Sunteți pe pagina 1din 18

77. Felurile coparticipării procesuale.

Coparticiparea procesuală este activă, pasivă sau mixtă după


cum sunt mai mulţi reclamanţi, mai mulţi pârâţi sau pluralitatea se
regăseşte în ambele categorii.
78. Coparticiparea obligatorie. Cazuri.
Coparticiparea este de regulă facultativă, părţile putând alege
pornirea procesului faţă de toate persoanele implicate în raportul
juridic sau numai faţă de unele dintre acestea. în unele situaţii legea
prevede coparticiparea procesuală obligatorie, cum este cazul
partajului care nu se poate desfăşura valabil decât cu participarea
tuturor coproprietarilor.
79. Principiul independenţei procesuale, in cazul
coparticipării.
Coparticipanții procesuali se bucură, în raporturile dintre ei, de
independență procesuală. Prin urmare, un reclamant sau pârât nu
poate, fără un mandat expres, să-l reprezinte în fața instanței pe
celălalt copărtaș procesual.
Actele de procedură, apărările și concluziile unuia dintre
coparticipanți nu le pot profita celorlalți, dar nici nu îi pot prejudicia,
enunță principiul independenței procesuale, care guvernează
raporturile dintre coparticipanți.
80. Coparticiparea obiectivă.
Coparticiparea procesuală este obiectivă dacă între aceleaşi
părţi, mai multe ca număr, sau între acestea împreună cu alte părţi,
există mai multe cereri (capete de cerere) şi subiectivă când între mai
multe părţi există aceeaşi cerere sau mai multe.
81. Excepţii de la principiul independenţei procesuale, in
cazul coparticipării
Atunci când, prin natura raportului juridic substanțial dedus
judecății (cum ar fi existența între coparticipanți a unor raporturi de
solidaritate sau indivizibilitate) ori în temeiul unei dispoziții a legii,
efectele hotărârii judecătorești pronunțate se extind asupra tuturor
reclamanților sau pârâților, efectele pozitive ale actelor de procedură
îndeplinite de unii dintre ei se răsfrâng și asupra celorlalți
coparticipanți.
82. Efecte specifice ale coparticipării procesuale.
In cadrul coparticipării procesuale fiecare parte îşi urmăreşte
realizarea propriilor interese, iară ca un act al uneia dintre părţi să
afecteze sau să folosească celorlalţi. Este principiul independenţei
procesuale.
Dacă însă, prin natura raportului juridic sau printr-o dispoziţie
expresă a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor
sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unul dintre
aceştia sau termenele încuviinţate numai unora dintre ei pentru
îndeplinirea actelor de procedură folosesc şi celorlalţi. Când actele de
procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va ţine
seama de actele cele mai favorabile. Reclamanţii sau pârâţii care nu s-
au înfăţişat sau nu au îndeplinit un act de procedură vor continua să
fie citaţi.
83. Participarea voluntară a terţilor în procesul civil.
Cazuri.
Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă
între părțile originare.
Dacă terţa persoană este interesată să intre în procesul declanşat
între părţi, fie justificând un drept al său, care ar fi afectat în cazul
pasivităţii sale, fie tinzând să apere o parte în proces, instituţia juridică
la îndemâna terţului pentru a intra în judecata dintre părţi poartă
denumirea de intervenţie voluntară.
Astfel, o persoană formulează cerere de revendicare împotriva
altei persoane, iar un terţ care se consideră adevăratul proprietar al
bunului are interes să intervină în acel proces pentru a-şi apăra dreptul
de proprietate
84. Participarea forţată a terţilor în procesul civil. Cazuri.
Dacă părţile sunt cele interesate să atragă în cauza ce se
desfăşoară între ele o anumită persoană terţă, atunci ele au la
dispoziţie trei instituţii procesuale, încadrate în noţiunea de intervenţie
forţată sau participare forţată a terţilor în procesul civil : chemarea în
judecată a altor persoane, chemarea în garanţie şi arătarea titularului
dreptului.
