeste credintele cele intime ale
poporului, obiceiele si apucaturile sale, suspinele si bucuriele sau, într-o
formulare ulterioara, toate prin câte se manifesta spiritul unui popor, obiceiele
lui, ideile-i despre sine-si si despre lume, literatura lui cea nescrisa, mii si mii
de trasure caracteristice cu radacini în inima si cu muguri în grai [apud Bârlea
1974:173]. În descrierea a ceea ce astazi numim categorii si subcategorii
folclorice, Hasdeu utilizeaza si impune o serie de termeni specializati,
precum varianta, tip, prototip, arhetip (si subdiviziuni ale acestora: subtip,
subvariant, subarhetip). Ovidiu Bârlea considera ca termenul varianta apare
pentru prima data în opera lui Hasdeu cu sensul folosit în folcloristica
româneasca a secolului al XX-lea. În formularea lui Hasdeu, prin varianturi
[variatiuni în articolul de dictionar despre basm], în literatura poporana ca si-n
linguistica, se înteleg exemplare diferite în forma, în accidente, în punturi
secundare, dar identice în toate elementele fondului, iar nu numai în unele
din ele. De asemenea, vorbind despre tip, savantul îl percepea compus din
motive, aproape de sensul lui etnologic de suma folclorica a variantelor, în
timp ce arhetipul sau prototipul este o forma primara din care deriva variante
surprinse în circulatie, fie ca aceasta forma primara este restrânsa la
patrimoniul national, fie ca este universala, ca în acceptia Scolii Finlandeze
[Bârlea 1974:175-176].
Întelegând prin clasificare o înlesnire metodica care reprezinta
aproximativ natura lucrului, Hasdeu propune o împartire a literaturii populare
pe genuri si specii, initial delimitând trei genuri (poetic, narativ si aforistic, în
1867) si revenind mai târziu cu o alta clasificare, dupa criteriul vârstei
participantilor la actul creatiei orale. În interiorul clasificarilor, delimiteaza
specii ale literaturii populare, pe care le descrie pe larg (colinda ar fi, astfel
une chanson ambulante [1979(1892-3):259-260]) sau detaliat, asa cum se
întâmpla cu doina, strigaturile si basmul: Scurta ca si simtimântul, doina este
simtimânt sub orice forma: tristete si bucurie, amor si ura, entuziasm si
desperare, pace si razboi (1882). Ea exprima toate nuantele sentimentului
începând de la sentimentul de jale si terminând cu sentimentul de bucurie
[1979 (1892-3):237]. Strigatura este o improvizatie compusa la moment, fara
precugetare si sub impresia jocului. Improvizatia poate fi de trei feluri: 1)
totala sau integrala atunci când jucatorul improvizeaza un cântec întreg; 2)
partiala, atunci când jucatorul îsi aduce aminte si ia o strigatura deja
cunoscuta si compusa de altul, dar o modifica ca sa se potriveasca (foarte
bine) cu situatiunea în care se afla 3) adaptativa când o aplica asa de bine,
încât nimeni nu poate zice ca nu e lucrarea lui (...) când o aplica cu atâta
dibacie ca si când ar aplica la lucrarea lui un proverb. Definitia basmului
40
Interviu cu Sabina Ispas, „Folclorul este sistemul de sisteme al vieţuirii noastre”, în
„Contrafort”, nr. 3-6 (77-80), martie-iunie, 2001, articol disponibil la adresa
http://www.contrafort.md/2001/77-80/150.html.
presupune, pe de o parte, prezenta obligatorie a supranaturalului (În basm
supranaturalul constituie un element esential [1979(1893):156]) si, pe de alta
parte, conditia ca ascultatorii sa creada în adevarul celor povestite (pentru
taran, basmul e departe de a fi minciuna... [1979(1893):153]), continutul
basmului fiind generat, dupa parerea lui Hasdeu, de realitatea visului, ceea
ce exclude echivalarea basmului cu minciuna. Savantul opereaza distinctii
rafinate între basm (creditat ca adevarat la origine) si basna (nascocire),
sugerând si termenul generic poveste pentru naratiunile populare în cari nu
ne întâmpina nemic miraculos sau supranatural [1979(1893)155]. Totodata,
el propune termenul deceu (Basm menit a da solutiunea unei probleme
apropiat de ghicitoare prin forma interogativa, dar tinând de basm, prin fond,
mijloace si element supranatural [1979(1893):204-209]), notiune care nu se
suprapune cu legenda, ci mai degraba cu basmul cu ghicitori numerice. Desi
deceul a ramas doar o idiosincrazie hasdeiana, termenul îl ajuta pe savant sa
explice alcatuirea mitologiei: Când basmul propriu-zis si copilul sau, deceul,
ajung deopotriva la un însemnat grad de dezvoltare într-o societate deja
relativ destul de înaintata, elementele lor se fuzioneaza, sistematizându-se
într-un complex numit mitologie, în care sunt doua patrimi neconstiente
provenind direct sau indirect din basmul propriu-zis, o patrime constienta
datorita caracterului celui tendentios al deceului, si o alta patrime constienta
rezultata din opera ulterioara de sistematizare. Prin jumatatea cea
neconstienta, sustrasa liberului arbitru, toate mitologiile se aseamana una
cu alta, si ele nu se deosebesc decât prin jumatatea cea constienta, care le
apropie de natura literaturei celei culte [1979(1893):209]. Comparatia
conceptiei hasdeiene despre studiul culturii populare cu orientarile stiintifice
dominante în Europa în a doua jumatate a secolului al XIX-lea ni-l arata pe
savantul român afiliat pozitivismului fascinat de clasificari biologice si în mod
specific acceptiei germane a studiului etnologic focalizat asupra limbilor
naturale, ca mijloc de a descoperi necunoscutele limbilor originare. Regasim
la Hasdeu ideea lui Max Müller (dealtfel, Hasdeu îl admira si-l citeaza adesea
pe teoreticianul german al mitului) ca povestirile populare sunt dezvoltari ale
unor mituri primitive si justificarea necesitatii cunoasterii vietii naturale reale a
limbajului, raportarea permanenta la literatura culta, care apare si în opera lui
Friedrich Diez, termenul etnopsihologie de la Steinthal si distinctia poporan/
popular de la Göres. Termenul arhetip ne trimite la Scoala Finlandeza a lui
Julius Krohn, care-si publica lucrarea despre geneza Kalevalei în 1884.
Preocuparea lui Hasdeu de a documenta istoria poporului cu date de cultura
populara si chestionarele pe care le elaboreaza amintesc de Biblioteca
traditiilor populare si de teoriile lui Giuseppe Pitré, iar relatia dintre studiul
limbii si cel al vietii folclorice se poate raporta cu usurinta la etnologia
filologica a antropologilor englezi din scoala lui Edward Tylor sau la
etnoglogia lui James George Frazer, pe care astazi am încadra-o
antropologiei lingvistice [Cocchiara (1971)2004:222-322]. În afara de Müller,
Hasdeu mai citeaza din W. si J. Grimm, Th. Benfey, Mannhardt, Tylor,
Veselovski s.a. [Datcu 2006:455]. Ne apare limpede ca sprijinit pe lecturile
sale întinse, de o cuprindere neobisnuita pe acea vreme – toate domeniile
principale ale stiintelor umanistice – Hasdeu a putut elabora la noi jaloanele
folcloristicii stiintifice fundamentând în felul acesta toate principiile teoretice si
metodologice ale tinerei discipline [Bârlea, în Hasdeu 1979:9]. Modul lui de a
studia folclorul, în interdependenta cu limba, va fi preluat de Ovid
Densusianu si va face scoala în folcloristica româneasca [Datcu 2006:454].
În acelasi timp, perspectiva interdisciplinara a lui Hasdeu asupra traditiei
orale nu se limiteaza la literatura populara, termenii alesi de el (folclor,
etnopsihologie, cugetare poporana) demonstrând fara echivoc deschiderea
stiintifica spre acea filologie comparata care trebuia sa cuprinda studiul limbii,
al literaturii si al obiceiurilor, reliefând deopotriva înrudirea dintre popoare si
specificul fiecaruia dintre ele sau spre ceea ce azi numim etnologie, adica
stiinta culturii populare în ansamblul ei.” (Ioana-Ruxandra Fruntelata,
Terminologia etnologica româneasca în opera lui B. P. Hasdeu, în Anuarul
Institutului de etnografie si folclor "Constantin Brailoiu", pp. 225 – 227)
Trăsăturile culturii folclorice

