VIII.

NOŢIUNI DE FIZICA MATERIEI CONDENSATE

VIII.1. Cristale. Clasificarea cristalelor după structura cristalină

Atomii şi moleculele formează în funcţie de factorii interni (cum sunt
natura şi mărimea forţelor de interacţie etc.) şi externi (temperatura,
presiunea etc.) corpuri aflate în cinci stări de agregare: solidă, lichidă,
gazoasă, plasmă şi materie în stare hiperdensă (găuri negre).
Corpurile în stare solidă după gradul de ordonare a particulelor constitutive
pot fi în trei stări structurale: cristalină, mezomorfă şi amorfă.
Starea cristalină se caracterizează prin distribuţia ordonată a particulelor
constitutive, prin existenţa unei simetrii interne şi a unei simetrii extene.
Un cristal se caracterizează prin aşezarea ordonată a atomilor, ionilor sau
moleculelor în nodurile unei reţele geometrice tridimensionale.
Celula unitară sau celula elementară este definită de trei vectori
  
necoplanari a , b şi c care se numesc vectori de bază şi care fac între ei
unghiurile , ,  determinând un paralelipiped.
Reţeaua cristalină se obţine prin repetarea celulei elementare în aceiaşi
  
orientare, pe direcţiile date de a , b şi c . Reţeaua reprezintă totalitatea
punctelor din spaţiu ai căror vectori de poziţie sunt:
   
Rn  n1 a  n2 b  n3 c (VIII.1.1)
unde n1, n2 şi n3 Z.
Baza reprezintă totalitatea atomilor (ionilor sau moleculelor) ataşaţi într-o
aceiaşi orientare unui nod al reţelei. Numărul de atomi din bază este

323
minimum unu  ca la cristalele metalice, iar la structurile biochimice pot
depăşi o mie.
Reţeaua cristalină plus o bază de atomi ataşată fiecărui nod formează
structura cristalină.
Simetria cristalelor se caracterizează prin existenţa elementelor şi
operaţiilor de simetrie.
Elementele de simetrie sunt elemente geometrice  puncte, axe, plane 
faţă de care se efectuează operaţiile de simetrie.
Operaţia de simetrie este o transformare în urma căreia cristalul rămâne
invariant.
Operaţiile de simetrie pot fi: simple şi complexe. Principalele operaţii de
simetrie sunt: identitatea, translaţia, rotaţia şi reflexia (vezi: I. I. Sirotin, M.
P. Saskololskaia, Fizica cristalelor, E. S. E. , Bucureşti, 1981).
Prin combinarea operaţiilor simple se obţin operaţii de simetrie complexe:
translaţie  reflexie, rotaţie  reflexie, translaţie  rotaţie, etc. Operaţiile de
simetrie corespund următoarele elemente de simetrie: axe de rotaţie, axe de
simetrie complexe, axe elicoidale, plane de simetrie şi de translaţie.
Un solid este un monocristal dacă solidul poate fi reprodus în întregime
prin repetarea celulei elementare. În cazul în care periodicitatea este
respectată pe porţiuni, atunci solidul este un amestec de monocristale, adică
este un policristal.
Starea mezomorfă este intermediară între starea amorfă şi cea cristalină. În
această categorie intră cristalele lichide. Acestea sunt substanţe organice cu
greutate moleculară mare, având moleculele alungite.
Substanţele care trec în faza de cristal lichid prin modificarea concentraţie
lor din soluţie se numesc cristale lichide liotrope. Sunt importante datorită
rolului pe care îl au în sistemele biologice.

324
 Substanţele care trec în faza de cristal lichid prin modificarea temperaturii
se numesc cristale lichide termotrope. Sunt importante datorită aplicaţiilor
tehnologice şi din punct de vedere al cercetărilor fundametale. Clasificarea
cristalelor lichide termotrope făcută de G. Friedel se bazează pe simetria
structurii lor. Astfel există trei clase mari de cristale lichide: cristalele lichide
nematice, cristalele lichide colesterice şi cristalele lichide smectice.

