Zootehnie Evaluare

h a n g e Vi h a n g e Vi
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c .c
1.1. Importanţa, starea actuală şi perspectivele dezvoltării sectorului zootehnic
.d o do .
c u -tr a c k c u -tr a c k
Zootehnia este o ramură importantă a agriculturii care include activităţile agenţilor

economici de creştere a animalelor de fermă, de producere a produselor de origine animală
folosite în calitate de produse alimentare sau materie primă pentru întreprinderile industriei
alimentare. De la animalele de fermă se mai obţin şi produse ne alimentare (lână, pielicele,
blănuri, piei, grăsime, etc.) care se folosesc în industria uşoară, farmaceutică, la confecţionarea
îmbrăcămintei, încălţămintei, precum şi gunoi de grajd – îngrăşământ organic extrem de valoros.
Rolul sectorului zootehnic constă în asigurarea populaţiei cu produse alimentare de
neînlocuit şi extrem de valoroase, atât pentru activitatea consumatorilor acestor produse, cât şi
pentru sănătatea oamenilor. Această ramură a agriculturii are o importanţă deosebită pentru
dezvoltarea industriei alimentare şi industriei uşoare întreprinderile cărora sunt permanent
asigurate cu materie primă – animale pentru sacrificare, lapte, ouă, lână, pielicele, piei, blănuri.
Agricultura se poate dezvolta numai dacă se combină activităţile din fitotehnie,
zootehnie şi industria prelucrării produselor agricole.
Animalele de fermă folosesc efectiv vegetaţia de pe păşune şi fâneţe, precum şi
reziduurile fitotehnice şi a întreprinderilor industriei alimentare, care nu pot fi prelucrate în
produse alimentare. La rândul său gunoiul de grajd şi alte reziduuri zootehnice prezintă
îngrăşăminte organice extrem de importante pentru conservarea şi sporirea fertilităţii solului.
Animalele de fermă mai sunt folosite şi în diverse activităţi sportive, distractive şi de
agrement, iar în unele gospodării agricole din regiunile muntoase, unde nu poate fi utilizată
tehnica agricolă animalele prezintă forţă de muncă pentru executarea lucrărilor agricole sau
transportarea mărfurilor.
Produsele de origine animală comestibile şi ne comestibile sunt folosite pe larg de
locuitorii din mediul rural atât pentru prepararea bucatelor cât şi pentru preocupări de artizanat.
Sectorul zootehnic este o verigă importantă de sporire a eficienţii economice şi acumulări
de surse financiare în primul rând a gospodăriilor din mediul rural şi a agriculturii în ansamblu.
Din toată producţia globală agricolă 33 % este obţinută în sectorul zootehnic.
Despre rolul sectorului zootehnic în economia naţională, asigurarea populaţiei cu
produse alimentare de neînlocuit, a agenţilor economici din industria alimentară şi cea uşoară cu
materie primă, a fitotehniei cu îngrăşăminte organice extrem de importante, a gospodăriilor
agricole cu forţă de muncă se pot face concluzii prin examinarea figurii 1.
Conform prognozelor FAO pentru asigurarea către anul 2050 a 9,1 milioane de populaţie
cu hrană este necesar de sporit cu 70% volumul produselor alimentare obţinut actualmente,
inclusiv de două ori în ţările în curs de dezvoltare. Aceasta înseamnă că cerinţele pieţei pentru
produsele alimentare şi furaje vor fi mereu în creştere.
Nutriţia corectă cere o dietă bine echilibrată care asigură o cantitate zilnica adecvată din
toate categoriile de nutrienţi şi un aport optim de energie pentru organismul uman. Alimentele
trebuie sa fie sigure, nutritive şi sa asigure intr-un mod durabil ca să păstreze demnitatea şi
identitatea culturală a consumatorului.
În toate categoriile de gospodării din republică efectivul de animale în anul 2009 s-a
micşorat comparativ cu anul 2002 la taurine cu 46,2%, inclusiv vaci cu 41,2%, porcine cu
36,7%, ovine şi caprine cu 8,6%.
Dacă nu se vor lua măsuri urgente şi efective de stopare a declinului în ramurile
zootehniei va avea de suferit şi fitotehnia din cauza lipsei îngrăşămintelor organice, iar pentru
asigurarea populaţiei cu produse alimentare va spori importul de carne şi lactate, va creşte exodul
capitalului din ţara noastră, se vor reduce şi mai mult veniturile populaţiei din mediul rural.
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.d o .c .d o .c
În toate categoriile de gospodării agricole în perioada anilor 2001-2008 s-au micşorat

volumul producerii globale de carne, lapte şi ouă. Din cantitatea totală de produse animaliere în
gospodăriile populaţiei se obţineau 63-97% de carne, lapte şi ouă. De menţionat că producerea
produselor animaliere s-a diminuat nu numai în gospodăriile populaţiei dar şi în întreprinderile
agricole, rolul cărora nu este determinant în producţia globală agricolă.
În ansamblu în toate ţările lumii în perioada anilor 2005-2007 comparativ cu media pe anii
1994-1996 creşte numărul populaţiei, inclusiv şi a populaţiei care practică activităţile agricole,
iar în Republica Moldova şi ţările învecinate s-a micşorat populaţia totală şi a celei care este
ocupată în agricultură. În ţările vecine o diminuare mai mare a populaţiei ocupată în agricultură a
avut loc în Slovenia, Bulgaria şi România.
Consumatorii produselor alimentare din Republica Moldova consumă zilnic 2841 calorii,
ceea ce este puţin mai mult decât media pe toate ţările lumii, dar mai puţin comparativ cu
majoritatea statelor vecine, unde consumul zilnic de energie este mai mult de trei mii de calorii,
cu excepţia consumatorilor din Bielorusia şi Bulgaria.
Diferenţe esenţiale se atestă la consumul zilnic de proteină. Populaţia din Republica
Moldova zilnic consumă un volum de proteină mai mic decât în medie pe toate ţările lumii. O
situaţie analogică s-a constatat şi la consumul zilnic de grăsime. Această situaţie referitor la
consumul de proteină şi grăsime nu reiese din tradiţiile de consum a moldovenilor, dar mai
degrabă din nivelul scăzut de dezvoltare a sectorului zootehnic din Republica Moldova,
producerea şi asigurarea insuficientă cu produse alimentare de origine animală (carne, lapte, ouă)
a consumatorilor.
În Republica Moldova se consumă mai mult lapte integral sub diferite forme (lapte
proaspăt şi lactate acidofilate) comparativ cu media din ţările lumii, inclusiv Polonia, Ungaria,
Slovenia, Bielorusia, Bulgaria, dar mult mai puţin caşcaval şi ouă.
Din 1995 până în 2007 în Republica Moldova au crescut de două ori indicii preţurilor de
consum al tuturor produselor, inclusiv al produselor alimentare. În această perioadă indicii
menţionaţi au crescut mai mult decât în Bielorusia, România şi Rusia, iar în alte ţări vecine s-a
micşorat.
Sporirea preţurilor de consum este o consecinţă a majorării preţurilor la sursele
energetice, iar prin urmare şi a preţurilor la restul produselor, inclusiv la produsele alimentare,
precum şi a sporirii ne justificate la majoritatea produselor alimentare şi ne alimentare din partea
intermediarilor şi comersanţilor, numai nu şi din partea producătorilor produselor agricole, care
în multe cazuri nu-şi recuperează cheltuielilor pentru producţie.
Totodată este necesar de menţionat că referitor la efectivul de ovine şi caprine aceste date
nu demonstrează situaţia reală. Dacă în majoritatea ţărilor se observă o reducere a efectivului de
ovine, cu excepţia raselor specializate pentru producţia de carne şi lapte, atunci efectivul de
caprine se află în creştere.
Schimbările efectivelor de bovine, ovine şi caprine ce au avut loc în perioada menţionată
în Republica Moldova diferă de ceea ce a avut loc în ţările vecine. Dacă la noi în republică,
Rusia, Ucraina şi Ungaria aceste efective de animale sunt mereu în reducere, atunci în restul
ţărilor vecine se observă o reducere după care urmează o relativă stabilitate a efectivelor de
animale sau, în unele cazuri, putem observa şi o tendinţă de creştere a efectivelor de animale în
ultimii ani.
Considerăm oportun sporirea efectivelor de animale pentru a asigura mai deplin cerinţele
consumatorilor la produsele alimentare de origine animală care joacă un rol deosebit de
important în alimentaţia populaţiei, având în vedere şi sporirea continuă a populaţiei în ansamblu
pe toate ţările lumii. Altă situaţie putem observa la efectivele de porcine şi păsări
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c .c
1.2. Obţinere produselor alimentare, materiei prime şi exploatarea animalelor
.d o .d o
domestice.
Producerea materiei prime se poate obţine:
a) Direct de la animale:
• lapte de la vaci, oi, capre, bivoliţe;
• carne în calitate de greutate vie a animalelor şi păsărilor crescute pentru acest scop;
• lână de la tunderea oilor, caprelor;
• pielicele de la abatorizarea mieii raselor Karakul, ţurcană;
• surse vii de energie la folosirea cabalinelor, bivolilor, boilor;
• miere, ceară, propolis, lăptişor de matcă, venin de la albine;
•activităţi sportive, agrement sau alte servicii cum ar fi, de exemplu, folosirea porumbeilor la
transmiterea diverselor mesaje, etc.
b) De la abatorizarea animalelor şi păsărilor:
•carcase, piei, blănuri, pene, puf, subproduse (slănină şi alte grăsimi comestibile şi ne
comestibile, oase şi uleiuri tehnice, membrane pentru prepararea salamurilor, glande, etc.).
c) De la prelucrarea laptelui şi cărnii se obţine o gamă foarte mare de produse alimentare –
lactate şi produse din carne.
Pentru obţinerea produselor menţionate se organizează creşterea raselor, tipurilor, liniilor
de animale şi păsări de fermă în gospodăriile crescătorilor de animale sau în ferme cu diferite
volume de producţie.
Cea mai mare producţie a animalelor se obţine la fermele unde se implementează
tehnologii performante cu mecanizarea şi automatizarea proceselor tehnologice (producerea,
prelucrarea şi distribuirea furajelor; mulsul mecanic al vacilor, oilor, caprelor; adăparea
animalelor; eliminarea şi depozitarea dejecţiilor din grajduri). În ţările economic dezvoltate
există complexe de tip industrial cu zeci şi mii de animale crescute pentru producerea laptelui,
cărnii, pielicelelor şi altor produse animaliere.
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.d o .c .d o .c
1.3. Zootehnia şi relaţiile ei cu alte ramuri ale agriculturii