Atât reclamantul, intervenientul principal, cât şi pârâtul pot avea
interes să cheme în judecată o persoană care ar putea pretinde aceleaşi
drepturi ca şi reclamantul. Dacă acţiunea în justiţie nu este introdusă
de toţi coproprietarii, pârâtul poate cerc instanţei de judecată
introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de
reclamanţi.
De asemenea, o persoană care se pretinde moştenitorul alteia
formulează cerere de revendicare împotriva celui ce posedă bunul;
acesta din urmă va fi interesat să introducă în cauză şi pe ceilalţi
moştenitori pentru a se pronunţa o hotărâre opozabilă şi acestora.
85. Avantajele participării terţilor în procesul civil.
Printr-o singură hotărâre se soluţionează mai multe raporturi
juridice litigioase, hotărârea fiind obligatorie pentru toţi cei care au
participat la proces (are efecte relative). Se evită astfel pronunţarea
unei hotărâri contradictorii şi risipa de timp şi mijloace, care este
iminentă purtării mai multor procese în loc de unul singur.
86. Intervenţia voluntară principală. Premisă.
Premisa depunerii unei cereri de intervenţie voluntară principală
este existenţa unui proces pe rol - pendinte, iar în cadrul acestuia
intervenţia voluntară principală întruneşte trăsăturile unei cereri de
chemare în judecată introdusă împotriva ambelor părţi din proccs,
motiv pentru care ea se va face în forma cercrii de chemare în
judecată.
87. Intervenţia voluntară principală. Sfera de aplicare.
Intervenţia principală nu se poate face în cererile cu caracter
strict personal, ca divorţul.
S-a apreciat că nu este admisibilă cererea de intervenţie în litigii
de muncă, decât dacă priveşte litigiile colective de muncă. în materia
contenciosului administrativ este admisibilă cererea dc intervenţie
principală depusă de beneficiarul actului administrativ atacat.
Succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză,
dacă are cunoştinţă de existenţa procesului, caz în care instanţa decide
dacă înstrăinătorul va rămâne sau nu în proces.
88. Intervenţia voluntară principală. Momentul depunerii
cererii.
Cererea de intervenţie principală poate fi făcută până la
închiderea dezbaterilor în fond în faţa primei instanţe, iar cu învoiala
părţilor, şi direct în apel.
89. Intervenţia voluntară principală. Admisibilitatea în
principiu.
Atunci când intervenţia se face direct în apel şi este nevoie de
acordul expres al părţilor, instanţa va analiza admisibilitatea sa în
principiu, urmărind: respectarea legii cu privire la momentul
depunerii cererii, posibilitatea intervenţiei în raport de obiectul
proccsului pendinte, legătura care trebuie să existe între dreptul
invocat de terţ şi dreptul dedus judecăţii între părţile din proces.
In lipsa unei conexiuni strânse între aceste drepturi, instanţa va
respinge în principiu cererea de intervenţie
Instanţa se pronunţă asupra admiterii în principiu a cererii de
intervenţie principală prin încheiere interlocutorie, motivată, asupra
căreia nu mai poate reveni, care se comunică Părţilor
90. Intervenţia voluntară principală. Efecte.
Terţul devine parte în proces, având calitatea de reclamant faţă
de ambele părţi faţă de care doreşte să-şi stabilească un drept propriu,
potrivnic. terţul devenit parte, cu poziţia unui reclamant, va putea să
cheme în judecată alte persoane şi să formuleze cereri de chemare în
garanţie, nu însă şi cereri de arătare a titularului dreptului.
Cererea de intervenţie principală are caracterul unui incident
procedural care sc judecă împreună cu cererea principală, independent
de competenţa materială sau teritorială implicată de obiectul cererii de
intervenţie. Instanţa poate dispune disjungerea cererii de intervenţie
numai dacă obiectul acesteia nu este chiar dreptul dedus judecăţii în
cererea principală şi dacă judecata intervenţiei ar întârzia foarte mult
judecata cererii principale, însă nu va dispune disjungerea când
judecarea cererii de intervenţie ar fi întârziată de cererea principală.