a) b) c)
Fig. VIII.1

Cristalele lichide nematice, fig. VIII.1.(a), se caracterizează printr-o

orientare orientaţională la mare distanţă, care se traduce prin faptul că axele
lungi ale moleculelor tind să se alinieze de-a lungul unei direcţii preferenţiale.
Cristalele lichide colesterice, fig. VIII.1.(b), au ordonarea orientaţională a
axelor lungi ale moleculelor şi a centrilor de masă asemănătoare cu cea a
cristalelor lichide nematice, dar diferă prin structura de echilibru.
Configuraţia de echilibru este asemănătoare cu cea obţinută prin rotirea
uniformă în jurul axe Oz a unui nematic care iniţial a fost aliniat uniform în
jurul unei axe preferenţiale situată într-un plan normal pe axa Oz.
La cristalele lichide smectice, fig. VIII.1.(c), centrele de inerţie ale
moleculelor se găsesc în plane echidistante, iar axele lungi ale moleculelor
sunt paralele având direcţia normală sau înclinată faţă de planul straturilor.
În starea amorfă particulelor constitutive se găsesc în stare dezordonată, nu
există relaţii de orientare, simetrie şi periodicitate (periodicitatea nu este
325
respectată sau este respectată doar la nivelul celulei elementare).
Corpurile amorfe sunt izotrope.

VIII.2. Tipuri fundamentale de reţele cristalografice

Un tip de reţea cristalografică corespunde unui anumit grup de operaţii de
simetrie.
Principale tipurile de reţele se numesc reţele Bravais. Aceste sunt:
*) reţele Bravais simple care conţin un singur nod din reţeaua cristalină, se
numesc reţele primitive  fiind celule elementare cu volum minim. Pornind
de la un singur nod al reţelei se poate obţine tot cristalul;
*) reţele cu bază  posedă mai mulţi atomi pe celulă. În acest caz reţeaua
cristalină nu se poate obţine pornind de la un singur nod al ei.
Orice reţea bidimensională este carcterizată prin trei pararmetri: doi
   
vectorii fundamentali a şi b şi unghiul  dintre ei. Mărimile a şi b se

numesc constantele reţelei pe direcţiile respective.

Există 5 tipuri de reţele Bravais bidimensionale grupate în 4 sisteme
cristalografice, tabelul 1.
O reţea tridimensională este caracterizată prin şase pararmetri: trei vectorii
   
fundamentali a , b , c necoplanari şi unghiurile , ,  dintre ei. Mărimile a ,
 
b , c se numesc constantele reţelei pe direcţiile respective.

Tabelul 1
Forma celulei
Sistemul Caracteristici Reţeaua
elementare
oblic ab 900 paralelogram oblică
ab =900 dreptunghi dreptunghiulară primitivă
dreptunghiular
ab =900 dreptunghi dreptunghiulară centrală
pătratic a=b =900 pătrat pătratică
hexagonal a=b =1200 romb de 600 hexagonală
326
 Există 14 tipuri de reţele Bravais tridimensionale grupate în 7 sisteme
cristalografice, tabelul 2.
Tabelul 2
Numărul Tip
Sistemul Caracteristici reţelelor celulă
în sistem
triclinic a  b  TTriclinic
c;       90 0 1 P
monoclinic a  b  c;  =  = 900   2 P, C
ortorombic (rombic) a  b  c ;  =  =  = 900 4 P, C, I, F
tetragonal a  b  c;     3 P, I
cubic a = b= c;  = =  =900 2 P, I, F
trigonal (romboedric) a = b= c;  =  =   900 1 P
hexagonal a=bc; ==900, =1200 1 P

În tabelul 2 s-a notat: P = celulă simplă. C = celulă cu bază centrată, I =

celulă cu volum centrat şi F = celulă cu feţe centrate.