În concluzie putem menţiona că informaţia succintă prezentată la această temă
demonstrează rolul major al zootehniei pentru prosperarea tuturor ramurilor agriculturii cu care
ea este în relaţii reciproce.
Zootehnia se poate dezvolta numai în relaţii strânse cu toate ramurile agriculturii folosind
raţional produsele fitotehniei şi reziduurile industriei alimentare în calitate de furaje pentru
animale şi păsări şi furnizând îngrăşăminte organice pentru sporirea fertilităţii solului şi
majorarea producerii produselor din fitotehnie.
Zootehnia este o activitate extrem de importantă, nu numai pentru alte ramuri ale
agriculturii moderne (fitotehnia), dar şi pentru ramurile industriei de prelucrare a materiei prime,
inclusiv ramurilor industriei alimentare, uşoare, farmaceutice, constructoare de maşini
(furnizează uleiuri tehnice), precum şi pentru dezvoltarea localităţilor rurale, folosirea raţională a
forţei de muncă în toate perioadele calendaristice ale anului.
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c .c
2.1. Însuşirile morfo-fiziologice şi productive ale animalelor domestice.
.d o do .
Aprecierea valorii biologice şi economice în practica de creştere şi ameliorare a animalelor se

efectuează sub aspectul a trei elemente: exteriorul, constituţia şi productivitatea.
Exteriorul. Prin exteriorul unui animal se înţelege totalitatea caracterelor referitoare la înfăţişarea
corpului animal (dimensiuni, formă, culoare) în raport cu particularităţile lui biologice şi de producţie.
Aprecierea şi selectarea animalelor după exterior are la bază principiul organizmul şi legătura
dintre formă şi funcţie. Adică forma exterioară a diferitelor regiuni ale corpului unui animal reflectă în
mare măsură intensitatea funcţiilor vitale din organism, care determină gradul de dezvoltare a acestora
şi direcţia de exploatare a animalului (tipul morfo-productiv). Între exteriorul animalului şi tipul său
productiv există o corelaţie mai mult sau mai puţin strânsă. O anumită conformaţie corporală descrie
un anumit tip de producţie (de lapte, de carne, de ouă, de lână, de muncă), iar armonia dintre
elementele de conformaţie exprimă şi potenţialul productiv al animalelor.
Studiul exteriorului unui animal ne permite să stabilim:
- Apartenenţa de rasă – după unele aspecte exterioare (creastă mare pentru găinele de rasa
Leghorn, urechi aplatizate la porci de rasa Landrace).
- Tipul morfo-productiv – după conformaţia corporală şi alte aspecte exterioare (aspect
grosolan la animalele de carne sau mai fin la taurinele de lapte).
- Valoarea comercială şi de prăsilă – după înfăţişarea fenotipică (animalele cu exteriorul bine
dezvoltat vor avea o valoare comercială şi de prăsilă mai mare în comparaţie cu unul cu
defecte de exterior).
- Vârsta – în baza dentiţiei şi altor modificări fenotipice (coarnele la animalele cornute).
- Intensitatea creşterii şi dezvoltării în diferite etape – după modificarea conformaţiei
corporale.
- Starea de sănătate – un animal sănătos este vioi, reacţionează imediat la prezenţa cuiva, la
zgomote şi stă liniştit la examinare.
Aprecierea şi selecţia animalelor după exterior se practică pe larg în toate unităţile zootehnice
care se ocupă de ameliorarea animalelor.
O apreciere obiectivă a exteriorului se poate obţine numai în cazul în care animalul este sănătos,
crescut şi exploatat în condiţii optime de îngrijire şi alimentaţie.
Metodele de apreciere a exteriorului. Aprecierea exteriorului la animale se efectuează prin
metode somatoscopice, somatometrice şi somatografice.
Metoda somatoscopică permite aprecierea exteriorului pe baza vizuală şi se realizează prin două
metode: metoda vizuală şi metoda punctelor.
Metoda vizuală sau cu ochiul liber constă în examinarea fiecărei regiuni corporale şi armonia
integrului organism al animalului în ansamblu în poziţie staţionară şi în mers.
Metoda punctelor este o metodă complementară a metodei vizuale şi constă în acordarea unui
anumit număr de puncte regiunii examinate, care exprimă nivelul lui de dezvoltare.
Constituţia. Prin noţiunea de constituţie se înţelege totalitatea aspectelor morfologice, structurale
şi funcţionale care condiţionează tipul productiv şi nivelul producţiei unui animal, cât şi puterea lui de
rezistenţă faţă de condiţiile nefavorabile de mediu.
Constituţia redă o caracteristică amplă a animalului, care cuprinde organismul ca un întreg, a
diferitelor aspecte morfo-funcţionale, capacitatea productivă, profilul şi rezistenţa lui faţă de condiţiile
nefavorabile de mediu.
În zootehnie sunt stabilite 4 tipuri clasice de constituţie – fină, robustă, grosolană şi afânată.
Productivitatea.
Principalele producţii obţinute de la animalele domestice sunt laptele, carnea, ouăle, mierea,
lâna, pielicelele şi blănurile, producţia de muncă.
Producţia de lapte. Laptele este un produs indispensabil, care asigură organismul nou-născut la
cele mai multe specii de mamifere cu toate substanţele necesare pentru creştere şi dezvoltare normală,
cel puţin în primele 3-6 luni a vieţii acestuia.
Producţia de lapte pe lactaţie reprezintă cantitatea de lapte obţinută de la un animal de la fătare
până la înţărcare.
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c
Producţia de lapte pe zi (cantit max. obţin pe zi – 110,9kg Cuba, 88kg – SUA, 82kg - Rusia). d o c u -tr a c k
.d o . .c
c u -tr a c k
Producţia maximă de lapte pe o lactaţie (potenţialul) – 24269 kg, Cuba, 25214 kg SUA.
Producţia totală de lapte în decursul vieţii – 140000 kg Anglia-211212 kg SUA.
Factorii ce influenţează producţia de lapte: factori interni şi externi.
Factorii interni – specia animalului, rasa, perioada de lactaţie, vârsta, starea de sănătate.
Factorii externi – alimentaţia, perioada mulsului, perioada anului.
Producţia ce carne – produs alimentar compus din ţesut muscular, adipos, epiteliu, ţesut osos.
Sursele principale de carne – bovine, suine, ovine, caprine, iepuri, păsări în unele regiuni
cabaline şi cămile.
Carnea reprezintă un loc principal în alimentaţia omului ceia ce îl face indispensabil datorită
valorii nutritive ridicate, conţinut sporit de proteină, aminoacizi, grăsimi, vitamine, săruri minerale
îndeosebi fier.
Consumul de carne pe un cap de locuitor indică nivelul de trai al populaţiei şi constituie 41,2 kg
în medie pe glob, în Luxemburg a ajuns şi 142,5 kg, iar în SUA – 126,6 kg pe cap de locuitor, la noi
în republică constituie în medie 36 kg la un locuitor.
Cele mai mari cantităţi de carne se produc în China, SUA, Brazilia, iar din ţările din Europa -
Franţa şi Germania.
Din producţia totală de carne de cca.110 mii tone/an din Moldova, carnea de bovine constituie
9,2%, de porcine 51,3%, de pasăre 36,8%.
Factorii ce influenţează producţia de carne:
- Specia animalului,
- Rasa animalului,
- Vârsta animalului,
- Gradul de îngrăşare,
- Condiţiile de alimentaţie,
- Condiţiile de întreţinere,
Producţia de lână.
Lâna reprezintă învelişul pilos al ovinelor şi se deosebeşte de părul altor animale printr-o
serie de proprietăţi fizico-mecanice, tehnologice şi de ordin igienic. Acestea sunt: capacitatea înaltă de
împâslire şi redusă la umezeală, greutatea specifică mică, elasticitate, rezistenţă la tracţiune. Proprietăţi
textile mai au puful de la iepure Angora, Alb de puf, puful de la capra angora.
Calitatea lânii se apreciază după următorii indici: fineţe, lungime, ondulaţie, uniformitate,
luciu, rezistenţă şi răsucire.
În funcţie de grosimea fibrelor de lână, toate lânurile se clasifică în următoarele categorii:
- lână fină se obţine de la oile de tip Merinos,
- lână semifină se obține de la rasa Ţigaie,
- lână semigroasă se obţine de la oi metise,
- lână groasă se obţine de la oi de rasa Karakul, Ţurcană.
Factorii care influenţează producţia de lână: rasa şi profilul de producţie (tipul morfo-
productiv de lână produce o cantitate mai mare de lână), sexul şi vârsta animalului (producţii mai mari
se obţin de la berbeci şi animale adulte), condiţii de alimentaţie şi îngrijire.
Producţia de pielicele, blănuri şi piei.
Pielicelele se obţin de la mieii sacrificaţi până la vârsta de 3 zile.
Blănurile reprezintă derma prelucrată pe învelişul pilos ca rezultat se obţin imitări de blănuri
de leopard, tigru, zebră şi al.
Pieile cu înveliş pilos neuniform se prelucrează pe dermă şi se confecţionează cojoacele.
Producţia de ouă – are interes sub două aspecte: înmulţirea păsărilor şi drept produs alimentar.
Ouăle, reprezintă o sursă importantă pentru satisfacerea cerinţelor populaţiei în proteină de origine
animală, având o valoare nutritivă şi digestibilitate sporită.
Ouă sunt pentru consum şi incubaţie, producţia de ouă este influenţată de rasă, specie, vârstă,
condiţii de întreţinere, alimentaţie, microclimat şi al.
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c .c
2.2. Metode de creştere a animalelor de fermă
.d o do .
Prin metode de creştere a animalelor domestice se înţelege sistemul direcţionat de