91. Intervenţia voluntară principală. Soluţii posibile.
Soluţiile posibile în cazul judecării celor două cereri în acelaşi
dosar se influenţează reciproc. Astfel, dacă se admite cererea
principală având acelaşi obiect ca şi intervenţia principală, aceasta din
urmă va fi obligatoriu respinsă pentru că cele două cereri se exclud
reciproc, neputând fi admisă ipoteza câştigării aceluiaşi obiect de
două persoane cu interese şi drepturi contrare. Ambele cereri vor
putea fi însă respinse, dacă nici reclamantul din cererea principală nici
intervenientul nu şi-au dovedit dreptul, sau dimpotrivă admise numai
în parte (fiecare pentru o altă parte a obiectului cererii). Când între
obiectului cererii principale şi al cererii de intervenţie nu există
identitate, ele fiind legate între ele printr-o conexiune obiectivă, este
posibilă admiterea ambelor cereri integral.
92. Intervenţia voluntară accesorie. Premiză.
Premisa acestei cereri este existenţa unui proces în curs, între
alte persoane, cu diferenţa, faţă de intervenţia principală, că ea
întruneşte trăsăturile unei simple apărări formulate de un terţ în
favoarea unei părţi. Aşadar, cadrul procesual nu se extinde prin
apariţia unui alt obiect sau a unei cereri distincte, ci determină numai
intrarea unei persoane în cadrul procesual respectiv.
93. Intervenţia voluntară accesorie. Sfera de aplicare.
Nu se poate admite ca cererea de intervenţie accesorie să nu fie
justificată de un interes personal al celui care o formulează. Dacă
dreptul invocat este acelaşi cu dreptul uneia dintre părţi, interesul
cererii trebuie să aparţină titularului. Astfel, intervenientul accesoriu
are şi el de câştigat de pc urma cererii sale, evitând o situaţie
defavorabilă pentru sine, care ar fi susceptibilă a se crea dacă nu ar
acţiona. Creditorul care intervine în procesul pornit de debitorul său
pentru a-1 susţine pe acesta, tinzând să readucă un bun în patrimoniul
Iui, are interesul reîntregirii acestuia, urmând să profite la executarea
propriei creanţe împotriva debitorului.
Fiind o simplă apărare, intervenţia accesorie poate fi făcută
alături de întâmpinare, de cererea reconvenţională sau ca simple note
de şedinţă prin care terţa persoană susţine punctul de vedere al părţii
pentru care intervine, propunând probe, ridicând excepţii sau
formulând cereri de atragere forţată a unor terţi în proces, împotriva
cărora partea sa ar putea să se îndrepte în cazul pierderii procesului. în
orice caz însă ea va trebui să îmbrace forma unei cereri distincte, din
care să se desprindă concluzia că aparţine altei persoane decât părţilor
în proces.
Spre deosebire de intervenţia principală este admisibilă în
majoritatea materiilor, inclusiv în litigii de muncă având ca obiect
contractul individual de muncă.
94. Intervenţia voluntară accesorie. Momentul depunerii
cererii.
Legea procesuală nu limitează momentul până la care trebuie
depusă cererea, arătând că ea se poate face şi în recurs sau în orice
cale extraordinară de atac, fară să aibă nevoie de încuviinţarea
celeilalte părţi. însă, o asemenea cerere nu poate fi primită într-un
cadru procesual lipsit de contradictorialitate, bunăoară după
închiderea dezbaterilor în fond,
95. Intervenţia voluntară accesorie. Admisibilitatea în
principiu.
Şi intervenţia accesorie se analizează sub aspectul admiterii sale
în principiu, pentru a se verifica de către instanţă legătura cu cererea
principală şi admisibilitatea sa în raport cu obiectul cererii principale,
spre exemplu în cererile cu caracter strict personal.
96. Intervenţia voluntară accesorie. Efecte.
Pretenţia terţului nefiind distinctă de ceea ce s-a discutat până în
accl moment între părţi, cererea nu determină nici întârzierea cererii
principale, astfel ca ea nu se va disjunge, ci va fi soluţionată împreună
cu cercrea principală.
Intervenientul accesoriu va face numai actele procesuale
favorabile părţii pentru care intervine. Dacă va face un act contrar
părţii respective, acesta nu va fi luat în considerare, astfel că
intervenientul accesoriu poate să renunţe la judecarea cererii de
intervenţie doar cu acordul părţii pentru care a intervenit.
