Administratia publica in Romania interbelica.

1.Conceptul de administraţie publică, în orice situaţie fie ea clasică, fie modernă, reprezintă in
esenţă un instrument al statului indispensabil în atingerea unor deziderate, a unor obiective
majore determinate de el, în fapt, de realizarea a unor valori politice stabilite prin acte
juridice, în scopul satisfacerii interesului general, prin acţunea puterii publice.
-(https://biblioteca.regielive.ro/referate/drept/definitia-si-trasaturile-administratiei-publice-
52603.html).[20.10.2019]
2. Problema tratării instituţiei prefecturii, precum şi a funcţiei de prefect din punct de vedere
legislativ, obligă la o aplecare asupra întregului sistem administrativ, central şi local, în
special atunci când analiza se referă la perioada interbelică sau anii de dinaintea primului
război mondial. Acest lucru este determinat de însuşi statutul atribuit funcţiei de prefect în
acea perioadă, epocă în care regăsim prefectul cu atribuţii centraliste excesive ori având un rol
mai degrabă formal. Perioada studiată se remarcă tocmai prin căutări îndelungi şi dezbateri
aprinse între specialişti ai dreptului, politicieni, deseori situaţi pe poziţii adverse în ceea ce
priveşte construcţia unui model administrativ modern şi eficace. Necesitatea unificării
administrative a noului stat modern creat la 1918 a fost unanim acceptată de către elitele
politice şi intelectuale ale vremii. Cu toate acestea, încercările adeseori politicianiste ale
guvernelor ce s-au succedat de a câştiga şi conserva puterea politică prin reprezentanţi din
administraţie, aleşi sau numiţi, a dus de-a lungul a peste două decenii, la perpetue schimbări
legislative, la adoptarea unor legi administrative noi, afectându-se astfel şi rolul prefectului. În
principatele medievale, Ţara Românească şi Moldova, Domnitorul exercita puterea în teritoriu
prin demnitari numiţi de el, având în principal atribuţii legate de colectarea taxelor şi a
impozitelor, de apărare, de supraveghere a drumurilor. În secolul al XIX-lea, în lipsa unei legi
speciale privind atribuţiile prefecţilor, acestea sunt stabilite de miniştri şi constau în obligaţii
privind menţinerea ordinii publice, prevenirea şi combaterea calamităţilor naturale, tutela
administrativă, sănătate publică şi altele. Denumirea de „prefect” apare pentru prima oară la
începutul anilor 1860 şi este astfel utilizată în actele oficiale, în presă, în limbajul curent, pînă
în anul 1949. În perioada cuprinsă între Marea Unire şi până la adoptarea legii pentru
unificare administrativă din iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, fostele provincii
sunt conduse de autorităţi proprii, având competenţe partajate cu guvernul de la Bucureşti.
Astfel, în Transilvania serviciile publice au fost conduse de către Consiliul Dirigent: „În mod
provizoriu şi până la definitiva organizare a României întregite, însărcinăm cu conducerea
serviciilor publice consiliul dirigent emanat din Adunarea Naţională de la Alba Iulia din 18
noiembrie/1 decembrie 1918” (Decret-lege din 11 decembrie 1918 pentru instituirea
conducerii serviciilor publice în Transilvania). În Basarabia şi Bucovina atribuţiile similare
erau exercitate de către directorate şi secretariate de servicii. În ziua semnării la 18/31
decembrie 1918 de către Regele Ferdinand şi primul ministru Ion I.C. Brătianu a decretului-
lege privind unirea Bucovinei cu România, a fost semnat şi decretul-lege privind aministraţia
Bucovinei. Un serviciu administrativ creat din secretariate de serviciu pentru fiecare domeniu
de activitate (interne, justiţie, finanţe, culte, industrie, comerţ etc.) urma să gestioneze
administraţia fostei provincii, dar sub guvernarea legilor în vigoare, noile reglementări
urmând a fi adoptate doar la nevoie de către autorităţile de la Bucureşti. Primii prefecţi români
îi înlocuiesc pe cei austrieci abia în aprilie 1920. Sfatul Ţării din Basarabia decide la 27 martie
1919 că vechile legi, ordonanţe, regulamente şi statute legale anterioare Unirii, rămân în
vigoare în mod provizoriu, în interesul ordinii publice şi pentru a asigura continuitatea în
drept. Ministrul de interne, semnează un decret prin care impune schimbarea doar a
denumirilor instituţiilor şi funcţiilor după modelul celor consacrate deja în vechiul Regat:
comitat-judeţ, cerc-plasă, comite suprem-prefect, vicecomite-subprefect, protonotar-
primnotar, vicenotar-notar, protopretor-primpretor şi altele. Primii prefecţi sunt numiţi
imediat după Marea Unire de către Consiliul Dirigent la 29 decembrie 1918; până în ianuarie
1919 sunt numiţi prefecţii în 15 judeţe. La 14 iunie 1925 este publicată în Monitorul Oficial
legea de unificare a administraţiilor fostelor provincii cu cea a vechiului regat.