împerechere a partenerelor participanţi la reproducţie ținându-se cont de următoarele caracteristici ale
partenerilor la împerechere:
- apartenenţa de specie, rasă şi structura ei internă (linie, familie),
- gradul de înrudire,
- asemănarea după fenotip şi genotip.
Creşterea animalelor domestice se realizează prin două metode:
- creşterea în rasă curată (pură),
- creşterea prin încrucişare.
Creşterea în rasă pură prevede împerecherea partenerelor ce aparţin aceleași rase, iar produşii
obţinuţi sunt consideraţi de rasă pură.
Creşterea în rasă pură se efectuează în gospodăriile de elită, în fermele de prăsilă în fermele
de producţie-marfă.
Scopul creşterii animalelor în rasă pură constă în:
- consolidarea şi menţinerea particularităţilor morfo-fiziologice şi productive specifice rasei;
- perfecţionarea rasei selecţionate în direcţia dorită;
- obţinerea animalelor de prăsilă pentru ameliorarea efectivelor de animale din fermele de
producţie-marfă.
Creşterea în rasă pură se realizează prin două metode de împerecheri:
- împerecheri înrudite,
- împerecheri neînrudite.
Împerecherile înrudite conduc la consolidarea în bază genetică a performanţelor ereditare
valoroase a întemeietorului
Împerecherile neînrudite se efectuează prin potrivirea perechilor spre sporirea vitalităţii şi
ameliorarea descendenţei.
Creşterea animalelor prin încrucişare prevede împerecherea partenerelor ce aparţin diferitor
specii, rase, linii sau metişi de origine diferită.
Aceasta este cea mai răspândită metodă de creştere a animalelor, care se practică din vremuri
străvechi.
Această metodă constă în îmbogăţirea şi lărgirea bazei ereditare a descendenţei şi sporeşte
rezistenţa, vitalitatea şi prolificitatea ei.
Metodele de încrucişare sunt variate şi se clasifică în funcţie de mai multe criterii:
1. în funcţie de gradul de înrudire
– încrucişare între animale care aparţin de diferite specii, iar produşii obţinuţi se numesc
hibrizi adevăraţi.
- încrucişare dintre animale care aparţin de diferite rase, iar produşii obţinuţi se numesc
metişi,
- încrucişare dintre animale care aparţin de diferite linii specializate, iar produşii obţinuţi
se numesc hibrizi intraliniari – animale hibride intraliniare.
2. În funcţie de scopul urmărit
- încrucişări de ameliorare care sunt de mai multe tipuri: încrucişări de formare de rase
noi, încrucișări de infuzie, încrucişări de absorbţie,
- încrucişări industriale (de producţie), scopul acestor încrucişări este obţinerea
produşilor, care vor fi folosiţi pentru scopuri economice – obţinerea unor producţii mai mari în
comparaţie cu rasele parentale iniţiale. Încrucişările de producţie pot fi: încrucişări simple (la
încrucişare participă 2 rase), şi compuse (participă 3-4 rase).
Încrucişările de ameliorare au ca scop formarea de noi rase, tipuri sau grupe de animale cu un
potenţial productiv mai superior şi sporirea volumului de producţie calitativă şi economic convenabilă
Încrucişarea de absorbţie reprezintă o metodă de transformare radicală, rapidă a unei rase cu
producţii mici într-o rasă înalt productivă.
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c
Încrucişarea de infuzie este o metodă de perfecţionare a performanţelor productive ale unei
.d o do . .c
rase de bază, dar la care unul din caracterele productive nu corespund scopului dorit (ex. rasa de vaci
Holstein corespunde cerinţelor unei rase productive, dar laptele are un procent de grăsime redus de
aceea se face încrucişări de infuzie pentru a mări procentul de grăsime în lapte.)
Prin hibridare, în zootehnie se înţelege împerecherea partenerelor care aparţin de diferite
specii, iar produşii se numesc hibrizi. Aceste împerecheri se efectuează de către om în selecţie
artificială iar în natură de regulă nu are loc.
Hibridarea între specii se practică pentru obţinerea animalelor de muncă. Împerecherea
calului femelă cu asinul mascul se obţine catârul care este foarte puternic şi rezistent la tracţiune.
Hibridul obţinut între cal mascul şi femela asin se numeşte bardou şi nu prezintă interes
practic deoarece este mai slab decât calul. Hibrizii obţinuţi sunt sterili.
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c .c
Factorii care influenţează procesul de creştere şi ameliorare a
.d o .d o
2.3.
animalelor de fermă.
Factorii ce influenţează producţia de lapte: factori interni şi externi.

Factorii interni – specia animalului, rasa, perioada de lactaţie, vârsta, starea de
sănătate.
Factorii externi – alimentaţia, perioada mulsului, perioada anului.
Factorii ce influenţează producţia de carne:
- Specia animalului,
- Rasa animalului,
- Vârsta animalului,
- Gradul de îngrăşare,
- Condiţiile de alimentaţie,
- Condiţiile de întreţinere,
Factorii care influenţează producţia de lână: rasa şi profilul de producţie (tipul
morfo-productiv de lână produce o cantitate mai mare de lână), sexul şi vârsta
animalului (producţii mai mari se obţin de la berbeci şi animale adulte), condiţii de
alimentaţie şi îngrijire.
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c .c
3.1. Resursele furajere folosite în alimentaţia animalelor.
.d o .d o
Calitatea furajelor depinde de compoziţia chimică, gradul de digestibilitate şi este influenţat de

un şir de factori ca ex. compoziţia floristică, compoziţia chimică a solului, umiditatea solului, regimul
de precipitaţii şi temperatură.
Resursele furajere sunt toate produsele de origine vegetală, animală, minerală şi de sinteză, care
determină asigurarea funcţiilor vitale ale animalelor şi punerea în valoare a potenţialului productiv al
acestora.
După origine, nutreţurile sunt clasificate în 4 categorii: nutreţuri de origine vegetală, nutreţuri
de origine animală, nutreţuri de origine microorganică şi nutreţuri de origine minerală.
După conţinutul de substanţe nutritive, nutreţurile se împarte în două categorii: nutreţuri
concentrate şi nutreţuri voluminoase.
Nutreţurile, utilizate în alimentaţia animalelor, sunt clasificate după origine sau după
principalele însuşiri.
Plantele furajere sunt grupate după cum urmează:
- Graminee anuale: porumbul, orzul, ovăzul, secara, sorgul, iarba de sudan.
- Graminee perene: raigrasul, golomăţul, păiuşul de livadă, timoftica.
- Leguminoase anuale: soia, mazărea, măzărichea, bobul, lupinul.
- Tuberculifere şi rădăcinoase: cartoful, topinamburul, sfecla de zahăr şi furajeră, morcovul
furajer.
- Bostănoase: pepenele furajer, dovleacul, dovleceii.
- Alte plante: floarea-soarelui, rapiţa, varza furajeră.
Din suculente fac parte:
- nutreţurile verzi – se obţin de pe pajişti naturale şi cultivate, au o valoare nutritivă diferită în
funcţie de compoziţia botanică a pajiştilor şi de faza de vegetaţie. Reprezintă hrana de bază a
animalelor pe timpul verii, se caracterizează printr-o digestibilitate ridicată (70-80%) şi au un conţinut
ridicat de proteine, vitamine şi săruri minerale. Valoarea nutritivă medie a acestor nutreţuri este de
0,15-0,20 UN.
Dintre leguminoasele verzi cultivate ca nutreţ, interes prezintă lucerna, trifoiul, sparceta,
mazărea, măzărichea, soia furajeră. Aceste furaje se caracterizează printr-un conţinut ridicat de
proteină, săruri de calciu şi potasiu, caroten şi vitamina C şi E. Valoarea nutritivă a leguminoaselor
este de 0,7 UN.
Gramineele cultivate sunt reprezentate din porumb, secară, orz, ovăz, sorg iar din cele perene
sunt raigrasul, golomăţul, păiuşul de livadă, timoftica.
Valoarea nutritivă a gramineelor anuale este în medie de 0,17 UN, iar a celor perene de 0,20
UN.
- nutreţ murat – murarea este o metodă de conservare a nutreţurilor suculente şi o metodă de
preparare a nutreţurilor grosiere. Prin murare se asigură animalelor nutreţuri suculente pe perioada de
iernă. Furajul murat se obţine prin conservarea plantelor verzi însilozate care suferă procese
biochimice (de fermentaţie lactică, acetică, alcoolică, şi butirică). Însilozarea este un procedeu de
conservare în scopul asigurării unei hrane bogate în substanţe nutritive şi vitamine, suculentă şi
dietetică, la un cost redus.
Proprietăţile unui siloz de calitate pot fi definite astfel: conţinut în SU – 30-50%, celuloză-23-
26%, proteină 14-17%, acid butiric – lipsă, acid lactic 1,2-2,5%.
Reuşita procesului de însilozare depinde de un şir de factori: conţinutul de glucide în furaj,
conţinutul de apă, gradul de mărunţire, gradul de tasare, momentul recoltării plantelor. În urma murării
furajelor putem obţine nutreţ ca silozul, fânajul. Pot avea în jur de 70% apă, cel mai răspândit furaj la
însilozare este porumbul recoltat în faze de lapte-ceară, are 0,20 UN. Silozul poate fi administrat zilnic
în perioada de iarnă la animale în cantitate de 25-30 kg, la vaci mulgătoare, iar la tineret bovin de la 3
la 10 kg în funcţie de vârstă, la ovine a câte 2-3 kg zilnic, iar tineret ovin 0,5 kg zilnic.
- Rădăcinoasele (sfecla furajeră şi de zahăr, morcovii), tuberculiferele (cartofii) şi
bostănoasele (dovlecii, pepenii) constituie nutreţuri suculente, care se caracterizează prin conţinut înalt
de apă (80-90%) şi digestibilitate înaltă. Valoarea nutritivă este de 0,15-0,20UN.
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c
Furaje fibroase fac parte fânurile:
.d o do . .c
- fânuri naturale de luncă, câmpie, deal, care au în compoziţia lor graminee, leguminoase şi
alte plante.
- Fânuri cultivate de leguminoase (lucernă, trifoi, sparcetă), de graminee anuale şi perene,
amestecuri de graminee şi leguminoase numite şi borceaguri, făina şi granulele din lucernă.
Fânul se obţine în urma uscării naturale sau artificiale a plantelor verzi recoltate înainte de e
ajunge la maturitatea fiziologică, uscarea reprezintă reducerea nivelului de umiditate din plante de la
80 la 13-14%, sub forma care poate fi conservat. Fînurile au valoarea nutritivă de 0,50 UN, pot fi
administrate tuturor speciilor de animale a câte 2 kg/100 kg de masă vie. Cel mai bun fân se obţine din
lucernă recoltat în perioada când 30% din flori sunt înflorite.
Furajele grosiere – paie de cereale, cocenii de porumb, ciocălăi fără boabe, vrejile de la
leguminoase, plevurile. Furajele grosiere se administrează animalelor în combinaţie cu alte furaje ca
ex. cu concentrate. Furajele grosiere au o valoare nutritivă mică şi conţinut înalt de substanţă uscată.
Furajele concentrate sunt formate din concentrate cultivate şi concentrate industriale.
Din concentratele cultivate fac parte seminţele şi boabele de graminee şi leguminoase, care se
caracterizează prin digestibilitate înaltă şi conţinut ridicat de substanţe nutritive.
Din grupa gramineelor fac parte boabele de porumb, orz, ovăz, secară, grâu. Sunt cele mai
importante surse de nutreţ pentru animale.
Boabele de porumb conţin 11,5-14% apă, 9,5-15% proteină, 5-8% grăsimi, 1,5-2% săruri
minerale, iar un kg de boabe de porumb conţine – 1,20-1,30 UN.
Boabele de orz conţin 9,5-11% proteină, 2-3% grăsimi, 4-7 % celuloză.
Ovăzul are valoare nutritivă de o UN şi reprezintă ca etalon la determinarea UN din furaje.
Secara are 1,2 UN şi se foloseşte mai puţin în alimentaţia animalelor.
Boabele de leguminoase sunt reprezentate din mazăre, soia, linte, bob, se caracterizează prin
conţinut ridicat de proteină (20-40% proteină) şi digestibilitate înaltă (80 %).
Mazărea furajeră are valoarea nutritivă de 1 UN, se administrează sub formă urluită.
Soia se foloseşte mai rar sub formă de boabe dar mai des sub formă de şroturi. Valoarea
nutritivă – 1,4UN, iar şrotul 1,1UN la un kg. Soia se foloseşte pentru a echilibra conținutului de
proteină în raţia animalelor.
Din concentrate industriale fac parte reziduurile obținute în urma prelucrării industriale ale
seminţelor şi leguminoaselor.
Reziduuri de la industria morăritului sunt tărâţele, praful de moară, făina furajeră.
Cele mai întrebuințate sunt tărâţele de grâu care au 0,75 UN, sunt bogate în celuloză digestibilă
Reziduurile de la industria uleiurilor vegetale din seminţe de floarea soarelui şi soia.
Reziduurile obţinute sunt numite macuhuri (uleiul este extras prin presare) şi şroturi (chimic prin
folosirea solvenţilor organici).
Şroturile au un conţinut de proteină de 35-40% iar macuhurile de 40-45%, iar de grăsime în
şrot sub un %, în macuh până la 20%. Se administrează cu scopul echilibrării conţinutului de proteină
în raţia de alimentaţie.
Borhoturile reprezintă nutreţ obţinut în urma prelucrării cartofilor la obţinerea amidonului,
prelucrării sfeclii de zahăr la obţinerea zahărului, de la industria berii se obţine borhotul de bere (de
malţ).
Furaje de origine animală sunt reprezentate de făinurile alimentare şi lapte şi subprodusele lui.
Această grupă de furaj se caracterizează prin conţinut înalt de proteine, săruri minerale, lipsa celulozei,
grad înalt de digestibilitate şi valoare ridicată înaltă.
Făinurile de origine animaliere se obţin în urma deshidratării resturilor de origine animalieră şi
se cunosc făinuri de carne, sânge, carne oase, peşte, de la incubarea ouălor şi al.
Făina de carne se obţine din resturile de carne, mezeluri, conserve necomestibile pentru om,
care se supun uscării. Făinurile au valoare biologică şi nutritivă înaltă şi se utilizează la echilibrarea
raţiilor în nivelul de proteină.
Făina din sânge se obţine din sângele rezultat la sacrificarea animalelor din abator.
Făina din carne-oase se obţine din cadavrele animalelor apoi deshidratate.
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c
Făina de peşte se obţine din resturile şi produse din peşte improprii pentru consumul omului. d o c u -tr a c k
.d o . .c
c u -tr a c k
Laptele şi subprodusele lui se folosesc ca furaj în alimentaţia animalelor mai cu seamă a celor
mici şi a tineretului. Se foloseşte laptele care nu întruneşte calităţile necesare de folosire a lui în
alimentaţia populaţiei. Se poate folosi lapte integral sau smântânit, are o digestibilitate înaltă de circa
98%.
Subproduse ale laptelui este zerul, zara.
Zerul se obţine în urma fabricării brânzeturilor sau a coagulării cu cheag şi are valoarea
nutritivă de 0,10UN. (0,85 proteine, 0,2% grăsime)
Zara se obţine în urma extragerii untului sau din smântână şi are un conţinut de proteine mai
înalt decât zerul (3,4% proteine, 0,5% grăsime), 0,14 UN.
Furaje de origine minerală sau săruri minerale:
- sarea de bucătărie (NaCl) supliment mineral obligatoriu în hrana animalelor.
- făina de oase are conţinut înalt de fosfor şi calciu necesar animalelor.
- creta furajeră se obţine în urma măcinării rocilor naturale şi conţine 45-50% calciu.
Aditivi furajeri fac parte preparate vitaminice, suplimente cu aminoacizi, enzime, antibiotice,
probiotice, preparate hormonale, aditivi furajeri, conservanţi, produse medicamentoase care se folosesc
în raţiile de alimentaţie cu un scop anumit.
Furaje combinate sunt nutreţurile combinate obţinute din combinarea diferitor furaje pentru a
satisface cerinţele nutritive ale unei anumite categorii de animale, şi prezintă un amestec omogen de
diverse surse furajere.
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.d o .c .d o .c
3.2. Aprecierea valorii nutritive a furajelor.
Valoarea nutritivă a furajului se exprimă prin diferite unităţi de măsură, stabilite,
în mod convenţional, pe baza diferitelor criterii şi este determinată de rezultatul
interacţiunii dintre furaje şi organism, deci măsura în care proprietăţile furajului şi
forma de prezentare a componentelor lui corespund particularităţilor biologice ale
animalului, precum şi modul în care influenţează creşterea, sănătatea, funcţia de
reproducţie şi productivitatea animalelor.
Aşadar, valoarea nutritivă a unui furaj sau unei raţii nu este aceeaşi pentru toate
animalele, ci diferă în funcţie de specie, categorie de vîrstă, şi formă de producţie.
Prin valoare nutritivă a furajelor se înţelege capacitatea unui furaj de a influenţa
creşterea, sănătatea, funcţia de reproducţie şi producţia animalelor.
Această valoare nutritivă a furajelor este dată, în primul rând de calitatea
proteinelor, conţinutului de vitamine şi săruri minerale.
Din punct de vedere nutriţional, un furaj este caracterizat de conţinutul său
nutritiv în substanţe energetice, proteice, minerale, vitaminice şi consumabilitate.
Se consideră că un furaj sau o raţie are o valoare nutritivă cu atât mai mare cu cât
determină obţinerea unei cantităţi mari de carne, grăsime, lapte şi muncă.
La noi în republică valoarea nutritivă a furajelor se exprimă în unităţi nutritive. O
UN este considerată egală cu depunerea a 0,150 kg grăsime în corp sau cu o energie
netă de 1,414 Kcal, respectiv efectul productiv al unui kg de ovăz de calitate mijlocie.
Deci ca etalon se foloseşte ovăzul de calitate mijlocie, şi aceasta reprezintă un avantaj
deoarece ovăzul este un furaj cu o largă răspândire în hrana animalelor, în baza acestei
unităţi de măsură s-au efectuat echivalările valorii nutritive a tuturor furajelor şi s-au
întocmit tabele cu valoarea nutritivă a tuturor furajelor exprimată în UN.
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c .c
3.3. Principiile alimentaţiei normate a animalelor de fermă.
.d o .d o
Noţiuni de alimentaţie normată a animalelor.