„Trebuie să spunem de la început aici că „dinamica creaţiei folclorice”
— pentru că întreaga cultură tradiţională orală, având caracter de „sistem
deschis” (V. T. Creţu), este vie şi productivă, iar nu osificată, „relictuală”,
„arheologică”, „muzeală” etc. — presupune, aşadar, mobilitate, înnoire,
„inovaţie” (în limitele tradiţionalităţii, însă, adică schimbări înnoitoare admise,
suportate, omologate şi autentificate de tradiţie), dar niciodată „autenticul
interpret–creator” din sfera culturii tradiţionale nu este preocupat, nu este
adeptul modernizării culturii în care se află sau creaţiei din interiorul acesteia;
el, ca şi oamenii mediului tradiţional,este instinctiv convins că „modernizarea”
înseamnă părăsirea şi destructurarea acestui tip de cultură, de unde şi
rezistenţa şi potrivnicia nu la schimbare, înnoire între limitele tradiţiei ci la
„modernizare”, la „noul, succesul cu orice preţ”: cu preţul părăsirii tradiţiei.
De aceea vom spune îndată că tradiţionalitatea (alături de oralitate şi
caracter formalizat / formalizare) este o trăsătură cardinală a folclorului, încât
aceste trei trăsături au importanţă maximă, fiind generale atât pentru folclor,
cât şi pentru întreaga cultură tradiţională orală. Ca urmare, prin nuanţarea pe
care ne-o permite sinonimia parţială în limba română inovaţie–înnoire–
modernizare, afirmăm că în spaţiul culturii tradiţionale orale perechea
înnoire–inovaţie se află în opoziţie pertinentă cu termenul de modernizare, în
ciuda faptului că în antropologia culturii şi în sociologia comunităţilor rurale
din ultimele două – trei decenii, cercetările întreprinse permit decelarea unui
proces denumit „dialectica tradiţie/modernitate” (Géraud, 2001: 57–59).
Antropologi, sociologi, etnologi de renume precum Claude Lévi-
Strauss (anii ’60), G. Baladier (deceniul următor), J. F. B. Bayart (1989), J.-P.
Warnier (1993) ocazionează câteva teze reţinute în lucrarea menţionată mai
sus, la care subscriem (adăugând propriile noastre argumente şi explicaţii):
a. Tradiţia intervine în modelarea prezentului, contribuind la realizarea de noi
combinaţii sociale şi culturale. („Modelarea prezentului” — în sensul
„asimilării moderne” în cultura şi civilizaţia rurală a unor instrumente, tehnici,
obiecte, precum clarinet, saxofon, trompetă, acordeon, mai nou chitara, chiar
orga electronică în interpretarea folclorului muzical, ori plăcile de faianţă în
placarea cu „motive populare” a faţadelor caselor din mediul rural).
b. Raportul dintre tradiţie şi modernitate nu este (neapărat exclusiv adăugăm
noi) dihotomic, ci dialectic. (Dacă e dialectic, atunci acest raport se referă la
aspecte contradictorii, tensionate, astfel încât întregul raport se pune în
termenii esenţiali de continuitate şi discontinuitate; cu referire propriu-zisă la
cultura tradiţională, aceşti termeni, precum vom arăta mai jos, se referă la
raportul tradiţie–inovaţie şi nu la un raport cvasi-inexistent: tradiţie–
modernitate, raport care, dacă ar exista înăuntrul culturii tradiţionale ar
scoate creaţiile, fenomenele şi procese bazate pe el în afara culturii
tradiţionale propriu-zise, proiectându-le în cultura populară, iar dacă pierd
sprijinul, susţinerea şi temelia tradiţională — atunci respectivele fapte şi
produse ajung în ceea ce am numit „zona E” a culturii populare).
c. Acest raport dialectic (tradiţie–modernitate) permite studierea schimbării
sociale în termeni de ruptură şi continuitate. (Aserţiunea aceasta este
adevărată, doar că „schimbarea socială” se petrece la frontiera spaţiului
culturii tradiţionale — aşa încât, în virtutea „rupturii”, schimbările de acest fel
sunt centrifuge faţă de nucleul de tradiţionalitate al culturii de tip folcloric
proiectând atare fenomene şi entităţi în afara respectivei culturi tradiţionale,
adică modificând cadrul social al culturii, mutaţie socială ce, prin feed-back,
modifică la rândul ei cultura. Aşa stând lucrurile, raportul tradiţie–modernitate
este dialectic la nivelul întregii culturi şi civilizaţii şi se referă la „sincronia
sistemelor integrate” — cultura în sincronie — şi nu la interioritatea şi
intrinsecitatea culturii tradiţionale orale, unde continuitatea o reprezintă
tradiţionalitatea proprie, specifică acestei culturi, şi nu „tradiţia” în general, iar
discontinuitatea o reprezintă înnoirea/inovaţia raportată şi omologată de
continuitatea „tradiţiei specifice” culturilor folclorice. Această continuitate intră
aşadar în „raport dialectic” cu inovaţia (şi nu cu modernizarea). (...)
Tradiţie şi tradiţionalitate. Pentru a scoate termenul „tradiţie” de sub

înţelesul pe care îl avea în istoria folcloristicii româneşti (când, în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor, tradiţie era
sinonimă mai ales cu „legendă” dar şi cu „datină”, „eres”), trebuie să-l punem
în legătură cu tradiţionalitatea, termen de specialitate care, în accepţia
actuală pe care urmărim să i-o dăm, desemnează o trăsătură cardinală a
folclorului (trăsătură de ordin de importanţă mai mare decât cele „specifice
folclorului” — caracterul anonim, colectiv/comunitar, sincretic), întrucât
tradiţionalitatea, alături de oralitate şi formalizare, caracterizează definitoriu
nu doar folclorul, ci întreaga cultură din care folclorul face parte. După
această relaţionare şi în temeiul ei, „tradiţia” reprezintă:
— continuitatea producţiei folclorice şi a totalităţii faptelor culturii din care
folclorul face parte;
— „etalonul” autenticităţii produselor şi faptelor în interiorul acestei culturi;
— în sfârşit, „tradiţia” (tradiţionalitatea) reprezintă „forţa motrice” care
amorsează creativitatea în folclor şi în cultura tradiţională orală. (...)
Oralitatea — trăsătură definitorie şi cardinală a folclorului şi a culturilor

de tip folcloric. În înţeles restrâns (şi chiar în cel comun) oralitatea nu
caracterizează exclusiv cultura tradiţională orală şi folclorul ca parte a
acesteia; oralitatea, în acest sens, se întâlneşte ca parte, ca „însuşire
secvenţială” în componenţa unor arte sau produse artistice precum teatrul nu
ca „text” — ci ca artă a spectacolului (unde una din componentele de bază
ale expresiei nu poate exista decât sub forma oralităţii: cuvântul rostit). Pe de
altă parte — pentru a reduce exemplificările la tipurile esenţiale — se poate
vorbi de o oralitate a textului literar; dar un text care este caracterizat de
oralitate, şi-o relevă ca pe o trăsătură, o particularitate stilistică a textului
(implicit a individualităţii scriitorului) şi nu ca un mod specific de existenţă a
produsului cultural (artistic) însuşi.
Autorii manualului de folclor literar românesc citaţi subliniază această
caracteristică existenţială a oralităţii în cazul folclorului şi culturii din care
acesta face parte (pe care, însă, le aproximează sub eticheta ambiguă şi
revolută de „populare”): oralitatea „defineşte un mod propriu de existenţă şi
manifestare a culturii şi literaturii populare, cu consecinţe esenţiale în însăşi
structura lor estetică”. (Pop, Ruxăndoiu, 1990: 46). O sinteză mai apropiată
de nivelul actual al etnologiei şi antropologiei culturale oferă Adrian Fochi prin
cele şase teze pe care le rezumăm în cele ce urmează (Fochi, 1980: 22;
Boldureanu, 2003/a: 59–61).
(1) Folclorul, în manifestarea sa autentică propriu-zisă este un act de
comunicare caracterizată prin „genurile de ascultare”. Genurile de ascultare
se axează pe binomul vorbire – ascultare şi pun în mişcare patru elemente:
vorbitorul, mesajul, canalul şi publicul. În cazul unui fenomen complex şi
extrem de întins (aproape generalizat în folclor, dar şi în cultura tradiţională
orală) precum este povestitul, codul este cel care „regizează povestirea” (id.:
23), iar publicul (prezent în chip nemijlocit) are un rol activ în reproducerea
unui text folcloric în chiar procesul e creaţie (id.: 30), ca un rezonator organic
cuprins şi implicat în sfera oralităţii.
(2) Teza (problema) numită „servitutea oralităţii”. Interpretul–creator
(povestitorul, cântăreţul) nu are prea mult timp de gândire în cursul „zicerii”
sale, el fiind obligat de desfăşurarea performării să realizeze un anumit debit
care nu-i permite să-şi caute cuvintele şi să-şi pregătească efectele (id.: 30).
Soluţia este apelul la repertoriu, care (prin „prefabricatele” formalizării) îi
oferă, dincolo de redundanţa deosebit de eficientă, un anumit consens
persuasiv care reafirmă solidaritatea repertorială a binomului emiţător
(interpret)–receptor (public) împreună cu celelalte elemente ale comunicării
(cod, mesaj).
(3) A treia teză se referă la fenomenalitatea folclorului: actul de creaţie
coincide în acest caz într-atât cu transmiterea (comunicarea) produsului
folcloric, încât ele devin acelaşi lucru. Pe această bază Adrian Fochi
apelează la termenul formulă (preluat de la clasicistul elenist american
Milman Parry). Prin formulă se desemnează „un grup de cuvinte care e
întrebuinţat curent în condiţii metrice (prin extensie, de performare — n. n.)
identice pentru a exprima o idee esenţială” (id.: 34), astfel încât aceste
„fragmente de limbaj” îşi pierd semnificaţia şi logica obişnuită a înţelesului
cuvintelor şi se subordonează „simbolismului formei artistice” (id.: 35),. Ceea
ce într-o terminologie mai veche se desemna prin temă, motiv, episod, tip,
schemă, proces etc. poate fi redat prin formule înţelese ca unităţi/ elemente
stereotipe („prefabricate”). Relaţionarea oralitate–formalizare dobândeşte
suficientă claritate şi relevanţă pentru a putea fi extinsă, „extrapolată” la
nivelul întregii culturi tradiţionale orale.
(4) A patra teză arată că produsul folcloric trebuie înţeles (în „teoria
actuală a oralităţii”) ca o „realitate fluidă” în care variaţiile de formă ale
produsului performat nu duc la pierderea (nici măcar la schimbarea)
trăsăturilor individuale, ci prin actul performării se pun în raport dialectic şi
dinamic „ceea ce este variabil şi ceea ce este constant” (id.: 42). Reajungem
şi pe această cale — prin teza a patra din teoria actuală a oralităţii — la
raportul dintre tradiţie şi inovaţie. Originalitatea anonimului interpret–creator
se manifestă prin „dicţie personală”. În privinţa raportului „variabil–invariabil”
autorul citează două mari nume Vladimir Jakovlevici Propp şi Claude Lévi-
Strauss.
(5) Teza a cincea arată că forma specifică a „creaţiei orale” — creaţia în
folclor şi, prin extensie, în întregul spaţiu al culturii tradiţionale orale — este
creaţia prin variante (ibid.). (...) Reţinem că în acest tip de creaţie şi în acest
tip de cultură termenul variantă are cu totul alt înţeles decât în spaţiul culturii
constituite, al artei şi literaturii profesioniste („culte”) şi chiar decât în cultura
populară.
(6) Teza a şasea spune că, potrivit teoriei oralităţii, în faptele folclorice (ce ţin
de folclor şi de cultura de tip folcloric) se încadrează elemente (componente)
suprasegmentale — elemente de expresivitate directă şi nemijlocită,
nonlingvistice — precum gestica, mimica, bătăile ritmice în obiecte din jur,
lovirea unor părţi ale corpului propriu (sau al altora), mişcări ale corpului,
utilizarea (în scop ritual sau păstrând reminiscenţe şi ecouri ale unor
asemenea scopuri) a unei anumite recuzite şi a unor proceduri. Toate
acestea determină o mare complexitate a comunicării acestei culturi şi a
faptelor sale — de fapt o pluralitate de coduri şi limbaje (Boldureanu, 2003/a:
66) precum şi raporturi speciale dintre interpretul–creator şi publicul său,
dintre actant–pacient–„text” folcloric (id.: 67–69), pe care în folcloristică le
desemnăm prin termenii de sincretism structural respectiv sincretism
funcţional — trăsături ale folclorului.
Caracterul formalizat („formalizarea”) — trăsătură definitorie şi

