Sunteți pe pagina 1din 37

Logodna şi religia ortodoxă.

I. Introducere.
Cuvântul „logodi” reprezintă „a se lga de cineva” este de origine slavă, în timp ce
„logodna” reprezintă ceremonia prin care pertenerii de dragoste şi iubire se angajează să
se căsăstoriască, îşi promit solemn unul altuia că se vor căsătri( Pavel Petroman, 1997:
123).
Logodna a apărut din timpuri foarte vechi corespunzând unor necesităţi adânci şi
întotdeauna resimţite.
Pentru îndeplinirea unui act de importantă( căsătoria) s-a simţit nevoia unei situaţii
pregătitoare de cunoaştere reciprocă în vederea căsătoriei, cu atât mai mult cu cât
căsătoria era privită aproape ca indisolubilă. Această necesitate a făcut să ia naştere
logodna.
Logodna creia o legătură între viitorii soţi, pe care ei puteau s-o desfacă destul de
uşor, dacă era cazul.
În trecut, oficierea logodnei reprezintă o etapă obligatorie în viaţa tinerilor, în care ei
se apropiau şi se cunoşteau reciproc. Perioada începe prin urmare prin urmare, cu
înţelegerea de căsătorie şi se încheieprin căsătoria care urmează se fie binecuvântată
( Petroman, 1997: 123)
Deşi cu timpul căsătoria nu a mai păstrat aceiaşi importanţă, totuşi nevoia unei
perioade de acomodare şi de cunoaştere reciprocă, o adevărată anticipare spirituală a
căsătoriei a continuat să se resimtă şi logodna a fost foarte mult practicată.
(Provian,1942:5)
Logodna are un scop nobil spune Sfântul Augustin, căci ea stimulează iubirea între
viitorii soţi întârziind căsătoria lor.
Logodna este o instituţie foarte morală, având drept scop o căsătorie durabilă şi
înlăturarea divorţurilor care a ajuns o modă profund dăunătoare căsătoriei şi familiei,
instituţii de bază a întregii ordini şi aşezări sociale.
Ca logodna să fie o instituţie morală şi folositoare societăţii trebuie respectate
caracterele ei şi urmărit numai scopul pentru care trebuie să se încheie. Încheierea
logodnei pentru alte scopuri decât căsătoria face din ea o instituţie imorală şi profund
dăunătoare societăţii. Această abatere trebuie evitată şi pedepsită cu asprime atunci când
se produce, căci altfel ar însemna a încuraja reaua credinţă, prefidia şi desmăţul.

II. Logodna în timpurile străvechi.

1. Logodna la vechile popoare.


Promisiunea de căsătorie sau logodna, există din cele mai vechi timpuri luând naştere
o dată cu instituţia căsătoriei.
Mărturii de existenţa ei găsim la Evrei, astfel în Vechiu Testament capitolul Facerea
se vorbeşte de logodna Rahilei fiica lui Laban cu Iacob şi de logodna lui Isac cu Rebeca.
Mitologia greco-romană povesteşte că Zeus întâlnind pe Inona pe muntele Cochix
urzând de un vicleşug o seduce promiţându-i că o va lua în căsătorie.
Înainte de încheerea logodnei se consultau auspiciile dacă sunt favorabile sau nu
viitoarei căsătorii. Dacă acestea erau favorabile, urmau o serie de ceremonii religioase.
La încheierea logodnei era obiceiul ca pe lângă cadourile ce şi le făceau reciproc
logodnicii, logodnucul trebuia să-i mai dea ei un inel (numit – anulus, sponsalitus,
pronubus sau gemalis).
Legea nu obliga să existe logodna înainte de căsătorie, însă ea avea loc în mare
majoritatea a cazurilor. Ea era concepută ca o promisiune de căsătorie.
După Rudolf von Ihering, logodna avea efecte numai religioase şi nu civile. Deşi
teoria susţinută de Ihering pare foarte logică, ea a fost aspru combătută de Ambrois Colin,
care spune că o cercetare mai de aproape a chestiunei nu ne duce la concluzia asta.
Logodna din aluziile ce le găsim la vechii autori rezultă, că avea efecte civile.
( Provian,1942:9)
Logodna era considerată ca o obligaţie de a face, căreia i se putea ataşa o clauză
penală, care pe urmă nu a mai fost admisă în dreptul clasic roman.
Vârsta pentru încheierea logodnei, în dreptul roman, nu conta. Ea putea fi încheiată la
orice vârstă, ca de exemplu: logodna dintre Tiberiu şi Vipsannia fica lui Agripa şi a
Pomponiei a fost încheiată la un an, de către părinţii lor. Acestea erau exceptii însă marea
majoritate se logodeau cu un an sau doi înainte de căsătorie, iar în caz de boală se putea
ajunge până la trei- patru ani.
Logodna se poate desface din motive juste: ex. Turpitudinea, prodigalitatea,
imoralitatea uneia din părţi şi impotenţa bărbatului. Însă desfacerea logodnei fără motiv
just are drept ca consecinţă pierderea darurilor.
Biserica creştină, încă din primele secole ale existenţei ei şi până la conciliul de la
Trient (1563) ba chiar şi după aceia în Răsărit, a dat o mare importanţă logodnei. Prin
binecuvântarea ei a avoit să-i dea acesteia o însemnătate obligatorie morală egală cu aceia
a căsătoriei.
Împăratul Alexie Comnenul în Bula în 1084, prevedea, că logodna trebuie să se
efectueze cu cântări de rugăciune sfântă şi cu ceremonialurile obişnuite la ea (predarea
darurilor, sărutarea frăţească, mai târziu doar schimbarea inelelor).
Puternica influenţă a bisericii a făcut ca binecuvântarea preotului să fie o condiţie de
validitate a logodnei, căci se spunea:’’ adevărate logodne sunt numai acelea ce se încheie
la vârsta arătată în legea împăratului Leon şi se întăresc după rânduiala bisericii
cuvenite.’’(Provian,1942:15)
De altfel importanţa logodnei ca act distinct în dreptul canonic accidental, scade
mereu ajungând a ase săvârşi odată cu căsătoia.
2. În dreptul canonic bizantin.
În dreptul canonic bizantin logodna ajunge la o importanţă egală aproape cu aceia a
căsătoriei, astfel: Th. Valsamov în comentariu său la canonul 98 al sinodului Trulan
numeşte pe logodnici soţi. Deasemenea acel logodnic care va desface logodna sau îi va
muri logodnica, nu îi va fi iertat a se logodi cu alta, dacă va voi să se preoţească, căci se
socoteşte aceasta ca a doua căsătorie. De aceea sa ajuns ca Biserica să dea binecuvântare
doar când fetele au 12 ani şi băieţii 14 ani.
Logodna se poate face oral sau printr-un înscris, în orice caz în faţa martorilor. Ea
trebuie făcută public, clandestinitatea fiind un motiv de nevalabilitate. Împăratul
Constantin şi Constant – în Apus au stabilit că logodnicii sunt obligaţi ca în 2 ani să
încheie căsătoria, dacă sunt din aceeaşi provincie, iar daca nus în 3 ani maxim.
Iar de interveneau între logodnici raporturi sexuale logodna se transforma în
căsătorie, fără să fie necesar a manifesta nici un fel de consimţământ şi fără ca vre-o
voinţă contrară să poată împiedica ajungerea la acest rezultat. Copiii născuţi în această
perioadă, după încheierea logodnei şi înaintea căsătoriei erau consideraţi legitimi.
Deşi logodna se putea desface în unele cazuri totuşi canoniştii nu o priveau cu ochi
buni. Iar şcoala din Bologna admitea desfacerea unilaterală a logodnei pentru următoarele
motive:
1) Căsătoria pe care unul dintre logodnici ar contracta-o cu terţă persoană
2) Intrarea unuia dintre logodnici într-un ordin religios
3) Emigrarea către o ţară depărtată
4) Lepra sau o altă boală grea intervenită unuia dintre logodnici
Dreptul bizantin mai ţinea cont şi de:
1) Nevârsticia logodnicilor
2) Îngreunarea femeii de un bărbat străin
3) Silnicia – logodna ce se va face cu deasila de căpătenia lcului sau
altcineva să se dezlege
4) Răpărea logodnei de către altul
5) Condamnarea la o pedeapsă grea
6) Căderea în robie a unui logodnic
7) Sărăcia unuia dintre logodnici
8) Zălogirea averii pentru împlinirea unei datorii
9) Urâta purtare a logodnicilor
10) Trădarea ocârmuirei

3. Logodna în vechiul drept românesc.

Împărtăşind părerile lui A de Cihac şi N. Iorga considerăm cuvântul logodnă şi a


logodi de origine slavă. Probabil, că ele au pătruns în limba română în lunga noastră
dependenţă de biserica slavă.
Logodna, încredinţarea sau făgăduiala a fost cunoscută la noi din cele mai vechi
timpuri atât în clasa de sus, la boieri cât şi la poporul de rând. Logodna era însoţită de o
mulţime de obiceiuri, serbări, ospeţe, alergări şi petreceri, care uneori durau mai multe
zile chiar şi la oamenii din popor.
Tratativele pentru încheierea logodnei le duceau peţitorii în numele părinţilor
logodnicului, încercând mai întâi pe departe, ca nu cumva refuzându-i direct să rămână
de ruşine. Dacă aveau succes se prezentau cu rudele lui la ea. Logodna se încheia în faţa
preotului sau a oamenilor bătrâni înconjuraţi de rude prin schimbarea inelelor. Urma apoi
petrecerea.
Dacă logodnicii erau vlăstari de boieri, logodna nu se putea face decât cu
consimţământul Domnului şi aprobarea episcopului.
Cea mai veche logodnă de care vorbesc vechile noastre scrieri este aceia de la 1504,
pe care voise s-o facă Bogdan cel Orb fiul lui Ştefan cel Mare cu Elisafta, sora regelui
Poloniei, despre care cronicaru Grigore Ureche spune, că mama lui, nu l-a lăsat pentru că
erau de religie diferite(Provian, 1942:26)
Pe timpul lui Matei Basarab, s-a dat o lege ca cei ce vor să se logodească trebuie să
aibă, fetele 12 ani, iar băieţii 14 ani.ritualul logodnei săvârşea astfel, se făcea schimb de
inele, legăturile cruciş, sărutarea şi cetirea de molifte şi rugăciuni la Dumnezeu. În acele
vremuri logodna, era socotită ca o nuntă şi nu se desfăcea decât după lege, iar logodirea
cu o persoană deja logodită era socotit ca păcat (preacurvie).
Logodna avea dreptul să se desfacă după următoarele motive:
1. dacă nu a fost după lege, adică au fost copii la logodire
2. dacă femeia va fi îngreuiată de un alt bărbat
3. dacă un logodnic este de o altă religie
4. dacă logodna a fost făcută cu sila
5. dacă se va face călugăr unul dintre ei
6. dacă se va îndrăci unul din logodnici

4. Existenţa logodnei în dreptul actual...

Codul civil român ca şi codul Napoleon, nu menţionează nimic despre logodnă, s-a
pus atunci întrebarea, dacă sub aceste coduri logodna mai are o existenţă licită sau nu?
Prima concepţie ce o vom expune este aceia împărtăşită de Toullier şi Merlin pe care
a adoptat-o apoi şi Zachariae. Deoarece codul civil nu menţionează nimic despre logodnă
va trebui să ne conducem după principiile generale de drept. Deşi nu este trecută în nici
unul din textele codului civil, totuşi nu există nici o dispoziţiune legală expresă, care s-o
interzică în mod formal, deci logodna este valabilă şi are o existenţă licită nefiind
interzisă de nici un text.
S-a obiectat însă, că logodna deşi nu este exclusă de textele codului, are un obiect şi o
o cauză ilicită, întrucât obligă părţile să contracteze căsătoria. Este cu totul greşit, a socoti
logodna ilicită fiind contrară ordinei publice şi bunelor moravuri. Scopul logodnei este
cât se poate de onest şi de conform legilor şi moralei, căci este ajungerea la căsătorie. De
această dată logodna se poate desface foarte uşor de către cei doi dacă doresc.
După F.Laurent logodna nu mai poate avea în dreptul actual o existenţă licită şi că a
fost mereu lipsită de orice valoare juridică. Tăcerea codului este o dovadă că logodna nu
are existenţă licită şi o valoare juridică. Aşadar căsătoria, este legământul dintre două
suflete, după cum a spus Napoleon în Coniliul de Stat, iar ca această legătură să existe din
punct de vedere juridic se cere ca libertatea părţilor să fie absoltă la încheerea ei şi nici un
angajament anterior nu îi poate obliga.
Deci logodna este contrară ordinei publice şi bunelor moravuri, deoarece aduce o
serioasă atingere a libertăţii nelimitate pe care părţile trebuie s-o aibă atunci când încheie
căsătoria. O căsătorie încheiată în mod forţat nu poate fi decât o sursă de desordine şi de
imoralitate.
Da, tot ceea ce spuneToullier şi Merlin în ceia ce priveşte moralitatea şi scopul
logodnei sunt adevărate, însă numai pentru farul interior, pentru conştiinţă, căci tot ceia
ce este înainte de căsăstorie aparţine domeniului moralei şi nu dreptului( Provian,
1942:37)
Deşi logodna este fără efect oblogatoriu, existenţa ei nu numai că este licită, dar
trebuie să recunoaştem că are şi unele efecte juridice. Astfel jurispudenţa română a imitat
pe cea franceză hotărând, că promisiunea de căsătorie sau logodna este nulă deoarece
aduce atingerea libertăţii de consimţământ, fiind astfel contrară ordinei publice şi bunelor
moravuri.
Totuşi contrar acestor afirmate mai sus, logodna este o instituţie morală şi necesară,
adânc înrădăcinată în tradiţia şi obiceiurile societăţii, cu o existenţă licită, care nu poate fi
negată deoarece produce efecte juridice incontestabile.
Concluziile la care a ajuns majoritatea doctrinei şi aproape întreaga jurisprudenţă de
astăzi reprezintă o rupere cu vechea tradiţie care recunoaşte şi reglementa logodna.
Niciunul din autorii moderni de astăzi nu mai susţin inexistenţa logodnei în dreptul
actual din cauza tăcerii codului.
De asemeni nu se poate susţine că logodna este lovită de o nulitate absolută fiind
contrară ordinei publice şi bunelor moravuri căci o cercetare mai de aproape ne arată, că
nici un principiu de drept nu este ameninţat prin admiterea existenţei juridice a logodnei.

