Atașamentul ambivalent (anxios) 

– copiii cu acest tip de atașament

sunt temători și dependenți de mamă, în care nu pot avea
încredere și pe care o percep ca fiind imprevizibilă și greu de
înțeles. Mama oscilează între afecțiune și respingere, fapt ce îl
determină pe copil să fie în permanență preocupat de a-i ghici
gândurile și intențiile, de a putea să-i prevadă comportamentele
pentru a se putea adapta în mod adecvat. Copilul se simte în
nesiguranță și nu are curajul de a explora mediul pentru că atenția
lui este focalizată pe mama care adesea nu este disponibilă, nici
măcar atunci când se află în apropiere. Ca și în cazul copiilor cu
atașament evitant, și în acest caz, copilul, observând că strategia sa
de apropiere față de mamă nu dă rezultate, apelează la o strategie
secundară ce se numește hiperactivare și care se referă la o căutare
compulsivă de a fi în preajma figurilor de atașament, căutând
atenția și sprijinul lor. În acest caz vorbim despre o
hipersensibilitate la respingere și abandon, persoana focalizându-se
excesiv pe potențialele amenințări sau pericole relaționale și pe
propriile defecte pentru care se învinovățește, considerându-le
responsabile de respingere sau abandon. Persoana cu un astfel de
atașament poate simți respingere și furie față de persoana de care
este atașată pentru că aceasta nu este disponibilă și în același timp
poate resimți o nevoie intensă de a fi aproape de ea. În relații acești
adulți nu sunt siguri de disponibilitatea și sprijinul partenerului, se
îndoiesc de ei înșiși căutând în permanență să fie acceptați și
validați. Au tendința de a se agăța de partener, pe care deseori îl
privesc ca pe un salvator ori suflet pereche și pe care se străduiesc
să îl controleze pentru că asta le oferă un fals sentiment de
siguranță; au multe nevoi și se așteaptă să le fie satisfăcute, iar
când acest lucru nu se întâmplă pot apela la șantaj emoțional sau
manipulare. Deseori sunt imprevizibili și au schimbări bruște de
dispoziție, mai ales atunci când percep că ceva sau cineva le
amenință siguranța relațională.  Ceea ce simt este mai degrabă o
foame emoțională pe care o confundă cu iubirea.  Cu cât mai
presantă este această “foame”, cu atât devin mai disperați și
dispuși să facă orice pentru a-și păstra partenerul, în care, de fapt,
nu au încredere și față de care manifestă posesivitate. Acțiunile pe
care partenerul le întreprinde independent de ei pot fi percepute
ca dovezi ale lipsei de iubire, fapt ce declanșează, din nou, teama
de abandon.  Agățându-se de partener și comportându-se în acest
fel reușesc să facă exact opusul a ceea ce intenționează: să îl
îndepărteze.