cardinală a folclorului şi a culturilor de tip folcloric. Caracterul formalizat
— „formalizarea” este o trăsătură definitorie şi cardinală în spaţiul culturii
tradiţionale orale, întrucât ea (alături de tradiţionalitate şi de oralitate)
determină nu doar folclorul în totalitatea lui, ci şi întregul din care acesta face
parte: cultura tradiţională orală — cultura de tip folcloric, complementară
culturii moderne. În spaţiul mai restrâns, al folclorului, caracterul formalizat
marchează semnificativ actul de creaţie–interpretare (reasamblarea,
resemnificarea, resemantizarea la toate nivelurile prin „prefabricate”, prin
„formule” în sensul precizat mai sus). În celelalte zone ale culturii tradiţionale
(artele folclorice, tehnicile tradiţionale, civilizaţia rurală), caracterul formalizat
se manifestă şi se concretizează prin utilizarea de elemente expresive
consacrate ca „unităţi formalizate” (în totalitate sau aproape în totalitate
centrate pe embleme, arhetipuri, simboluri care au şi un „corespondent
lexical”). Asemenea unităţi formalizate („prefabricate”) sunt utilizate pentru
organizarea semnificativă, semantic–funcţională, expresivă „grăitoare” a
spaţiului plastic în ornamentica folclorică, pentru con-figurarea şi
reconfigurarea volumelor, suprafeţelor, culorilor în arhi-tectura rurală, în
armonizarea şi echilibrarea funcţională a obiectelor şi ansamblurilor ce
alcătuiesc într-un anumit fel civilizaţia rurală a unei comunităţi (folk society).
În folclor (subdomeniu al culturii tradiţionale orale care, sub aspectul
studierii de specialitate ne interesează în mod special), îndeosebi în folclorul
literar („literatura folclorică”), formalizarea se întinde de la nivel micro-
structural până la a organiza specii ample structural (şi funcţional — vezi
celelalte „funcţii” definite şi teoretizate de V. I. Propp — care organizează şi
guvernează prin redispuneri caleidoscopice structura uneia dintre cele mai
ample specii narative ale folclorului — basmul).
La nivel microstructural formalizarea „se leagă” de sintagme (uneori
cuvinte ori chiar frânturi de cuvinte şi onomatopee) care se asociază în
formalizarea progresivă (spre structuri tot mai mari) cu rima împerechiată pe
care prin forţa formalizării şi-o atrage („…i atâta plânge/ Cu lacrimi de
sânge”), prin repetiţii („ai-na şi daina”, „lerui-ler şi flori de măr”, „florile-s
dalbe”, „crenguţă verđi đi brad”, „frunză verde”), apoi la nivelul versului scurt
(unde adesea, spre a strica monotonia, apar asonanţe sau hemistihuri),
distihuri sau terţine „pasagere”. Tot la acest nivel microstructural apar ca
elemente de formalizare interjecţii precum oftatul, icnitul, locuri comune
desemantizate („au-au!”, „hop-ş-aşa şi num-aşa!”, „hei-hei”, „he-he-he-hei”,
„arz-o focu!” etc.).
La un nivel mai cuprinzător formalizarea se întâlneşte de pildă în poezie
prin simetrii, paralelisme, „motive pasagere” (frecvente în poezia lirică, dar şi
în colinde şi balade), iar în naraţiuni în proză sub forma unor clişee şi formule
care implică pe ascultător în desfăşurarea naraţiunii.” (Ioan Viorel
Boldureanu, Cultură tradiţională orală. Teme, concepte, categorii, Editura
Marineasa, Timişoara, 2006 pp. 40 – 46)
Teste
1. Identificaţi şi comentaţi trăsăturile cardinale ale folclorului.
2. Alcătuiţi un scurt eseu pe tema Folclorul ca ştiinţă sintetică.
3. Comentaţi definiţia folclorului ca „ sistem de transformări”.
4. Comentaţi cele şase teze asupra specificităţii faptului folcloric formulate
de Adrian Fochi şi puneţi-le în relaţie cu interpretările date fenomenului
de alţi folclorişti.
Capitolul 3 – Genuri și specii ale literaturii populare. Glosar
Capitolul 3 – Genuri şi specii ale literaturii populare.

Glosar
LIRIC EPIC RITUAL
ÎN PROZĂ ÎN VERSURI
Doina (cântec, Basmul Balada Descântecul

cântecă,
daina, cântec Povestirea Cântecul epic Oraţia de nuntă
lung de (fantastico-
dragoste) Legenda mitologic, Cântecul ritual
(etiologică, istoric, funerar
Cântecul de mitologică, haiducesc)
leagăn hagiografică / Poezia
religioasă, obiceiurilor
Bocetul istorică) calendaristice
improvizat (Colindul,
Snoava Paparuda,
Strigătura / Caloianul etc.)
Cântecul de Proverbul
joc Folclorul
Zicătoarea copiilor
Blestemul
erotic Teatrul folcloric
Ghicitoarea
BALADA – specie a epicii populare (prezentă şi în literatura cultă), cu

originea în Evul Mediu european. De obicei narează faptele unui erou
implantat în tradiţiile şi obiceiurile populare, o legendă, o profundă idee
filosofică (E. Ţarălungă). Ca specie se apropie adesea de cântecul
bătrânesc, care tratează mai ales evenimente memorabile, fapte istorice, dar
şi de colindă, prin subiect, şi, uneori, de „firul epic” al unor cântece lirice
După I. V. Boldureanu, balada folclorică „integrează fapte şi evenimente ale
istoriei (ale realităţii trăite) prin asimilare după o prototipie mitic–legendară
(de unde şi „vecinătatea” cu legenda), hiperbolizând trăsături precum eroicul,
violenţa, cruzimea, fantasticul etc.” Tipologia baladei a făcut obiectul a
numeroase studii folcloristice româneşti (G. Dem. Teodorescu, I. C. Chiţimia,
Al. I. Amzulescu, Gh. Vrabie, Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu ş. a.). Se cuvine
amintită clasificarea lui Gh. Vrabie, care distinge 6 categorii tematice ale
baladei: legendară, păstorească, cântecul istoric de curte, balada
antiotomană, antifeudală şi familială, precum şi cea a profesorilor Mihai Pop
şi Pavel Ruxăndoiu (Folclor literar românesc), preocupaţi de dimensiunea
mitică a speciei, denumită „cântec” (cântecul epic, cântecul legendar,
cântecul mitologic sau cântecul fantastic. I. V. Boldureanu descoperă trei
nivele „ideatice” ale baladei: substratul arhaic/mitologic, „unde sâmburele
mitemic are generalitate antropologică (acesta nu este întotdeauna evident)”;
cel al „(proto)conceptelor transpuse zonal (pe mari arii)” şi „nivelul etnic
particularizat în funcţie de ethosul folcloric (unde „cântecul epic” se înrudeşte
cu alte specii — basm, legendă, colind)”. Ex.: Mioriţa, Toma Alimoş.
BASMUL – specie а epicii populare în proză subordonată categoriei

estetice a miraculosului, a cărui structură alegorică se raportează la o
schemă mitică raţionalizată - lupta dintre bine şi rău / întuneric şi lumină, cu
biruinţa finală a binelui. Basmul prezintă ca trăsături definitorii: o „structură
epică amplă pluriepisodică (realizată prin combinarea unităţilor formal-
funcţionale în actul povestitului); reflexe şi ecouri ale ritualităţii; intruziunea
fantasticului (de la dozele mari ale unui „fantastic existenţial” în basmul
propriu-zis până la forme mai uşoare ale unui anume „degradé” folcloric —
misteriorul, miraculosul, feericul. (I. V. Boldureanu) Folcloriştii analizează,
între „subcategoriile” basmului, b. despre animale (v. studiile lui Lazăr
ăineanu), ca variantă arhaică în care „personajele” — animale sau obiecte
„însufleţite” — nu reprezintă alegorii ale unor trăsături umane, „ci sunt
întruchipări ale atotputernicului şi atotcuprinzătorul animism arhaic” (id.), şi
care va evolua, o dată „eliberat de autoritatea miturilor totemice” (B. Lajos)
spre snoava sau alegorie, şi b. „fantastic”. Acesta din urmă are o funcţie
rituală (v. „ceremonializarea” povestitului), una apotropaică (vizând scopul
protecţiei sau transformării magice a spaţiului şi timpului în care se
povesteşte basmul) şi una de divertisment (secundară, deşi devenită în
vremurile moderne preponderentă, bazată tot pe vechea „funcţie magică” a
basmului de a revela/impune realităţii un model ideal–deziderativ). (id.) Alte
subtipuri ale b. folcloric sunt: basmul nuvelistic (apropiat de povestire);
basmul legendar (apropiat de legendă). După B. Lajos, raporturile dintre
legendă, mit şi basm ar putea fi descrise astfel: „Funcţional, legenda descrie
iar mitul explică; basmul creează o lume nouă, care îi este proprie,
reorganizând elemente de legendă şi mituri primitive. În trecerea de la mit la
basm nu se înregistrează numai o schimbare de funcţie, ci şi un salt pe un alt
plan, într-un nou sistem cultural. Se elaborează o nouă structură care
corespunde unei noi necesităţi sociale şi spirituale”.
COLINDUL – specie narativ-dramatică subordonată genului folcloric ritual,