• Valoarea şi natura juridică a logodnei.

Toullier şi Merlin admiţând existenţa licită a logodnei, spun că ea este o obligaţie


de a face. Cuvântele ‚’’a face’’, luate în sens juridic au un cuprins foarte larg inglobând
orice fel de a lucra, de a acţiona.
Laurent critică această concepţie. Obligaţiunea de a face presupune, în primul
rând, un debitor şi un creditor. Laurent, pretizând că este conform cu Pothier, afirmă că
logodna nu are nici o valoare juridică. Ea nu a fost şi nu va poate fi obligatorie
civilmente căci nu obligă decât conştiinţa.
Doctrina modernă, ostilă logodnei, susţine de asemenea, că logodna nu este decât
o obligaţiune de conştiinţă pe care jurisprudenţa o consideră ca o cauză juridică, după
ruperea ei pentru o îndemnitate în favoarea logodnicului păgubit.
După Josserand logodna are valoarea unui contract care incubă logodiţilor o
obligaţiune de a face. Dacă avem în vedere, că logodna nu este un scop ci doar un mijloc
de a ajunge la căsătorie, ea este un contract în acelaşi timp. Acest contract poate fi
desfăcut nu numai după regulile dreptului comun, dar şi prin voinţa unilaterală a uneia
dintre părţi. Sub acest aspect logodna nu mai are un caracter strict obligatoriu, care ar fi
putut să aducă o atingere a libertăţii de consimţământ a părţilor la încheierea căsătoriei.
Astfel privită logodna se aseamănă cu contractul de închiriere de servicii pe o durată
nedeterminată.
Sub acest aspect logodna a fost concepută şi de legislaţia modernă în Elveţia,
Spania, Anglia şi Statele Unite.
Tot astfel a conceput-o şi Pothier când a definit-o’’ o convenţiune prin care un
bărbat şi o femeie îşi promit reciproc că se vor căsători împreună’’(Provian, 1942: 42).
În ceea ce priveşte valoarea şi natura juridică a logodnei legislaţia, poate fi
împărţită în trei grupe:
1) Logodna este lipsită de orice eficacitate juridică şi este nulă deoarece
aduce o gravă atingere a libertăţii de consimţământ a părţilor la
încheierea căsătoriei. Totuşi ruperea nejustificată a logodnei este
generatoare de daune interese întrucât constituie un delict civil. Din
această grupă fac parte legislaţiile: franceză, belgisnă şi română.
2) Concep logodna ca pe un contract ale cărui efecte sunt limitate de lege.
Logodnicul recalcitrant nu poate fi constrâns printr-o acţiune în justiţie
să încheie căsătoria, însă ruperea logodnei nejustificată dă naştere la
acţiune în daune interese, pentruprejudiciul suferind. Din această grupă
fac parte: Anglia şi Statele Unite, Germania, Elveţia, Italia şi Portugalia
3) Logodna mai este socotită şi ca un avant contract, adică un acord de
promisiuni de a încheia contractul principal ( de căsătorie). Acesta nu
constrânge la încheerea contractului principal, însă poate da naştere
unei acţiuni daune interese pentru cheltuielile făcute efectiv de
logodnicul părăsit.Din această grupă fac parte Austria şi est eîn vigoare
în Bucovina.

Dreptul vechi românesc anterior codului era influenţat de dreptul caonic şi de dreptul
vechi bizantin şi considera logodna ca un contract tot aşa de impotant ca şi căsătoria.

• Clauza penală la logodnă.

Teoria nulităţii şi inadmisibilităţii clauzei penale.


Datorită faptului că logodna nu are nici o valoare juridică, arătând că este de o
nulitate absolută. Clauza penală nu poate avea nici o valoare juridică din moment ce
convenţiunea principală este nulă. De altfel codul civil român spune clar: nulitatea
obligaţiunei principale atrage pe aceia a clauzei penale.
Teoria adminisibilităţii clauzei penale.
Scopul pentru care se adaugă într-un contract clauza penală este acela de a sili
părţile să execute contractul. Clauza penelă poate fi ataşată logodnei, neexistând nici o
împiedicare în această privinţă, mai ales că logodna nu este prevăzută cu nici o sancţiune
juridică. Clauza penală nu face altceva decât să netezescă o dificultate pe care magistraţii
o soluţionează totdeauna cu greu ş anume aceea de a fixa despăgubiri în caz de rupere a
logodnei.
Logodna este o perioadă de cunoaştere reciprocă (Provian,1942:49) şi de
încredere, sau mai bine zis o anticipare spirituală a căsătoriei- din care părţile se pot
retrage fără nici un risc sau răspundere când au un just motiv.
Vedem că clauza penală nu-i constrâng, nu-i împiedică de a rupe logodna ( vor
prefera să plătească despăgubiri decât să se lege de o persoană pe care nu mai
interesează). Însă aceştia fiind îndrăgostiţi la început spun sume mari de aceea, clauza
penală s-a interzis în mod expres.
Printre manoperele care determină de cele mai multe ori pe o femeie la relaţii
intime cu un bărbat şi care adesea au drept consecinţă însărcinarea femeii sunt
promisiunile de căsătorie
Fără îndoială cei ce s-au hotărăt să se căsăstorească au trerminat seria de condiţii
prealabile pentru a forma ‚’’perechea potrivită’’ sau cuplu. Odată format cuplu şi decis de
a merge mai departe urmează etapele realizării căsătoriei, de la înţelegerea viitorilor soţi
până la trecerea lor efectivă în trai comun, pot fi foarte multe şi extrem de variate şi ne
putem aştepta oricând la forme noi, necunoscute, pe care să le găsim întrebuinţate de
grupele sociale. Ca o primă etapa a căsătoiei este:
a) Prilejurile de întâlnire ale tinerilor. Sunt unele organizeţii sociale care cunosc
o reglementare oficială a întâlnirilor dintre tineri. Aşa este la noi cunoscut ca o
asemenea reglemantare oficială a‚’’vederii’’,’’ Târgul de fete’’ de pe muntele
Găina. Sau parcul din Dubai în care fetele vin pentru a fi peţite, iar această tradiţie
ţine pâna astăzi.
De cele mai multe ori însă ‚’’ vederile’’ sunt organizate după procedura peţitului,
conform căreia străini, rude sau însăşi părinţii prilejuiesc, prin prealabilă
înţelegere, o întâlnire a viitorilor soţi.
b) Următoarea etapă ţine de relaţiile sexuale înainte de căsătorie. O altă faţă a
întâlnirii tinerilor înainte de căsătorie este aceea a relaţiilor sexuale pe care
eventual le pot avea. Problema are o importanţă foarte mare, aceasta diferă de la
ţară la ţară, de la trib la trib, de la clan la clan, iar aceasta vom relata mai jos.
c) Cererea în căsătorie şi tocmeala zestrei. Indiferent de prilejurile de întâlnire pe
care le-au avut tinerii, indiferent de motivele pentru care se fac căsătoriile, uneori
chiar iniferent de relaţiile pe care le-au avut înainte de căsătorie, p altă etapă
necesară a ei este socotită cererea în căsătorie şi stabilirea tuturor condiţiilor în
care se face.
Constituind o a doua parte a peţitului propriu-zis, care este un simplu prilej de
întâlnire al tinerilor, ea poate fi sfârşită printr-o tocmeală asupra zestrei, a căror
rezultate se stabilesc într-o’’foaie de zestre’’( Costaforu, 2005:111).
Cererea o poate face viitorul soţ, el însuşi, însă aceasta nu este unn fapt curent şi
bine văzut. Regula generală este cererea în căsătorie făcută de părinţi sau de terţe
persoane.
d) După ce a căzut toată lumea de acord cu zestrea, urmează logodna, care este o
formalitate de oficializare a stării de fapt existente între doi tineri a căror căsătorie
e definitiv hotărâtă, până la căsătoria propriu-zisă.
Oficializarea atrage după sine un anumit regim social acceptat de toţi. Logodnicii
au anumite drepturi şi obligaţii, îşi fac daruri, care din punct de vedere juridic pot avea o
soartă specială în sânul patrimoniului de mai târziu al soţilor ( de ex. La desfacerea
căsătoriei).
În sfâeşit, timpul logodnei poate fi mai mic sau mai mare şi fixarea nunţii la o
anumită epocă poate fi făcută conform unei reguli ce va trebui să fie studiată.
Vom întrebuinţa pentru aceasta o determinare a epocii când asemnea căsătorii se
fac. Astfel, în mai toate diagramele statistici se vede clar cum luna februarie reprezintă un
maximum şi ce influenţă are asupra acestei chestiuni norma religioasă a posturilor
Important pentru înfiinţarea căsătoriei este formalitatea căsătoriei, aceasta distinge trei
etape, căsătoria legală sau civilă, căsătoria religioasă şi nunta propriu-zisă. Trecerea viitorilor
soţi pe la ofiţerul stării civile este o obligaţie legală, care se face conform unei proceduri
prevăzute de cod. Înainte vreme la sate, Biserica ţinea şi registrele de stare civică. Părintele, după
oficierea slijbei religioase a cununiei, însemna în registrele sale matrice că a cununat pe cutare şi
cutare, în anume zi. Sătenii încă până astăzi socotesc slujba religioasă ca singura de valoare,
cununia legală fiind numai o piedică ce li se impune la înfăptuirea uşoară a căsătoriei religioase
şi se izbesc de ea numai în cazul când, de pildă, din pricina vârstei, căsătoria legală este cu
neputinţă.
Căsătoria civilă în sine se face de cele mai multe ori fără nici o petrecere, deci fără să-i
acorde importanţă. În medii mai culte, însă, căsăstoria civilă capătă valoare şi de aceea ea poate
să ne servească drept criteriu de apreciere a gradului de dizolvare a vechilor forme patriarhale în
profitul celor orăşeneşti moderne.
În schimb nunta este cea mai mare sărbătoare în viaţa unui gospodar, o petrecere
aşteptată, îndelung pregătită, la care fiecare caută să arate ce poate şi care este întovărăşită
întotdeauna de o serie de acte rituale închegate în ceremonii, al căror studiu este deosebit de
important şi care nu trebuie confundat, după cum am spus cu ceremonia religioasă însăşi..