97. Intervenţia voluntară accesorie. Soluţii posibile.
Soluţiile cererii de intervenţie accesorie depind de rezolvarea
cererii principale: dacă cererea de intervenţie s-a făcut în favoarea
reclamantului, admiterea cererii principale atrage şi admiterea
intervenţiei accesorii, deoarece apărarea a fost întemeiată; dimpotrivă,
respingerea cererii principale atrage respingerea cererii de intervenţie
accesorie, apărarea de această dată nefiind fondată; când intervenţia
accesorie s-a făcut în favoarea pârâtului, admiterea cererii principale
va atrage respingerea intervenţiei accesorii, apărarea făcută nefiind
profitabilă pârâtului, dacă însă cererea principală este respinsă se va
admite cererea de intervenţie accesorie pe motiv că ea a fost
binevenită, sprijinind eficient punctul de vedere al pârâtului.
Cererea, fiind accesorie, va urma soarta cererii principale,
stingându-se odată cu aceasta accesorium sequitur principalem.
98. Chemarea în judecată a altor persoane. Ipoteză.
Atât reclamantul, intervenientul principal, cât şi pârâtul pot avea
interes să cheme în judecată o persoană care ar putea pretinde aceleaşi
drepturi ca şi reclamantul.
Dacă acţiunea în justiţie nu este introdusă de toţi coproprietarii,
pârâtul poate cerc instanţei de judecată introducerea în cauză a
celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi.
99. Chemarea în judecată a altor persoane. Momentul
depunerii cererii.
Reclamantul poate chema în judecată o altă persoană cel mai
târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.
Pârâtul trebuie să facă cererea de chemare în judecată a altei
persoane în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea
primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai
târziu la primul termen de judecată.
100. Chemarea în judecată a altor persoane. Efecte.
Prin admiterea în principiu, terţul intră în proces dobândind
calitatea de reclamant - parte, însă spre deosebire de intervenţie,
această intrare în proces este forţată, determinată de voinţa părţilor, iar
nu de voinţa terţului respectiv.
101. Chemarea în judecată a altor persoane. Soluţii.
Chiar dacă judecata continuă astfel numai între reclamant şi
terţul chemat în judecată, hotărârea finală se va comunica şi pârâtului
căruia îi este opozabilă, neputându-se prevala de faptul că nu a
participat la proces pentru a o executa.
102. Chemarea in garanţie. Ipoteză.
De exemplu, cumpărătorul evins de bunul achiziţionat se
îndreaptă împotriva evingătorului cu acţiunea în revendicare, însă
pentru a se asigura în cazul în care pierde procesul, el va chema în
garanţie şi pe vânzătorul său, pentru ca acesta să-1 despăgubească
pentru pierderea suferită.
Chemarea în garanţie este aşadar mijlocul procesual prin care o
persoană, parte într-un proces (reclamant, pârât sau intervenient),
atrage în judecată şi o terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se
îndrepte în ipoteza pierderii proccsului. Cererea poate fi făcută de
către persoana garantată, de succesorii săi universali, cu titlu universal
şi cu titlu particular, împotriva garantului, a succesorilor săi universali
şi a celor cu titlu universal.
Terţul chemat în garanţie va putea la rândul său să cheme în
garanţie o altă persoană.
103. Chemarea in garanţie. Momentul depunerii cererii.
Cererea va fi făcută în condiţiile cererii de chemare în judecată
şi va trebui depusă dc către reclamant până la terminarea cercetării
procesului înaintea primei instanţe şi dc către pârât, în termenul
prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea primei instanţe, iar
dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen
de judecată.
104. Chemarea in garanţie.Efecte.
chematul în garanţie devine parte în proces (pârât), bucurându-
sc dc o poziţie independentă faţă de aceea a părţilor în proces.
Având caracterul unei cereri incidentale chemarea în garanţie se
va judeca de instanţa învestită cu cererea principală, chiar dacă se
dispune disjungerea sa datorită întârzierii cererii principale, în acest
caz judccarea cererii de chemare în garanţie fiind suspendată până la
soluţionarea cererii principale.