Norma furajeră reprezintă cantitatea de substanţe nutritive necesare zilnic unui
animal pentru satisfacerea funcţiilor vitale şi pentru realizarea producţiilor. Cerinţele de
substanţe nutritive ale animalelor sunt exprimate prin normele de hrană, care reprezintă
cantitatea de substanţe nutritive necesare unui animal în timp de 24 de ore atât pentru
asigurarea funcţiilor vitale, cât şi pentru obţinerea diferitelor producţii. La stabilirea
normelor se ţine seama de greutatea animalului, de starea fiziologică, de cantitatea şi
calitatea producţiei pe care o oferă.
Alimentaţia care se face în baza parametrilor nutritivi normaţi (în baza
normelor) se numeşte alimentaţie normată.
Folosirea alimentaţiei normate prezintă următoarele avantaje:
- Permite hrănirea animalelor conform stării fiziologice şi capacităţii
productive,
- Influenţează favorabil sănătatea şi producţia animalelor.
- Evită efectul dăunător al supraalimentaţiei şi subalimentaţiei,
Raţia furajelor reprezintă cantitatea de nutreţuri administrate zilnic în hrana
animalelor.
În tehnica hrănirii animalelor se folosesc mai multe tipuri de alimentaţie:
- Uscat, în care nutreţurile suculente reprezintă cel mult 10% din valoarea raţiei.
- Suculent, în care nutreţurile suculente reprezintă 50-60% din valoarea raţiei.
- Voluminos, în care predomină nutreţurile grosiere, fibroase şi suculente.
- Concentrat, în care predomină nutreţurile concentrate şi combinate.
Necesarul de hrană pentru animale se stabileşte în funcţie de necesarul pentru
funcţii vitale, la care se adaugă un supliment pentru realizarea producţiilor.
Necesarul de hrană pentru animale se exprimă în cerinţe energetice UN,
proteice, săruri minerale şi vitamine şi se calculează în mod diferit în funcţie de specia
animalului.
Raţia furajeră se alcătuieşte parcurgând următoarele etape:
1. Stabilirea necesarului de energie şi substanţă nutritivă.
2. Stabilirea furajelor care vor alcătui raţia.
3. Alcătuirea raţiei constă în stabilirea cantităţii fiecărui furaj introdus în raţie.
4. Verificarea raţiei constă în compararea valorii totale de energie şi substanţe
nutritive asigurat de furaje cu necesarul stabilit în funcţie de greutatea
animalului şi producţia livrată. Se recomandă ca raţia să corespundă normei,
admiţându-se depăşiri de până la 10%.
5. Împărţirea raţiei în tainuri se face în funcţie de vârstă, de nivelul de producţie
şi de starea fiziologică a animalului. În general raţia se împarte în 2-3 tainuri.
Pentru obţinerea unei raţii furajere trebuie să cunoaştem:
- Necesarul pentru întreţinere,
- Necesarul pentru producţie,
- Categoriile de furaje disponibile,
- Valoarea nutritivă a furajelor
- Tehnica alcătuirii unui amestec de concentrate,
- Modul de calcul al unei raţii în funcţie de furajele utilizate.
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c .c
3.4. Raţia de hrană a animalelor de fermă
.d o .d o
Prin raţie de hrană a animalelor se înţelege aplicarea unei alimentaţii cu

particularităţi cantitative şi calitative caracteristice. Raţia se utilizează pe un timp mai
îndelungat şi poate conţine diverse grupe de furaj.
Raţia este influenţată de mărime, calitatea şi preţul de cost al producţiilor
animalelor. Se cunosc următoarele tipuri de raţie:
- Tipul concentrat unde predomină concentratele,
- Tipul semiconcentrat unde concentratele au o pondere mijlocie,
- Tipul mai puţin concentrat unde concentratele se folosesc la minimum,
- Tipul suculent în care predomină nutreţurile suculente,
- Tipul voluminos în care predomină nutreţurile voluminoase,
- Tipul uscat unde se folosesc cantităţi mici de suculente de pînă la 10 %.
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c .c
5.1.Alimentaţia şi întreţinerea bovinelor.
.d o do .
Alimentația taurinelor are un anumit specific, legat de particularitățile anatomo-fiziologice ale