inclusă în scenariul colindatului, care ar avea ca model „scenariul morţii şi
renaşterii divinităţii adorate împreună cu timpul anual sau sezonul ce-l
reprezintă, împreună cu textele ceremoniale (colinde), formule magice,
dansuri, scenete, recuzită rituală şi sacrificii, interpretat din casă în casă, pe
uliţele sau în anumite locuri din vatra şi moşia satului de o ceată sacră” (Ion
Ghinoiu). Prin originea sa, arată I. V. Boldureanu, acest complex ceremonial
poate să fie redus doar la perioada de iarnă. După Mihai Pop „în latină,
calendae are forma verbală calare « a vesti » şi calatores sunt cei care
vestesc în Imperiul Roman sub influenţa cultului [lui] Mithra din secolul al III-
lea e.n. « Dies Natalis Solis Invicti » [Ziua Naşterii Soarelui celui Neînvins —
n. n.]. Mai târziu, prin aculturare creştină, colindătorii au vestit din secolul al
IV-lea naşterea lui Iisus Cristos (…) Credinţa în puterea colindatului de a
aduce îndeplinirea dorinţelor îl situează pe palierul acelor fapte de cultură
tradiţională în care ritul este operatorul cu care se mediază între limitele vieţii
şi dorinţele oamenilor”. Colindatul şi, implicit, colindul ca textul ritual, ar
avea, aşadar, o funcţie originară, de vestire a unui eveniment divin
hipermarcat (M. Pop), una de mediere magică, una augurală (prin prevestiri
şi urări de sănătate, viaţă lungă etc.), una apotropaică (de protecţie, de
alungare a răului) şi una propiţiatorie (de îmblânzire, împăcare, obţinerea
unor favoruri şi protecţie din partea soartei, norocului prin evocarea
sacralităţii, divinităţii şi instaurarea condiţiilor ritual–ceremoniale pentru
acestea) (I. V. Boldureanu). Ex. Pluguşorul, Vasilca, Sorcova, Steaua,
Vicleimul (Irozii) etc.
DESCÂNTECUL – specie rituală mitico-magică cu funcţie propiţiatorie şi

apotropaică, prezentând, în funcţie de sincretismul mitico-magic, următoarele
structuri, identificate de Nicoleta Coatu41 şi I. V. Boldureanu42:
- enumerativ–negative — răul / boala se anihilează prin enumerarea unor
acţiuni / lucruri de la 10 (9) la 1 (zero) — în descântece de spăriet, de apucat,
de gâlci, de bubă etc.; — imperativ–enumerative — enumerare de tipul
poruncii „să pleci din: creştetul capului, din albul ochilor, din mădulare!”, în
scopul alungării bolii; descântece de ceas rău, de izdat, de soare rău, de
babiţe (greţuri), muma–pădurii etc.; — contrastante–imperativ–enumerative:
retorică imperativă bazată pe contrastul verbelor (formelor verbale) şi
opoziţia interior (corp) / exterior (locuri îndepărtate) unde trebuie alungat,
spre a fi absorbit, răul/boala din trupul omului; descântece de: rânză,
vătămătură, izdat, brâncă etc.; — contrastante — bazate pe formula „nu aşa
… ci aşa”) — afirmarea apoi negarea efectului malefic, plasarea bolnavului la
polul negativ, concomitent cu crearea unui pol pozitiv şi inversarea lor, astfel
încât bolnavul să fie „adus” magic în starea de sănătate; descântece: de
apucat, de puşchea, de şarpe, de soare, de plânsuri, de guşă etc.; —
dialogice — dialog fictiv cu o fiinţă care imaginează boala — despre o situaţie
(situaţii) care, acumulându-se, anihilează suferinţa; — încifrate
(asemănătoare întrucâtva cu „numărătorile” din jocurile de copii): „Meletică
peletică / Pog Conopago / Eara gena carga cararata / Cruce-n cer, cruce pe
cer, cruce pe pământ / veninul şarpelui să fie înfrânt” (Descântec de
muşcătură de şarpe); — oximoronice (prin contrarii şi inversări) — boala e
declarată ireversibilă — apoi se neagă totul în legătură cu ea (timp, loc,
putere) spre a o alunga şi a induce magic starea de sănătate; descântece de:
pocitură, de trânji; — comparative — discurs relativ amplu, bazat pe un
mecanism analogic, în care boala este alungată, trupul regenerat exemplar
(„curat / ca argintu strecurat”); descântece: de deochi, de bubă, de cârtiţă, de
orbalt etc.); — narative: narativitatea ca strategie de alungare a bolii;
descântece de: guşă, de bube dulci, de cârtiţă, de Dânsele etc.; — narative–
exemplare — narare cu intensificare retorică vizând intervenţia benefică în
chip exemplar; descântece: de spăimat, de vânturi, de durere de cap etc.
DOINA – Formă a cântecului popular liric, constituită ca specie aparte numai

din punct de vedere muzical.Considerată principala specie a genului liric,
doina, numită de Ovidiu Bîrlea „cântec liric”, este reprezentativă pentru „lirica
vieţii cotidiene, care nu e legată de anumite momente sărbătoreşti ale vieţii
41
Nicoleta Coatu, Structuri magice tradiţionale, Bucureşti, Bic All, 1998, pp. 151 – 231, apud
Ioan Viorel Boldureanu, op. cit., pp. 56 – 57.
42
Folcloristică şi etnologie, Editura Mirton, Timişoara, 2003, pp. 107 – 109, ibidem.
colective”. (Ovidiu Papadima) Folcloriştii au subliniat dimensiunea sincretică
a doinei, a cărei valoare rezidă în „unitatea indisolubilă” (C. Brăiloiu) dintre
textul poetic şi cântec. Analizând specia dintr-o perspectivă psihanalitică,
Petru Ursache subliniază, ca aspecte definitorii pentru organizarea tematică
a acesteia, funcţia compensatoare a cântecului, cu rădăcini în orfismul
practicat în scopuri general-terapeutice, viziunea dragostei ca boală şi păcat,
după modelul terapiei emoţionale (v. Dorul, ca „personaj” central al mitologiei
erotice, investit cu o funcţie psihică benefică), „starea de jale, de amar şi de
urât” (ca expresie a matricei stilistice româneşti), caracteristică unei poezii
intimiste, „larg omeneşti” şi elegiace. Denumirile doinei (respectiv cele date
cântecului propriu-zis) diferă după regiune: cântec, cântecă, daina, hora,
hore, cântec lung de dragoste etc. Textul nu este constant legat de aceeaşi
melodie. În general melodiile sunt în număr redus şi sunt specifice fiecărei
zone etnofolclorice. (I. V. Boldureanu)
LEGENDA – Încercând să delimiteze legenda de o serie de specii cu care

aceasta prezintă interferenţe, A. van Gennep pornea, într-o carte care „a
impulsionat cercetarea epicii folclorice”, Formarea legendelor, de la distincţia
între două clase de povestiri : cele care au o valoare estetică şi cele care au
o valoare în primul rând utilitară, adăgând, între criteriile de clasificare,
conţinutul – temele, credinţele şi calitatea personajelor. Astfel, „prin fabulă se
înţelege o povestire în versuri cu personaje animale dotate cu însuşiri
omeneşti sau care acţionează ca şi cum ar fi oameni. În proză, această
povestire este numită poveste cu animale. Povestea ar fi acea povestire cu
miracole şi romanescă, al cărei loc de acţiune nu este delimitat, iar
personajele nu sunt individualizate, ceea ce ar răspunde unei concepţii
infantile asupra Universului şi ar prezenta o indiferenţă morală absolută. În
legendă, locul este indicat cu precizie, personajele sunt indivizi determinaţi,
faptele lor au un fundament care pare a fi istoric şi posedă însuşiri eroice. În
sfârşit, mitul ar fi, în fapt, o legendă localizată în regiuni şi timpuri situate în
afara atingerii umane, personajele fiind divine”. În realitate, legenda
reprezintă o variantă raţionalizată a mitului, având o funcţie expresiv–
explicativă („ontologizantă”), care face din ea „specia magistrală” a genului
narativ (I. V. Boldureanu), suma „explicaţiilor” oferite de legendă alcătuind o
adevărată „enciclopedie a cunoştinţelor populare” (Fr. Hebbel). În termenii lui
Ovidiu Bîrlea, „(…) legenda denumeşte o naraţiune cu ţel explicativ sau un
comentariu despre oameni şi aspecte mai proeminente. Comentariul
legendei se concentrează în jurul trăsăturilor neobişnuite, cu vădită
predilecţie pentru ciudăţeniile oferite de natură şi viaţă. Mentalitatea populară
[tradiţională — n. n.], mai cu seamă cea de grad arhaic este orientată
structural spre perceperea contrastantă a realităţii (…)” După I. V.
Boldureanu, „logica legendei” poate fi astfel formulată (ca silogism): — se
postulează o realitate neconfirmată în lumea obişnuită (căreia i se dă statut
de premisă majoră); — se prezintă o întâmplare extraordinară, ireversibilă în
consecinţele ei (posibilă dar neconfirmabilă), căreia i se dă statutul de
premisă minoră; — prin joncţiune/conjugarea (silogistică) a premiselor, se
formulează explicit o concluzie privind starea actuală (şi definitivă) a entităţii
a cărei noimă (semnificaţie de obicei eclatantă, surprinzătoare) se relevă
astfel. Entitatea „explicată” în acest mod aparţine indubitabil lumii obişnuite,
de a cărei realitate nimeni nu se poate îndoi în vreun fel. Acelaşi autor arată
că legenda se poate „esenţializa” printr-un fel de contragere restrângându-şi
corpul său narativ până la proporţiile reduse ale unui proverb, menţionând
totodată, între trăsăturile care permit reperarea diferenţelor dintre legendă şi
basm, faptul că metamorfozele (şi în sens larg „transformările”) prezentate în
legende sunt ireversibile.
Clasificarea legendelor a avut la bază, cel mai adesea, criteriul tematic.
Subliniind varietatea / juxtapunerea mai multor teme în interiorul aceleiaşi
legende (ciclu tematic), A. van Gennep, care confundă adesea legenda cu
mitul, analizase, în Formarea legendelor, următoarele tipuri: l. explicative, l.
astrale, l. cu personaje animale, l. despre lumea supranaturală, l. despre
demoni şi zei, l. rituale şi dramatizate, l. despre eroi civilizatori şi sfinţi şi l.
istorice.
Oprindu-se asupra folclorului românesc, V. I. Boldureanu reperează:
legende etiologice (a căror funcţie etiologică este predominantă şi a căror
temă se referă la „cele dintru începuturi”); legendele cosmogonice (derivate
din prima categorie), despre „facerea lumii şi lucrarea demiurgilor (actanţii şi
a adjuvanţii lor)”; legendele despre vieţuitoarele văzduhului; legendele
despre vieţuitoarele apelor; legendele despre vieţuitoarele pământului (cu
subcategoriile Omul şi felurimile lui: eroii, sfinţii, căpcăunii, moşii, strigoii şi
Legendele despre sfârşitul lumii)”.
POVESTIREA – Tributară unor convenţii (discursive, dar şi tematice) cu