105. Chemarea in garanţie.Avantaje.
Avantajele pe care le oferă această instituţie sunt determinate de
finalizarea litigiilor dintre toate aceste persoane printr-o singură
hotărâre, evitându-se soluţii contradictorii, precum şi de facilitarea
probatoriului în proces ca urmare a conlucrării părţilor interesate.
106. Chemarea in garanţie. Soluţii.
Soluţia pe care o va primi cererea de chemare în garanţie este în
strânsă legătură cu soluţia din cererea principală.
Astfel, dacă cererea de chemare în garanţie este formulată de
către reclamant, admiterea cererii principalc atrage respingerea cererii
de chemare in garanţie, iar respingerea cererii principale poate atrage
admiterea chemării în garanţie.
Când cererea de chemare în garanţie este formulată de către
pârât (situaţia cea mai frecventă), admiterea cererii principale depusă
de reclamant atrage, în principiu, şi admiterea cererii de chemare în
garanţie, pârâtul având în această ipoteză dreptul a recupera ceea ce a
pierdut prin admiterea cererii principale de la chcmatul în garanţie.
Dacă însă nu se poate dovedi legătura de regres între pârât şi terţul
chemat în garanţie, instanţa va respinge cererea de chemare în
garanţie, în ciuda admiterii cererii principale. Dacă cererea principală
este respinsă, chemarea în garanţie se va respinge şi ea, pentru că de
vreme ce pârâtul nu a pierdut nimic nu arc nici ce să invoce împotriva
chematului în garanţie.
107. Arătarea titularului dreptului. Ipoteză.
Arătarea titularului dreptului constă în posibilitatea pârâtului,
chemat în judecată de o persoană care invocă un drept real asupra
unui bun, aflat în stăpânirea pârâtului pe baza unui acord cu titularul
dreptului, de a prezenta instanţei pe acesta din urmă (cel pentru care
deţine bunul respectiv), tinzând să-1 aducă în proces.
Conditii
1. pârâtul deţine un bun sau exercită un drept asupra acestuia
pe baza unei convenţii încheiate cu o terţă persoană,
convenţie care-i conferă titlu precar
2. reclamantul pretinde un drept real asupra bunului deţinut
de către pârât.
In cazul dreptului de proprietate publică, titularii drepturilor
corespunzătoare proprietăţii publice, chemaţi în judecată de către un
terţ pentru revendicare, au obligaţia de a arăta titularul dreptului
((statul sau unitatea administrativ-teritorială).
108. Arătarea titularului dreptului. Momentul depunerii
cererii.
Cererea se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea
întâmpinării sau cel mai târziu la primul termen de judecată, dacă
întâmpinarea nu este obligatorie.
109. Arătarea titularului dreptului.Efecte.
Cel arătat ca titular al dreptului va dobândi calitatea de
intervenient în proces, dar în cazul său, cum intervenţia se face fără
voinţa sa, el devine un intervenient forţat.
Astfel, dacă cel arătat ca titular al dreptului recunoaşte cele
prezentate de către pârât, iar reclamantul este de acord, pârâtul va fi
scos din judecată, locul său fiind luat de către terţ.
Dacă reclamantul nu este de acord cu înlocuirea pârâtului în
proces, acesta se va purta mai departe între toţi trei urmând a se stabili
cine este titularul dreptului, terţul devenind parte în proces, în
calitatea de intervenient principal.
110. Arătarea titularului dreptului.Soluţii posibile.
Dacă cel arătat ca titular al dreptului se prezintă, dar nu este de
acord cu susţinerile Pârâtului, el nu va lua locul acestuia, ci va rămâne
în judecată, ca intervenient principal, urmând ca instanţa să
stabilească în patrimoniul cui se află dreptul. Aceeaşi soluţie va fi
adoptată şi dacă terţul nu se prezintă în instanţă pentru a-şi exprima
punctul de vedere asupra susţinerilor pârâtului, astfel că indiferent de
atitudinea sa hotărârea îi va fi opozabilă.