tubului digestiv. Taurinele pot să consume cantități mari de nutrețuri voluminoase și pot să valorifice
mai bine nutrețurile cu un conținut ridicat de celuloză, decât celelalte specii de animale. Datorită
microorganismelor existente în prestomacele lor, au loc o serie de procese prin care își asigură cantități
însemnate de proteină și vitamine. Tot datorită acestor microorganisme, taurinele sunt aprovizionate cu
vitaminele din complexul B și nu suferă din cauza insuficienței acestora în hrană.
Particularitățile anatomo-fiziologice ale tubului digestiv fac ca în hrana taurinelor să fie mai
indicate următoarele nutrețuri: fînurile, paiele, cocenii de porumb, nutrețul verde, nutrețul murat,
rădăcinoasele, bostănoasele, borhoturile. etc.
Alimentația taurinelor se diferențiază în funcție de categoria de animale, de producție pe care
acestea o dau: tauri de reproducție, vaci gestante, vaci cu lapte, viței și tineret de prăsilă, taurine puse
la îngrășat și boi de muncă.
Alimentația taurilor de reproducție trebuie făcută astfel încât să fie menținuți tot timpul în
condiție de reproducție și să fie folosiți o perioadă de timp cât mai îndelungată. În perioada de montă
taurii nu trebuie să primească o cantitate de hrană mai mare față de perioada de inactivitate. Pentru
hrănirea rațională a taurilor, nutrețurile trebuie alese pentru asigurarea proteinei, sărurilor minerale și a
vitaminelor a organismului. Ca ex. fibroase – fânurile de leguminoase lucernă și trifoi, fânul din
borceag. Fânurile se administrează în cantitate de 1-1,5 kg zilnic pentru 100 kg greutate vie.
Suculente – morcovul, silosul, fânaj, nutreț verde vara. Morcovul se dă a câte 2-4 kg pe cap pe
zi, celelalte suculente a câte 8-15 kg pe zi la un cap.
Concentrate – ovăzul, tărâțele, șroturile, mazărea și porumbul a câte 2,5-3,5 kg zilnic la un cap.
Apă se dă la discreție sau se adapă de 2-4 ori pe zi.
Alimentația vacilor gestante.
Durata repausului mamar variază în funcție de vârstă, stare de întreținere, cantitatea de lapte și
este în medie de 60 de zile.
Necesarul hrănirii vacilor în această perioadă constă în cantități și calități suficiente de
proteine și vitamine. Furajarea trebuie să fie bine echilibrată în cantități mai bogate în fânuri și mai
săracă în nutrețuri concentrate și se elimină total din rație nutrețurile suculente acide ca silozul,
borhotul.
Furajele trebuie să fie de calitate, fără mucegaiuri, neînghețate sau cu pământ, apa administrată
de temperatură normală fără gheață. Furajele se administrează în 2-3 tainuri, la distanțe de 6-7 ore
între ele.
Alimentația vacilor lactante
În perioada de lactație se recomandă fînuri de bună calitate, suculente, concentrate.
După fătare vacile vor primi zilnic o cantitate de nutreț mai mare, la administrarea
concentratelor se calculă a câte 350-400 g concentrate la un litru de lapte muls.
Silozul este suculentul de bază și se administrează a câte 21-26 kg/cap/zi, sfecla de zahăr a câte
10-15 kg, sfecla furajeră 20-25 kg, borhot 10-15, în total suculentele de iarnă nu trebuie să depășească
30-35 kg/cap/zi. În perioada de vară se administrează nutrețuri verzi la discreție în iesle sau se scot la
pășunat. Pe timp de vară se pot înlătura concentratele din contul furajului verde. Apa constituie circa 4
l la fiecare kg de subst. uscată din rație sau la discreție.
Întreţinerea femelelor în sezonul de iarnă se asigură în adăposturi închise, în sistem legat
sau liber.
În sistem legat adăposturile sunt prevăzute cu pat scurt pentru odihnă, adăpători automate,
sistem mecanic de distribuire a furajelor şi evacuarea a dejecţiilor. Lungimea şi lăţimea patului de
odihnă este în funcţie de vârsta animalelor.
Întreţinerea în stabulaţie liberă se realizează în boxe colective de 10-20 capete, pentru care
se asigură suprafeţe de odihnă ce diferă în funcţie de vârstă. Stabulaţia liberă se poate asigura într-un
spaţiu de odihnă şi mişcare comun cu podea plină sau pe grătar şi cu zonă individuală de odihnă.
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c
Întreţinerea în sezonul de vară se recomandă pe păşune, iar unităţile care nu dispun de
.d o do . .c
păşuni, trebuie să fie prevăzute cu padocuri unde animalele să se găsească cea mai mare parte a zilei,
unde se asigură şi administrarea nutreţurilor verzi. Păşunile trebuie să fie de calitate bună iar
compoziţia floristică a covorului ierbos să fie reprezentată, în proporţie de cel puţin 25% prin plante
leguminoase. Totodată păşunile să fie prevăzute cu tabere de vară, puncte de alimentare cu apă şi
umbrare. De asemenea taberele trebuie să fie prevăzute cu iesle pentru administrarea concentratelor şi
a suplimentului de masă verde şi padocuri de odihnă pentru noapte.
Pentru tineretul întreţinut în stabulaţie liberă suprafaţa boxelor şi accesul lui în padocuri asigură
un regim corespunzător de mişcare nefiind nevoie de culuare pentru plimbare. Când adăposturile nu
sunt prevăzute cu padocuri este necesar să se amenajeze culuare de plimbare.
Întreţinerea taurilor. Se recomandă întreţinerea liberă în boxe individuale sau comune
asigurându-se 4,5-6 m2/cap. Boxele sunt prevăzute cu jgheaburi din beton precum şi adăpători cu
nivel constant. Grajdurile pentru testare după performanţele proprii au şi alte amenajări pentru
efectuarea unor acţiuni sanitar veterinare, carusel pentru dirijarea spre cântar şi asigurarea regimului de
mişcare, instalaţii fixe sau mobile pentru igiena corporală, sala pentru recoltare şi laboratorul de
control al spermei. După vârsta de un an tăuraşilor trebuie să li se asigure suprafaţa de 7-8 m2/cap, iar
întreţinerea poate fi şi în stabulaţie legată.
Întreţinerea vacilor pentru lapte
Întreţinerea include cuprinde factori tehnologici de adăpostire, mişcare şi igienă corporală,
care vor asigura vacilor realizarea potenţialului lor productiv. În funcţie de sezon şi amenajările
interioare ale adăposturilor se cunosc diferite sisteme de întreţinere.
Întreţinerea vacilor pe timp de iarnă. În timpul iernii pentru protejarea vacilor de factorii
nefavorabili ele sunt întreţinute în adăposturi.
Există două metode de întreţinere a vacilor în adăposturi; întreţinerea la legătură şi liberă.
Întreţinerea la legătură a vacilor este cea mai răspândită metodă de întreţinere practicată la noi în
republică cât şi pe plan mondial. Întreţinerea la legătură are următoarele avantaje: asigură normarea
mai precisă hrănirea vacilor; se supraveghează mai uşor starea sănătăţii; se stimulează mai uşor
producţia de lapte în prima perioadă a lactaţiei; se asigură condiţii superioare de deservire a vacilor, se
obţine producţie de lapte mai mare.
Totodată acest sistem are şi unele neajunsuri: se măresc cheltuielile de muncă la distribuirea
furajelor; evacuarea dejecţiilor; limitarea mişcării vacilor influenţează negativ starea de sănătate,
funcţia de reproducţie; norma de îngrijire este mai mică, iar cheltuielile pentru o unitate de producţie
sunt mai mari ca la întreţinerea liberă. În raport cu capacitatea adăpostului, amenajarea interioară şi
modul dispunerii vacilor în adăpost există mai multe variante de întreţinere la legătură. Întreţinerea la
legătură cu aşezarea pe două rânduri şi dispunerea vacilor cap la cap. Această variantă de întreţinere a
vacilor este cea mai răspândită la noi în republică. Mecanizarea proceselor de distribuire a furajelor şi
evaluarea dejecţiilor se realizează mai uşor în astfel de adăposturi. Capacitatea unui adăpost este de
100-120 capete
Întreţinerea la legătură a vacilor cu aşezarea pe patru rânduri. Aceste adăposturi au
capacitatea de 204 vaci. Dispunerea vacilor este cap la cap, fiind aşezate pe patru rânduri. În adăpost
există două alei de furajare, trei alei de serviciu şi o alee transversală. Aleile de furajare au lăţimea de
2,3-2,5m. Sistemul de legare este de tip Grabner. Furajele se administrează cu remorca tehnologică.
Mulgerea se efectuează mecanic cu instalaţia de muls la bidon sau instalaţie de colectare şi transport
centralizat al laptelui. Adăpatul şi evacuarea dejecţiilor se realizează mecanic.
Întreţinerea liberă a vacilor. Animalele se întreţin în grup şi au posibilitatea să se mişte liber
în adăpost şi padoc. Acest sistem de întreţinere a vacilor are următoarele avantaje:
- Procesele tehnologice sunt mecanizate;
- Productivitatea muncii creşte de 2-4 ori;
- Vacile permanent se află în mişcare;
- Se ameliorează indicii de reproducţie;
- Se obţine lapte de calitate superioară;
- Sunt folosite mai eficient suprafeţele adăposturilor, vacile se menţin în stare curată;
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c
Sistemul prezintă şi anumite dezavantaje:
.d o do . .c
- Tratamentul de grup, la hrănire şi îngrijire reduce producţia de lapte

- Sunt mai frecvent traumele, avorturile;
- Consumul de furaje la unitatea de producţie scade cu 5-10%.
În funcţie de condiţiile climaterice există două variante de întreţinere liberă a vacilor – în
adăposturi semdeschise şi închise.
Adăposturile semideschise se prezintă sub formă de hală cu trei pereţi care comunică cu
padocul. În interior lipseşte orice amenajare. Pardoseala este acoperită cu aşternut gros de paie. În
adăpost se asigură 4-5 m2 pe animal, în padoc – 8 m2.
Întreţinerea vacilor pe timp de vară. Întreţinerea vacilor în sezonul de vară se poate realiza
în stabulaţie pe păşune sau mixtă.
Întreţinerea în stabulaţie (adăpost) în timpul vierii se practică în majoritatea fermelor din
republica noastră. Întreţinerea vacilor pe timpul verii în stabulaţie are unele avantaje: Cheltuielile
pentru funcţiile vitale sunt mai reduse; se evită degradarea păşunilor prin călcare (pe timp ploios) şi
poluarea cu dejecţii. Nutreţul verde administrat se consumă în întregime, iar pe păşune nutreţul verde
este consumat selectiv.
Printre dezavantaje se poate menţiona costul mai ridicat al laptelui, deoarece se efectuează
cheltuieli suplimentare pentru recoltarea, transportul, administrarea nutreţului verde şi evacuarea
dejecţiilor. De asemenea, mişcarea limitată influenţează negativ asupra stării de sănătate, funcţiei de
reproducţie, construcţiei şi longevităţii productive.
Pentru a evita dezavantajele întreţinerii în stabulaţie se recomandă întreţinerea vacilor în padoc
atât ziua cât şi noaptea, în adăpost fiind duse numai în timpul mulgerii şi administrării concentratelor.
Întreţinerea vacilor pe păşune (în tabere de vară) este cel mai recomandat sistem, fiindcă
factorii naturali din acest sezon influenţează favorabil asupra sănătăţii, activităţii de reproducţie,
asigurând un cost redus pe unitate de produs.
Taberele de vară se organizează în cazul când păşunile sunt situate la distanţe mai mari de 2-3
km faţă de fermă. Se construiesc şoproane care se prevăd cu iesle pentru furajarea suplimentară.
Întreţinerea mixtă se practică când păşunile sunt situate la distanţe mai mici de 2 km faţă de
fermă. După mulsul de dimineaţă animalele sunt scoase la păşune, iar seara se reîntorc în adăposturi
pentru muls şi adăpostirea pe timp de noapte, unde, dacă este necesar, li se administrează supliment
masă verde.
Metode de întreţinere a taurinelor destinaţi pentru producţia de carne
În funcţie de sistemele şi metodele de îngrăşare taurinele sunt întreţinute în stabulaţie
permanentă (liberă sau legată) sau în stabulaţie (iarna) şi pe păşune (vara). Adăposturile trebuie să
asigure confortul necesar.
Caracteristicile şi amenajările interioare ale adăposturilor diferă în funcţie de sistemul de
întreţinere şi tehnologia aplicată, însă, în toate cazurile, ele trebuie să asigure parametrii optimi de
microclimat (temperatura optimă de 10-150C , umeditatea 65-75% şi viteza curenţilor de aer 0,1-0,3
m/s).
Întreţinerea legată în stabulaţie. Se practică în adăposturi cu capacitatea de 100-200
locuri. Animalele sunt amplasate cap la cap pe două sau patru rânduri. Dimensiunea patului de odihnă
depinde de vârsta şi masa corporală a animalelor şi alcătuieşte 130 cm pentru animalele cu masa sub
300 kg şi 160 cm pentru animalele cu masa de circa 300-600 kg. Legarea este verticală, dejecţiile se
evacuează mecanizat cu ajutorul transportoarelor cu racleţi batanţi sau lamelor racloare sub grătar.
Nutreţurile se distribuie cu remorca tehnologică iar adăparea se asigură prin intermediul
adăpătorilor automate, câte una pentru fiecare două animale.
Întreţinerea liberă în stabulaţie este cel mai răspândit sistem de întreţinere a tineretului
taurin pentru carne. În aceste scopuri se folosesc adăposturi închise, amenajate cu boxe colective de
câte 15-20 locuri, ele au pardoseala cu suprafeţe continui sau cu grătar. Frontul de furajare constituie
45 cm/cap pentru animalele cu vârsta sub 12 luni şi 65 cm/cap pentru animale cu vârsta peste 12 luni.
Suprafaţa pentru un animal în boxele colective constituie 1,5 m2 pentru un animal cu vârsta sub 6 luni
şi 1,7 m2 pentru un animal cu vârsta peste 12 luni. Alimentaţia cu apă se efectuează prin adăpători
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c
colective, câte una la secţia tehnologică. Distribuirea furajelor se efectuează cu remorci tehnologice iar
.d o do . .c
evacuarea dejecţiilor se face hidraulic sau mecanic.