-E. Bălan, Prefectul şi prefectura în sistemul administraţiei publice, Editura Fundaţiei
„România de Mâine”, Bucuresti, 1997.
3. La nivel guvernamental s-au luat o serie de decizii necesare reorganizării în noi locaţii a
instituţiilor judecătoreşti evacuate din teritoriile cedate şi de strămutare a personalului
judecătoresc împreună cu arhivele. Astfel tribunalele au fost strămutate provizoriu, după cum
urmează: Bihor la Beiuş, Ciuc la Braşov, Cluj la Sibiu şi Turda, Maramureş la Caransebeş,
Mureş la Târnava-Mare şi Târnava Mică, Năsăud la Alba, Odorhei la Făgăraş, Satu-Mare la
Timişoara, Sălaj la Lugoj şi Oraviţa, Trei-Scaune la Braşov. De asemenea au fost strămutate
provizoriu toate judecătoriile din teritoriile cedate, împreună cu personalul şi arhivele
aferente.
-Decizia nr. 124. 463 şi 124. 464 din 1940, publicate în Monitorul Oficial, p. I, nr. 213 din 13
septembrie 1940
4. Campania militară de la est de Nistru a determinat trecerea sub administraţia Statului
Român a Provinciei Transnistria, situată între râurile Nistru şi Bug, Marea Neagră la sud şi
linia Moghilău-râul Bug la nord. Acest teritoriu de 44.000 km2 era locuit de 2.327.000 de
locuitori17 dintre care 783.000 români.
-Ureche, Valeriu, Organizarea administrativ-teritorială a României 1918-2000, Ed. Augusta,
Timişoara, 2000
5. Una din marile probleme în legătură cu dreptul României între 1918 şi 1938, a fost cea a
unificării legislative. Provinciile reunite sub numele de România, au avut altă organizare şi un
alt drept, operă a statelor sub puterea cărora s-au aflat până la actul istoric de la 1 decembrie
1918. Unificarea legislativă a fost un proces care a durat în unele domenii destul de mult,
datorită şi unor cauze obiective, dar şi faptului că nici guvernanţii României nu s-au grăbit
decât acolo unde au avut interese aparte, dar nici schimbările dese de guvern nu au ajutat să se
înfăptuiască acest lucru. Activitatea pentru organizare administrativă s-a făcut de către organe
abilitate în provinciile care s-au unit cu România, desfăşurându-se în limitele dispoziţiilor
decretului din 13 decembrie 1918, pentru organizarea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi
locuite de români. Transilvania a avut ca organe proprii, în limitele legale amintite mai sus, în
perioada 1918- 1920: Marele Sfat Naţional, care juca rolul de parlament local şi care
întrunindu-se la Sibiu, la 29 iulie 1919, s-a pronunţat asupra a două proiecte de lege, una
fiind reforma agrară, care a devenit lege şi a fost în vigoare până la Legea pentru reforma
agrară din 1921, dar al cărei dispoziţii nu s-au aplicat în Transilvania, iar cel de al doile
proiect de lege a fost proiectul de lege electorală, care şi aceasta a devenit lege şi a fost în
vigoare până la Constituţia din 1923. Consiliul Dirigent, ca organ executiv, a fost compus din
15 membri cu competenţă administrativă, în limitele prevederilor decretului din 13
decembrie 1918. Consiliul Dirigent a fost desfiinţat prin Decretul-lege nr.1462 din 2 aprilie
1920, atribuţiile lui trecând organelor centrale ale statului român. În Transilvania, Basarabia şi
Bucovina, atribuţiile administrative erau exercitate de către organe proprii de conducere,
fixate prin Decretele-lege din 26 decembrie 1926 pentru Transilvania şi din 1 ianuarie 1919
pentru Basarabia şi Bucovina. Afacerile străine, armata, căile ferate, poşta, telegraful,
circulaţia financiară, vamală, împrumuturile publice, siguranţa statului, intrau în competenţa
guvernului central, în care provinciile unite erau reprezentate peintr-un număr de miniştri.
