Poezia Floare albastră apare la 1 aprilie 1873 în revista ,,Convorbiri literare” şi este considerată o poezie

embrion a romantismului eminescian de către criticul Vladimir Streinul.

Poezia “Pe lângă plopii fără soţ…” apare între 28 august şi 9 septembrie 1883 (după 10 ani) în revista
Familia condusă de Iosif Vulcan. G. Ibrăileanu spunea “Eminescu devine mai puţin atent la natură, acum
se concentrează asupra propriului său suflet”.

În poezia ,,Floare albastră” tema este iubirea şi natura, ipostaza iubirii paradisiace şi natura bogată, una
de basm unde ierburile au frăgezime iar sunetele şi culorile se armonizează.

În poezia ,,Pe lângă plopii fără soţ” tema este tot a iubirii şi naturii, dar o natură rece, tristă, ce
corespunde cu starea interioară a poetului.

,, Floare albastră” are o interferenţă de specii, fiind prezentă idila cu dialog (egloga), elegie în cadrul
cărora sunt prezente o serie de motive şi simboluri literare, structurate pe cele două planuri: lumea
abstractă şi lumea terestră, poem filozofic (prin meditatia asupra lumii, a omului comun si a geniului) şi
altele. ,,Pe lângă plopii fără soţ” este în acelaşi timp elegie şi romanţă.

Poezia ,,Floare albastră” are o organizare simetrică, iar compoziţional există 4 secvenţe poetice
corespunzatoare interventiei celor 2 voci. Fiecare secvenţă este deosebită prin tonalitate, lexic şi timpuri
verbale.

Secvenţa I conţine primele 3 catrene, care reprezintă vocea ei care se află aproape.

Începutul poeziei conţine un reproş al fetei, care simte pericolul înstrăinării şi încearcă să-l readucă
aproape de ea. “Iar te-ai cufundat în stele/Şi în nori şi-n ceruri nalte?”. “Râuri în soare ” ,”Câmpiile
asire”,”Întunecata mare” sunt elemente ale unei geografii mitice care sugerează înalţimea gândirii
bărbatului preocupat de cunoaştere. “Câmpiile asire” trimit la civilizatii superioare, “Întunecata mare “
este spatiu al genezei , “Piramidele-nvechite” la civilizaţia egipteană. Adresarea este familiară “nu căta”,
“iubite”,”sufletul vieţii mele”.

Secvenţa II conţine doar un catren şi reprezintă vocea lui care este departe. Diminutivul “mititica”
ascunde o uşoară ironie împotriva simţului comun axat pe trăirea clipei.

Verbele la perfect simplu “zise”,”spuse”, fixează povestea în interiorul unei amintiri, deoarece poetul
exprimă o acţiune trecută, apropiată însa de momentul vorbirii. Verbele la perfect compus “am râs”,”n-
am zis” ascund din nou o ironie.

Secvenţa III contine 8 catrene reprezentând vocea ei care ne aduce aproape, ea începe cu chemarea în
mijlocul naturii. Spaţiul este tipic eminescian “Codru cu verdeaţă”,”izvoare”,”stânca”,”prăpastie”,”ochii de
padure”,”baltă”,”trestia” induc o stare de visare. Timpul este prezent “plâng”,”stânca stă” sugerând
concretul, imediatul, natura oferă o alternativă reală, palpabilă opusă gandirii reci, meditative.
Ceremonialul erotic cuprinde elemente specifice acestui sentiment: chemarea în codru , refacerea
cuplului, jocul nevinovat al gesturilor de tandreţe.
 Se remarcă o serie de elemente ludice caracterizand ritualul erotic popular. Verbele la viitor “îi
spune”,”voi fi roşie”, transformă invitaţia fetei dintr-un scenariu de dragoste ireal într-unul posibil,
ipotetic. Elementele terestre se îmbină cu cele cosmice “luna, astrul protector al iubirii” după cum codrul
este cadrul familiar, protector al îndrăgostiţilor. Ritualul erotic se prelungeşte din codru până în poarta
casei. Interogaţia retorică din finalul acestei secvenţe exprimă alintatul fetei în spiritul oralităţii ţăraneşti.
Se remarcă în această secvenţă cuvinte şi forme populare care apropie acest ritual erotic de o idilă
pastorală.(“vom şedea”,”voi cerca”).

Secvenţa IV conţine ultimele 2 catrene reprezentând vocea lui care este departe. Apare o alternanţă a
verbelor la prezent cu imperfectul (“dispare”, deşi la prezent are înţelesul unui trecut), idee întarită de
punctele de suspensie de dupa verb. Starea de nemişcare, de fixitate a eului poetic e redată prin
comparaţia “ca un stâlp”, verbul “stam” exprimă persistenţa în această stare de nemişcare, iar luna
devine un spaţiu rece al ideilor, al gândirii.