VIII.3. Direcţii şi plane cristaline

O direcţie cristalină este determinată de dreapta care conţine cel puţin
două noduri ale reţelei cristaline.
Direcţie cristalină este definită prin indicii întregi [n1n2n3], astfel ca
vectorul de poziţie al nodului cel mai apropiat, situat pe direcţia respectivă,
faţă de un alt nod luat ca origine să fie dat de relaţia (VIII.1.1).
Exemplu: pentru sistemul cubic, nodul de coordonate (2, 2,  4)  (2, 2, 4 ) se
găseşte pe direcţia 112 făţă de axele cubice (s-a obţinut în urma simplificării
cu 2).
Deci, direcţia cristalină se definită prin tripletul de numere n1, n2, n3 prime
între ele.
Direcţiile echivalente din reţeaua cristalină se notază <n1n2n3>.
Exemplu: pentru sistemul cubic, diagonalele feţelor formează mulţimea de 24

327
direcţii echivalente, care se notează <110>.
Planul cristalin este determinat de trei noduri ale reţelei cristaline. Planele
cristalografice se notează cu ajutorul indicii Miller. Fie (ABC) planul a cărui
orientare dorim s-o determinăm, prezentat în fig. VIII.2. Se procedează astfel:
1) se evaluează intersecţiile planului cu axele Ox,
 
Oy şI Oz ca multipli ai constantelor reţelei a , b ,

c , şi fie p1, p2 şi p3 aceste intersecţii; 2) se
inversază aceste numere; 3) se determină cele mai
mici trei numere întregi h, k, l care se află în acelaşi
Fig. VIII.2 raport:
1 1 1
h:k :l : : : (VIII.3.1)
p1 p2 p3
Rezultatul obţinut se pune într-o paranteză de forma (hkl), unde h, k şi l sunt
indicii Miller pentru planul considerat.
Datorită simetriei de translaţie, direcţia cristalină şi planul cristalin conţin o
infinitate de noduri ale reţelei cristaline.

VIII.4. Reţeaua reciprocă

În teoria corpului solid relaţiile matematice care intervin se exprimă sub o
formă mai simplă prin introducerea reţelei reciproce. Aceasta se defineşte
  
prin vectorii a * , b * şi c * astfel încât:
           
a  a *  b  b *  c  c *  1 şi a  b *  b  c *  c  a *  0 (VIII.4.1)
Din relaţiile (VIII.4.1) rezultă:
     
* b c * ca * a b
a     ; b     ; a     (VIII.4.2)
a b c  a b c   a b c  
  
Între volumul celulei elementare a reţelei directe V  a (b  c ) şi cel al reţelei

328
   
inverse V *  a * (b *  c * ) este valabilă relaţia
VV* = 1 (VIII.4.3)

VIII.5. Imperfecţiuni în cristale

Cristalele naturale sau cele obţinute artificial prezintă diferite defecte,
abateri de la structura ideală, numite imperfecţiuni, care fac ca repartiţia
atomilor (ionilor sau moleculelor) să nu mai fie riguros periodică.
Principalele tipuri de defecte sunt: punctuale, de linie (liniare), de suprafaţă
şi de volum.

VIII.5.1. Defecte punctuale

Defectele punctuale pot fi simple sau complexe. Principalele tipuri de
defecte punctuale sunt: defecte punctuale simple şi punctuale complexe.
Defectele punctuale simple sunt:*) vacanţe sau defecte termice de reţea
(defecte de tip Schottky)  reprezintă poziţii atomice neocupate în reţea
(atomi lipsă); *) atomi interstiţiali (defecte de tip Frenkel)  sunt atomi de
aceaşi natură cu ai reţelei cristaline, ocupând însă poziţii în interstiţiile reţelei;
*) atomi de impuritate - sunt atomi diferiţi de ai reţelei considerate care se
pot găsi într-o poziţie normală sau într-o poziţie interstiţială.
Defectul de tip Schottky poate să apară într-un cristal perfect prin
transferul unui atom dintr-un nod interior într-un nod al reţelei de la suprafaţa
cristalului.
Defectul de tip Frenkel – poate fi format prin deplasarea unui atom din
reţea într-o poziţie interstiţială, adică spre o poziţie care în mod normal nu
este ocupată de nici un atom, în locul sau apărând o vacanţă.
Principalele tipuri de defecte punctuale complexe sunt: bivacanţe,
trivacanţe, claster de vacanţe (aglomerări de vacanţe pe o zonă restrinsă fără

329
a distruge complet reţeaua sau de impurităţi) etc.

VIII.5.2. Defecte liniare

Reprezentantul tipic al defectelor liniare se numeşte dislocaţie. Prin
intermediul dislocaţiilor se realizează alunecarea cristalelor reale. Ele pot fi
definite ca fiind zone de perturbare locală a reţelei care separă regiuni din
cristal în care s-a produs alunecarea de cele în care nu s-a produs. Cele mai
simple dislocaţii sunt: dislocaţii de margine şi dislocaţii elicoidale sau în
şurub.