origini îndepărtate în Orientul antic, povestirea se constituie în baza unor
invarianţi, privilegiind mecanismul ceremonialului (investită cu funcţii
iniţiatice, povestirea capată o dimensiune ritualică). Acesta din urmă se
întemeiază pe un sistem de „reguli”: prezenţa unui cronotop specific (un
„spaţiu-timp” favorabil ritualului povestirii); un incipit care, în afara funcţiei de
prezentare a naratorului şi, eventual, a naratarilor (al căror dialog este
prezent masiv la nivelul discursiv), se constituie într-o formulare indirectă a
temei / motivului pe calea enunţării unei reflecţii general-umane; prezenţa
unor strategii de amânare cu rol de instituire a suspense-ului, precum şi a
unora de captare a atenţiei auditorului prin supralicitarea evenimentelor
povestite din perspectiva unui narator martor sau participant la ele. Acesta
din urmă îşi asumă regia întregului „spectacol” (implicându-i pe naratarii
adesea interpelaţi prin intermediul unor formule în măsură să întreţină
tensiunea epică), având, în egală măsură, funcţia unui comentator avizat al
evenimentelor istoriei cărora li se conferă un caracter exemplar şi, implicit,
semnificaţii etice (în povestire, accentul cade pe situaţie şi nu pe personaj,
ca în nuvelă). Denumită în limbajul popular tradiţional „păţanie” sau
„pătăranie”, povestirea este o specie folclorică de dimensiuni medii, „de
regulă pluriepisodică (cu puţine episoade), rareori uniepisodică, caz în care
ea se cere continuată imediat, (...) unul sau mai mulţi ascultători devenind
(empatic) la rândul lor povestitori” (I. V. Boldureanu), printr-un mecanism
apropiat de acela al povestirii – serie din literatura cultă. Ancorată cel mai
adesea în realitatea cotidiană, povestirea folclorică se subordonează unei
poetici „realiste”, fiind „direct sau disimulat autobiografică” şi apelând, prin
narator(i), la o serii de strategii de verosimilitate, inclusiv la formule finale de
tipul „…apoi, dacă cel de la care am auzit-o o fi minţit, iaca mint şi eu” sau
„nu mă credeţi mincinos, rogu-vă, oameni buni”. După I. V. Boldureanu, în
ciuda caracterului ei „realist”, povestirea folclorică poate aluneca „în
fantastic sau cel puţin în misterios şi miraculos — priceperea povestitorului
vădindu-se în a soluţiona miza, poanta firului întâmplării printr-o „cheie”
surprinzătoare, neaşteptată care, în acelaşi timp închide povestirea proprie,
dar principial deschide posibilitatea continuării imediate a actului povestirii
prin altcineva din rândul ascultătorilor. Dar deschiderea poate să ducă şi spre
legătura cu prototipia mitico-legendară, astfel povestirea ajungând să se
învecineze nu doar cu basmul nuvelistic, ci şi cu legenda folclorică”.
PROVERBUL – considerat o „expresie sintetică, de sursă folclorică, având o

largă circulaţie şi cuprinzând, concentrat şi sugestiv, o învăţătură bazată pe
experienţa de viaţă” (E. Ţarălungă), proverbul aparţine, prin tematică şi miza
filosofic-morală, literaturii aforistice, caracterizându-se adesea, în plan
retoric, prin apelul la o serie de figuri având drept scop „sensibilizarea” ideii
transmise: metafore, comparaţii, alegorii etc. Un sinonim neologic este
paremiologia, „prin care se desemna atât domeniul (obiectul cercetat), cât şi
preocuparea de a-l cerceta” (I. V. Boldureanu). Proverbul trebuie diferenţiat
de maximă, aforism şi de zicătoare: „situându-se cumva la mijloc, proverbul
separă „realităţile”, entităţile desemnate prin maximă, aforism, pildă — specii
culte, aparţinând aşa-zisei „literaturi gnomice” (...) — de cele „populare”
(zicătoare şi celelalte) (id.). Ex. Povestea Vorbei de Anton Pann (1847).
SNOAVA – Specie narativă scurtă, de regulă cu un singur episod

subordonată literaturii populare (influenţând însă literatura cultă), snoava (o
„variantă” autohtonă a faceţiei (v.) latine) este o povestire cu caracter satiric
şi, uneori, licenţios care vizează, în ordine tematică, diverse aspecte ale vieţii
sociale şi familiale (relaţii între indivizi, defecte umane etc.) redate într-o
manieră realistă sau chiar naturalistă. Confundată uneori cu anecdota (care
implică istorii picante despre personaje celebre), snoava îşi face apariţia la
noi începând cu textele cronicarilor moldoveni şi munteni şi e cultivată
frecvent de A. Pann, I. Creangă, M. Sadoveanu ş.a. După Ovidiu Bîrlea,
snoava este „specia cea mai apropiată de basmul despre animale [cu care]
a fost adesea confundată (…)”. Denumirile populare ale snoavei sunt:
poveste, glumă, (i)snoavă, anecdotă, chiar basm (basnă). Mecanismul
narativ al acesteia „trebuie să fie simplu, condus însă cu dibăcie pentru ca,
topind satira în undele comicului, prin deznodământul–surpriză, să provoace
râsete, ilaritate, voioşie, — fără de care snoava eşuează într-o plăsmuire
neizbutită”. (I. V. Boldureanu)
ZICĂTOAREA – După Ovidiu Bîrlea, zicătorile sunt „exprimări figurate, în

care imaginea îşi capătă înţeles prin transfer metaforic”. fiind aproape
întotdeauna intraductibile cuvânt cu cuvânt. Acelaşi autor arată că proverbul
poate deveni zicătoare „prin eliminarea unei părţi (…), binomul semantic
[proverbul n. n.] fiind amputat de monomul care îl particularizează. În
realitatea folclorică, procesul e întrucâtva curent, petrecându-se chiar în
amândouă direcţiile, prin reducerea proverbului la zicătoare şi invers, prin
întregirea zicătorii cu partea eliptică prin care capătă profil de proverb”. I. V
Boldureanu arată indică sursa generică a zicătorii în „contragerea” unei
legende (nu întotdeauna detectabile, dar care întotdeauna poate fi
presupusă şi foarte adesea chiar imaginată). Zicători precum: Pestriţ la maţe,
Cum e salcia-i şi răchita, A bate apa-n piuă, A spăla putina, (S-a dus) pe apa
Sâmbetei, Nici în car, nici în căruţă, Dracu-n apa mică, Dracul nu-i bun nici
fiert, nici nefiert au, foarte probabil, originea în legende care le „explică”.
Teste
1. Enumeraţi şi definiţi genurile şi speciile literaturii populare.
2. Precizaţi şi comentaţi relaţiile dintre basm şi legendă, pe de o parte, şi
dintre legendă şi proverb, pe de altă parte.
3. Identificaţi şi comentaţi asemănările şi diferenţele dintre proverb şi
zicătoare.
4. Enumeraţi şi definiţi principalele tipuri de legende.
5. Comentaţi un basm la alegere şi analizaţi, în interiorul acestuia,
raporturile între schemele alegorice şi modelele mitice.
6. Alcătuiţi un eseu de 3 - 4 pagini pe tema Doina şi matricea stilistică
românească.
Antologie de texte de referință
ANTOLOGIE DE TEXTE DE REFERINŢĂ

LIRICUL43
Săraca inima me Nu e bună dragostea
Săraca inima me Frundză verde şi una

Unde vede-o fântâne Tătă lumea dzîce-aşa
O tulbură şi-apoi be Că nu-i bună dragostea.
i zice c-aşa-i tigne. Dar, dzău, dragostea-i amară
Zice c-aşa-i învăţată Cum nu-i altă boală-n ţară.
Tăt cu apă tulburată, Când la inimă să pune
Cu limpede niciodată. O arde ca ş-un tăciune;
Tot cu apă de ponor, Tăt o arde şi o frige
Nu limpede de izvor. i nime n-o poate stinge.
(doină dinŢara Maramureşului) Nu să stinge ea uşor

Nici cu apă din izvor,
Nici cu apă din fântână
De-ai turna o săptămână;
De-ai turna să curgă vale
Ea tăt arde şi mai tare.
(doină dinŢara Maramureşului)
Cine iubeşte şi lasă În cătane m-o luat
Cine iubeşte şi lasă În cătane m-o luat,