Întreţinerea pe păşune. În perioada de vară păşunile trebuie să reprezinte o parte integrată
în fluxul tehnologic al diferitelor metode de îngrăşare.
La organizarea procesului de îngrăşare pe păşune, trebuie de avut în vedere, că păşunatul se
realizează în perioada dintre 1 mai – 15 octombrie, păşunile se parcelează în 6-10 parcele, durata de
păşunat este 4-6 zile iar durata de refacere a acestora este de 28-35 zile. Pentru administrarea
suplimentului de nutreţ verde sau fibros şi concentrate, pe păşune, se asigură hrănitoare şi suporturi
pentru „brichetele” vitamino-minerale. Când păşunile se află la distanţe mari atunci se amenajează
tabere de vară prevăzute cu umbrare pentru odihnă, asigurînd o suprafaţă pentru odihnă de 2-2,2 m2 şi
4-5 m2 de padoc pentru un animal.
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c .c
5.2. Creşterea şi îngrăşarea tineretului bovin
.d o .d o
La întocmirea raţiilor criteriile principale sunt vârsta, masa corporală şi sporul în greutate.
Eficienţa utilizării nutreţurilor este în funcţie de raportul substanţei uscate, celulozei, hidraţilor de
carbon şi concentrarea energiei. Nu se recomandă schimbarea frecventă a furajelor, iar în caz de
necesitate trecerea de la un furaj la altul se face treptat. Tăuraşii se cresc la complexe de la vârsta de
10-20 zile până la 16-18 luni, atingând masa corporală finală de 400-450 kg.
Creşterea şi îngrăşarea tineretului se împarte în trei perioade: alăptare, creştere şi îngrăşare.
Fiecare perioadă are specificul său legat de condiţiile de hrănire şi întreţinere. Perioada de alăptare
durează până la vârsta de 4-5 luni, de creştere – până la 12-13 luni şi de îngrăşare – până la livrare (16-
18 luni).
Hrănirea în perioada de alăptare.
Hrănirea în perioada de creştere.
Hrănirea în perioada îngrăşării.
Sistemul de întreţinere.
Întreţinerea în perioada de creştere faza I-a
În faza a II-a
Întreţinerea în perioada de îngrăşare.
Condiţiile igienice de întreţinere şi crearea microclimatului.
Mecanismul proceselor tehnologice.
Animale adulte
1. Vaci, boi, viţele cu vârsta peste 3 ani
I categorie – musculatura dezvoltată suficient, conformaţia corporală puţin unghiuloasă, spata
se evidenţiază, coapsa puţin convexă, vertebrele lombare şi dorsale, ischiii şi şoldurile se evidenţiază
puţin: depunerile de grăsime există la baza cozii, ischii, pliul iei.
II categorie – musculatura dezvoltată mai puţin satisfăcător, conformaţia corporală unghiuloasă,
spata se evidenţiază esenţial, coapsa este plată, profil concav, vertebrele lombare şi dorsale, ischii şi
şoldurile se evidenţiază esenţial, depunerile de grăsime în cantităţi mici pe ischii şi regiunea lombară.
2. Tauri
I categorie – conformaţia corporală rotunjită, musculatura bine dezvoltată, toracele, spinarea,
şalele, şi regiunea posterioară destul de largi, oasele scheletului nu se evidenţiază, spata acoperită cu
musculatură.
II categorie – conformaţia corporală puţin unghiuloasă, oasele scheletului puţin se evidenţiază,
musculatură suficient dezvoltată, toracele, spinarea, şalele şi regiunea posterioară nu sunt largi,
musculatura pe coapse şi spată mai puţin dezvoltată.
Primiparele în vârstă până la 3 ani trebuie să aibă masa corporală peste 350 kg şi în funcţie
de starea de îngrăşare se împart:
I categorie – conformaţia corporală largă, bine dezvoltată, spata şalele, regiunea posterioară şi
coapsa cu musculatură bine dezvoltată, vertebrele, ischii şi şoldurile puţin se evidenţiază, depunerile
de grăsime se află la baza cozii.
II categorie – conformaţia corporală puţin unghiuloasă, musculatăra suficient dezvoltată,
greabănul, vertebrele dorsale şi lombare, ischii, şoldurile se evidenţiază, depunerile de grăsime lipsesc.
Tineret bovin – destinat sacrificării în funcţie de vârstă şi masa corporală se împarte în patru
clase conform standardului GOST 779-87 (tabelul 4)
Tineretul în vârstă până la doi ani cu masa corporală peste 420 kg se încadrează în clasa
superioară.
Tineretul din clasa superioară I şi II se repartizează la categoria I, iar din clasa II în funcţie de
starea de îngrăşare se împarte în două categorii:
I categorie – conformaţie corporală rotunjită, musculatura bine dezvoltată, spată, şalele, coapsa
şi regiunea posterioară bine îmbrăcate cu musculatură, vertebrele lobore şi dorsale, ischii şi şoldurile
puţin se evidenţiază, depunerile de grăsime se află la baza cozii.
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c
II categorie – conformaţie corporală mai puţin rotungită, musculatură suficient dezvoltată,
.d o do . .c
grebănul, vertebrele lombare şi dorsale, ischii şi şoldurile se evidenţiază, depunerile de grăsime nu se

palpează.
Viţeii în funcţie de starea de îngrăşare se împart în două categorii:
I categorie (de lapte) – musculatura suficient dezvoltată, vertebrele nu se evidenţiază, învelişul
pilos este neted, învelişul mucos al ochilor alb fără nuanţe roşii; a gingiilor – albă sau nuanţă puţin
roză, buzelor – albă sau cu nuanţă galbenă. Masa corporală peste 30 kg.
II categorie (au folosit şi alte furaje) – musculatura dezvoltată mai puţin suficient, vertebrele
lombare şi dorsale se evidenţiază puţin. Învelişul mucos al ochilor, gingiilor şi buzelor poate avea o
nuanţă roşietică.
Taurinele, care după starea de îngrăşare nu corespund I sau II categorie, se consideră slabe.
Taurinele îngrăşate se livrează întreprinderilor de prelucrare a cărnii. În condiţiile Republicii
Moldova taurinele se transportă la abator în exclusivitate, cu mijloace auto. Autocamioanele pot fi
specializate sau obişnuite, însă acestea necesită o pregătire specială.
Tineretul taurin se transportă în stare liberă, iar animalele adulte numai legate. Aşezarea poate
fi longitudinală sau transversală pe axul automobilului şi mixtă.
Orice transport de taurine trebuie însoţit de acte de proprietate şi certificat de sănătate
conform legislaţiei în vigoare. Înainte de îmbarcare în mijloace de transport, animalele se cântăresc şi
se completează actele de proprietate.
Există două metode de livrare – conform masei vii şi conform cantităţii şi calităţii cărnii.
La livrare animalelor conform masei vii, plata se efectuează ţinându-se cont de masa vie şi
starea de îngrăşare a animalului, iar la livrarea animalelor conform cantităţii şi calităţii cărnii, plata se
efectuează în corespundere cu greutatea şi categoria carcasei
Creşterea şi îngrăşarea tineretului bovin.
Alimentaţia viţeilor
Creşterea reprezintă un proces de schimbări cantitative, însoţite de acumularea masei în
creştere şi totodată de îmulţire a celulelor. Deci creşterea se realizează prin sporirea masei corporale a
organismului, creşterea lui în dimensiune, volum şi greutate.
Prin dezvoltare se înţeleg toate modificările calitative, care au loc în organism de la stadiul de
zigot până la forma adultă. În procesul dezvoltării, masa în creştere se diferenţiază şi capătă o anumită
structură (ţesuturi, organe, sisteme funcţionale).
Creşterea nu este altceva decât mărirea masei vii a unui organism în cursul dezvoltării
individuale ca urmare a proceselor de metabolism.
Perioada de alăptare reprezintă timpul când hrana de bază a viţelului este laptele iar durata
acestuia este în funcţie de tehnologia adoptată. Având în vedre particularităţile biologice care
caracterizează alimentaţia în perioada de alăptare, aceasta se structurează în două subperioade:
colostrală şi de alăptare propriu – zisă.
Tehnica de alăptare a viţeilor în subperioada colostrală.
Tehnica hrănirii viţeilor în subperioada de alăptare propriu-zisă.
Sistemele tradiţionale de hrănire a viţeilor
Hrănirea cu lapte integral
Hrănirea cu lapte integral şi smântânit.
Sistemele intensive de hrănire a viţeilor.
Tehnica hrănirii viţeilor cu nutreţuri vegetale.
Hrănirea tineretului femel
Nutreţuri concentrate
Nutreţurile fibroase.
Nutreţurile suculente
Hrănirea tăuraşilor de reproducţie.
Întreţinerea tăuraşilor de reproducţie
Alimentația și întreținerea taurinelor puse la îngrășat (tineret și adulte)
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c .c
Îngrășarea taurinelor se face cu scopul de a obține o cantitate sporită de carne bună, aceasta
.d o do .
depinde de rasă, vârstă, stare de întreținere și alimantație.