Exclamaţia “ce frumoasă, ce nebună albastra-mi, dulce floare!” exprimă regretul pentru iubirea
pierdută. Ultima strofă e separată prin puncte de suspensie, care marchează ieşirea din visare. Versul
“totuşi… este trist în lume!” este o concluzie , o încheiere a unei argumentări. Verbul “este” exprimă
cunoştinta unui adevar etern, în lume este, a fost şi va fi trist pentru că iubirea este “o minune de o
clipă”.

Adverbul ,,totuşi” vine să accentueze discrepanţa dintre vis şi realitate, dintre ideal şi împlinirea lui,
sugerând ideea că nici măcar iubirea intensă, frenetică nu este capabilă să alunge tristeţea din lumea
concretă, terestră, caracterizată printr-o inevitabilă limitare. Prin folosirea adverbului ,,totuşi” meditaţia
capătă profunzime şi finalul dobândeşte o tonalitate solemnă de tristeţe.

În “Floare albastră” natura este spaţiul feeric, protector al cuplului de îndragostiţi, singura alternativă a
fericirii reală, palpabilă, opusă gandirii meditative, sterile. Ceremonialul erotic se desfăşoară în codru cu
izvoare, personificate, o stâncă , baltă, sub trestie. Dragostea în viziunea eului liric meditativ este o
minune de o clipă, aşa cum am subliniat mai sus. Ea îi oferă dragostea lui.

În poezia ,,Pe lângă plopii fără soţ” natura este sumar schiţată, esenţializată, redusă la imaginea unor
plopi fără soţ, sugestia pustiirii interioare. Ceremonialul erotic lipseste , dragostea fiind raţiunea vieţii,
misterul cosmic imortalizat într-o icoană . El îi reprosează ei că nu i-a înteles intensitatea iubirii sale.

Imaginea iubitei în “Floare albastră” este aproapiată, caldă, familiară, amestec de inocenţă şi
senzualitate. Elementele de portret fizic, faţa roşie ca mărul, părul de aur.

Imaginea iubitei în “Pe lângă plopii fără soţ”, are următoarele caracteristici: ochiul tau senin, gura mică,
braţele reci din care rezultă un chip de-a pururi adorat.

Realizarea artistică la “Floare albastră ”, cele 4 secvenţe se deosebesc prin tonalitate calmă, meditativă,
lexic în termeni familiari, populari, timpul verbelor prezent concret, imediat, perfect simplu şi compus ,
viitor popular. Versificaţia este în acord cu conţinutul de idei şi sentimente, strofele sunt de tip catren,
rimă îmbrătişată , ritmul trohaic (Ritmul trohaic este ritmul rezultat din înlănţuirea cuvintelor cu accent
pe prima silabă) şi măsura de 8 silabe.

Despre poeziile ,,Floare albastră” şi ,,Pe lângă plopii fără soţ”:

Epitetul (de-aur părul”, ,,albastra, dulce floare”) şi metafora (,,candela iubirii”, ,,câmpii asire”) sunt
mijloace cu care imaginaţia remediază infirmitatea noţiunilor abstracte. Epitetul şi metafora nu adaugă o
idee; ele numai concretizează ideea. Iar Eminescu acum posedă ştiinţa de a întrebuinţa substantivul
singur cu acelaşi maximum de efect ca şi când l-ar fortifica prin epitete ori prin comparaţii (,,voi fi roşie ca
mărul”, ,,dulci ca florile acunse”). Eminescu reuşeşte acum să pună într-un vers substanţa unei strofe. E
triumful artei de a scrie. Cuvintele lui încărcate de înţeles, trezesc în sufletul cititorului explozie de
emoţii. Personificarea este de asemenea prezentă în poezia eminesciană, ,,izvoare plâng în vale”.

În prima fază, el îşi îmbină întotdeauna sensibilitatea cu imaginile naturii, iar poezia sa devenind o
comuniune cu natura. În faza ultimă, Eminescu devine mai puţin atent la natură. Acum se concentrează
asupra propriului său suflet. Altădată, ca să vorbim de poezia erotică, iubea iubirea, pe care o întrupa
într-o femeie, văzută într-un decor poetic. Este poezia de început în care venerează femeia. Conştiinţa
întreagă îi este plină de sentiment.

Mai târziu îşi analizează sensibilitatea cu înverşunare, iar în analiza aceasta nu mai are ce căuta
culoarea. Stilul său devine clasic. Acum romanticul Eminescu, romantic în această fază prin subiectivism
exclusiv şi prin concepţia vieţii, ne dă priveliştea rară a unui poet care emoţionează, hipnotizează şi
transportă prin versuri scrise în stilul clasic.