II. Relaţia dintre logodnă şi căsătorie.


1.Riturile de trecere.
În general, logodna este totodată şi perioada de tranziţie spre căsătorie, când cei doi şi-au
asumat anumite obligaţii unul faţă de altul, reglementate nu atât juridic, ci mai mult moral,
religios, sociocultural. În ţară la noi şi în alte părţi cei care se logodeau earu înscrişi pe o tablă
pentru ca lumea să ştie şi, după caz, opinia publică să poată interveni în sprijinul unuia sau al
altuia (Petroman, 1997: 123). Cei din sat aduceaula cunoştinţă fapte inedite,de regulă
necunoscute, poate chiar escamotate de unul ori altul dintre parteneri, logodnici. În final decizia
aparţine candidaţilor la căsătorie.
Această schimbare de categorie socială este cea mai importantă, deoarece antrenează
pentru cel puţin unul din soţi o schimbare a familiei, a clanului, a satului, a tribului; uneori
proaspăt căsătoriţii vor locui într-o casă nouă. Schimbarea de domiciliu este marcată prin
ceremonii, riturile de separare jucând în acest caz un rol esenţial în respectiva trecere materială.
Perioada de prag sau logodna are o mare importanţă la numeroase popoare, ea reprezintă
o secţiune specială, autonomă, a ceremoniilor de căsătorie. Logodna presupune rituri de separare
şi rituri de prag (Gennep, 107) şi ia sfârşit fie prin rituri de agregare preliminară la noul mediu,
fie de separare de prag, considerat ca mediu autonom. Urmează riturile de căsătorie, care conţin
mai ales rituri de agregare definitivă la noul mediu .
Complexitatea riturilor, precum fiinţele şi pobiectele care li se supun pot să difere în
funcţie de tipul de familie ce urmează să se formeze; însă, în orice caz, cu excepţia ’’ mariajului
liber’’(Gennep, 107), de actul unirii a doi indivizi sânt interesate colectivităţimai mult sau mai
puţin vaste, colectivităţile în chestiune sânt: 1. cele două societăţi sexuale, reprezentate uneori de
cavalerii şi domnişoarele de onoare, de rudele de sex masculin ale unei părţi şi de sex feminin
ale celeilalte; 2. grupurile de ascendenţi, fie pe linie paternă, fie pe linie maternă; 3. grupurile de
ascendenţi pe ambele linii, adică familiile în sensul obişnuit al cuvântului şi uneori familiile în
sens larg, conţinându-i pe toţi cei înrudiţi; 4. societăţile speciale (clan totemic, comunitate de
credincioşi, corporaţie profesională) cărora le aparţine unul sau altul dintre tineri, sau ambii,
părinţii sau rudele lor; 5. grupul local (cătun sat, fermă, cartier al oraşului etc.)
Vom aminti că o căsătorie are întotdeauna o importanţă economică mai mare sau mai
mică şi că actele de ordin econnomic (stabilitate, plată, înapoiere a zestrei, fie miresei, fie a
mirelui, preţ de cumpărare a miresei, angajarea logodnicului etc.) se impletesc cu riturile propriu-
zise. Dacă familia, satul, clanul trebuie să piardă o forţă vie de producţie, o fată sau un băiat,
atunci e necesară cel puţin o anumită compensaţie. De aici provine împăţirea de alimente, de
haine, de bijuterii şi mai ales, numeroasele rituri prin care se ‚’’răsumpără’’ ceva, de exemplu
libera trecere spre noua locuinţă. Acestea coincid cu riturile de separare. Elementul economic, de
exemplu kalym-ul la turco-mongoli, este atât de important, încât ritul care încheie definitiv
căsătoria nu se îndeplineşte decât după vărsarea întregului kalym, aceasta însemnând câţiva ani.
În acest caz perioada de prag se măreşte fără însă ca relaţiile sexuale între soţi să fie afectate,
(Gennep:110).
Astfel, la başkiri, căsătoriile pot fi hotărâte încă de pe când viitorii soţi se află la o
vârstăfragedă, peţitorii fiind cei care poartă negocierile economice: suma şi termenul de plată
pentru kalym-ul în mod egal. Acordul asupra kalym-ului se face cunoscut printr-o masă în
comun, urmată de vizite reciproce între cele două familii, cu schimburi de cadouri oferite de
rude, prieteni şi vecini. În timpul acestor vizite, bărbaţii şi femeile stau în camere separate. Odată
schimbul de cadouri terminat, logodnicul este liber să îşi vadă logodnica la ea acasă, să trăiască
în casa ei dacă locuieşte în alt sat, singurele condiţii sunt: 1. să nu se arate soacrei 2. să nu
privească faţa logodnicei, din acest motiv el vine noaptea. Raporturile în aceasta perioadă de
prag, dintre cei doi tineri sânt maritale şi numai moartea le poate despărţi.
După ce kalzm-ul a fost plătit integral, ceea ce nu se întâmplă uneori decât după un
animit număr de ani, tatăl fetei organizează pe cheltuiala logodnicului o masă la care sânt invitaţi
toţi membrii celor două familii şimullab-ul (preot musulman), soţii mănâncă într-o încăpere
separată, unde nu pătrund decât rudele foarte apropiate. La căderea seri, prietenele fetei o ascund
în curte sau în sat; soţul o caută, uneori întreaga noapte. După ce o găseşte, o încredinţează din
nou în grija prietenelor ei şi se întoarce în camera specială, unde s-au adunat toţi invitaţii. Înainte
de a intra însă, el trebuie să rupă un fir roşu ţinut de două fete în drepul uşii. Dacă nu vede firul şi
cade toată lumea îşi va bate joc de el. După ce pleacă toţi i se aduce logodnica. Ea îi scoate
cizmele, el încearcă s-o sărute, ea îl respinge, el îi dă o monedă de argint şi ea îl sărută. A doua
zi, fata însoţită de prietenele ei îşi ia adio de la fiecare membru al familiei sale, se urcă apoi într-
o căruţă şi pleacă în familia soţului, ea nu trebuie să îşi arate faţa socrului timp de mai mult de un
an.
Ruperea firului roşu este un rit de trecere, ascunderea şi găsirea fetei este un rit de
separare de grupul sexual local. După cum se vede, logodna presupune unirea sexuală, dar
căsătoria ca act social nu se încheie decât după lichidarea stipulaţiilor economice.
Aceste rituri, ceremonii se întâlnesc şi la popoarele poliandre, H.Rivers a marcat aceasta
în The Toda, (Gennep,1996:111). Aceste ceremonii încep înainte de pubertate şi continuă până
după sarcină. Aceste ceremonii sânt atât de numeroase încât ar merita o monografie specială.
În continuare voi descrie o ceremonie la populaţiile bhotia din Tibetul meridional şi din
Sikkim. Aici magicienii hotărăsc dacă proiectata căsătorie va fi una favorabilă sau nu; unchii
fetei şi cei ai băiatului se adună în casa băiatului, apoi merg în casa fetei şi o cer în căsătorie;
dacă darurile aduse de ei sânt acceptate (ceremonia nangchang), afacerea este încheiată, se
fixează suma dată ca zestre şi intermediatorilor li se oferă o masă rituală însoţită de rugăciuni
(ceremonie numită khelen). După aceste două ceremonii, care sânt după cum vedem rituri de
agregare la două familii, băiatul şi fata se pot întâlni neângrădit; după un an, urmează ceremonia
nyen : o masă (pe cheltuiala părinţilor logodnicului), la care asistă rudele celor două părţi; se
plăteşte preţul fetei; la un an după nyen are loc ceremonia changthoong: a) un magician
determină ziua prielnică pentru plecarea logodnicei din casa părinţilor; b) se organizează o mare
serbare la care sânt invitaţi preoţi lama; c) doi bărbăţi, numiţi în acel moment ‚’’hoţi’’, pătrund
cu forţa în casă, chipurile pentru a fura logonica; este simulată o luptă; ’’hoţii’’ sânt bătuţi şi li se
azvârle în gură carne pe jumătate friptă; ei nu pot scăpa decât plătindu-i pe paznicii logodnicei.;
d) invitaţii oferă cadouri logodnicei şi rudelor sale; e) alaiul de plecare, petreceri; f) părinţii
băiatului vin în întâmpinarea alaiului, îiconduc pe toţi la ei acasă şi petrec câteva zile g) fata şi
rudele ei se reântorc la casele lor. După un alt an ceremonia se numeşte palokb: rudele fetei îi
dau zestrea ( de două ori sau mai mult suma plătită pentru ea) şi este condusă în grup la logodnic
unde va rămâne definitiv. Prin urmare la populaţia bhotia, ceremoniile de logodnă şi de casătorie
durează cel puţin trei ani.
Însă dacă doi îndrăgostiţi vor să se căsătorească împotriva voinţei familiilor lor ori
împotriva regulilor sociale care le par mai mult sau mai puţin inutile sau absurde, de obicei are
loc o acomidare cu noua lor stare; sau se acceptă faptul împlinit, sau se execută numai o parte din
ceremonii;dar ansamblul acestor ceremonii continuă să existe sub forme stabile pentru toţi cei
care încheie o căsătorie conform cu obiceiurile tribului.
Căsătoria înseamnă trecerea de la societatea copilăriei sau adolescenţei, la societatea
adultă (Gennep, 1996:113) , de la o familie la alta, adesea, de la un sat la altul.
Vechea teorie a ‚’’ căsătoriei prin răpire’’ prezentată de Burchardt, se referă la
ceremoniile de căsătorie la arabii din Sinai, aceasta constă în: tânărul şi doi însoţitori răpesc fata
în munţi şi o duc în cortul propriului său tată, cu cât fata se împotriveşte mai mult, cu atât este
mai aplaudată de prietenele ei, tinerii o duc cu forţa în încăperile femeilor. O rudă a viitorului soţ
o acperă cu o pătură şi strigă: „nimeni altul decât ( şi îl numeşte pe viitorul soţ) nu te va
acoperi’’. Mama fetei şi rudele ei o îmbracă în veşminte de ceremonie, este aşezată pe o cămilă,
iar ea continuă să se dezbată, în timp ce prietenii logodnicului o ţin, înconjoară astfel de trei ori
cortul, iar prietenele ei o jelesc, apoi este dusă în încăperea femeilor din cortul logodnicului, dacă
acest cort este îndepărtat ea plânge tot timpul drumului. Pentru ca răpirea să reuşească, ar trebui
ca toată familia şi întreg tribul fetei să se opună la ceea ce întreprinde tribul şi familia tânărului.
Adesesa însă fata e apărată nu numai de fete de vârsta ei, ci de toate femeile tinere sau
bătrâne, deci nu mai este vorba de o solidaritate de clasă de vârstă, ci de o solidaritate sexuală
restrânsă. Nu se cunosc cazuri în care solidaritatea sexuală să fie generală, adică fetele şi femeile
din familia, clanul, tribul băiatului să se opună la rândul lor la intrarea logodnicei. Este un
argument suficiant pentru a răsturna teoria lui Crawley care a observat pe bună dreptate după
Fison, Westermarck şi E.Grosse, că ’’ reminiscenţa căsătoriei prin răpire’’este o fantezie,
pretinzând însă că fata este smulsă în primul rând din rândul semenelor de acelaşi sex, şi nu din
trib sau din familie. Ea nu poate fi smulsă societăţii sexuale nici în primul rând nici în al doilea
rând, pentru simplu fapt pentru că ea nu îşi schimbă sexul.. părăseşte însă o societate restrânsă
sexuală, atât familială cât ţi locală pentru o alta.
Westwrmarck tinde însă să adopte teoria lui Spencer, după care rezistenţa opusă de
logodnică este o expresie a pudorii, devenită tradiţională; faptul este valabil pentru cazuri
individuale, dar nu explică de ce părţile eflate în luptă nu sânt întotdeaună aceleaşi, nici de ce
această luptă nu este o instituţie atât de universală ca şi căsăstori însăşi. E. Grosse vede însă în
această ceremonie o reminescenţă deformată a adevăratelor răpiri din timpul războaielor la
populaţiile devenite paşnice, care mai ţin la onoarea lor de a-şi păstra un renume de bravură.
Pe lângă riturile ‚’’de răpire’’ despre care s-a vorbit: schimbarea hainelor, golirea unui
vas de lapte şi strivirea a trei fructe (la populaţia galla);tăierea, spargerea, aruncarea unui lucru
care are legătură cu copilăria sau cu viaţa celibatarilor, despletirea, tăierea părului, raderea bărbii;
închiderea ochilor; scoaterea bijuteriilor; a oferi unui zeu, ca ofrandă, jucăriile (păpuşi etc.),
bijuteriile, hainele de copil; acoperirea cu văl etc.
La fel, ritul înlocuirii miresei sau mirelui poate avea în unele cazuri ca obiect, aşa cum
crede Crawley, îndepărtarea pericolului’’ inoculării; însă, conform descrierilor detaliate, cred că
ritul urmăreşte de cele mai multe ori să evite slăbirea grupurilor interesate (clasă de vârstă
sexuală, familie etc) încercând să furnizeze sau să unească indivizi de o mai mică valoare socială
generală şi mai ales, economică (fetiţă sau femeie bătrână, băiat etc.), fapt evidenţiat de
batjocurile adresate înlocuitorilor şi de protestele prietenilor şi rudelor mirelui sau
miresei( Gennep, 1996: 119)
De obicei riturile de agregare, este masa în comun oferită imediat imediat după vărsarea
kalym-ului sau a zestrei, o masă în comun fără legătură cu stipulaţiile economice, sau
participarea în comun la o ceremonie religioasă propriu-zisă. Printre riturile de agregare, pot fi
deosebite cele ci importanţă individuală, care îi unesc pe cei doi tineri: darul sau schimbul de
centuri, de brăţări, inele, haine purtate; unirea cu o aceeaşi legătură; înnodarea unor părţi ale
hainelor unele de altele; atingerea reciprocă; folosirea obiectelor care aparţin celuilalt (lapte,
tutun, unelte etc.); a oferi celuilalt ceva de băut sau de mâncat, a mânca împreună etc. Acceptare
unui dar are o putere de constrângere nu numai pentru individul care îl acceptă, ci şi pentru
grupurile cărora îi aparţine; este adesea, primul dintre riturile de logodnă.
Toate aceste rituri de agregare trebuie luate nu în sens simbolic, ci în unul strict material.
Astfel în Palestina, tânăra se apropie de casa viitorului soţ purtând pe cap un ulcior cu apă, când
trece pragul, acesta răstoarnă urciorul; este vorba aici nu de o libaţie aşa cum crede Turmbull, ci
de o separare de vechiul mediu şi o agregare la cel nou printr-un fel de botez.
Perioada de prag poate avea sau nu o semnificaţie sexuală. La unele populaţii, logodnicii
au relaţii sexuale, iar copiii concepuţi sau născuţi în această perioadă sânt consideraţi legitimi. În
alte cazuri, separarea celor doi tineri este absolută iar copilul născut prin încălcarea regulei nu
este acceptat în familie sau în societate. Astfel ‚’’laponii nu permit niciodată ca logodnicii să se
culce împreună înainte de ziua nunţii; dacă s-ar întâmpla aşa ceva, copilul este considerat
bastard, chiar dacă a fost conceput după logodnă. Acesta este întotdeauna ultimul dintre fraţii şi
surorile sale, şi cel mai demn de dispreţ.
La tribul siena, tânărul care doreşte să se însoare mai întâi îi ese în ajutor socrilor în
diferite treburi, iar tatăl fetei mulţumit de acesta îi dă fata drept răsplată.
La populaţia vai din Liberia, separarea sexuală este întărită prin faptul că fetele sunt duse
în sandy şi nu ies până la căsătorie chiar dacă sunt logodite, iar băieţii merg în belly.
Din toate acestea putem observa că etapele căsătoriei şi mai ales logodna au şi o
importanţă economică. Mai mult orice căsătorie, tocmai pentru că în joc sânt nu numai doi
indivizi, ci şi numeroase medii mai mult sau mai puţin vaste, constituie o perturbare socială. O
căsătorie antrenează deplasarea unui anumit număr de elemente, iar aceasta determină o rupere a
echilibrului. Aceasta se poate observa şi la noi mai ales la ţară. Aici nunţile reprezintă prilej de
oprire a producţiei, de cheltuire a economiilor, de modificări bruşte de sensibilitate, oamenii
fiind, de obicei, apatici etc.
Teoria biologică a lui Westermarck şi Havelock Ellis, demonstrează de ce căsătoriile au
loc primăvara, iarna sau toamna, adică în sezonul mort, şi nu atunci când trebuie muncit câmpul,
pentru că anume sezonul ‚’’mort’’ constitue prilej de cheltuire.
În unele regiuni din India, logodnicul este rege iar ea regină, iar în China logodnicul este
‚’’mandarin’’. Cazurile în care căsătoria este privită ca o reânviere sânt rare, spre deosebire de
cele când e considerată ca iniţiere sau ca întronare. Toate aceste asemănări şi identificări sânt
marcate prin rituri de trecere bazate întotdeauna pe aceeaşi idee, materialitatea schimbării
situaţiei sociale.
2. Familia în societatea modernă.
Prima lege referitoare la căsăstorie în China populară lansată în 1950 spunea: „Căsătoria
trebuie să se efectueze în întregime pe baza liberului consimţământ al ambelor părţi. Nu este
permis ca vreuna din părţi să-şi impună voinţa asupra celeilalte şi nici ca o a treia persoană să
intervină” (Roman, 1987:130). Aplicarea acestei legi trebuia să garanteze fericirea conjugală a
mii şi mii de cupluri. Vedem de fapt că în zilele nostre dacă nu sar ţite cont de această lege nu ar
exista prea multe cupluri, fiecare are libertatea de a alege singur, şi de a lua decizii în ce-l
priveşte viitorul conjugal.
Instituţia familiei evaluează în funcţie de schimbările economice, sociale şi culturale. Ea
ar trebui să garanteze demnitatea, egalitatea şi securitatea fiecărui membru al său şi să creeze
condiţii favorabile pentru dezvoltarea echilibrului a copilului, atât în familie cât şi în societate şi
în economia naţională (Carol Roman,1987:107). Cu cât rolul în sânul căminului – ca părinte, soţ
şi gospodar – se bucură de un prestigiu ridicat, cu atât demnitatea personală a bărbatului şi a
femeii se înalţă mai mult.
Munca în gospodăriile, care este o necesitate a vieţii unui cămin. A fost unanim
considerată a nu avea decât un prestigiu economic şi social mediocru. Şi, totuşi, toate societăţile
ar trebui să-i acorde o mai mare valoare dacă vor ca grupul familial să se menţină şi să-şi
îndeplinească funcţiile fundamentale care sânt procreearea şi educarea copiilor.
Familia este, în egală măsură, un agent important al evoluţiei sociale, politice şi culturale.
Dacă vrem să-i asigurăm femeii egalitatea în drepturi, de posibilităţişi de răspunsuri, dacă vrem
ca ea să contribuie pe picior de egalitate cu bărbatul la procesul de dezvoltare, va trebui să
reexaminăm şi să reevaluăm într-o manieră continuă, ţinând seama de transformările survenite în
societate, funcţiile şi rolurile care fuseseră prin tradiţie atribuite fiecărui sex de familie.
Legislaţia cu privire la căsătorie în ţările în care nu există sau nu este respectată ar trebui
să fie în conformitate c u normele internaţionale. Ar trebui în mod special vegheat asupra
dreeptului egal al femeilor şi al bărbaţilor de a-şi alege partenerul şi de-a nu încheia o căsătorie
decât în mod liber consimţit. Ar trebui ca legislaţia să stabilească o vârstă minimă pentru
căsătorie, aceeaşi pentru fete ca şi pentru băieţi, dar mai cu seamă pentru fete, pentru ca acestea
să dispună de timp suficient pentru a termina şcoala şi a se împlini multilateral înainte de
căsăstorie. Toate instituţiile şi obiceiurile care impietează asupra acestor drepturi, în mod special
căsătoriile între copii şi nedreptatea succesorală a văduvelor, ar trebui abolite.
Bărbaţii şi femeile ar trebui să se bucure de o deplină capacitate juridică în ceea ce
priveşte drepturile persoanei şi drepturile patrimoniale – aici intrând dreptul de a dobîndi şi a
administra bunuri, acela de a le avea, de-a dispune de ele şi de a le moşteni (fiind vorba şi de
bunurile acumulate în timpul căsătoriei). Restricţiile faţă de aceste drepturi, dacă există, ar trebui
să se aplice ambilor soţi în aceiaşi termeni.
În timpul căsniciei, principiul egalităţii în drepturi şi obligaţii semnifică rolul activ pe
care trebuie să-l joace în cămin ambii soţi, ţinând cont de necesitatea de a împăca
responsabilităţile familiale cu cele profesionale şi luarea în comun a hotărârilor care privesc
familia şi copiii.
Un cuplu „cu experienţă”(Roman, 1987:121) ştie să aplice constatarea că viaţa de acasă
trebuie să compenseze viaţa din afară, de la serviciu sau „din societate”.