-9 Ioan Scurt, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Ed. Paideia,
Bucureşti, 1999, p.163
6. Legea unificării administrative din 14 iunie 1924 La 14 iunie 1924 a fost elaborată Legea
pentru unificarea administrativă, care a extins organizarea din vechea Românie la celelate
provincii.
Legea unificării administrative din iulie 1925 Legea unificării administrative din iulie 1925,
organizează teritoriul României în judeţe şi comune, care au personalitate juridică. Şeful
administraţiei comunale era primarul, iar cel al celei judeţene era prefectul. Pentru a asigura
viabilitate Legii administrative, guvernul a anunţat organizarea alegerilor comunale şi
judeţene la 18-19 februarie 1926, când victoria a fost de partea Partidului Naţional Liberal.
-9 Ioan Scurt; Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Ed. Paideia,
Bucureşti, 1999, p.163
7. La 2 august 1929 a apărut Legea pentru organizarea ministerelor. În cadrul ministerelor
erau miniştrii cu portofoliu şi fără portofoliu. Tot în cadrul ministerelor s-au creat
subsecretariatele de stat. Guvernul era organizat în zece ministere: Ministerul de Interne,
Ministerul de Externe, Ministerul Justiţiei, Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor,
Ministerul de Finanţe, Ministerul Armatei, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Ministerul
de Industrie şi Comerţ, Ministerul Lucrărilor Publice şi comunicaţiilor, Ministerul Muncii,
Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale. Fiecare minister cuprindea un număr de direcţii, direcţiile erau
compuse din servicii, serviciile erau compuse din secţii, iar secţiile erau compuse din birouri.
-Cernea; Moluţ, Istoria statului şi dreptului românesc, p.254-255
8. CONCLUZII Administraţia avea posturi vacante din belşug şi o diplomă unversitară putea
lesne deschide usile. Orice diplomă universitară putea asigura o slujbă guvernamentală.
Crearea statutului funcţionarilor publici în aparatul administrativ, a dezvoltat interesele sale.
Funcţionarii publici asigurau aplicarea legii în relaţiile dintre stat şi cetăţeni.
-E. Cernea, E. Molut, Istoria statului şi dreptului românesc, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994,
p.257.
9. În perioada cuprinsă între Marea Unire (1 decembrie 1918) până la votarea Legii pentru
unificarea administrativă (14 iunie 1925), pe teritoriul României au funcţionat 4 regimuri
administrative cuprinse într-un sistem global unic, care s-au apropiat tot mai mult ca urmare a
măsurilor legislative luate: Regimul administrativ din Vechiul Regat al României
(reglementat prin Legea pentru Consiliile judeţene din 2 aprilie 1894); Regimul administrativ
al Transilvaniei (reglementat prin Decretul privind instituirea conducerii serviciilor publice în
Transilvania nr. 3632 din 11 decembrie 1918); Regimul administrativ al Basarabiei
(reglementat prin Decretul privind instituirea conducerii serviciilor publice în Basarabia nr.
852 din 9 aprilie 1918); Regimul administrativ al Bucovinei (reglemenat prin Decretul nr.
3715 din 18 decembrie 1918 pentru administraţia Bucovinei).