Totuşi, nu numai mijloacele de expresie sunt simple în strofele din poezia ,,Pe lângă ploii fără soţ”, ci şi
ideile. Trecea pe la casa ei, vecinii îl cunoşteau, numai ea nu-l cunoştea; dacă i-ar fi dat o zi din viaţă, i-ar
fi fost de ajuns... sau măcar să fi fost "amici" o oră, să se "iubească cu dor" şi apoi va putea păşi în
veşnicie...Aceste idei sunt banale, iar unele precum "o oră şi să mor", sunt chiar simple. Par a fi smulse
din dorul oricărei inimi care cerşeşte iubire.De aceea pare atât de frumos totul, din însăşi simplitatea
exprimării. E frumos pentru că aceasta e în esenţa lui, amorul tineresc. E frumos ca şi vechile recuzite ale
poeziei: "luna", "izvorul" , codrul, lacul, etc . E frumos prin banalitate, prin naivitate. E frumos prin curajul
candid al lui Eminescu de a spune aceste lucruri eterne, banale, simple şi naive. Trăiri comune tuturor
îndrăgostiţilor. Şi poate pentru a realiza această simplitate, mai greu de realizat decât orice altă manieră,
îi trebuiau lui Eminescu mijloace care se întâlnesc rar, îi trebuia puterea adâncă de simţire, sentimentul
unui misterios acord între cuvinte şi al unei misterioase corespondenţe între sunete. Existau cuvinte şi
sonorităţi unice, care să redea ceea ce a voit el , iar Eminescu pare că le-a găsit. În rezervorul
inconştientului său s-a închegat exact muzica aceea, care putea exprima mai bine iubirea tuturor
visătorilor de la vârsta tinereţii. Şi astfel, cuvintele şi ideile obişnuite au căpătat noutatea primei lor zile
de creaţie, aşa cum devine nou şi unic cuvântul "te iubesc", când îl spune bărbatul pentru prima oară
femeii de care se îndrăgosteşte.
 Dar pentru ce anume "fără soţ"? Pentru ce această indicaţie şi precisă şi vagă? "Fără soţ" e un epitet
concret şi moral în acelaşi timp. Concret, pentru că dă o imagine. Moral, pentru că, mai întâi, e vag, şi
apoi pentru că, în comparaţie cu aceea ce e "cu soţ", evocă ceva stingher, neîmplinit, adică o stare de
suflet similară cu portretul întregii poezii.

În faza lui ultimă şi strălucită, Eminescu întrebuinţează cu precădere epitete morale. Cuvinte ca "sfânt",
"dulce" etc. sunt frecvente şi se găsesc repetate de la o pagină la alta. Aceste epitete sunt uneori comune
şi banale iar Eminescu a ştiut să dea o noutate şi o forţă incomparabilă poeziei generale şi universal
umane, conţinută în astfel de epitete.

Eminescu e dragostea şi durerea de dragoste. Decepţia conţinută în dragoste influentează toată

inspiraţia lui de sentiment. Poetul se regăseşte intact într-alt punct de pornire, opus, în harul sarcasmului
şi al lepădării.

Dragostea lui Eminescu e senzuală, o dragoste pribeagă de pasiune. Ea e momentană şi totală în clipa ei
şi se consumă în întregime pe o singură împrejurare reluată continuu, permanent trăită şi epuizată în
totalitate. Poate tocmai de aceea multe din poeziile lui Eminescu, de dragoste, sunt romanţe şi cântece
de vioară.

Dragostea lui Eminescu nu e amestecată cu visul. Visul lui începe când dragostea s-a isprăvit. Dragostea
poetului n-a durat niciodată, rămâne instantanee, dragoste de senzaţii puternice. Ceea ce-i rămâne din
dragostea trecută devine vis abia în singurătate, ca o mâhnire că a fost numai senzuală, cand a trecut.
Femeia lui Eminescu pătrunde mereu dincolo de uşiţele secrete ale sufletului său, e purtătoarea
baghetei magice ce reuşeşte să-i străbată întreaga fiinţă cu contrastele sale. Bărbatul e un trecător, un
călător... E o dragoste de păsări albe, care străbat eternitatea şi se întâlnesc din zbor în dreptul unei
stele...

Decepţia îi dă poetului înalţimea care-i lipseşte din dragoste şi lumina târzie şi dureroasă, rămasă ca o
chiciură pe plopii lui, după ce dragostea s-a stins. De fapt, poezia caracteristică şi mare a lui Eminescu se
ridică din mâhnire. Speranţa, credinţa, mângâierea nu par să-l încolţească pe poet aşa cum o face
dezamăgirea. Accentele acestei trăiri sunt profunde. Poate de aceea, din această dezamăgire limba
română a strâns o capodoperă de amărăciune glacială, LUCEAFARUL.