III. Logodna şi cuplu.


1. Totul începe cu dragostea.
„Dragostea adevărată este drumul în doi spre lumina unui ideal comun”, spunea J.
D’Hormoy. Dragostea, aidoma iubirii, este un sentiment, acea formaţiune afectivă, complexă,
relativ stabilă, ce are funcţie de atitudine subiectivă şi valorică. Ea joacă un rol determinant în
reglarea condiţiei celor care formează ori sunt pe cale de a constitui cuplul marital. „O singură
pasiune, dragostea, este capabil să răspundă la nevoia umană de comuniune cu lumea, respectând
întru-totul integritatea şi individualitatea fiinţei”este de părere E. Fromm (Iolanda Mitrofan,
Nicolae Mitrofan, 1994: 47). Prin urmare, iubirea este o formă a afectivităţii umane cu un
conţinut erotic, o modalitate complexă recţional-relaţionară, în raport cu partenerul, ce se
concretizează în plăceri, atracţii, preferinţe, satisfacţii, bucurii, mulţumiri, speranţe, etc.corelate
cu manifestări comportamentale de expresie şi de intensitate diferită. Obiectul dragostei,
respectiv al iubirii este în cazul nostru el sau ea, sorgintea sa o constituie emoţiile, habitudinie
emoţionale, dorinţa de a avea pe cineva, persoana care-ţi place în preajma ta. Din asemenea
considerente dragostea ca orice sentiment cunoaşte o stare de persistenţă latentă, stare ce se
activează în elanul ce conduce persoana spre o fiinţă de sex opus. Ea cunoaşte toate gradele şi
varietăţile, care „sunt tot atâtea expresii ale unuia şi aceluiaşi ansamblu de tendinţe”. (S.Freud)
Imbold treptat, iubirea devine o trebuinţă indispensabilă de apropiere şi ulterior un motiv ce
determină căsătoria. Iubirea conjugală reală este creaţia comună a două personalităţi, una prin
intermediul celeilalte, un mod autentic de a fi „unul cu celălalt, unul prin celălalt şi unul pntru
celălalt” (Mitrofan e Mitrofan, 1994: 47), un mod complet de a convieţui prin intercomunicare,
intercunoaştere şi intermodeare, în sensul dezvoltării şi împlinirii celor două persoane angajate,
în completa lor fiinţare biopsihosocială. De facto, sentiment, iubirea este în funcţie de tendinţele
profunde ale subiectului, de impresiile sale, de dorinţele satisfăcute ori frustrate, în esenţă o
„stare conştientă ce se clădeşte”(Pavel Petroman 1997: 58), pe afecte,emoţii şi dispoziţii, fapt
care face ca ea să se manifeste în consecinţă. Evoluţia sa implică, două faze:
1. cristalizarea – ( după Stendhal apare în momentul în care subiectul
„descoperă cu orice prilej că fiinţa iubită are noi perfecţiuni”); reprezintă momentul în
care se realizează structurarea sentimentului în impact cu el sau ea; acum celui
îndrăgostit totul i se pare altfel, „vede totul în roz”(Petroman,1997: 58) defectele sunt
convertite în calităţi, fenomenul este ceea ce, după expresia lui V.P avelcu, are drtept
consecinţă „cuplarea într-o diademă a tuturor cristlelor afective”; a doua fază
constituie:
2. maturizarea – a cărei consecinţă este stabilitatea, corolar al acomodării
şi al adaptabiliăţii.
Când adaptarea nu e posibilă are loc decristalizarea şi implicit denuclearizarea cuplului.
Sigur că, în realitate, este foarte greu să vorbim despre o formulă sau mai multe de a te îndrăgosti
sau iubi. Fiecare îşi are mulţum irile şi satisfacerile sale după cum nemulţumirile şi frustrările
sale. Apare întrebarea „ de ce ne îndrăgostim?” întrebarea pare banală, dar în , realitate ea este
fundamentală. Ne îndrăgostim pentru că avem nevoia să fim iubiţi (Leleu, 2003:187). Acesta-i
adevărul iniţial. Prin urmare ambii parteneri se avântă în relaţie motivaţi de o reciprocă nevoie.
Dar să nu ne facem iluzie: dragostea nu este o relaţie de troc afectiv şi trupesc, în care fiecare
dintre parteneri doreşte să câştige sa imăcar să nu piardă. Căutăm înţelegere şi protecţie,
normalitate şi satisfacţie. În orice caz, relaţia amoroasă sănătoasă va fi aceea în care nici unul,
nici celălalt dintre parteneri nu simte nemulţumire, nefiind astfel obligat să găsească pricini
pentru a ieşi din raportul de unire. Enigma iubirii ţine astfel de o banalitate explosivă: rămân în
relaţie dacă ea mă avantajează, o părăsesc dacă ea mă nemulţumeşte. Doar masochiştii persistă
într-un raport de cuplu care le provoacă suferinţă.
Aşadar, dintotdeauna omul a iubit. Dragostea a fost şi continuă să fie o trebuinţă. Ea se
manifestă, cel puţin la început, sub formă de ataşament. Pornind de la piramida trebuinţelor a lui
Maslow grupate în 1943 în cinci categorii şi în 1954 în şapte, o trebuinţă superioară nu se
exprimă până când nu au fost satisfăcute trebuinţele de nivel imediat inferior. Astfel trebuinţele
fiziologice de la baza piramidei – de hrană, de sex, de odihnă, de sete, ş.a. – de îndată ce au fost
satisfăcute generează altele – cele de securitate: adică de a fi în siguranţă, în afara oricărui
pericol – nevoia de-a avea o casă, o maşină ş.a.m.d.
După satisfacerea lor apar trebuinţele de afecţiune, de apartenenţă şi dragoste concretizate
în tandreţe filială şi conjugală, coeziune familială. Maslow consideră trebuinţele în manieră
mulidimensională. Aşa, de pildă, iubirea, deseori, considerată doar o simplă entitate unitară, a
fost privată de psihologul american ca un complex de motivaţii plurale: ataşament, tandreţe,
consensul, dorinţa sexuală, de interese comune, realizare fizică şi psihică, de împlinire ş.a. Dar
odată realizat acest „strat de trebuinţe”, apar alte motivaţii.