-Erdeli G., Forme de organizare administrativ-teritorială ale spaţiului românesc, Comunicări
de Geografie, I, Ed. Universităţii Bucureşti,1997, p. 63-70
10. Lunga coabitare a românilor împreună cu populaţii de alte naţionalităţi, în teritorii
administrate de diferite capitale imperiale, a făcut ca populaţiile din aceste teritorii să aibă, în
ceea ce priveşte administraţia, concepţii total diferite faţă de curentele centraliste promovate
în Vechiul Regat. În consecinţă, oamenii politici, reprezentanţi ai minorităţilor naţionale şi ai
românilor din Transilvania, din Basarabia, Bucovina şi din Cadrilater susţineau că cel mai
optim cadru pentru realizarea coeziunii naţionale şi a unui climat de înţelegere şi toleranţă
între populaţia majoritară şi minoritară ar fi o structură administrativă descentralizată, care să
permită oamenilor din diferite părţi ale ţării să-şi păstreze vechile instituţii care deosebeau
cultura şi tradiţiile lor de cele ale regiunilor vecine. Iată de ce, în perioada interbelică, aproape
toate partidele politice mai importante şi elitele ştiinţifice au întocmit proiecte de unificare
administrativă, unele orientate în direcţia centralizării, altele bazate pe un regionalism
administrativ fundamentat pe descentralizare şi autonomie locală. În vederea realizării
decupajului administrativ ce avea să fie oficializat prin Legea pentru unificarea administrativă
din 1925 a fost constituită o comisie alcătuită din 7 personalităţi ale vremii, oameni de ştiinţă
şi reprezentanţi ai armatei3 , trei dintre aceştia fiind geografi: Simion Mehedinţi, Vintilă
Mihăilescu şi Vasile Meruţiu. S-a optat pentru constituirea unor judeţe mari, care să cuprindă
în medie între 300.000 şi 400.000 locuitori, cu suficiente resurse financiare, care să le permită
implementarea unei veritabile autonomii locale. Pe această bază, comisia a propus mai întâi
un decupaj administrativ în 48 de judeţe, urmând deci să fie desfiinţate prin contopire 28 de
judeţe, fapt ce a atras ample proteste din partea reprezentanţilor acestora. Prin urmare, a fost
elaborată o a doua propunere de organizare administrativ-teritorială, numărul judeţelor
desfiinţate fiind în acest caz redus cu 14. Orientându-şi atenţia asupra reformării structurilor
administrative, noul guvern condus de Iuliu Maniu (10 noiembrie 1928 - 7 iunie 1930), a
promulgat la 3 august 1929 Legea pentru organizarea administraţiunii locale care se dorea un
important pas în direcţia democratizării şi descentralizării administrţiei locale. Legea reînnoia
ideea regiunilor istorice, împărţind ţara în 7 directorate ministeriale7 (Art. 292) denumite
după oraşele alese centre administrative: Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău, Cluj, Craiova, Iaşi şi
Timişoara. Ultima reformă administrativă a României interbelice a avut loc după instaurarea
dictaturii regale de către Carol al II-lea, prin adoptarea unei noi constituţii la 24 februarie
1938. Ea a avut ca principal efect asocierea judeţelor în cadrul unor noi structuri
macroteritoriale: 10 ţinuturi, fapt consfinţit prin legea administrativă din 14 august 1938. De
această dată, delimitarea ţinuturilor nu mai ţinea cont de configuraţia provinciilor istorice, ci
pornea de la premisa că ele trebuiau să constituie „entităţi geografice şi economice bine
definite, punând laolaltă pe locuitorii înfrăţiţi ai României noui, după nevoile reale ale lor,
după aşezarea geografică firească, după căile de comunicaţie, după caracterul comun al vieţii
economice, după resursele de care dispun”9 .
-Armand Călinescu (1938), Spiritul noului regim administrativ, în Enciclopedia României, II,
p. 4
11. În concluzie, se poate afirma că evoluţia organizării administrativ-teritoriale a României
interbelice este o reflectare a două tendinţe contradictorii, corespunzătoare celor două curente
politice promovate de partidele care s-au succedat la guvernare: unul centralist, promovat de
liberali, bazat pe suprimarea autonomiei locale şi pe negarea provinciilor istorice; altul
regionalist, susţinut de ţărănişti, adepţi ai unităţii în diversitate prin macroregiuni care să se
suprapună provinciilor istorice şi care să dispună de o largă autonomie locală. Însă nici adepţii
centralismului, nici cei ai regionalismului nu au încercat să creeze unităţi administrative
complet noi, mulţumindu-se să închege decupaje regionale prin agregarea vechilor judeţe.
Instabilitatea sa concretizat şi la nivel intradepartamental, printr-o tendinţă evidentă de
fragmentare a judeţelor: în locul celor 38 de plăşi desfiinţate între 1930-1837 au fost create
145 astfel de unităţi administrative.
-Radu Sageata, EVOLUŢIA ORGANIZĂRII ADMINISTRATIV-TERITORIALE A
ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ (1918-1940), Academia Romana, 2002.