Fig. VIII.3 Fig. VIII.4

Dislocaţia marginală, fig. VIII.3, apare prin introducerea unui semiplan

atomic suplimentar într-o reţea perfectă. Linia dislocaţiei marginale este
 
perpendiculară pe direcţia de alunecare. Prin definiţie vectorul AA  b se
numeşte vector Burgers.
Dislocaţia elicoidală, fig. VIII.4, are linia paralelă cu direcţia de deplasare.

VIII.5.3. Defectele de suprafaţă

Defectele de suprafaţă sunt: limite de fază (lichid-gaz, solid-gaz etc. ),
defecte de împachetare, pereţii de domenii feromagnetice sau feroelectrice
etc.

VIII.5.4. Defectele de volum

Defectele de volum sunt: pori, fisuri, incluziuni etc.
330
 VIII.6. Alunecarea în cristalele ideale şi reale
Alunecarea în cristalele ideale şi reale se poate realiza pe cale sincronă,
adică dintr-o dată pe întregul plan de alunecare, sau asincron prin intermediul
mişcării dislocaţiilor. În cristalele perfecte, lipsite de imperfecţiuni,
alunecarea nu se realizează decât sincron.
Alunecarea în cristal apare prin mişcarea de
translaţie a unui plan de atomi peste un altul, fig.
VIII.5, unde x este distanţa faţă de poziţia de
echilibru, iar  este tensiunea tangenţială care a
Fig. VIII.5 produs alunecarea. În fig. VIII.6 şi fig. VIII.7 este
prezentată variaţia energiei potenţiale U şi a forţei dintre atomi. Tensiunea
necesară menţinerii atomului (1) la distanţa x faţă de poziţia de echilibru este
2 x 2 x
  ma x
   m a x sin (VIII.6.1)
b b

unde b este modulul vectorul de alunecare b .

Fig. VIII.6 Fig. VIII.7

Pentru valori mici ale deplasării conform legii lui Hooke:

x
 G (VIII.6.2)
d
unde G este modulul de elasticitate transversal, iar d este constanta reţelei
cristaline.
Ţinând cont că b  d din relaţiile (VIII.6.1) şi (VIII.6.2) se obţine:

331
 G
 max  (VIII.6.3)
2

Pentru fier se obţine  max = 1100 daN/mm2, iar experimental se obţine

 max  2.8 daN/mm 2 . Acestă diferenţă se datoreşte faptului că alunecarea în
cristalele reale nu se datoreşte numai unei simple alunecări a planelor atomice.
La deplasarea planurilor atomice contribuie şi dislocaţiile care fac ca  max
scadă.

VIII.7. Ruperea materialelor metalice. Rezistenţa teoretică la rupere

VIII.7.1. Ruperea materialelor metalice
Ruperea materialelor metalice reprezintă fenomenul de fragmentare a unui
corp solid sub acţiunea unor tensiuni interne sau externe. Ruperea
materialelor metalice poate fi clasificată după: 1) modul cristalografic de
rupere; 2) aspectul ruperii; 3) după deformarea plastică care precede ruperea.
1) După modul cristalografic de rupere: a) rupere prin smulgere sau clivaj,
când se rup legăturile atomice dintre atomii situaţi în plane cristalografice
adiacente, perpendiculare pe direcţia tensiunii. Planele atomice sunt plane de
mică densitate; b) rupere prin forfecare, când se rup legăturile dintre atomii
situaţi în plane cristalografice adiacente sub acţiunea unor tensiunii
tangenţiale. Planele atomice sunt plane de mare densitate.
2) După aspectul ruperii: cristalin strălucitoare sau mat fibroasă.
3) După deformarea plastică: fragilă sau casantă.