2. Viaţa în doi.

Nu-i uşor să accepţi lângă tine un al doilea, şi totuşi vine o zi când de voie ori de nevoie
te-ai decis să te căsătoreşti, să începi un alt mod de viaţă, alături de ea sau de el, de fiinţa cere ţi-a
plăcut, îţi pace, şi ca ea să-ţi aducă tot ceea ce tu însuţi nu ai putut aduce în casa ta. Se întâmplă
adesea, ca cei ce formează un cuplu să se gândească la fatul că acea persoană de alături nu e cea
mult râvnită de atâţia ani. Astfel, ştiinţa dar şi viaţa de zi cu zi ne oferă câteva sfaturi menite să
ne ajute să găsim băiatul ori fata visată:
- Nimeni nu-i perfect – nici tu, nici ea – de aceea e nevoie de înţelegere din partea
amândorura. Aşadar, e nevoie să fii îngăduitor, dispus să ajuţi partenerul/partenera să
devină, în timp, ceea ce vrei tu, aşa cum ţi-ai imaginat, în congruenţă cu ceea ce ai visat.
Dan Barbilian a spus că imaginaţia „oricare ar fi ea este de neconceput în afara
raţiunii”(Petroman, 1997: 120).
- Schimbarea nu o poţi obţine de astăzi până mâine, cel ales este nevoie să-ţi placă,
deocamdată, aşa cumeste şi diacronic din ce în ce mai mult.
- Alegerea se face, în funcţie de anumite condiţii. De aceea e necesar să percepi şi să
pricepi bine ce anume tea atras la el sau la ea.
- În faţa alesului e absolut necesar să fii ceea ce eşti, omul cu toate ale sale, bune şi rele.
Nu e nevoie să ascunzi ori să etalezi ceea ce în general îţi lipseşte.
- Arată-te aşa cum eşti şi nu uita că cel pe care-l cauţi nu poate fi aidoma cu visul tău de
la început. Perfecţiunea este un ideal spre care năzuim mereu toţi cei care uau fost şi sunt.
Aşadar nu vă cereţi unul altuia mai mult decât sunteţi în stare să daţi.
- Ascultaţi ce zic părinţii, prietenii, dar decideţi cu capul propriu. Viaţa spre care năzuiţi e
avoastră şi nu a celor care vă sfătuiesc.
- Nu vă pripiţi, decideţi să mergeţi împreună numai după ce aveţi convingerea că aşa e
bine şi că el sau ea putea fi cel puţin o parte din ceea ce aţi visat(Petroman, 1997:122).

3. Cuplul modern.
Cuplul conjugal a fost, este şi năzuim să credem că va rămâne un scop şi niciodată doar
un simplu mijloc. El sau ea, cu toate actele şi acţiunile lor convergente aspirăspre căsătorie,
animaţi de a trăi civilizaţi, de ase iubi, uni, procrea şi asigura perpetuarea speciei. Totul depinde
de raţiune şi afecţiune, preeminent de voinţă.1 Şi apoi, dacă voinţa există, există şi posibilitatea
de-a crea şi menţine cuplul, de-a milita pentru afirmarea şi consolidarea sa. Nici în cazul
bunurilor maniere nu-i altfel.
Lupta permanentă a partenerilor pentru fericire, mulţumire caracterizează caracterul lor.
A avea caracter înseamnă a avea voinţă, a fi în stare să înţelegi, să cunoşti, să înveţi să respecţi
cerinţele, normele şi principele vieţii în general, şi ale celei de familie, în special. „Unde nu
există caracter – sublinia Romain Roland – unde nu există u caracter mare, nu există nici un om
mare, nici artist, nici om de acţiune”, prin urmare nici soţ, nici soţie.Şi cine şi-a cunoscut şi
învăţat rolurile din urmă şi le joacă fără sufleur, bine, acela are caracter element primordial al
cuplului. Căsătoria reprezintă o atracţie, căsătoria aduce o sigurnţă afectivă şi o complicitate cu
totul propice desăvârşirii artei de a iubi (Dr. Gerard Leleu, 2003: 115), deşi cercetările efectuate
relevă că, pe de o parte se căsătoresc din ce în ce mai puţini tineri şi, pe de lată parte, numărul
celor căsătoriţi care divorţiază este în continuă creştere atât în Europa cât şi la noi. Cuplurile
libere în raport cu cele consfinţite prin căsătorie devin tot mai numeroase. Alături de acestea au
apărut şi tind să aibă şanse de a se înmulţi „noncuplurile” sa familiile monoparentale (văduvie,
divorţuri, mame celibatare etc.). Deşi motivele invocate sunt numeroase şi tind să prevaleze
acesta: pentru a face dragoste nu avem nevoie de certificat de căsătorie, obligaţia angajamentului

1
Ori „voinţa nu e un făcător de minuni sau un maestru vrăjitor, o capacitate gata oricând şi oriunde pentru
orice fel de artificiu; voinţa, asemenea omului – soţului ori soţiei – în general, ce altceva este oare voinţa,
dacă nu chiar ceea ce vrea omul?”(L:Feuerbach)
reciproc asumat, doar prin el însuşi omoară iubirea şi implicit familia (Petroman, 1997:144).
Totuşi în pofida atare situaţii, cuplurile s-au constituit, se constituie şi se vor constitui încă.
Cererea lor, respectiv a cuplului ca atare este impusă de:
- caracterul social al căsătoriei – exprimat în declaraţii
publice, acceptate şi confirmate de primăria unde domicializează unul dintre soţi;
- recunoaşterea publică a cuplului, a căsătoriei ca o
necesitate, alta dect cea realizată prin convieţuirea liberă ori familia monoparentală;
- oficierea religioasă, o anumită credinţă care o reclamă,
contestând alte categorii de cupluri;
- sprijinul acordat, în cele mai multe âări, cuplurilor legal
constituite, atestate prin certificat;
- tradiţia familiei, istoricul ei de-a lungul unor culturi şi
civilizaţii diferite;
- putinţa de a legaliza dragostea

Toate acestea considerente şi altele relevă că o căsătorie nu poate şi nu trebuie să


fie redusă numai la dragoste, după cum nici la o afacere. Viaţa în doi este mai plăcută, se
trăieşte mai bine. Dar o căsătorie nu devine indisolubilă decât după ce a fost consumată,
implinită. Constituţia şi codurile unei ţări prevalează contractul, consimţământul mutual,
în timp ce relaţia sexuală nu se subsumează nici condiţiilor explicite, nici celor implicite.
Alianţă de fidelitate, garanţie a starorniciei iubirii, posibilitatea de procreare
unanim acceptată, sărbătoare şi multe altele, căsătoria stă la baza familiei şi devine
condiţia indispensabilă a întemeierii sale, implicit a cuplului – Denis şi Pierre Stegnara în
„Sfânta noastră familie – elemente de psihologia familiei” de Petroman , 1997: 144. prin
urmare, căsătoria poate să fie contextul ideal care să ne ofere raporturi sexuale mai
plăcute. Durata relaţiei ar putea conduce la aprofundare a schimburilor afective. Şi atunci,
în loc să însemne sfârşitul iubirii, căsătoria ar putea deveni cel mai eficient mijloc al
deplinei sale împliniri ( Leleu, 2003: 116). Căsătoria apare astfel ca o adevărată „şcoală”
a auto şi intercunoaşterii psihologice, a formării şi educării comportamentului relaţional
intersexe, a învăţării ştiinţei şi artei dialogului, negocierii şi convieţuirii. Parteneritatea
maritală constituie tot mai mult o şansă a fiecăruia de a „creşte
social”( Mitrofan,1994:75), de a se cunoaşte şi de a se împlini prin propriile resurse
psihologice. Ea presupune totodată exerciţiul constant al auto-reglării şi stăpânirii de sine,
al perfecţionării capacităţilor de cooperare eficientă, al dobândirii unei „compentenţe”de
rol mascului şi feminin, care să-i confere individului echilibru, siguranţă, satisfacţie.de
aceea, mariajul modern capătă sens numai în condiţiile unui experiment dinamic, uneori
definitiv, alteori tranzitor, în care imprevizibilul este provocat pentru a putea dezvolta şi
aplica adevărate „strategii rezolutive2 interumane, în care soluţia menţinerii structurii
cuplului este dependentă de perpetuarea 2mirajului” descoperirii de sine şi de altul. Un
adevărat „antrenament psihologic” de convenţuire nelipsit de satisfacţii şi insatisfacţii
oscilând mereu între fuziune şi autonomie, între alternativa admiraţiei şi a dezvoltării
mutuale, între „capacitatea identificării” şi distanţa psihologică impusă de graniţele
personalităţii... în acest experiment al descoperiirii şi al dezvoltării de sine, prin relaţie cu
partenerul, cei doi pot căpăta o conştiinţă comună a inserţiei lor în mediu, ceea ce implică
şi modalităţi comune de a fi, de a acţiona în lume. Aceasta nu înseamnă că ei ajung să se
depersonalizeze ca indivizi, ci doar că unitatea lor potenţiază şansa unei mai profunde
personalizări şi afirmări de sine. Cu alte cuvinte, arminia interpersonală asigură fiecăruia
posibilitatea unei autodepăşiri, ea este un izvor psiho-energetic în împlinirea rosturilor
individului.

III. Logodna din perspectiva religiei.


1. Instituirea căsătoriei în Rai.
Referatul biblic al Creaţiei ne spune că Dumnezeu l-a creat pe om în urma sfatului
dumnezeiesc, după chipul Său, cu menirea de a deveni asemenea lui Dumnezeu, după har: „Şi a
zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii
mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot
pământul.” (Fac 1, 26) Dumnezeu îl crează pe om ca persoană capabilă de a se împărtăşi şi de a
împărtăşi iubirea, darul dumnezeiesc. De aceea l-a făcut dintru început bărbat şi femeie (Mt. 19,
4). De aceea, „căsătoria, ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe
faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă”.( Pr. prof. dr.
Dumitru Stăniloae apud Pr. dr. Vasile Gavrilă, 2004: 29).
Clement Alexandrinul vorbeşte despre un har al căsătoriei în rai, dat de Dumnezeu prin
binecuvântare: „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi umpleţi
pământul şi-l stăpâniţi.”(Fac.1, 28).