Vacile și tăurașii reformați se supun unei perioade de îngrășare după care se sacrifică și rezultă
carcase de bovine adulte reformate.
Tineretul bovin este supus îngrășării pentru obținerea cărnii albe de animal tânăr în diverse
sisteme și anume:
1. Sistemul intensiv,
2. Sistemul semiintensiv,
3. Sistemul extensiv.
În cadrul sistemului intensiv se cunosc 3 tehnologii:
a. baby-beef pe bază de orz, în acest caz alimentația se bazează pe rații formate din
nutrețul de bază – orz, sacrificarea tineretului se efectuiază la greutatea de 300 kg.
b. baby-beef clasic, alimentația se bazează pe rații de concentrate -50-60%, iar restul
reprezintă suculentele, se supun îngrășării până la vârsta de circa 20 luni de viață, când ating greutatea
de 350-600 kg.
c. ultra baby-beef, de obicei se supun masculii și se bazează pe rații de alimentație cu
lapte, până la vârsta de 3-4 luni, când ating greutatea de 150-200 kg, această metodă furnizează
producții de carne de calitate înaltă însă necesită cheltuieli destul de mari.
Sistemul semiintensiv se caracterizează prin îngrășarea tineretului pe pășuni sau cu rații mai
puțin costisitoare până la vârsta de 20-30 de luni când ating circa 500-600 kg, de obicei sunt supuse
îngrășării acestui sistem, tineretul de bovine femel și masculi respinși de la reproducție.
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c .c
5.3. Tehnologia producerii cărnii de bovină.
.d o do .
Complexul pentru producerea cărnii de bovine reprezintă o întreprindere agricolă, specializată,

cu nivel înalt de mecanizare şi automatizare a proceselor de producţie. Complexul este construit după
un anumit proiect şi este dotat cu utilaj necesar, asigurat cu materiale, mijloace tehnice, nutreţuri şi
cadre calificate.
Complexele se clasifică după specializare şi forma de proprietate.
După tipul de specializare complexele pot fi:
Cu ciclu închis (cuprinde perioadele de alăptare, creştere şi îngrăşare);
Complexe specializate pentru alăptare şi creştere;
Complexe specializate numai pentru îngrăşare.
După forma de proprietate, complexele pot fi cu capital de stat, de tip cooperatist şi
intergospodăresc.
În funcţie de condiţiile climaterice, complexele pot prezenta adăposturi închise, complexe de
tip mixt şi platforme pentru îngrăşat.
În complexele care prezintă adăposturi închise, toate procesele tehnologice au loc în adăposturi.
În cele de tip mixt, creşterea în cele două perioade (alăptare şi creştere) are loc în adăposturi închise,
iar îngrăşarea propriu-zisă se efectuează pe platforme pentru îngrăşat.
Complexele care prezintă adăposturi închise şi cele de tip mixt au capacitatea de 5000 şi 10000
locuri, iar platformele pentru îngrăşat au capacitatea de 1000, 3000, 5000 şi 20000 şi mai multe locuri.
Carnea conţine aproape toate vitaminele, numeroase microelemente. Datorită acestor calităţi,
carnea de bovine este foarte solicitată în alimentaţia raţională a omului, de aceea în toate ţările se
acordă atenţie sporirii producţiei de carne.
Producţia de carne se apreciază cantitativ şi calitativ. Indicii cantitativi sunt: masa corporală,
masa carcasei, randamentul la sacrificare, iar cei calitativi – componenţa carcasei (proporţia ţesutului
muscular, adipos, osos şi conjuctiv), compoziţia chimică şi valoarea energetică. Pentru aprecierea
producţiei de carne importanţă are consumul specific, precocitatea şi sporul zilnic în greutate. Prin
sacrificarea bovinelor se obţin carcase, diferite subproduse alimentare şi materie primă (ficat, rinichi,
limbă, inimă, ugerul, plămâni, splina, piei, coarne, sânge, glande cu secreţie internă – pancreasul,
tiroida, hipofiza etc.).
Din componenţa carcasei fac parte ţesutul muscular, adipos, osos, conjunctiv, cartilajele,
ligamentele. Calitatea cărnii se apreciază prin componenţa morfologică şi histologică, compoziţia
chimică şi însuşirile gustative. Valoarea nutritivă a cărnii se determină prin conţinutul energetic, iar
valoarea biologică este influenţată de raportul aminoacizilor esenţiali (lizină, meteonină, triptofan etc.)
şi neesenţiali (oxiprolina).
Culoarea cărnii depinde de conţinutul de mioglobulină în muşchi care este mai ridicat la
animalele adulte. Suculenţa cărnii depinde de capacitatea ei de a reţine apa în procesul prelucrării
termice, precum şi de cantitatea de grăsime intramusculară.
Prin noţiunea de carcasă se înţelege corpul animalului sacrificat după înlăturarea sângelui,
capului, membrelor de la genunchi şi jarete, a pielii şi a organelor interne cu excepţia rinichilor.
Masa de abator – reprezintă masa carcasei plus masa grăsimii interne.
Randamentul la tăiere reprezintă raportul dintre masa de abator (Ma) şi greutatea vie (Gv)
exprimată în procente şi se determină după relaţia:
R,%= Ma/Gv x100
Ţesutul muscular. Este componentul cel mai important al carcasei şi se conţine până la 70%
la tineretul îngrăşat şi până la 40-45% la animale adulte îngrăşate.
În componenţa lui intră proteinele valoroase care conţin aminoacizi esenţiali (lizină,
metionină, triptofan). În ţesutul muscular conţinutul proteinei variază între 13-22%.
Ţesutul adipos. Alcătuieşte 12-30% din greutatea carcasei la tineret şi până la 35-40% la
animale adulte. În prezent se consideră valoroasă carnea cu conţinut de grăsime de 12-18%. Grăsimea
de bovine se împarte în următoarele categorii:
1. Grăsime subcutanată;
2. Grăsime intermusculară;
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c
3. Grăsime intramusuclară;
.d o do . .c
4. Grăsime internă.
Ţesutul osos. La naştere masa scheletului variază între 25-28% din masa carcasei, la vârsta de
18 luni – 16-20%, iar la animalele adulte îngrăşate 10-13%.
Ţesutul conjuctiv formează tendoanele, ligamentele, fascii este compus din colagen şi
elastin şi are valoare nutritivă redusă. În funcţie de starea de îngrăşare se conţine până la 11-14%.
Factorii care influenţează producţia de carne. Producţia de carne este influenţată de mai
mulţi factori principalii fiind:
Rasa animalului. Rasele specializate pentru carne se caracterizează prin precocitate, au spor
zilnic şi randament mai ridicat, consumul specific este mai mic ca la rasele de lapte şi mixte. La rasele
de carne se depun cantităţi mai mari de grăsime intermusculară şi intramusculară, iar masa relativă a
ţesutului osos este mai redusă ca la rasele de lapte şi mixte. La rasele de carne consumul specific
constituie 7-8 U.N., randamentul – 60-72% şi raportul carne – oase 4,7:1, iar la rasele de lapte
respectiv 10-12; 44-52 şi 3,7:1.
Vârsta influenţează toţi parametrii producţiei de carne. Masa corporală şi respectiv a carcasei
creşte pe măsura înaintării în vîrstă a animalului atingând valoare maximă la vârsta adultă (60% la un
an, 80% la doi ani, 90% la trei ani, 100% la 4-5 ani). Randamentul la sacrificare variază mult în raport
cu vârsta: 58-60% la viţei , 55-58% la tineret şi 45-55 la animale adulte. Carnea de viţel la vârsta până
la 4 luni are un conţinut în apă şi proteină ridicat (70% respectiv 20%), de grăsime redus (6%) fiind
fragedă şi suculentă. Carnea de tineret (10-18 luni) este echilibrată în elemente nutriţionale (substanţă
uscată 33-54%, proteine 17-19%, grăsime 11-34%), fiind marmorată, are culoare şi gust plăcute.
Carnea taurinelor adulte conţine cantitate ridicată de substanţă uscată, cu valoare energetică cea mai
mare şi fragezime mai redusă.
Sexul animalului. Între sexe există diferenţe semnificative în producţia de carne.
Tăuraşii au spor în greutate mai ridicat cu 10-20% faţă de femele, mai bine valorifică furajele,
randamentul la sacrificare este mai mare, ponderea cărnii în carcase este mai mare cu 5-10% faţă de
femele, iar conţinutul de substanţă uscată al cărnii mai mic cu 2%.
Masculii castraţi au spor în creştere mai mic cu 20-25% faţă de cei necastraţi, consumul
specific mai mare cu 20-30%, însă carnea este de calitate mai bună.
Femelele au greutatea corporală la sacrificare, randament şi carcase mai mici decât tăuraşii, iar
carnea este mai marmorată, mai fragedă, mai suculentă, cu gust şi aromă mai plăcute.
Alimentaţia. În corespundere cu tipul şi nivelul de alimentaţie se schimbă masa corporală,
compoziţia morfologică a sporului în greutate şi consumul specific de furaje.
Alimentaţia deficitară influenţează în primul rând creşterea ţesutului muscular şi adipos.
Creşterea intensivă nu numai sporeşte masa corporală, dar considerabil modifică compoziţia
morfologică a cărnii. La nivel scăzut de alimentaţie consumul specific se măreşte cu 0,2-1,0 U.N. în
comparaţie cu nivelul mediu. La utilizarea tipului concentrat de alimentaţie în carne se conţine mai
multă grăsime şi mai puţină apă.
Asupra producţie de carne influenţează şi alţi factori, ca starea de sănătate, condiţiile de
întreţinere, sistemul de îngrăşare, starea de îngrăşare.
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c .c
5.4. Sisteme de îngrăşare a bovinelor.
.d o .d o
Exploatarea taurinelor pentru lapte