VIII.7.2. Rezistenţa teoretică la rupere

La echilibru, în absenţa unor forţe externe atomii unui corp pot fi
consideraţi ca fiind situaţi la distanţe egale r0 unul faţă de altul.
Rezistenţa teoretică la rupere a materialelor metalice se datoreşte coeziunii
dintre atomi. Variaţia forţei de interacţie  dintre atomi funcţie de distanţa
332
dintre ei, r, este cea din fig. VIII.8. În intervalul r0, r0   / 2 aceasta poate fi
aproximată cu o sinusoidă şi este de forma:
2 x
   max sin (VIII.7.1)

unde x= r  r0. În cazul aplicării unei forţe
externe distanţele dintre atomii se vor mări în
direcţia forţei, între ei exercitându-se forţa de
Fig. VIII.8 interacţiune .
Forţa necesară ruperii atomilor t  rezistenţa teoretică de rupere  este forţa
egală cu forţa de coeziune şi corespunde amplitudinii lui  (r), iar relaţia
(VIII.7.1) devine:
2 x
   t sin (VIII.7.2)

Energia necesară ruperii raportată la unitatea de suprafaţă va fi:
r0  2 r0  2
2 x t 
W   dr    t sin

dx 

(VIII.7.3)
r0 r0

Prin rupere se formează noi suprafeţe. Considerând energia unităţii de

suprafaţă egală cu  şi presupunând că lucrul mecanic consumat pentru rupere
a fost folosit pentru a obţine două suprafeţe rezută:
2 
t  (VIII.7.4)

După cum se ştie legea lui Hooke este de forma:
r  r0 x
 E E (VIII.7.5)
r0 r0
unde E este modulul de elasticitate.
Din relaţiile (VIII.7.2)  (VIII.7.5) şi pentru deplasări mici se obţine:

333
 1
 E 2
 t    (VIII.7.6)
 r0 
Valorile obţinute experimental pentru metale sunt mult mai mici decât cele
obţinute conform relaţiei (VIII.7.6), aceasta datorându-se prezenţei
imperfecţiunilor.

VIII.8. Vibraţiile reţelei cristaline

VIII.8.1. Vibraţiile termice ale reţelei cristaline
Atomii (ionii) din reţeaua cristalină execută mişcării de oscilaţie în jurul
poziţiilor de echilibru determinate de energia primită pe cale termică. Pe baza
acestor vibraţii poate fi explicată contribuţia atomilor (ionilor) din reţeaua
cristalină la proprietăţiile termice ale materialelor cristaline. S-au elaborat
diferite modele fizice care să se aproprie cât mai mult de situaţia reală din
cristal. Atât clasic cât si cuantic mişcarea de vibraţie a unei particule poate fi
aproximată cu un oscilator armonic. Clasic se consideră că solidul este
alcătuit din N atomi (ioni), fiecare fiind echivalent cu trei oscilatori armonici
liniari (câte unul de fiecare grad de libertate), şi conform statistici clasice
energia solidului este
U = 3 kB N T (VIII.8.1)
unde kB este constanta Boltzmann.
Aceasta aproximaţie este însă inconsistentă cu principiul al III- lea al
termodinamicii, şi cu datele experimentale
Primul model cuantic al solidului a fost dat de Einstein. Acesta a calculat
contribuţia vibraţiei reţelei cristaline pe baza modelului oscilatorilor
independenţi. Ulterior Debye pentru a explica unele neconcordanţe cu
experienţa a teoriei lui Einstein a elaborat modelul continuului. Ambele teorii
nu sunt riguroase. O teorie riguroasă este modelul oscilatorilor cuplaţi dată de