2. Căsătoria în antichitate.
Concepţia antică despre căsătorie a fost dominată de „fecunditate” împletită cu ideea de
procreare a neamului omenesc şi cu cea de creaţie. Dominată de practici idolatre, antichitatea
păgână a pus întotdeauna căsătoria şi mai ales darul femeii de a naşte prunci sub protecţia zeilor.
• Antichitatea iudaică.
În Vechiul Testament , referitor la căsăstorie, se întâlneşte ideea creaţiei; cu timpul dată fiind
promisiunea divină de a mântui lumea prin „poporul ales” – Israel, căsăstoria dobândeşte un
nou statut.
Gândirea iudaică a Vechiului Testament plasa semnificaţia esenţială şi scopul căsătoriei în
procreare. Semnul cel mai evident şi necesar era, continuarea neamului. Dumnezeu îi făgăduieşte
lui Avram că pentru ascultarea lui îi va înmulţi neamul, de aceea se explică de ce o familie fără
copii era considerată o familie uitată de Dumnezeu.
Căsătoria în Israel ar putea fi abordată din diverse perspective: poate fi considerată în primul
rând realitatea trăită în felul de afi al omului. Poporul ales consideră această realitate şi o trăieşte
în perspectiva comuniunii de har cu Dumnezeu.
Totuşi, în decursul istoriei poporului ales, se poate constata influenţa negativă a popoarelor
păgâne idolatre, care va conduce şi la „de-sacralizare” a căsătoriei, până la transformarea ei într-
o realitate pur terestră, ca-n antichitatea pur păgână. Cum ar fi de exemplu atunci când poporul se
aşează în Canaan unde şi practică cultul fecundităţii deşi Dumnezeu îi protejează de acest păcat.
Totuşi, căsătoria, în concepţia iudaică este înţeleasă ca o imagine ce revelează alianţa între
Dumnezeu şi poporul Său. Astfel, în Israel, căsătoria este întâi de toate o tranzacţie, o convenţie
între două familii: doi părinţi ( tatăl tânărului şi tatăl tinerei), de comun acord cu soţiile lor, merg
să discute şi să ia decizia finală în privinţa căsătoriei copiilor lor ( Fac. 24, 1-4; 38, 1-2 ş.a.).
Comparativ cu lumea greco-romană, în care consimţământul celor doi era foarte important, în
antichitatea iudaică aceasta aparţinea părinţilor.
În mod obişnuit, mirele trebuia să plătească „moharul” tatălui fetei (Fac. 34, 12), adică un fel
de cadou, o dotă, acest gest marca încheierea „logodirii”. Din acst moment legătura cu a treia
persoană sau repudierea femeii era considerată adulter (Deut. 22, 23-27).
Punctul culminant al festivităţilor consta în alaiul solemn care o conducea pe logodnică la
casa logodnicului ei, acesta era momentul în care avea loc actul socotit juridic: tatăl fetei o dădea
logodnicului pe fiica sa şi tatăl logodnicului o lua pentru fiul său ( Fac. 11, 29; 24, 51, etc).
Astfel începea ceremoniile nunţii care ţineau cel puţin o săptămână.
În opinia profesorului Schillebeeckx „ nunta la iudei era o sărbătoare familială trăită în
credinţa în Iahve ( Dumnezeu)” (Gavrilă, 2004: 36).
• Antichitatea elenistică.
Pentru greci, ca pentru întreaga Antichitateclasică de altfel, căsătoria era o problemă care se
rezolva între familii, fără ingerinţe din partea cetăţii sau a puterii religioase. Casa era primul loc
de exercitare a cultului prezidat de tată. Însă începând prin cuceririle lui Alexandru cel Mare
(356 – 323 î. Hr.), îi pune pe greci în contact cu popoarele şi culturile din Orient, într-o mai mare
măsură.
În ceea ce priveşte dreptul matrimonial, se considera esenţială încheierea formală a unui
contract de căsăstorie , ceea ce implica un contract scris, pe care unii istorici o numesc
„ căsătoria cumpărată”( K.Ritzer, apud Gavrilă, 2004:37). Demersurile pentru încheierea nunţii
culminau cu stabilirea gerenţiei, arvunei, între tânărul care urma să se căsăstorească şi tutorele
sau tatăl miresei. Se stabilea dota, sub formă de arvună, logodnicului, care urma fie să o
înapoieze, fie să o păstreze – în cazul în care contrectul ar fi fost dessfăcut, indiferent din vina
cărei părţi. Acestea constituiau logodna.fără inel, fără ritualuri speciale: un act juridic,
materializat prin dotă. Logodnica nu avea cuvânt de spus, cu atât mai mult, că era adesa foarte
mică. Apoi urmau ceremoniile nunţii.
Căsătoria este deci mai curând o afacere, şi pe plan juridic, şi pe plan religios. Dar
festivităţile o fac publică şi îi confinţescefectele şi obligaţiile.

Roma la începutul Imperiului.

Vechii romani, în timpul Republicii, au cunoscut mai ales căsătoria „sub tutelă” care nu era
altceva decât o modalitate de contract de schimb între tată şi viitorul ginere. Logodna fiilor
romanilor avea loc încă din timpul copilăriei şi au cunoscut şi ei, ca şi grecii, rolul unui
intermediar.
Trecerea de la o putere la alta era semnificativă, în funcţie de clasa socială din care făceau
parte familiile, în trei moduri:
• Conferreatio, pentru elite; ceremonia era atât de solemnă şi de complicată, încât a şi
dispărut în timpu imperiului
• Coemptio : cumpărarea de comun acord
• Usus; folosirea, mai precis coabitarea, pentru care, în lipsa garanţiilor sau a festivităţilor
care să consfinţească statutul căsătoriei (în cazul claselor sociale mai sărace), juriştii se
mulţumeau să-i recunoască efectele juridice printr-o consuetudo vitae, cu condiţia să fi durat cel
puţin un an, aproape fără întrerupere.
Cea dintâi originalitate a concepţiei romane clasice asupra căsătoriei este diferenţa netă între
logodnă şi căsătorie. Desigur se întâlnesc elemente comune la nivelul ceremoniilor, dar efectele
juridice sunt diferite. Logodna este un angajament serios şi ruptura ei neîntemeiată poate duce
despăgubire. Dar nici nu se va putea cere să ae oficieze căsătoria în numele logodnei încheiate
anterior, adesea, din cauza diferenţei de vârst, cu mult timp înainte.
„ Interesul acestui proces de purificare a judecăţii juriştilor, care trensferă în felul acesta
căsătoria, cel puţin pe planul teoriei juridice, din registrul afacerilor, al aranjamentelor familiale,
în cel al unui angajament, al unui consimţământ între persoane. Ei ofereau astfel creştinilor o
interpretarea căsătoriei, capabilă să o susţină, să o întărească pe cea dată de Evanghelii. Efectele
se vor face simţite de-a lungul secoleleor următoare...”( Gerard Mathon apud Gavrilă, 2004: 40).

Căsătoria în Noul Testament.

Dacă în antichitatea greacă sau romană căsătoria rămâne o realitate pur terestră, iar în
Vechiul Testament această realitate dobândeşte perspectiva mântuirii, în Noul Testament,
Căsătoria devine Taină.
Taina Nunţii cuprinde şi revelează totodată Taina Iubirii lui Dumnezeu, împărtăşită omului
prin Creaţie, Răscumpărare şi Viaţă veşnică în Împărăţia Cerurilor. Deci scopul final al
Căsătoriei constă în desăvârşirea omului.
Noţiunea de căsători, în calitatea ei de Taină, presupune că omul nu este numai o fiinţă cu
funcţiuni fiziologice, psihologice şi sociologice, ci in aceeaşi măsură sau mai înaint de toate, fiu
(cetăţean) al Împărăţiei lui Dumnezeu.
Căsătoria creştinilor în primele trei secole.
Din antichitate, căsătoria a fost considerată sfântă; în lumea greacă şi romană, căstoria
considerată o instituţie a societăţii, a fost însoţită de un fel de „binecuvântări” de imne şi de
sacrificii.
Creştinii primelor secole şi-au trăit căsătoria în duhul învăţăturii Mântuitorului Hristos şi a
Apostolilor; pentru oficiere căsătoriei, ei se conformau rocedurilor vremii şi locului în care
trăiau, în măsura în care acestea nu contraveneau credinţei creştine.
În Dreptul roman, în epoca imperială, sensul fundamental al căsăstoriei rezida într-un
contract încheiat între două părţi libere în alegerea lor. Principiul dreptului roman-„Nunta constă
în consimţământ, şi nu în împreuna-vieţuie”. Definiţia dată de Modestimus: împreuna locuore cu
o femeie liberă este o căsătorie, şi nu un concubinaj”, face să se înţeleagă, că o sclavă nu putea
să-şi dea consimţământul liber şi că, astfel, conviaţuirea cu ea nu putea fi niciodată numită
„căsătorie”; aceasta era legea fundamentală pentru toate ţările civilizate. Totuşi, faptul că, în
legea romană, căsătoria era concepută ca un contract între două părţi libere însemna un rogres
social evident, în raport cu toate celelalte civilizaţii vechi.
Dacă din punct de vedere juridic, pentru ca o căsătorie să fie validă avea de îndeplinit
anumite condiţii precise, precum: starea civilă a cuplului, vârsta şi consimţământul liber al celor
doi, din punct de vedere ceremonial, situaţia era alta: ceremonialul tradiţional nu avea decât un
caracter facultativ, ceea ce însemna că fiecare familie îl respecta în funcţie de opţiunile sale, deşi
nu putea fi neglijat cu uşurinţă, din cauza locului pe care-l ocupă familia în societatea romană.pe
lângă evitarea ceremonialului păgân, în creştinătatea primară apar şi noi elemente pre cum ar fi,
binecuvântarea Bisericii. (p78)
Căsătoria creştinilor între secolele IV-VIII.
Dacă în primele trei secole nu existau diferenţe între Apus şi Răsărit, între secolele al IV- lea
şi al VIII- lea apar diferenţe între cele două lumi creştine
După pacea adusă de Împăratul Constantin (313), plecând de la practicile familiale se va
elabora o rânduială, constând înbinecuvântarea lui Hristos exprimată liturgic, la care se adaugă
fie, înmânarea voalului, sau acoperirea miresei (la Roma şi Milano), fie încununarea ( în Răsărit),
fie intrarea mirilor în cameranupţială (în Galia, Spania şi ţinuturile celtice) (Gavrilă, 2004: 88).
Înmânarea voalului apare în Italia în secolul al IV-lea, fiind un ritual specific Apusului.
Apare şi un alt itual liturgic şi anume consacrarea fecioarelor. Trebuie de menţionat faptul că, în
ceea ce priveşte căsătoria însăşi, binecuvântarea cuplului avea, la început, un caracter privat, ca
şi în Apus. În timp ce binecuvântare era un ritual privat aceasta era săvârşit de către un episcop
sau preot, care mergeau la casa mirilor pentru ai felicita şi binecuvanta. În timp acesta a devenit
un act liturgic însoţit de rugăciuni şi cântări. Ceremoniile familiale şi civile au devenit astfel
ceremonii liturgice mai devreme decât în Apus. În Răsărit, gestul care avea sensul cel mai
profund era încununarea, act liturgic ce însoţea actul juridic esenţial de transformare a tinerei fete
de la casa părintească la casa mirelui.
Aşadar, chiar din vremea formării rânduielii, Taina cunoaşte două părţi distincte: Logodna şi
Cununia.
Secolul al IV-lea este considerat secolul în care s-a format Liturghia Creştină când
creştinismul a trecut la formulare liturgice, de la mici clădiri ad-hoc la biserici mari, de la predica
ascunsă la cea de la amvon, ceea ce a însemnat un proces foarte vast şi greu de urmărit pas cu
pas.
Logodna ( între secolele IV-VIII).
Contractul juridic al căsătoriei, în imperiu, este redus la cea mai simplă expresie:
consimţământuldintre părţile prezumtiv libere. Pentru jurişti nu era importantă forma, ci
obţinerea consimţământului public. Cu efectele care decurgeau din acesta, şi întărirea lu prin
obiceiurile de natură privată, care mărturiseau celebrarea căsăstoriei.
Obiceiurile păgâne vor fi progresiv creştinate , dar lăsate în grija familiilor aflate în legătură
cu comunitatea şi episcopul. Deci următoarea etapă va fi integrarea acestor cutume în ceremonii
liturgice.
Aşa cum a recunoscut- o Sfântul Ioan Gură de aur, logodna era însoţită de „arvună”, adică
logodniccul oferea logodnicei un dar de logodnă.
Din punct de vedere juridic aceste daruri reprezenta o garanţie reală, care în caz de ruptură
unilaterală a logodnei, dacă aceasta se produce din cauza donatorului, el perde toată arvuna iar
dacă aceasta se produce din cauza ei ea treebuie să întoarcă multiplu, în acord cu dispoziţiile
juridice în vigoare.
Pe lângă suma de bani, se obişnuia să se ofere ca „arvună”inelul, act care urmează cu timpul.
Să se transforme în slujba logodnei, cu atât mai uşor cu cât, pierzându-şi sensul unei garanţii
reale, arvuna nu mai avea decât o valoare simbolică.
Inelul, un dar de garanţie, sărutul şi uneori unirea mâinilor, contribuie la ratificarea logodnei.
În ceremonialul logodnei cu arvună, urmau schimbul sărutului între logodnici şi unirea
mâinilor. Originea acestui gen de logodnă vine din dreptul populer din ţările orientale şi din
ideea de căsătorie cumpărată. Dijn vremea Împăratului Constantin, acest gen de logodnă este luat
în considerare şi de legislaţia romană. Pe lângă logodna clasică, ce lasă pertenerilor libertatea de
a o rupe, pe când legislaţia lui Justinian cunoaşte, în fond,. Două categorii de logodnă:
- logodna clasică, însoţită de contract fără forme şi care păstra libertatea de a fi ruptă
- logodna cu arvună, care presupune un contract redactat după toate formele legale, cu menirea
de afi duse la îndelinire, sub ameninţarea cu o pedeapsă pecuniară în cazul ruperei ei. Aceasta
este adesea marcat printrun dar de garanţie şi anume prin inel.în Bisericile siriene mai era şi
obiceiul de a se înmâna logodnicei o cruciuliţ iar aceasta o purta la gât (Raeş apud Gavrilă, 2004:
91).
Logodna cu arvună, însoţită de formalităţile menţionate, aşa cum o demonstrează cercetătorii
în istoriadreptului, a fost predominată în Imperiul Bizantin după împăratul Justinian. Aceasta este
raţiunea pentru care canoniştii bizantini vor da Canonul 98 al Sinodului Trulan (691, referitor la
logodnă, canon care asimilează căsătoria unui bărbat cu logodnica altui bărbat, aflat în că în
viaţă, adulterului.2
Serbările ocazionate de logodnă devin ecclesiale, deşi încă nu găsim până în secolul al VIII-
lea urme ale existenţei vreunei binecuvântări date de episcop sau de preot.
Binecuvânatrea la logodnă.
Aşa cum am afirmat deja, referitor la această solemnitate mai mare a logodnei cu arvună,
predominantă în Răsărit, nu poate fi demonstrat faptul că era însoţită de binecuvântarea unui
preot, înainte de secolul al VIII- lea şi chiar în secolul al IX- lea logodna civilă cu uzanţele ei şi
binecuvântarea preotului se săvârşeau separat. Numai începând cu secolul al X- lea şi chiar al
XI- lea se vor aduna la un loc cutumele, pentru a forma „slujba logodnei” de rit bizantin; aceasta
ne arată cu exactitate că binecuvântarea logodnicilor este de instituire recentă la bizantini. O