111. Reprezentarea părţilor în procesul civil. Cazuri.
Reprezentarea este convenţională, fiind consecinţa voinţei părţii,
care are posibilitatea de a desemna o persoană care să îi reprezinte
interesele în proces, apelând la serviciile specializate de asistenţă
juridică
Când persoana chemată la judecată nu are capacitatea de a sta
singură în instanţă, reprezentarea este legală, derivând dintr-o
prevedere a legii sau judiciară, rezultând dintr-o hotărâre
judecătorească.
în cadrul reprezentării convenţionale se distinge între
reprezentarea printr-un specialist al dreptului şi reprezentarea printr-o
persoană care nu are studii juridice.
Reprezentarea nu trebuie confundată cu asistarea, caz în care
partea stă personal în judecată, numai că beneficiază de sfaturi şi
ajutor fie din partea unui apărător calificat fie din partea
reprezentantului legal, după caz.
112. Reprezentarea prin mandatar neavocat. Punerea de
concluzii.
Mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor
procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării
procesului, cât şi în etapa dezbaterilor, ceea ce înseamnă că asupra
altor aspecte poate pune concluzii fără a avea nevoie de serviciile unui
specialist. (dezbateri)
Mandatarul neavocat, care are studii juridice, finalizate cu
licenţă, nu obligatoriu şi masterat în sistemul Bologna, va putea pune
singur concluzii, în faţa oricărei instanţe dacă este mandatat în cauza
privind pe soţul său sau rudele până la gradul al doilea inclusiv
113. Reprezentarea prin mandatar neavocat. Forma
mandatului.
Mandatul trebuie să se întemeieze pe o împuternicire specială
pentru reprezentare în justiţie, împuternicire care trebuie să se releve
expres în înscrisul care face dovada mandatului.
Din punct de vedere formal, procura trebuie să fie constatată
prin înscris autentic.
Când dreptul de reprezentare se conferă oral în faţa instanţei de
judecată, întrucât legea permite expres aceasta, actul va fi valabil şi va
produce efecte numai dacă instanţa va lua act de declaraţia părţii în
încheierea de şedinţă, care îndeplineşte rolul unui înscris autentic şi în
care se vor consemna limitele şi durata reprezentării
114. Reprezentarea prin mandatar neavocat. Incetarea
mandatului.
Reprezentarea nu încetează dacă partea reprezentată decedează
sau devine incapabilă. Ea va trebui exercitată în continuare până la
retragerea sa de către succesorii părţii sau de către reprezentantul legal
al incapabilului.
Nici mandatul civil nu încetează prin moartea mandantului, ci
această încetare se va analiza în funcţie de momentul în care
mandatarul cunoaşte despre moartea mandantului său ori după cum
sunt incidente împrejurări care riscă să pună în pericol interesele
mandantului.
Pentru mandatar legea procesuală instituie o obligaţie aparte, în
caz de renunţare la mandat, constând în aceea că va trebui să
înştiinţeze pe mandant cu cel puţin 15 zile înaintea termenului de
înfăţişare, în caz contrar născându-se dreptul la despăgubiri al
mandantului pentru renunţarea intempestivă a mandatarului. Mai
mult, se interzice mandatarului să renunţe la mandat în cursul
termenului de exercitare a căilor de atac.
115. Reprezentarea prin mandatar neavocat. Conţinutul
mandatului.
Din perspectiva conţinutului mandatului judiciar, în temeiul
acestuia reprezentantul poate face toate actele de proccdură necesare
judecăţii, dacă nu i s-a restrâns expres dreptul de a face anumite acte.
116. Reprezentarea prin mandatar avocat. Conţinutul
mandatului.
Activitatea avocatului se desfăşoară numai în baza unui contract
încheiat cu partea respectivă, în care se pot stabili şi clauze particulare
faţă de prevederile generale ale legii.
Prin intermediul acestui contract de asistenţă juridică, avocatul
este mandatat (fară clauză specială) să facă acte de procedură pentru
partea pe care o asistă sau o reprezintă, în afară de actele de
dispoziţie, deoarece Codul de procedură civilă cere o procură specială
în acest sens.
117. Reprezentarea prin mandatar avocat. Forma procurii.
Forma procurii date avocatului va fi cea prevăzută de Legea nr.