12. Pornind de la prevederile Constituţiei din 1923, România reprezenta, sub aspectul formei
de guvernământ, o monarhie constituţională. Administraţia centrală era constituită din
următoarele instituţii: Regele, Consiliul de Miniştri, Ministerele. Unul dintre principalele
ministere ale statului era cel de interne, care avea în atribuţiile sale exercitarea conducerii
generale a administraţiei ţării, efectuarea controlului şi asigurarea ordinii şi securităţii statului.
Acest minister avea în structura sa subdiviziuni care erau preocupate de starea administraţiei
de stat, precum şi subdiviziuni preocupate de exercitarea conducerii generale și supravegherea
activităţii autorităţilor administraţiei publice locale, inclusiv, celor din Basarabia. Această
activitate a avut mai multe forme de manifestare. Astfel, cu începere din 1927, a fost numit un
ministru de stat, care purta denumirea de Comisar superior pentru Basarabia şi Bucovina,
având sarcina de a supraveghea şi a asigura buna organizare și desfăşurare a afacerilor publice
în aceste provincii reîntregite ale țării. În contextul procesului unificării administrative şi
pentru o mai bună coordonare a activităţi de stat, în conformitate cu Legea Generală de
Organizare a Ministerelor din 1929, au fost înfiinţate Directoratele Ministeriale Locale, în
calitate de centre de administrare şi inspecţie locală [14, p. 160].
-Sîmboteanu Aurel, Istoria administrației publice din Moldova, Chișinău, 2009.
13. După Marea Unire spaţiul românesc avea nevoie de o transformare în care totul avea să fie
regândit. În aceste condiţii mentalul social (al elitei) nu mai identifica actul legiferării drept un
simplu act politic ci drept unul ce căpăta valenţe excepţionale, viitorul Statului şi al naţiunii
însăşi fiind dependente de maniera în care erau legiferate principiile şi valorile naionale,
drepturile şi obligaţiile cetăţenilor. Dincolo de toate polemicile stârnite pe marginea noii
Constituţii şi ale viitoarelor sale fundamente, spiritul şi litera Actului Fundamental de la 1923
au fost admise de către mediul politic românesc. Modernitatea sa i-a asigurat funcţiunea
necontestată pentru cel puţin 15 ani, până la înlocuirea sistemului democratic cu cel
autoritarist al Regelui Carol al II-lea (şi Constituţia sa din anul 1938). Singurul subiect care a
rămas foarte activ pe scena dezbaterilor contradictorii a fost acela al manierei de administrare
a ţării.
-IONESCU - Dezvoltarea constituţională a României – Constituţia din anul 1923
14.În ciuda tensiunilor şi polemicilor care s-au manifestat în timpul dezbaterilor publice
referitoare la conţinutul noii Constituţii româneşti, principiile acesteia au fost considerate a fi
suficient de moderne, corecte şi democratice pentru a fi în final acceptate şi generalmente
practicate de către întreaga masă politică românească. Constituţia din anul 1923 a funcţionat
fără să fie contestată până în anul 1938, atunci când a fost înlocuită în contextul dictaturii
Regelui Carol al II-lea. Singurul element care a rămas disputat pe scena politică românească a
fost problema administrativă, acea contradicţie care dublase dilema constituţională de la
începutul anilor 1920. Astfel, în timp ce liberalii regăţeni nu aveau nici o intenţie de a renunţa
la sistemul administrativ puternic centralizat şi care ignora orice idee de subsidiaritate
(modelul francez adoptat de Vechiul Regat încă din anii 1860), reprezentanţii provinciilor
alipite pledau pentru varii forme de detaşare administrativă faţă de acest sistem supraîncărcat.
Dacă înainte de Unire caracterul concentrat al administraţiei nu crea inconveniente pentru
funcţionarea celor două provincii (Moldova şi Muntenia), contextul postbelic reclama
necesitatea unor schimbări care să pună statalismul românesc pe noi fundamente benefice
dezvoltării politice, sociale, economice. Din punct de vedere practic se spunea că aplicarea
principiilor centralizante erau contraproductive deoarece sistemul administrativ regăţean era
învechit, depăşit şi astfel dăunător.
-Suveică, Basarabia în primul deceniu interbelic. Modernizare prin reforme administrative.