334
 Debye. Aceasta conduce la cuantificarea vibraţiilor reţelei.

VIII.8.1.1. Modelul oscilatorilor cuplaţi

În acest model se admite ca oscilaţiile unui atom din reţeaua cristalină sunt
dependente de starea de oscilaţie a atomilor învecinaţi ceea ce reprezintă o
aproximaţie riguroasă.
Fie un cristal unidimensional de atomi identici
de masă m situaţi la distanţa d unul faţă de altul,
iar un-1, un şi un+1 sunt deplasările din poziţia de
echilibru a atomilor n-1, n şi n+1, fig. VIII.9.
Forţa care actionează asupra atomului n este
Fig. VIII.9 Fn = (un+1  un)  (un  un+1) (VIII.8.2)
unde  este o constantă.
Ecuaţia de mişcare pentru atomului n este
d 2u n
m   (u n1  u n1  2u n ) (VIII.8.3)
d t2
Relaţii analoage se obţin pentru toţi atomii. Soluţia ecuaţiei (VIII.8.3) este
un (, k) = A exp i (t + knd) (VIII.8.4)
unde: A = amplitudinea mişcării;  = 2   = pulsaţia mişcării;  = frecvenţa
vibraţiilor reţelei; nd = coordonata atomului n în poziţia de echilibru; k=
vectorul de undă.
Introducând soluţia (VIII.8.4) în ecuaţie (VIII.8.3) se obţine:
2 m =  {exp(ikd) + exp(ikd) } (VIII.8.5)
de unde:
1
 4  2 kd 
   sin   (VIII.8.6)
 m   2 
relaţie care exprimă relaţia de dispersie (s-a luat în considerare numai soluţia

335
cu (+) întrucât aceasta are sens fizic).
Reprezentarea grafică a lui  = (k d) este dată în fig. VIII.10.
Pentru valori mici ale lui kd relaţia (VIII.8.6) devine:
1
  2
   k d (VIII.8.7)
m
iar:
1
   2
v     d  const . (VIII.8.8)
k m
este viteza de fază egală cu viteza de propagare a
undelor elastice într-o coardă vibrantă.
Fig. VIII.10 Dacă kd =  atunci:
1
 4  2
   max   (VIII.8.9)
 m 
La cristalele alcătuite din două tipuri de atomi de masă M şi m ocupând
poziţii pare şi respectiv impare ecuaţiile de mişcare sunt de forma:
 d 2u 2 n
M 2
  (u 2 n1  u 2 n1  2u 2 n )
 d t
 2
(VIII.8.10)
m d u 2 n1   (u
2 n  2  u 2 n  2u 2 n 1 )
 d t2
Ecuaţiile au soluţii de forma:
u 2 n ( , k )  A exp i  t  2 n d k 
 (VIII.8.11)
u 2 n1 ( , k )  B expi  t  2 ( n  1) dk 
şi înlocuind aceste soluţii se obţine:
 2 M A  2B  cos(kd)  2A 
 2 (VIII.8.12)
  m B  2A  cos(kd)  2B 
Sistemul obţinut are necunoscutele A şi B, iar soluţiile sunt diferite de zero
dacă determinantul coeficienţilor este nul:

336
 2 M  2 2 cos(kd)
0 (VIII.8.13)
2  cos(kd)  2 m  2 
Din această condiţie se obţine ecuaţia:
4Mm22 (M+m) + 42 sin2 (kd) = 0 (VIII.8.14)
Soluţiile ecuaţiei care au semnificaţie fizică sunt:
1
  
 M  m  4 sin 2 ( k d )  
2
2
 M m
            (VIII.8.15)

   M m   M m  M m 

Reprezentând grafic relaţia  =  (kd), fig. VIII.11, se observă existenţa a
două ramuri: o ramură inferioră (1) care se obţine
considerând în relaţia (VIII.8.15) semnul (), şi o
ramură superioră (2) care are se obţine pentru
semnul (+) în relaţia (VIII.8.15). Dacă kd  0 ,
atunci: *) pentru ramura inferioară   0 , şi din
Fig. VIII.11 relaţia (VIII.8.12) rezultă A=B, deci atomii din
poziţiile pare şi impare oscilează în acelaşi sens, cea ce conduce la apariţia
unor unde elastice de tip acustic motiv pentru care ramura inferioară se
1
 2  (m  M )  2
numeşte ramură acusticǎ; *) pentru ramura superioară    
 mM 
iar din relaţia (VIII.8.12) rezultă MA  mB  0 , adică atomii din poziţiile pare
respectiv impare oscilează în opoziţie de fază. O astfel de mişcare poate fi
indusă de o undă electromagnetică din domeniul optic, motiv pentru care
ramura superioară se numeşte ramură optică.