Dă-i, Doamne, potică-n casă, Mândre flori mn’i-am sămănat
Leacurile rând pe masă, Pă o verde ţălinioară,
Tri doftori la căpătâi, La cornu Gutâiului,
La picioare măr gutâi. Lâng-o rece fântânioară.
Măr gutâi să nu-nfloresacă,
Badea-n pat să putrezească, Numa, ia, când am plecat
Să-şi aducă el aminte Florile le-am blăstămat:
Că-i blestem de oriunde; - Creşteţi, flori, şi înfloriţi,
Că l-o blestemat mândra Că mie nu-mi trebuiţi;
Să să uşte ca frunza, Creşteţi pă cât gardurile
Să-l întoarcă mă-sa-n pat, -astupaţi prilazurile;
Să-l întoarcă cu ţolu Să vă sufle vânturile,
i să-i deie cu olu; Să vă ciunte vârfurile
Să-l întoarcă cu cerga, Că eu nu v-oi mai purta,
Să-i deie cu lingura. Că mă duc în cătunie
i lozeşte-o bătălie –
(blestem de dragoste – tim-mă focu şi bdiata
Maramureş) Oare când oi înturna.
……………………….
43
Textele sunt selectate din Antologia de folclor din Maramureş, de Dorin tef, Editura
Ethnologica, Baia Mare, 2007.
46
(cântec de cătănie – Maramureş)
Horea înstrăinatului Blestemul înstrăinării
Care fată-şi lasă satul Cucule, pasăre mândră,

Bat-o jelea şi bănatul. Du-te-n pădure şi cântă.
Nu o bată tare rău, Pe cine-i avea mânie,
Că mi l-am lăsat şi eu; Blastămă-l, străin să fie.
Nu o bată tare-tare,
Că şi eu mi l-am lăsa-re. Nu trebe mai mare fune,
Am cătat altu mai bun, Ca străinătatea-n lume;
Face-l-ar Dumnedzău scrum. Nu trebe mai mare sfoară
i din scum să-l facă pară, Ca străinătatea-n ţiară.
Să să ducă fum în ţiară,
Să vadă că n-am tigneală. Cântă puiu cucului,
În mijlocu codrului.
- Hei, tu, mămulica mea, D-aşa cântă de uşor,
Halubele din fetie Leagănă frunza de dor;
Le scoate între hotară D-aşa cântă de-amărât,
i le fă focuţ şi pară. Leagănă frunza de rât.
Cine mi-a vede fumul
ti-u-a cui i-i năcazul; (Cântec de înstrăinare –
Cine mi-a vede para, Maramureş)
ti-u-a cum mi-e tigneala.
Frunză verde de şălată

Mândră-i horea legănată
La fata cea scuturată.
Mândru-i doru legănat
La feciorul supărat
Care-i tare-nstrăinat.
(Cântec de înstrăinare –
Maramureş)
Jălcuire N-am avut noroc pe lume
Frunză verde-a codrului, - Spune, măiculiţă, spune,

Zălcui-m-aş şi n-am cui, Avut-am noroc pe lume?
Că supărat ca mine nu-i - Eu ţ-am spus şi ţ-oi mai spune
Numai puiu cucului. Că tu n-ai noroc pe lume.
M-aş jălcui codrului, Măi, copile, supărat,
Codru are frunza lui Eu noroc ţ-am sămânat
i nu crede nimănui. Astă primăvară-n strat.
Până-i frunza pă dânsu L-am pledit şi l-am udat
Nu vre crede la altu; A ta parte s-o uscat
Dacă frunza i-o ptica, De jele şi de bănat;
Nu ştiu, crede-mă o ba. Măi, copile, bănuit,
- Crede-mi, codrule, şi mie, Eu noroc ţ-am răsădit
C-am fost prunc de omenie, Astă primăvară-n rât,
Prea mult rău mi s-o dat mie. L-am udat şi l-am pledit,
A ta parte s-o toptit
Când s-o-mpărţât năcazu De jale şi de urât.
Eram în câmp la lucru;
Tăt gândesc cum s-o-mpărţât (Cântec de jale – Maramureş)
Că prea mult mi s-o vinit.
Atâta mi s-o vinit,
Cât şohan n-am osâmbrit.
De frică trabă să-l port,
Da’ vezi, codrule, nu pot.
Văzând că nu-l pot purta,

Prindă-mi ochii lacrima –
Grea pedeapsă-i aiasta,
Osâmbrit-u-am ori ba?
Codrule, n-am osâmbrit,
Pă nime n-am năcăjât.
De-am văzut om supărat,
De-am putut l-am agiutat,
Cu graiu l-am mângâiat;
De nu,-am mărs şi l-am lăsat.
De n-am putut bine-ai face,
Dusu-m-am şi i-am dat pace.
De năcazuri năcăjăsc
i prin codru pribegesc,
La frunză mă jălcuiesc;
La frunza cea de pe munţi,
Că n-am oameni cunoscuţi,
Numai frunza şi codru
Care-i pă tăt pământu.
(Cântec de jale – Maramureş)
EPICUL
Balada44
Balada lui Pintea Horea lui Ion Berciu

(cântec mioritic)
Pintea-n munte să suie,
Mândră curte zugrăve, Frunză verde a malinii,
Cu cătane-o d-îngrădea, Plecat-o turma Dunchii
Cu frunze-o acoperea. i cu fratele Bercii.
Numai Pintea ş-o strigat: Marţi stâna Dunchii o plecat,
-Dintre voi de s-a afla, Joi, Ion Berciu s-o-necat
De s-a afla careva La Luha, din sus de sat,
Să meargă la Baia Mare Că grea ploaie o plouat,
După pită, după sare, Izvorul s-o turburat
După vin din cel mai tare i Ion Berciu s-o-necat.
Ce beau domnii la gustare. După-aceea l-o aflat
44
Ibidem.
La Luha, din jos de sat.
Nimeni nu s-o mai aflat,
Numai a Pintii fârtat; i el, bietul, n-o avut
Numai el că şi-o strigat: Nice pânză pe obraz,
- Mere-oi, Pinteo, mere-oi eu, Fără scoarţă de buhaş;
De mi-ai da tu murgul tău, Nici scânduri de copârşeu,
Mulguţul tău cel de vânt, Fără scoarţă de durzeu.
Cu coama până-n pâmânt; Numai el ş-o poruncit
De mi-i spune moartea ta, Pe un fir de iarbă verde
Moartea ta din ce ţi-a sta? i la feciori şI la fete
Să facă bine să-l ierte.
- Moartea Pintii-i atâta-ră: i soru-sa, Palaguţă
Trei grăunţă de secară, Tot să-l cânte mândru-n frunză,
Trei de grâu de primăvară, Tot să-l cânte răspicat
La Pintea la subsuoară; Să se-audă peste sat
Trei grăunţe de grâu sfânt Că Ion s-o înecat.
-on plumbuţ mândru de-argint,
La Pintea fără de rând. Pe Ion că l-or jeli
Fetele cu mununile,
El în Baia când o-ntrat, Nevestele cu cepsele.
Toţi băieşii l-o-ntrebat: Colea la Sfâtă Mărie,
- Spune-ne moartea Pintii! Vremea-i oilor să vie
- Moartea Pintii nu oi spune Ion Berciu să rămâie.
De mi-ai da oricât în lume.
- Spune-ne moartea Pintii, La mormântul lui i-o pus
Pă tine te-om omorî! Trâmbiţa lui de-a dreapta
- Moartea Pintii-i atâta-ră: i fluierul de-a stânga.
Trei grăunţe de grâu sfânt Vânturi mari că şi-or sufla,
-un plumbuţ mândru de-argint, Trâmbiţa şi-a trâmbiţa,
La Pintea fără de rând. Fluierul şi-a fluiera,
Mare jele-n lumea-a fa’.
- Nici acela nu-i viteaz Tot pe Ion l-o jelit
Care dă sfat la fârtaţi. Oile cu lânile,
i eu unul mi l-am dat Mnieii cu jocurile,
i capu mi l-am mâncat. Berbecii cu coarnele.
Povestirea
„Auzeam din batrâni povestind… C-aici la noi, cum se zice, pe Gutâi era un
strat facut ase de frumos — p-înga drum era! —, dar nu era voie nimeni sa
se-apropie sa ieie dint-el ceva. Era flori în el, era toate cele. O zis ca acela
strat o fost a Fetii Padurii. Omul de Mniazanoapte zice c-o-umblat sa o ieie în
casatorie. Ea, daca ea o fost un pic mai frumoasa decât el… El o zis c-o fost
un om negru si-ase, cu niste ochi mari si ase, mai holbat, el, tare, si ea nu s-
o vru’ maritat dupa el. Si el, de ura acee ca nu s-o vrut marita dupa el, el o
umblat numai cum s-o omoara pe ea. Dar el nu avea cam dreptul ziua sa
îmble… Ele-mbla si zâua, dar el numai pe la miaza-noapte trabuia sa marga
si le cata. Daca nu le gasea unde era, el nu putea mere înt-altu loc, fara
numa’ unde-o fost lacuintale lor, acolo trabuia sa marga el. Si daca n-o mars
acolo, ele s-or dus si s-or ascuns s-apai el o ramas. Si el, zice ca pa veci o
ramas el necasatorit, ca daca n-o vrut sa marga Fata Padurii dupa el… Si ea
o zis ca s-ar fi maritat dupa el, c-o fost Om de Mniazanoapte, ele-o fost si de
zi si de noapte, da’ numai de ce o fost asa hâd si negru si-nholbat, ea n-o
vrut. S-apai ele-o zis ca pranica… spala haine, la ora doisprezece fix
noaptea. Si-api or zis ca ele hore. S-api când vinea Omu de Mniazanoapte, o
zis ca vinea un vânt dipa el, apu ele stie ca cine-i. Atunci ele fuge din vale,
din valea unde spala. S-apu ele hore:
— Hai dui dui,