51/1995, fără a fi nevoie ca aceasta să fie autentificată, avocatul
neavând asemenea atribuţii, dar putând certifica identitatea şi
semnătura părţii, caz în care atestă fapte constatate prin propriile
simţuri, similar procedurii de autentificare
118. Reprezentarea persoanei juridice. Limitele mandatului.
In judecată, reprezentarea persoanei juridice se poate realiza prin
reprezentant legal sau convenţional, în această din urmă situaţie,
persoana juridică putând fi reprezentată numai prin consilier juridic
sau avocat.
Codul de procedură civilă a urmărit astfel ca reprezentarea
convenţională a persoanei juridice să se realizeze numai prin
specialist al dreptului iar nu printr-o persoană care nu are atare
calităţi, în scopul asigurării unei apărări de calitate, pentru evitarea
pierderii unor drepturi subiectivc datorită neînţelegerii regulilor dc
drept de către reprezentantul legal.
119. Activitatea avocatului.
Avocatul este obligat să depună toate diligenţele pentru apărarea
drepturilor clientului său, să stăruie pentru realizarea liberului acces la
justiţie şi pentru un proces echitabil
Avocatul care a asistat o parte la judecata pricinii poate face
orice acte pe care le consideră necesare pentru păstrarea drepturilor
supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor în timp
(acte juridice de conservare).
120. Formele de exercitare a profesiei de avocat.
Enumerare.
a) cabinet individual;
b) cabinet asociat;
c) societate civilă profesională;
d) societate profesională cu răspundere limitată.
121. Reprezentarea legală.
Persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu datorită
prezumţiei conform căreia ele sunt lipsite de discernământ, nu pot
încheia acte juridice de drept substanţial sau procesual personal şi
singure, astfel că legea instituie posibilitatea încheierii acestor acte
prin intermediul reprezentantului legal.
Minorii până la 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie
judecătorească simt lipsiţi de capacitate de exerciţiu1 , astfel că actele
civile şi procesuale vor fi întocmite pentru ei de către reprezentantul
legal, părinte, tutore sau curator.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de
exerciţiu restrânsă, putând încheia acte juridice, cu încuviinţarea
părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege,
şi cu autorizarea instanţei de tutelă.
Persoanele juridice vor fi reprezentate de către cei desemnaţi
potrivit statutelor sau actelor de constituire a acestor subiecte de drept,
în raport de prevederile legale aplicabile, reprezentantul trebuind să
depună la dosar un extras din registrul public în care este menţionată
împuternicirea sa.
122. Procurorul ca parte în procesul civil.
Procurorul are, conform legii fundamentale, şi atribuţii legate de
procesul civil care interesează ordinea de drept şi implică drepturile şi
libertăţile cetăţenilor.
Procurorul este parte în procesul civil, cu corectivul că această
calitate îi este recunoscută numai sub aspect procesual, fără a
influenţa raporturile de drept substanţial ale părţilor asupra cărora se
răsfrâng în final efectele hotărârii judecătoreşti.
123. Formele participării procurorului în procesul
civil.Enumerare.
Procurorul
1. exercită acţiunea civilă în cazurile prevăzute de lege,
2. participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată,
3. exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti,
4. apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor
persoane, în condiţiile legii
5. poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare
fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru
apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor
cetăţenilor.
6. poate să formuleze orice cale de atac dacă a participat la
judecată,
124. Cazuri de participare obligatorie a procurorului în
procesul civil.
Participarea procurorului la judecată este obligatorie, sub
sancţiunea nulităţii hotărârii, in judecarea cererii de declarare a morţii
prezumate sau procedura punerii sub interdicţie.
125. Cererea de executare silită formulată de procuror.
Ipoteze.
Procurorul poate solicita punerea în executare a hotărârilor
judecătoreşti sau a altor titluri executorii, pentru protecţia persoanelor
la care se referă Codul de procedură civilă. Astfel, el poate solicita
punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti şi poate formula
contestaţie la executare, dacă acest aspect este necesar pentru
protejarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, sau în alte cazuri
prevăzute de lege