2
“Cel ce ia spre însoţire de căsăstorie pe femeia logodită cu altul, trăind încă logodnicul, să fie pus sub
învinuire de adulter”( vezi arhid. Prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii,
Bucureşti, 1991, p.150)
participare a preotului la logodnă, legată de binecuvântarea liturgică, se constată de la început nu
la greci (bizantini), ci în Bisericile naţionale eterodoxe de rit sirian, născute după disputele
hristologice. Canonul 13 al Sinodului din Catar (676)ne dă un text ţinut sub catolicosul Grigorie
I, în traducerea lui O. Braun: „Aşadar, o femeie nu se poate căsători fără voia părinţilor,
mijlocirea Sfintei Cruci şi binecuvântarea preotului: fetele tinere care nu s-au căsătorit încă şi
care vor fi cerute în căsătorie în casa părintească, după legea creştină, trebuie, după obiceiul
credincioşilor, să fie logodite cu acordul părinţilor lor, prin mijlocirea Sfintei Cruci a
Mântuitorului nostru şi cu binecuvântarea preotului. Şi cum nu este uşor nici pentru creştini şi
nici pentru popoarele străine, din teama de Dumnezeu, de a încălca o căsătorie legitimă şi de a se
uni cu o altă persoană, contractul căsătoriei trebuie să fie încheiat în prezenţa Mântuitorului
nostru, pentru că, dacă soţii sunt infideli căsătoriei lor, ei au răzbunător semnul biruinţei noastre,
în care tot ce este ascuns va fi desscoperit şi faptele noastre vor fi judecate în faţa Înfricoşătorului
Scaun de Judecată. Astfel sunt creştinii datori să înceapă prin binecuvântarea preoţească, pentru
a putea încheia legământul lor familial conform cu nădejdea lor. Iar dacă ei nu se unesc în
acestfel... trebuie să se separe irevocabil – de vreme ce n-au primit binecuvântarea preotului – şi
judecătorii în drept să nu găsească de cuviinţă a-i dispensa de această datorie. Ei trebuie să fie, de
asemenea, chiar antemizaţi de Biserică( Buchder Synhados 343 S., apud Gavrilă,2004:94).
J.B. Chabot subliniază în traducerea sa că binecuvântarea preotului împlineşte logodna: „...
femeile... şi cele ce sunt logdite în casele părinţilor lor trebuie să fie logodite după legea
creştină...”( Synodincon 487, apud Gavrilă, 2004:94), ceea ce înseamnă că pentru Biserică
logodna civilă nu avea nici o valoare fără binecuvântarea preotului, treptat însă, logodna sa
transformat într-o slujbă bisericească – proces care sa petrecut, binenţeles, în Biserica Ortodoxă.
Patriarhul nestorian Timotei declarănulă logodna care nu era încheiată prin lucrarea preotului
şi a diaconului sau a episcopului, sau a arhiepiscopului, sau, cel puţin, a trei creştini şi prin
„mijlocirea Sfintei Cruci”( Sachau, II75, apud Gavrilă, 2004:94).
Fără a avea la dispoziţie documente care să ateste concret cum era săvrşită slujba logodnei în
secolele IV-lea şi până în secolul al VIII-lea, totuşi putem concluziona că: se păstrează logodna
civilă cu uzanţele ei, la care se adaugă binecuvântarea Bisericii; pentru un timp, actl civil şi cel
religios sau săvârşit separat, iar dreptat acestea s-au unit, devenind o singură lucrare, caracterul
privat fiind înlocuit cu cel public, iar cel familial, cu cel ecclesial. Elementele principale ale
slujbei logodnei rămân în principiu aceleaşi, menţionate mai sus. Binenţeles că se subânţelege că
o dată ce logodna a avut loc, încep pregătirile şi chiar săvârşirea căsătoriei propriu zise.
Logodna creştinilor între secolele VIII – XII.
În toate evhologiile bizantine se distinge o structură binară a căsătoriei, deja bine formată şi
definit: logodna şi căsătoria.
Slujba în două părţi s-a constituit plecând de la un ceremonial al căsătoriei deja existent; şi
apariţia acestor două părţi distincte a fost condiţionată de necesitatea stabilirii unor slujbe
bisericeşti pentru logodnă şi pentru căsătorie, corespunzătoare logodnei şi căsătoriei din legislaţia
civilă.
Geneza acestei structuri binere a căsătoriei este determinată de relaţia de dependenţă şi chiar
de provenienţă din căsătoria bizantină, mai mult decât din cea romană:
-logodna, care se poate raporta la căsătoria în plan familial;
-căsătoria, care corespunde căsătoriei civile, după legile statului ( Anne Schwerdtfeger apud,
Gavrilă, 2004:137).
Logodna şi căsătoria erau obligatorii pentru cetăţenii bizantini; în concepţia dreptului
bizantin, logodna şi căsătoria au semnificaţiile juridice precizate de dreptul roman, însă sunt
absolut independente de sensul conceptelor sin evhologiile bizantine, desemnate de aceiaşi
termeni. Trebuie să reţinem faptul că Novela 89 a împăratului Leon al VI- lea, stabilea pentru
prima dată în Imperiul Bizantin necesitatea unei binecuvântări pentru „căsătorie”. Reţinem,
aşadar, că acesta înţelept prin novelele sale, a determinat cursul vieţii Bisericii, punând
legislaţiacivilă în acord cu duhul legilor bisericeşti, trebuie recunoscut însă şi faptul că în unele
situaţii, legile bisericeşti au fost forţate, pentru a realiza acest acord. Cel care a stabilit
obligativitatea rugăciunii şi a binecuvântării Bisericii pentru oficierea Logodnei şi a Căsătoriei a
fost împăratul Alexis I Comnenul, în anul 1084, prin celebra novelă, care stabileşte, de asemenea
că ambele slujbe (Logodnă şi Cununie) să nu se oficieze împreună, ci la un oarecare interval de
timp.
Astfel, în secolul al XI-lea, în Bixanţ, sub influenţa puterii imperiale, s-a impus legal
necesitatea unei forme bisericeşti pentru încheierea căsătoriei. Biserica a luat asupra ei anumite
funcţii ale statului. Singura formă posibilă de logodire şi de căsătorie este cea bisericească.
Aşadar, după legislaţia bizantină, pede o parte, pentru a contracta o căsătorie, condiţia suficientă
până în anul 1084 şi condiţia necesară după Novela 89, era binecuvântarea bisericească. Pe de
altă parte însă, în evhologiile constntinopolitane slujba logodnei o precede pe cea a cununie. De
aceea, trecerea de la facultativ la regulă, care a avut loc în secolul al XI- lea, pentru cununie,
duce la concluzia că logodna nu era suficientă,de vreme ce era necesar să fie completată de
cunune. Astfel, la Constantinopol, în secolul al XI-lea, încununarea ocupă, în mod gradat, locuzl
central, ca o pecete care trebuie să dea mărturia plenară a împlinirii căsătoriei; de aici rezultă că
încununarea căsătoriei ( Al. Pentkovsky apud, Gavrilă, 2004: 139).
În concluzie, trebuie subliniat că toate aceste reflecţii din acest capitol se raportează la o
perioadă în care căsătoria nu era considerată o taină în sensul tridentin al acestui cuvât.
Numai către anul 70 al secolului al Xiii-lea, Taina Căsătoriei apare pentru prima dată în
cataloagele bizantine ale Sfintelor Taine, atunci când se pregăteau documentele pentru unirea de
la Lyon. Aceste texte vor deveni normative atât pentru tradiţia ulterioară privind interpretarea
Tainei Cununiei cât şi pentru slujba liturgică a Căsătorie, până în zilele noastre.
După cum am menţionat şi mai sus, în Bisrica Ortodoxă, Taina Nunţi este alcătuită din două
părţi: slujba logodnei şi slujba cununiei.
Slujba Logodnei, este precedată de următoarea recomandare tipiconală:”După Dumnezeiasca
Liturghie, preotul, aşezând o masă în mijlocul bisericii, pune Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie
pe masă, aprinzând şi făcliile în sfeşnice, şi venind cei car evor să se logodească, stau în mijlocul
bisericii, înaintea mesei; preotul, luându-le inelile, le pune pe Sfânta Evanghelie, al bărbatului
de-a dreapta, iar a femeii de-a stânga, dând naşilor făclii aprinse să le ţină în mâna dreapt; şi
binecuvântând de trei ori capetele celor care se logodesc, cădeşte după obicei”( Molitfelnic, ed,
cit.:64), după care urmeză slujba Logodnei.
Slujba Logodnei începe cu: „Bine cuvântat este Dumnezeul nostru...”, după care urmează o
ectenie specială pentru cei care se logodesc, o rugăciune scurtă, „Pace tuturor...”, „Capetele
voastre Domnului să le plecaţi”, apoi punerea inelelor, cu fosmula: „Se logodeşte robul lui
Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu )N), în numele Tatălui şi a Fiului şi al Sfântului Duh,
Amin”(de trei ori), pentru mire şi apoi la fel pentru mireasă.apoi preotul ajutat de naşi, pune
inelul pe degetul inelar de la mâna dreptă a fiecărui miere, după care aceştia le schimbă pe
degetul inelar al mâinii stângi. Urmează o rugăciune şi o ectenie întreită. 3 Aceeaşi rânduială a
slujbei o găsim în Evhologiul grecesc şi în Trebnicul slav, introdusă de aceeaşi recomandare
tipiconală, cu unele deosebiri. Iar imediat după aceasta urmează Slujba cununiei.

3
Rânduiala completă a Slujbei Logodnei şi Cununiei este redată în Anexa
Iar la Pavel Petroman, găsim relatat astfel oficierea logodnei:
1. Semnul întreit:
Semnul Sfintei Cruci se face de trei ori, atât asupra cuplului, cât şi a vereghetelor (ele
reprezintă legământul dragostei şi al unirii strânse). Preotul zice:
„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!”
„Binecuvântat este TatălAtotputernic. Amin!”
„Binecuvântat este Fiul Său Cel Sfânt, Domnul nostru Iisus Hristos!”
„Binecuvântat este Sfântul DuhMângâietprul. Amin!”
2. Rugăciunea de mulţmire;
În care preotul oferă lui Hristos mulţumire tuturor, pentru biecuvântarea întemeierii unei noi
familii ca o mică biserică.
3. Rugăciunea de sfătuire.
Acestea urmăresc explicarea dimensiunilor logodnei pentru cuplul logodit, rugând pe
Dumnezeu pentru plinirea acestui început, şi fericirea lor.
În timp ce se intonează cântări înălţătoare, se pun vereghetele, ca semn al legământului.
Apoi, preotul cere tânărului cuplu să trăiască viaţă de sfinţenie şi neîntristare, să cinstească
Sfânta Scriptură în orice timp, pentru ca logodna lor să fie sfinţită şi să marcheze un început
neîntinat al căsătoriei binecuvântate( Petroman, 1997: 125).