Num-acee de n-ar fi,
Odolean si rostopasca,
Tata lume-ar fi a noasta!
Da’ rostopasca creste mare,
Omu de Mniazanoapte
Femeie sa stiti ca nu are!
Nici el nu s-a-nsura,
Ca de el nime’ nu s-a lega!
S-atuncea când vinea vântul tare, ele fuge si ele mere unde-o fost ele. Si le
cata si nu le gasea. El nu le gaseste, apa el era suparat. S-api o gasât pa
una în munte. Ea o fost dusa-n munte. Si el o trecut p-acolo… Amu o zis ca o
fost un vânt, când o trecut, de-o zis ca s-or temut pacurarii de vântul ce sufla.
S-o vinit Omul de Mniazanoapte. O zis:
— Cine-o trecut p-aici?
Omul s-o temut sa spuie:
— N-am vazut pa nime’!
— Îti vide acuma!
O-ajuns pa Fata Padurii. Pa când o-ajuns-o o zis c-o prins-o si-o dejghinat-o
drept în doua. Si jumatate o pus-o pa foc sa arda, ca sa vada omul… —
Omul tot s-o spariat, s-o temut. — …s-o arda, si jumatate o zis ca o mars si-o
aruncat-o într-o vale, el Omul de Mniazanoapte. Na, apai câte lucruri zice c-o
facut! […] Ele nu stiu pe cine-o avut, nu sa stie, ca ele, apoi, s-o rodit! O fost
fete mai multe, o fost micute, o crescut, minten s-o facut mari… Ele în tri luni
s-o facut de-o zis ca trebuia sa marga ea din vârful Gutâiului si dac-o coborât
pâna din jos, ea nu i-o trabuit mai mult de zace pasi, asa o fost de mare…
[…] S-o temut oamenii peminteni de ele… Ase-o avut un par mare si-o fost
ele foarte voinice. Ele un om de asta l-o luat susuoara si l-o dus asa ca cum
as lua eu un copil de jumatat’ de an. Asa o fost de greu un om sa-l duca ele.
Asa spuneau batrânii, atuncea…
Maria Godja: — Matusa Ioana, mama, Dumnezau o ierte, spunea ca Gavrila
a lu Lutu o fost de-o durmit în sopru. Si-o zis ca la noi în gradinuta si-o zis ca
toata noaptea o strâgat Fata Padurii si, auzi, o zis ca tot era dupa ca
potcoava de cal… Da’ o zis ca nu stiu ce bracinar o bagat pân gatii…
— Da, ca sa nu se poata apropia de el. Da, ea atunci când s-apropia de
barbati, ea l-o putut lua de susuoara sa-l duca unde-o vrut. Dar el, atuncea,
si-o luat un bracinar: zice ca l-o legat cu noua noduri. O facut noua noduri si
s-o legat, asa, cu un fel de atuca si ea, atunci, nu s-o putut apropia. Si-atunci
o zis:
— Ei, sa pot io prinde pe cine te-o-nvatat de-ai facut aiestea, de nu pot sa m-
apropii de tine!
D-api cine-o-nvatat? O-nvatat tot orice batrâne de pe timpuri, care or stiut de-
aieste lucruri. Erau batrâne, da, care stia cum sa-i faca si cum sa nu s-
apropie. Si daca nu avea el acela pe lânga el, atunci de-acela s-apropie! S-
apai Fata Padurii l-o dus pe unul — Asta nu-i poveste, asta povestea
mama… — o fost la oi. Si el, când o vazut ca vine asa, un vânt, el o sarit. Si-
atunci Fata Padurii l-o luat susuoara si l-o dus. D-apu-o zis ca n-o mai fost
om. P-a lui viata o fost pierduta mintea lui. Cum l-o dus pâna-ntr-o vâlcea si
cine stie câte-o facut cu el si pa când l-o lasat s-o-ntors, dar o fost fara
stiinta.
Maria Godja: — Patru lu Gavrila, n-apu zice ca o avut femeie din Iapa, zice
ca l-o dus pa sus si tot striga “Apa, apa…”
— Da, da, l-o dus pa sus… O fost o fata din Slatioara, nu stiu ce-o stiut
atunci sa vrajeasca. Si ea si-o luat samn de pe-un fecior, si-o luat un samn
de pe el. O luat ce-o luat de pe el: par din cap ori ce i-o luat si-o vrajit. Si
omul asa, pa sus, cum s-o dus avionul ieri-alaltaieri, o zis ca asa s-o dus
pâna pe deasupra si când o fost în Slatioara s-o napustit jos. Si i-o dat si-o
baut un pic de apa. Si-o zis:
— Daca nu-i vini pentru totdeauna, aici te lasam si te-ntorci ‘napoi! — si s-o-
ntors pe jos. Când te mai aducem mai odata, te-aducem mai pa sus, pa când
te-om lasa jos, esti mort!
Si-o zis ca s-o-ntors si-o luat-o pe-aceea din Slatioara, ca de nu, l-ar fi purtat,
l-ar fi dus…
[…] Fata Padurii nu cam se amesteca în lucruri de astea, ca Omul de
Mniazanoapte… Mere, când trece pe lânga oameni, pe unde fac focuri, prin
paduri si trece un vânt, asa un vânt, atunci stii ca trece Fata Padurii. Dar
Omul de Mniazanoapte, mai ciudat. C-acela, apai, îmbla dupa ea s-o
omoara… Si daca cineva ar vrea s-o scoata, îl omoara. El, stii, nu stiu, îi
lasat de Dumnezau ori de Satana, nu stiu de care-i lasat. (povestită de Ioana
Cora, Bârsana, apud Otilia Hedeşan, Pentru o mitologie difuză, Editura
Marineasa, Timişoara, 2000, cap. „Fata Padurii. Povesti în gura mare”, pp.
45-47)
GENUL RITUAL45
Colindul
Crăciunul cel bătrân Mulţămitură după colindă

(Stărostitul colacului)
Vine Crăciun cel bătrân
Viţă verde iadăra Noi umblăm cântând, corindând,
Cu căluţu’ tăt juncân’, Gazda bine s-o fost gătind,
Cu barba tăt scuturân’, Cu mese întinsă,
C-on tocuţ de lapte-n sân, Cu făclii aprinsă,
Cu ouţă-n coşerguţă, Cu scaune pângă dânsa.
Să să deie la fătuţă, Pă noi bine ne primiră
La care îs mai micuţă. C-on colac mândru de grâu.
…………………………..
Noi mai mult v-am colinda, Da noi când vedem colacu acesta
Da’ ni-I scurtă gubuţa, Gândim că-i stogu cu faţa.
Ne temem c-om îngheţa. Stogu cu faţa nu poate fi
Ne-om muta la altă casă, Că tulnicele şi paiele nu-s aci.
C-am văzut felea pe masă Da’ să sculă jupânu gazdă în zori,
45
Textele sunt selectate din Dorin tef, Antologia de folclor din Maramureş, ed. cit.
i paharu’ lângă ie i-n cântători,
i-om be care cât om vre. (t. 23) i-o ciocănit pe la cheotori,
Marsă-n grajdurile sale,
Să fii, gazdă, veselos, Scoasă opt juninci cu coarne lungi,
C-ai ajuns Crăciun frumos La buză auriţ,
i găzdoaia veseloasă, La picioare potcoviţ.
C-o gătat frumos pân’ casă. Marsă-n câmpul Rusalimului,
Pă la uşi cu pupti de ruji, Trasă brazdă neagră,
Pân’ fereşti, cu flori domneşti, Răvarsă grâu roşu,
i pă masă tri oieji. Ploaie tropote,
Plata noastră nu-i nimică, Soarele luce,
Num-o fele de horincă. (t. 22) La gazdă bine-I păre.
…………………………
(Colind – Ţara Lăpuşului) (După ce feciorul a terminat de tăiat
colacul, continuă:)
Ia’ uite-n cornu mesî,
Ieste-o scumpă de oiagă,
Care şi mie mi-i dragă,
Acoperită cu flori de mac,
Care-i bună de leac.
Crâşmariu nu-i de omenie,
Că ne dă numai leşie.
Asta-i făcută cu miere,
Care-i pe-a noastră plăcere.
Să trăieşti dalbă coconiţă

C-un struţ mândru de săniţă!
Dumnezo te ducă-n rai
Cu tăt neramu care-l ai.
i pă mine lângă tine,
-acolo să trăim bine.
Da de mi-i şti mulţămi
Tri şi patru îi dobândi.
De nu mi-i şti mulţămi
Lasă pălincuţa aci.
(Fata gazdei răspunde:)

D-apoi io nu ţ-oi şti zâce,
Că io-s o fată sângure
i mă tem că nu ţi-oi pute.
Mulţămască-ţ spicu grâului
Din mijlocul stogului
i spicul secării
Din marginea ţării…
Să trăiţi, s-aveţi noroc.
(Colind – Maramureş)
Descântecul
Descântec de deochi Descântec de dragoste
Luăm cărbuni înfocaţi şi ţâpând câte Io nu culeg florile,

unul într-un vas, zicem: Da’ culeg dragostea me,
Iubostea me,
Pasăre neagră, Cinstea me,
Pasăre galbenă, Să fiu dragă ca şi florile-n rât.
Sai în ceri, Să fiu dragă la toată lumea
Sai în pământ, i la toată suflarea şi mişcarea
Sai în piatră seacă, Să fiu dragă.
Piatra-n patru crapă. Io nu culeg florile
Da nu crapă piatra, Da’ io culeg dragostea fetii,
Ci crapă (cutare). Iubostea fetii,
De-i deochiat Să sie dragă ca şi florile-n câmp,
De cocon, de cocoană, Să sie dragă ca şi apa curgătoare,
De fecior, de fată, Ca roua scuturând,
Ori de vâj, ori de babă, Dragoste-adunând.
Ori de ţigan, ori de ţigancă, *
Ori de jidan, ori de jidancă, N-adui vânt de la pământ,
Crepe-i-se tâţele, Nici răcoare de la soare,
Versă-i-se laptele, C-adui iboste,
Sară-i ochii ca şi stropii. Dragoste…
Să rămâie curat
i luminat (Maramureş)
Ca argintul cel curat,
Ca vinul strecurat.
(Maramureş)
Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
Angelescu, Silviu, Mitul şi literatura, Bucureşti, Univers, 1999

Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, Editura Minerva, 1981 (vol.1), 1983 (vol.2)
Bîrlea, Ovidiu, Istoria folcloristicii româneşti, Bucuresti, Editura Enciclopedica Romana,
1974
Bîrlea, Ovidiu, Metoda de cercetare a folclorului, Bucureşti, E.P.L., 1969
Boldureanu, Ioan Viorel, Cultura tradiţională orală, teme, concepte, categorii, Timisoara,
Editura Marineasa, 2006 (ediţia I), 2007 (ediţia a II-a); sub titlul Etnologie si
folclor – ediţia a III-a
Boldureanu, Ioan Viorel, Folcloristică şi etnologie, Timişoara, Ed. Mirton, 2003
Candrea, Ion Aurel, Iarna fiarelor. Studii de folclor, Bucureşti, 2001
Candrea, Ion Aurel, Lumea basmelor. Studii şi culegeri de folclor românesc, Bucureşti, Ed.
Paideia, 2001
Coatu, Nicoleta, Structuri magice tradiţionale, Bucureşti, Bic All, 1998
Constantinescu, Nicolae, Dobre, Alexandru, Etnografie şi folclor românesc, Bucureşti, Ed.
Fundaţiei "România de Mâine", 2001
Constantinescu, Nicolae, Lectura textului folcloric, Bucureşti, Minerva, 1986
Cuceu, Ion, Fenomenul povestitului. Încercare de sociologie şi antropologie asupra
naraţiunilor populare, Cluj-Napoca, Ed. EFES, 1999
Cuceu, Ion, Probleme actuale în studierea culturii tradiţionale, Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, 2000
Eretescu, Constantin, Folclorul literar al românilor. O privire contemporană, Compania, 2004
Van Gennep, Arnold, Le Folklore. Coutumes et croyances populaires françaises, Paris,
:
Librairie Stock, 1924, disponibil la adresa http://classiques.uqac.ca/
Ghinoiu, Ion, Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze româneşti ale nemuririi, Bucureşti,
Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1999, 330 p.
Ghinoiu, Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Bucureşti, Ed. Elion, 2002
Gorovei, Artur, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, Ed. Grai şi Suflet -
Cultura Naţională, 2003
Gorovei, Artur, Datinile noastre la naştere şi nuntă, Bucureşti, Ed. Paideia, 2002
Hedeşan, Otilia, Pentru o mitologie difuză, Editura Marineasa, Timişoara, 2000
Ispas, Sabina, Cultură orală şi informaţie transculturală, Bucureşti, Ed. Academiei Române,
2003
Ispas, Sabina, Povestea cântată, studii de etnografie şi folclor, Bucureşti, Ed. Viitorul
Românesc, 2001
Lajos, Balázs, Folclor. Noţiuni generale de folclor şi poetică populară, Cluj-Napoca, Scientia,
2003
Marian, Simion Florea, Înmormântarea la români. Studiu etnografic, Bucureşti, Ed. Saeculum
I.O., 2000
Marian, Simion Florea, Mitologie românească, Bucureşti, Ed. Paideia, 2000
Marian, Simion Florea, Naşterea la români. Studiu etnografic, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O.,
2000
Marian, Simion Florea, Nunta la români. Studiu etnografic, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O.,
2000
Marian, Simion Florea, Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol. I-III, Bucureşti, Ed. Grai
şi Suflet, 2001
Mazilu, Dan Horia, O istorie a blestemului, Iaşi, Ed. Polirom, 2001
Micu, Dumitru, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, Bucureşti,
Saeculum I. O., 2000, cap. „Creaţia orală”, pp. 7 – 17.
Olinescu, Marcel, Mitologie românească, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O., 2001
Papadima, Ovidiu, Literatura populară română, Din istoria şi poetica ei, E.P.L., 1968
Pop, Mihai, Folclor românesc, Vol. I-II, Bucureşti, Ed. Grai şi Suflet - Cultura Naţională, 1998
Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, Ed. Univers, 1999
Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Institutul de Cercetări Etnologice şi
Dialectologice, 1976
Pop, Mihai, Ruxandoiu, Pavel, Folclor literar românesc, Bucureşti, E.D.P., 1999
Prahoveanu, Ioan, Etnografia poporului român, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2001
Ruxandoiu, Pavel, Folclorul literar în contextul culturii populare româneşti,
Editura „Grai si suflet – Cultura Nationala“, Bucuresti, 2001
54
Bibliografie
Ruxăndoiu, Pavel, Folclorul literar în contextul culturii populare româneşti, Bucureşti, Ed.
Grai şi Suflet, 2001
Sporiş, Mihai, Mitologie românească. Calendarul popular, Bucureşti, Ed. Floarea Darurilor,
2000
ăineanu, Lazăr, Studii folcloristice, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru tiinţă şi Artă,
2003
tef, Dorin, Antologie de folclor din Maramureş, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2007
Taloş, Ion, Gândirea magico-religioasă la români. Dicţionar, Bucureşti, Ed. Enciclopedică,
2001
Ursache, Petru, Prolegomene la o estetică a folclorului, Bucureşti, Cartea Românească,
1980
Vedinaş, Traian, Sistemul culturii ţărăneşti, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii de tiinţă, 2000
Vrabie, Gheorghe, Balada populară română, Ed.Academiei Române, 1966
Vrabie, Gheorghe, Folclorul. Obiectul – principii – metodă, categorii. Ed.Academiei Române,
1970
Vrabie, Gheorghe, Ritualurile agrare la români, Bucureşti, Ed. Paralela 45, 2002
Vulcănescu, Romulus, Dicţionar de etnologie, Bucureşti, Albatros, 1979

Etnologie Si Folclorcrihana Apdf

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Etnologie Si Folclorcrihana Apdf

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea “Dunărea de Jos”

Conf. dr. Alina Crihană

Antologie de texte de referinţă p. 46

Capitolul 1 – Repere în folcloristica europeană şi

1. 1. Repere în folcloristica europeană

1. 2. Repere ale folcloristicii româneşti

7 Arnold van Gennep, Le Folklore. Coutumes et croyances populaires françaises, Paris,

Capitolul 2 - Folclorul. Concepte operaţionale.

2.1. Definiţii ale folclorului şi ale folcloristicii (Glosar)

FOLCLÓR s.n. 1. Totalitatea creațiilor artistice, literare, muzicale, plastice,

FOLCLÓR n. 1) Creație populară orală. 2) Ansamblu de producții artistice,

FOLCLÓR s.n. 1. Totalitatea tradițiilor, a obiceiurilor și a creațiilor artistice

FOLCLOR - 1. creaţia populară constituită într-un sistem unitar, organic si

FOLCLORISTICĂ - 1. stiinţa folclorului. F. studiază folclorul ca obiect al

FOLCLORÍSM s.n. Tendință de a exagera elementul folcloric în artă și

FOLCLORÍSM s.n. Preocupare pentru folclor. [Cf. fr. folklorisme]. (Dicţionar

ATLAS ETNOGRAFIC - lucrare stiinţifică ce urmăreste să exprime grafic -

CIVILIZAŢIE TRADIŢONALĂ - patrimoniu de bunuri si valori materiale

COMPLEX CULTURAL - 1. concept care exprimă reflectarea unei culturi

CULTURĂ POPULARĂ - 1. ansamblul manifestărilor culturale care se

DISCIPLINE ETNOLOGICE - 1. stiinţe complementare etnologiei:

ETNOESTETICĂ - disciplină estetică care studiază: a. geneza, structura si

ETNOGRAFIE – stiinţă care observă, analizează, descrie si clasifică

ETNOLOGIE — concept care desemnează stiinţa ce se ocupă cu studiul

ETNOLOGIE LITERARĂ - disciplină etnologică ce studiază felul cum se

EłNOPSIHOLOGIE - disciplină psihologică ce studiază modul cum se

FUNCŢIONALISM - teorie care pune la baza explicaţiei stiinţifice a oricărui

RELICT ETNOGRAFIC - restul unui obiect profan (de uz domestic, civic,

RIT - act convenţional care închipuie o activitate sacră legată de o superstiţie

SIMPLEX CULTURAL – concept care defineste un element component al

SCOALĂ FOLCLORISTICĂ - activitate stiinţifică organizată în jurul unuia

TRADIŢIE — formă de activitate (stiinţifică, politică, tehnică, cutumiară, de

2. 3. Conceptul de folclor în literatura de specialitate. Definiţii

Folclorul ca ştiinţă sintetică

„Folclorul, prin definiţie, nu se ocupă decât de viaţa populară. În materie de

Fenomenul folcloric şi istoria culturii

Terminologie folclorică şi concepte operaţionale (B. P. Hasdeu)

Trăsăturile culturii folclorice

Tradiţie şi tradiţionalitate. Pentru a scoate termenul „tradiţie” de sub

Oralitatea — trăsătură definitorie şi cardinală a folclorului şi a culturilor

Caracterul formalizat („formalizarea”) — trăsătură definitorie şi

Capitolul 3 – Genuri şi specii ale literaturii populare.

LIRIC EPIC RITUAL

Doina (cântec, Basmul Balada Descântecul

BALADA – specie a epicii populare (prezentă şi în literatura cultă), cu

BASMUL – specie а epicii populare în proză subordonată categoriei

COLINDUL – specie narativ-dramatică subordonată genului folcloric ritual,

DESCÂNTECUL – specie rituală mitico-magică cu funcţie propiţiatorie şi

DOINA – Formă a cântecului popular liric, constituită ca specie aparte numai

LEGENDA – Încercând să delimiteze legenda de o serie de specii cu care

POVESTIREA – Tributară unor convenţii (discursive, dar şi tematice) cu

PROVERBUL – considerat o „expresie sintetică, de sursă folclorică, având o

SNOAVA – Specie narativă scurtă, de regulă cu un singur episod

ZICĂTOAREA – După Ovidiu Bîrlea, zicătorile sunt „exprimări figurate, în

ANTOLOGIE DE TEXTE DE REFERINŢĂ

Săraca inima me Nu e bună dragostea

Săraca inima me Frundză verde şi una

(doină dinŢara Maramureşului) Nu să stinge ea uşor

(doină dinŢara Maramureşului)

Cine iubeşte şi lasă În cătane m-o luat

Cine iubeşte şi lasă În cătane m-o luat,

Horea înstrăinatului Blestemul înstrăinării

Care fată-şi lasă satul Cucule, pasăre mândră,