VIII.8.2. Fononi
Din cele arătate rezultă că în cristale datorită agitaţiei termice se propagă
unde termice. Conform dualităţii unda-corpuscul, vibraţiile reţelei care se

337
propagă prin cristal sub formă de unde, le putem asocia o particulă - fononul,
care este cuanta câmpului de vibraţie a reţelei cristaline. Ţinând cont de
fonon agitaţia termică a unui solid poate fi interpretată în mod analog cu
agitaţia termică a unui gaz prin introducerea unei particule numită fonon.
Fononul poate fi pus în evidenţă prin experienţe de interacţie dintre cristal şi
fotoni, electroni, neutroni etc. Fononul este asemănător cu fotonul din teoria
electromagnetică a luminii, foton care are un caracter dual corpuscul-undă
  h
(undă de frecvenţă  şi corpuscul de energie E  h şi impuls p   k (   ;
2
h este constanta Plank). Fononul are energie nu şi masă de repaus, nu se
poate analiza relativist, nu există în afara mediului elastic este deci o

cvasiparticulă. Undei care se propagă în cristal cu frecvenţa  j q  , frecvenţa

unei vibraţii normale a reţelei cu vectorul de undă q corespunzătoare ramurii

j din relaţia de dispersie, i se poate asocia un fonon care are energia h j q  şi

impulsul  q . Energia ce apare datorită agitaţiei termice a fononilor se arată
ca este de forma:
 1
E   n j ( q j )   h j (VIII.8.16)
j  2

unde n j q j  N , este numărul de fononi. Energia medie se poate obţine în

mod asemănător cu cea de la foton şi este de forma:

h
E (VIII.8.17)
 h 
exp    1
k T
 B 
Comparând această relaţie cu relaţia precedentă se obţine:
1
n j q j   (VIII.8.17)
 h 
exp    1
k
 B T

338
relaţie care arată că sistemele de fononi sunt distribuite conform statisticii
Bose-Einstein.

VIII.8.3. Capacitatea calorică a solidelor

Capacitatea calorică a solidelor este determinată atât de contribuţia reţelei
ionice cât şi a gazului de electroni:
Ct  C r  C e (VIII.8.20)
Contribuţia celor doi termeni C r şi Ce depinde în general de temperatură.

VIII.8.3.1. Capacitatea caloricǎ datorată reţelei cristaline

În teoria clasică energia unui cristal care conţine N atomi este
U  3RT (VIII.8.21)
Prin definiţie:
 U 
Cv    (VIII.8.22)
  T 
şi
  (U  L) 
Cp    (VIII.8.23)
 T 
reprezintă căldura specifică la volum constant şi respectiv căldura specifică la
presiune constant.
Din relaţiile (VIII.8.21) şi (VIII.8.22) se obţine
Cv  C r  3R  25 J / mol  K . Deoarece diferenţa dintre Cp şi Cv este relativ
mică în multe cazuri se poate aproxima Cv  C p . Pentru metale experimental

se poate determina Cp, deoarece determinarea lui Cv implică menţinerea

constantă a volumului în timpul încălzirii, ce nu se poate realiza.
Legea determinată experimental de Dulong şi Petit:
Pentru solide aflate la temperatura camerei Cv este egală cu numărul

339
gradelor de libertate înmulţit cu constanta gazelor.
Deci Cv este tot 3R.
La temperaturi joase dependenţa determinată experimental este de forma:
Cr   T 3 (VIII.8.24)
unde  este o constantă.
Teoria clasică nu poate explica dependenţa dată de relaţia (VIII.8.24).
Acestea sunt explicate de teoria cuantică.

VIII.8.3.2. Capacităţi calorice electronice

Capacitatea calorică electronică este de forma:
Ce   T (VIII.8.29)
unde  este o constantă.

VIII.8.3.3. Capacitatea calorică totală

Capacitatea calorică totală a metalului pentru temperaturi nu prea joase se
obţine din relaţiile (VIII.8.20), (VIII.8.26) şi (VIII.8.29) şi este
Ct  3R   T (VIII.8.30)
iar pentru temperaturi joase ţinând cont de relaţiile (VIII.8.20), (VIII.8.28) şi
(VIII.8.29) se obţine
Ct   T 3   T (VIII.8.31)
Din relaţia (VIII.8.31) rezultă că la temperaturi foarte scăzute căldurile
specifice electronice care sunt proporţionale cu T sunt mai importante decât
căldurile specifice datorate vibraţiilor reţelei cristaline proporţionale cu T3.

340