Pintr-o explicare mistico-simbolică a Tainei Cununiei putem depista o nouă responsabilitate


atribuită Bisericii prin legile împăraţilor Leon al VI-lea şi Alexis I, în virtutea cărora Biserica
trebuia să dea o formă legală tuturor căsătoriilor , impunea adaptarea unor forme liturgice
diferite. Ceasta însemna pe de o parte să fie separată de Euharistie, pentru că nu toţi puteau fi
împărtăşiţi, din cauza impedimentelor, iar pe de altă parte să reflecte învăţătura veşnică şi
imuabilă a Bisericii asupra căsătoriei. Liturghia Ortodoxă, cu uşurinţa remarcabilă de a interpreta
sfânta scriptură, de a se uni cu taina lui Hristos, de a folosi semne şi simboluri pentru a exprima
sensul credinţei creştine, a instaurat din secolul al X-lea şi secolul al XI-lea două slijbe, cea a
logodnei şi cea a cununiei , aşa cum se oficializează şi-n zilele noastre( Jean Meyendorff apud,
gavrilă,2004:158).
Logodna în zilele noastre.

Astăzi, în general, slujba Logodnei precede Cununia, ce are loc imadiat după aceea, însă
după cum am spus şi mai sus, se poate oficia şi împreună, şi separat de cununie; logodna şi
cununia corespund unui statiu aparte al căsătoriei. Logodna este noua formă a „ contractului”
căsătoriei; logodnicul şi logodnica se făgăduiesc în fidelitate reciprocă, dar, în acelaşi timp, se
făgăduiesc, în logodna lor, lui Dumnezeu. Întrucât ea corespunde contractului, care pentru
dreptul roman reprezenta esenţa şi forma concretă a consimţământului care valida căsătoria,
pentru o perioadă binecuvântarea logodnei era suficientă şi avea un rol în sine – din puncul de
vedere al legiuitorului civil( Alexis Pentkovsky apud Vasile Gavrilă, 2004: 159) – şi nu era, ca
astăzi, doar o pregătire pentru Cununie. Aşadar, rugăciunile slujbei numite µ υ η σ τ ρ α şi
pe care noi am tradus-o logodnă, aparţin unui ceremonial care era suficient pentruîncheierea
căsătoriei. În consecinţă, căsătoria încheiată prin Logodnă era o căsătorie verotabilă, şi nu doar o
anticipare şi anunţarea viitoarei căsătorii, aşa cum rezultă din semnificaţia precizată de
µυη σ τ ρ α în Procheiron şi Epanogoga. După oficierea Logodnei, tinerilor li se cere să
intre în căsătorie, ceea ce n-ar fi fost posibil, dacă era o simplă pregătire pentru căsătorie; de
aceea, în evhologiile constantinopolitane din secolul al XII – lea, tinerii erau întrebaţi dacă
doresc să se cunune ( Gavrilă, 2004: 159).

Binecuvântarea.
Pentru a întări legământul dintre doi tineri (logodnic şi logodnică) şi pentru a-l sfinţi, Biserica
lui Dumnezeu este chemată ca martor al acestui contract, căci Dumnezeu Însuşi dă
binecuvântarea Sa. Prin aceasta, Logodna devine „legământ”(Gavrilă, 2004: 159) sfânt, încheiat
în Hristos, care-i arvuneşte pe cei doi Împărăţiei lui Dumnzeu şi vieţii veşnice.
Tradiţia ne aminteşte faptul că tinerii care doresc să se căsătorească trebuie să şi părinţii din
ambele părţi de acord. Să nu se încalce porunca a cincea4, prin neascultare. Fără binecuvântarea
părinţilor, căsătoria nu este durabilă. Blestemele părinţilor strică din temelie casele copiilor (Pr.
Argatu, 2007: 4). Iar dacă au primit binecuvântarea, în continuare aceştia trebuie să cultive
virtutea dragostei cât mai mult pentru a rămâne uniţi amândoi pentru totdeauna (Cuviosul Paisie

4
„ Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie bine şi să trăieşti bine ani mulţi pe pământ.”
Aghioritul, 2003: 38). Deci ce-i uneşte pe un bărbat şi o femeie cel mai mult – „recunoştinţa”
(Aghioritul, 2003: 44), unul iubeşte pe celălalt pentru ceea ce îi dăruieşte. Femeia îi da
încrederea, devotamentul şi ascultarea sa şii este doamna case. Iar bărbatul îi dă femeii siguranţa
că o poate proteja şi este stăpânul casei. Esenţa prieteniei o constituie de fapt iubirea şi
respectul, însă acestea trebuie să fie reciproc, petru că dacă nu-i reprocitate nu-i prietenie. În
prietenie, de fapt , oferi şi primeşti, ea este trainică atunci când este sinceră. Versetele biblice
spun că prietenia, este de fapt începutul iubirii (Pr. Ioan, 2009: 4).

Inelul.
Actul principal din slujba Logodnei îl reprezintă punerea şi schimbarea inelelor. Dintru
început trebuie subliniat faptul că întrebuinţarea inelelor în logodnăeste un obicei vechi,
precreştin, pe car eBiserica l-a preluat, l-a consfinţit prin încadrarea în slujba bisericească şi
căruia i-a dat un sens duhovnicesc mult mai înalt decât cel pe care îl avea în lumea păgână. În
Vechiul Testament, inelul era semnul puterii (Fac. 41, 42), al slavei sau al adevărului; în Imperiu
Roman, inelul făcea parte din darurile ce se obişnuiau a se oferi la căsătorie: Pliniu cel Tânăr ne
dă mărturia că „inelul pe care-l dă logodnicul logodnicei sale, după un vechi obicei, este de
fier”(Pliniu, Natural. Histor., apud Gavrilă, 2004:160). După mărturialu Tertulian, inelul era de
aur. Este posibil caPliniu, care locuia la Roma, să ateste o tradiţie conform căreia romanii păstrau
din antichitate inelul de fier, fără valoare sau doar cu valoare simbolică, în timp ce în africa se
trecuse la un inel de aur( Fr.J.Dolger, apud Gavrilă, 2004: 161).
Aceeaşi tradiţie o găsim şi-n dreptul popular al ţărilor din Orient, preluată de creştini, care pe
lângă o sumă de bani, ofereau la logodnă, în cadrul slujbei, şi inelul. Acest act avea loc, iniţial, în
cadrul unui prânz familial: „după schimbul făgăduinţelor, logodnicul înmâna un inel de fier
tinerei fete, care-l purtape al patrulea deget de la mâna stâgă şi câteva cadour, ca mărturie pentru
viitoarea unire a lor”( Aimee Georges Martimort apud Gavrilă, 2004: 161). Punerea inelelor este
menţionată şi de tradiţia veche creştină, dar şi de cei mai vechi codici constantinopolitani.
Cândva, inelele erau aşezate pe Sfânta Masă, ceea ce dădea un sens profund eshatologic
Logodnei. În Bisericile Greacă şi Rusă, şi astăzi se păstrează în Evhologiu şi în Trebnic rânduiala
punerii inelelor pe Sfânta Masă şi aşezarea mirilor pe solee, în faţa Sfontelor Uşi, pentru a fi
binecuvântaţi, după care sunt duşi în naos pentru oficierea slujbei.
Toate aceste tradiţii, datini, sunt însoţite de anumite rugăciuni specifice fiecăreia.
Căsătoria este un act juridic de drept natural, moral şi religios în cadrul legilor dumnezeieşti,
prin care bărbatul se uneşte cu femeia pentru toată viaţa pământească. Pentru tineri esenţa
căsătoriei este, în general, legăta şi de sentimentul de securitate pe care li-l furnizează existenţa
unei legături sociale care presupune drepturi şi îndatoriri reciproce: oricare ar fi calitatea vieţii
conjugale „ a nu fi singur” este securizat şi condiţionat de reciprocitate (Elisaveta Stănciulescu,
1998:455). Însă, la baza căsătoriei trebuie să stea iubirea, şi se va căuta caracterul şi calităţile, nu
averea sau alte interese meschine (Pr. Argatu, 2007:3). Adică, pentru ca tânărul să aibă o viaţă de
familie armoniosă, trebuie mai întâi să se îngrijească să afle o fată bună, care să-l odihnească
sufleteşte, pentru că pe fiecare îl odihneşte un caracter.(Cuviosul Paisie Aghioritul, 2003: 37).
Astfel constatăm că pentru a trăi în chip armonios,
Iar pregătirea sau introducerea în căsătorie se numeşte logodnă. În prealabil, se face
cercetarea reciprocă a celor doi tineri prin ei înşişi cu ajutorul părinţilor sau a tutorilor. Când
preotul trebuie să ia declaraţie scrisă cu privire la : a). Consimţământul absolut liber al
logodnicilor, verificat într-un timp mai îndelungat; b). Vârsta bărbatului trebuie să fie între 18 şi
70 ani, iar a femeii 16 şi 60; c). Vârsta între logodnici să nu varieze prea mult decât între 8 şi 10
ani.; d). Adevărata căsătorie creştină este monogamia; e) unul dintre ei să nu fie monah sau
hirotonit şi să nu fie rude. Se obişnuieşte ca preotul să afişeze pe uşa bisericii cu 20 -30 de zile
mai înainte proiectul de logodnă, pentru ca, comunitatea să contribuie la dovedirea legalităţii şi
canonicităţii viitoarei căsătorii, întrebând în mai multe duminici după liturghie, spre a atrage
atenţia enoriaşilor.
Logodna consfinţită prin slujba bisericească are putere indiscutabilă de căsătorie ( Deut. 22,
23 -24; Matei 1, 18...). În caz de desfacerea logodnei, căsătoria viitoare a fiecărui logodnic este
ca a doua nuntă. Acest soi de înrudire se opreşte de la căsătorie până la al treilea grad inclusiv,
pentru ceilalţi membri ai foştilor logodnici. „ Şi cei logoiţi întru acest chip, de va muri, logodna
lor, cei ce vor să se facă preoţi, nu mai pot lua altă femeie, fiindcă se socotesc ca şi cum s-ar fi
căsătorit a doua oară. Şi totuşi, de se vor fi căsătorit nu pot fi primiţi la preoţie, iar de se vor
hirotoni neştiind arhiereul se caterisesc. Mirenii nu mai pot lua pe sora, vara şi alte rude ale
fostei logodnice”. – Pidalion grec. P. 456 – (Sachelarie, 1999: 81).
Cei ce renunţă la logodna neconsfinţită bisericeşte din cauza neânvoielii sau ilegalităţii
canonice sau naturale, cum ar fi sila ( II Cor.6, 14-16) vârsta nepotrivită, erezia, descoperirea
faptelor vicioase, boala, etc., ea n-are valabilitatea bisericească şi intrarea fiecărui membru în altă
logodnă şi căsăstorie, este liberă. Siluirea ambilor logodnici sau a unuia, din motive indicate de
rude, adeseori devine nenorocită, căci dragostea cu sila nu se face. De asemenea, răpirile sânt
osândite, însă când răpirea a fost făcută cu voia logodnicii constatată prin dovezi anterioare şi
posterioare răpirii, după ce rudelese învoiesc, se aprobă şi de biserică, fiindcă voinţa logodnicilor
trebuie să decidă în croirea soartei lor de viitor.

Ce înseamnă rânduiala logodnei?


În Biserica din vechime, logodna se făcea aparte de cununie. Aceasta este rânduiala prin
care mirii îşi dau unul altuia inele, cu binecuvântarea preotului. Mirii încă nu sunt soţi şi soţie,
dar îşi iau angajamentul de fidelitat reciprocă. Cel mai important este faptul că fiecare dintre miri
devin pentru celălalt unicul sau unica împreună cu care va întemeia în curând o familie deplină.
Totuşi, asumându-şi obligaţiile de viitori soţi, logodnicii nu au dreptul să trăiască împreună, ca
soţ şi soţie. Logodna avea loc separat de cununie în perioada când aceasta se făcea la vârste
foarte fragede, după care copiii locuiau multă vrema, până la cununie, împreună cu părinţii. Pe
atunci copiii erau mult mai ascultători faţă de părinţi şi căsătoriile erau făcute mai ales după cum
rânduiau părinţii.
Cred că în vreme noastră se poate face separat rânduiala logodnei doar în cazul în care
tinerii, luându-şi extrem de în serios responsabilitatea căsătoriei ulterioare din dragoste profundă
şi respect reciproc, nu pot locui împreună din motive serioase. De exemplu, în cazul continuării
studiilor universitare sau al lipsei unei locuinţe sau dacă sunt prea tineri pentru căsătorie. Dar, cu
toate acestea, ei, ca niştecredincioşi buni ai Bisericii, înţeleg că nu poate fi vorba de nici un fel de
relaţii trupeşti înaintede cununia propriu-zisă. Pentru susţinerea unor astfel de tineri serioşi, în
vederea uşurării aşteptării vieţii de familie, se poate face logodna separat de cununie. Deoarece
scopul logodnei este acela de a-i apropia pe viitorii soţi, în timpul rămas până la cununie va trece
mai uşor penteru aceştia. În celelalte cazuri, logodna trebuie să se săvârşească împreună cu
cununia.( Kozlov, 2009: 49).