Sisteme şi metode de îngrăşare
Există diverse sisteme şi metode de îngrăşare a taurinelor, care se pot clasifica în următorul
mod:
a) După producţia finală-îngrăşarea poate fi pentru carne “albă” sau îngrăşarea ultraprecoce a
viţeilor; îngrăşarea intensivă a tineretului pentru “baby-beef”; îngrăşarea taurinelor pentru obţinerea
cărnii de bovină cu calităţi ordinare.
b) După componenţa raţiei-îngrăşarea viţeilor cu lapte degresat sau substituienţi; îngrăşarea
cu lapte şi concentrate; îngrăşarea cu raţii pe bază de siloz, senaj, masă verde, tăieţei de sfeclă şi
melasă, deşeuri ale culturilor de cîmp, reziduuri ale industriei alimentare.
c) După procesul tehnologic sistemul de îngrăşare poate fi intensiv, semiintensiv, extensiv,
îngrăşare în sistem de stabulaţie sau pe păşune.
Fiecare sistem de îngrăşare întruneşte diverse metode tehnologice, care variază de la o
îngrăşătorie la alta, în funcţie de condiţiile pe care le întruneşte.
Tehnologia îngrăşării în sistem intensiv
Acest sistem prevede utilizarea nivelului înalt de hrănire, folosind raţii bine echilibrate
corespunzător cerinţelor fiziologice, care vor asigura obţinerea indicilor tehnico-economici de
producţie cât mai mari.
Îngrăşarea tineretului în sistem intensiv.
Îngrăşarea pentru carne “albă” sau ultraprecoce a viţeilor. Se practică în ţările unde se
cresc rase specializate pentru carne şi cele cu producţii mari de lapte ceea ce permite hrănirea viţeilor
în exclusivitate cu lapte integral. În ultimii 25-30 ani preţul laptelui integral a crescut esenţial şi s-a
schimbat situaţia privind îngrăşarea numai cu lapte integral. Acest produs a fost înlocuit cu
substituienţi iar pentru carne “albă” se cresc şi viţei din rasele de lapte şi mixte. Cu mărirea producerii
substituienţilor ieftini acest proces se va putea lărgi.
Viţeii crescuţi pentru carne “albă” cu însuşiri valoroase dietetice se sacrifică la vîrsta cuprinsă
între 2 şi 5 luni cu greutatea corporală 100-250 kg. Sporul zilnic în greutate de la naştere până la
sacrificare este de 1000 g şi mai mult.
Randamentul la sacrificare reprezintă circa 60%, carcasa este bine conformată, cu ţesuturile
musculare suficient dezvoltate şi de culoare albă. Aceste caracteristici pot fi realizate numai în
condiţiile în care hrana viţelului este formată în exclusivitate din lapte integral sau substituenţii lui. În
cazul folosirii şi altor nutreţuri indicii menţionaţi se pot modifica. Datorită costului înalt al hranei
această metodă de îngrăşare pe plan mondial are răspîndire limitată, iar la noi în republică nu se
practică.
Îngrăşarea intensivă a tineretului pentru “baby-beef”. Această metodă cunoscută şi sub
denumirea de “baby-beef” (carne de tineret) a fost elaborată în SUA, preluată şi adoptată de alte ţări,
unde, în funcţiile de condiţiile specifice de hrănire a animalelor şi organizare a proceselor tehnologice,
reprezintă tehnologii de sinestătătoare bazate pe principiile fundamentale ale tehnologiei americane.
În funcţie de vârsta şi masa corporală la valorificare îngrăşarea tineretului poate fi foarte
precoce, precoce şi normală. La majoritatea complexelor din Republica Moldova s-a practicat metoda
de îngrăşare normală cu valorificarea tăuraşilor la vârsta de 16-18 luni. Această metodă se foloseşte în
gospodăriile specializate cu capacitate de 5000-10000 capete, dar se poate utiliza şi în gospodării de
fermieri respectând cerinţele tehnologiei menţionate.
Tehnologia îngrăşării în sistem semiintensiv
Sistemul semiintensiv întruneşte o gamă largă de metode care prevede îngrăşarea tineretului
şi valorificarea lui la vîrsta de circa 21-27 luni cu masa de 450-500 kg. Hrănirea tineretului în sistem
semiintensiv se bazează pe folosirea prioritară a furajelor voluminoase, fibroase, grosiere, suculente,
verzi, a produselor secundare provenite din industria alimentară şi cantităţi moderate de concentrate.
Aceste furaje, cu excepţia concentratelor, sunt relative ieftine dar conţinutul de energie este redus. În
majoritatea cazurilor raţiile se vor completa nu numai cu concentrate, dar şi cu premixuri, surse de azot
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c
de origine ne organică. Numeroasele metode de îngrăşare din sistemul semiintensiv se pot clasa în
.d o do . .c
funcţie de nutreţurile a căror pondere în structura raţiei este prioritară.

Durata perioadei de îngrăşare diferă în funcţie de vârsta şi masa corporală la preluare şi
valorificare şi de sporul în greutate scontat.
Indiferent de metodă, durata perioadei de îngrăşare reprezintă trei subperioade: a) de
pregătire sau adaptare; b) de îngrăşare propriu-zisă; c) de finisare.
Subperioada de pregătire (adaptare) prevede preluarea şi recepţia animalelor, formarea
loturilor în funcţie de sex, vîrstă, masa corporală. Apoi urmează perioada de carantină, iar concomitent
cu ea – timp de 10-30 zile animalele se supun unui program de obişnuire cu consumul furajelor, care
vor constitui baza raţiilor de îngrăşare. În această perioadă ponderea furajului de bază are un caracter
ascendent fiind în medie de 35-40%.
Subperioada de îngrăşare propriu-zisă se caracterizează prin participarea maximă a
furajului care reprezintă baza raţiilor zilnice şi în funcţie de valoarea nutritivă şi calitate poate fi
introdus în proporţie de 50-55% din valoarea totală a raţiilor, iar în unele cazuri şi mai mult (65-70%).
Comparativ cu subperioadele de pregătire şi finisare subperioada de îngrăşare propriu-zisă are cea mai
lungă durată.
Subperioada de finisare reprezintă ultima perioadă de îngrăşare în care furajele
voluminoase din raţie se reduc iar cele concentrate se măresc în scopul îmbunătăţirii calităţilor
comerciale şi condiţiilor de îngrăşare, precum şi calităţilor carcaselor şi a indicilor tehnico-economici a
producţiei de carne.
Tehnologia îngrăşării pe bază de furaje însilozate. Această metodă se bazează pe
includerea maximă a furajelor însilozate în raţie. Cel mai frecvent sunt însilozate porumbul în faza de
coacere lapte-ceară a boabelor, masa verde de secară, ovăz etc. În Republica Moldova principalul
nutreţ însilozat pentru taurine este porumbul. În condiţii favorabile fiecare hectar de porumb asigură
recolta de 25-30 tone de siloz cu umiditatea de 65%. Pentru a produce siloz calitativ porumbul se va
recolta la stadiul de lapte-ceară a boabelor, se va mărunţi până la mărimea particulelor de 0,5 cm într-
un interval de timp cât mai scurt (3-5 zile) şi se va presa bine masa însilozată.
Îngrăşarea pe bază de tăiţei de sfeclă. Tăiţeii de sfeclă proaspeţi sau însilozaţi reprezintă
deşeuri a industriei producerii zahărului. Au un conţinut bogat de apă, şi se folosesc pentru îmgrăşarea
tineretului în vârstă de peste 12 luni şi a animalelor adulte. Îngrăşarea se poate efectua cu tăieţei
proaspeţi, uscaţi şi însilozaţi (muraţi). Tăieţeii proaspeţi şi însilozaţi conţin 6-7% substanţă uscată,
zilnic se poate administra 6-7 kg/100 kg masă vie în amestec cu grosiere, concentrate, adausuri
furajere pentru completarea raţiei cu substanţe minerale, azotate şi vitamine. Tăieţeii uscaţi conţin 88-
92% substanţă uscată, se administrează în cantităţi zilnice de 1,5-6 kg/100 kg masă vie în funcţie de
vârstă în amestec cu fîn, paie, siloz, senaj, concentrate.
Îngrăşararea pe bază de borhoturi de la fabricarea alcoolului şi amidonului. Aceste
borhoturi se caracterizează prin conţinut ridicat de apă (peste 90%) şi se pot utiliza în amestec cu
diferite nutreţuri grosiere mărunţite sau sub formă uscată în amestec cu concentratele. În stare
proaspătă se administrează în cantitate de 5-10 kg/100 kg masă vie. În funcţie de structura raţiei, vârstă
şi masă corporală sporurile pot fi de 400-900 g cu consum specific de 7,5-9 U.N.
Tehnologia îngrăşării în sistem extensiv
Acest sistem de îngrăşare se caracterizează prin utilizarea nutreţurilor de valoare inferioară sau
celor calitative dar în cantităţi insuficiente. În astfel de condiţii mai frecvent sunt îngrăşate taurinele
reformate sau tineretul la vârsta peste un an care nu a fost supus unei creşteri intensive. Prin metoda
dată se obţin sporuri sub 600 g/zi, se măreşte durata îngrăşării şi consumul specific. Sistemul extensiv
cuprinde mai multe metode de îngrăşare.
Îngrăşarea pe bază de nutreţuri fibroase şi grosiere. Această metodă se bazează pe
folosirea cantităţilor mari de nutreţuri grosiere, fibroase şi deşeurile lor. Paiele de cereale sunt
constituite în principal din ţesuturi lignificate. Pereţii celulari reprezintă peste 3/4 din substanţa uscată,
circa 50% din pereţii celulari nu sunt degradabili de către microorganismele din rumen şi intestinul
gros. Ele au o digestibilitate foarte scăzută (45%), sunt prea sărace în proteine, substanţe minerale,
vitamine necesare microorganismelor din rumen.
XC e XC e
F- w F- w
PD
PD
er
er
!
!
W
W
O
O
N
N
y
y
bu
bu
to
to
k
k
lic
lic
C
C
w
w
m
m
w w
w
w
o
o
.c
Nutreţurile fibroase şi grosiere pot reprezenta 50-60% din valoarea nutritivă a raţiei, se
.d o do . .c
administrează mărunţite cu dimensiuni sub 1 cm în comun cu nutreţurile suculente, verzi şi

concentrate. Pentru îmbunătăţirea valorii energetice şi sporirea ingestiei se practică administrarea
fibroaselor şi grosierelor în comun cu adausul de melasă, sfeclă furajeră, uree şi concentrate.
Îngrăşarea pe bază de masă verde. Se face prin mai multe metode: cu folosirea culturilor
furajere sau a păşunilor naturale, cu administrarea nutreţurilor concentrate sau fără ele. La folosirea
păşunilor naturale tineretul taurin se îngraşă începând cu vârsta de 12 luni. În funcţie de condiţiile
zonale, durata îngrăşării este de 5-6 luni. Tăuraşii supuşi acestui sistem de îngrăşare, trebuie să fie
castraţi la vârsta de 5-7 luni, sau cel puţin cu 30 zile înainte de ai scoate pe păşune. Performanţele
maxime realizate la păşune coincid cu primele luni ale sezonului de păşunat atunci când cantitatea şi
calitatea furajelor verzi ating valori nutritive optime. Performanţele de creştere şi îngrăşare scad în
sezonul de vară şi mai cu seamă în cel de toamnă, ca urmare a valorii nutritive şi cantităţilor plantelor
disponibile, precum şi datorită creşterii stării de îngrăşare a animalelor. În asemenea cazuri se impune
completarea raţiei la păşune cu nutreţuri însilozate şi concentrate, ceea ce va permite menţinerea
sporurilor mari în greutate.
.

Zootehnie Evaluare

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Zootehnie Evaluare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

h a n g e Vi h a n g e Vi

Zootehnia este o ramură importantă a agriculturii care include activităţile agenţilor

În toate categoriile de gospodării agricole în perioada anilor 2001-2008 s-au micşorat

1.3. Zootehnia şi relaţiile ei cu alte ramuri ale agriculturii

Aprecierea valorii biologice şi economice în practica de creştere şi ameliorare a animalelor se

Prin metode de creştere a animalelor domestice se înţelege sistemul direcţionat de

Factorii ce influenţează producţia de lapte: factori interni şi externi.

Calitatea furajelor depinde de compoziţia chimică, gradul de digestibilitate şi este influenţat de

Noţiuni de alimentaţie normată a animalelor.

Prin raţie de hrană a animalelor se înţelege aplicarea unei alimentaţii cu

Alimentația taurinelor are un anumit specific, legat de particularitățile anatomo-fiziologice ale

- Tratamentul de grup, la hrănire şi îngrijire reduce producţia de lapte

evacuarea dejecţiilor se face hidraulic sau mecanic.

grebănul, vertebrele lombare şi dorsale, ischii şi şoldurile se evidenţiază, depunerile de grăsime nu se

depinde de rasă, vârstă, stare de întreținere și alimantație.

Complexul pentru producerea cărnii de bovine reprezintă o întreprindere agricolă, specializată,

Exploatarea taurinelor pentru lapte

funcţie de nutreţurile a căror pondere în structura raţiei este prioritară.

administrează mărunţite cu dimensiuni sub 1 cm în comun cu nutreţurile suculente, verzi şi

S-ar putea să vă placă și