Sunteți pe pagina 1din 10

Preotul Neculai Capșa – O viață

plină de învățăminte
aprilie 27, 2019

Preotul Neculai Capșa a slujit patruzeci de ani la Biserica Precista, un


veritabil giuvaier arhitectonic, construit de echipe conduse de renumiții Carol
Zani (antreprenor) și Vicenzo Puschiasis (sculptor), după planurile realizate
de arhitecții R. Bolomei și F. Drodz.
Părintele Capșa s-a născut la Valea lui Ion, comună din județul Bacău, pe 11
aprilie 1911, „în casa cea veche, făcută de părinții mei, care a ars în
1935. Tatăl meu a fost preot, bunicul tot preot, iar fratele tatălui,
profesorul de matematică Grigore Capșa, a condus Școala Normală și
Liceul «Petru Rareș». Am mai avut doi frați și o soră, eu fiind cel mai
mic. Un frate a ajuns tot preot, celălalt învățător, iar sora a fost soție
de preot”.

La vârsta de doi ani, părintele a trecut printr-un mare pericol, accidentul


nefericit lăsându-l însemnat pentru toată viața. „Tata era dus la biserică,
mama trebăluia prin bucătărie. Eu rămăsesem în pat numai cu fratele
Aurel, care era cu doi ani mai mare decât mine. Neavând ce face, m-
am urcat pe un dulap, ca să mă uit într-o oglindă, dar acolo aveam și
o lumânare aprinsă – că nu exista pe atunci lumină electrică în casele
oamenilor. Cum m-am suit eu, cămașa mi-a luat foc, noroc că Aurel a
strigat-o pe mama: «Mamă, arde Culică!». A venit mama într-un
suflet și, cu mâinile, a stins focul. Flacăra mi-a atins obrazul și gâtul.
Am pătimit câteva luni și semnul acelei întâmplări a rămas toată
viața. Eram cel mai mic, dar și cel mai alintat, îndeosebi tata mă
alinta mai mult, dar și mama și frații. Era o mare armonie în familia
noastră. De tata, mă țineam scai. Când pleca undeva cu trăsura,
plângeam și strigam, până se întorcea și mă lua cu el”.

„Am avut o copilărie liberă și fericită”

În tinerețe
„Copilăria este inima tuturor vârstelor”, spunea filosoful Lucian Blaga.
Considerată cea mai dulce și, cu siguranță, cea mai frumoasă perioadă a
vieții, copilăria părintelui Capșa a fost ca în povești. „Acum eram acasă,
acum eram la Bistrița, cu frații, cu copiii de prin vecini. Jucam oina,
mai băteam mingea de fotbal… Tata ne antrena, de multe ori era în
grupul nostru. Ne făcea popice, scrânciob cu patru lopățele… Ne lua
la pescuit, ne dădea lecții de înot, ne chema ca să aducem căruța într-
un anumit loc. în josul Bistriței. Tata se lăsa cu ciobacul la pescuit pe
Bistrița. Ce este ciobacul? Un trunchi de răchită, cioplit ca o barcă, cu
trei despărțituri: în cea din mijloc stă pescarul, în cea din față mreaja,
iar în cea din spate se punea peștele. Mreaja este din sfoară și se
prinde mai mult pește mare. Tatăl meu pescuia și cu poclăul, o pânză
cu două bețe la capete și cu ochiuri mari, ca la mreajă. Atâta pește
aducea tata acasă, încât mama nu mai știa ce să facă cu el. Am avut o
copilărie fericită și liberă. Părinții mei erau oameni tare primitori.
Aveau casa deschisă totdeauna. Eram copil când profesorul Borcea,
fost ministru, și avocatul Bucă, din Bacău, au venit la noi și se
plângeau tatei că oamenii din Ludași i-au bătut; ei erau țărăniști.
Mircea Cancicov, fost ministru de finanțe liberal, venea și el adesea
pe la noi. A fost și doamna Averescu, pe care oamenii de prin părțile
noastre au primit-o foarte frumos. Și pe Episcopii Romanului,
Teodosie Atanasie și Ilarion Mircea Băcăoanul i-au întâmpinat cu
sfială la sfințirea bisericilor, în costume naționale și cu călăreți. Moșu-
miu, Grigore Capșa, venea de la Piatra-Neamț cu profesorii Ionescu,
Ghițescu, Dobrescu și cu familiile lor la Valea lui Ion”.

Seminarist la Roman, student la Cernăuți

Neculai Capșa a urmat timp de opt ani


(1923-1931) cursurile Seminarului „Sf. Gheorghe” din Roman, după care s-a
înscris la Facultatea de Teologie de la Cernăuți, unde a studiat până în 1935.
„La examenul de intrare în seminar, am reușit cu brio. Îmi amintesc
că, la oral, părintele Ioan Vornicel m-a întrebat «Fericirile», pe care
le-am știut. Acasă nu veneam decât în vacanțe. Localul seminarului și
masa erau bune, iar noi ne căutam de învățat. Fratele meu Aurel era
în anul III de seminar. Ni se dădea hrană bună: două feluri de
mâncare, iar duminica primeam o prăjitură de la cofetăria Onofrei, la
sfinți – o căniță cu vin, iar în posturi, tahân (preparat specific țărilor din
Orientul Mijlociu; este o pastă amară, obținută exclusiv prin zdrobirea
semințelor prăjite sau neprăjite de susan; stoarsă de ulei și îndulcită, se
folosește pentru a prepara halvaua sau, cum este cunoscută azi, pastă tahini,
folosită la humus – n.a.). Mai primeam și pachete de acasă. La facultate,
la examenul de admitere, am avut de dat o teză – traducerea unui
text din limba greacă. Cursurile de pregătire pentru examen erau
tipărite. Teza de licență am avut-o la părintele Vasile Gheorghiu, cu
subiectul «Îndreptarea Calendarului Iulian în anul 1924 și data
Sfintelor Paști văzută la lumina canoanelor», obținând calificativul
bine. Colegi de seminar mi-au fost Sion, Vremir, Moise, Hârțan, Bejan.
Masa o luam cu toții la un mic restaurant, «Ghevolb», unde adesea
serveam sarmale mari cât pumnul, cei de la restaurant le numeau
«halust». Câte o dată luam și câte o halbă de bere, care costa doi lei.
Dimineața și seara serveam la gazdă unt cu pâine”.

Căsătoria, repartițiile, războiul, refugiile


Cu preoteasa și nepoatele
După încheierea studiilor superioare, părintele Neculai Capșa s-a căsătorit cu
Alexandrina (Coca) Gavrilescu Plantus, de la Oanțu, fiică de învățător.
Cununia civilă a avut la Primăria Vaduri, iar cea religioasă a fost oficiată de
preotul Virgil Roban, în Biserica Oanțu. Părintele și preoteasa Alexandrina au
conviețuit împreună jumătate de secol. Ea avea să se stingă din viață la 67
de ani.

După căsătorie, în decembrie 1936, părintele Capșa a primit repartiție la


Parohia Pângărăcior. Aici „deservea” și sanatoriul Bisericani. După o lună și
jumătate, la 1 februarie 1937, a fost trimis la Parohia Oanțu, unde a stat
până la 1 iunie 1939 și unde a înființat un cămin cultural și o cooperativă de
consum. La Oanțu, s-a născut și primul copil al familiei, Dimitrie. Următoarea
parohie în care a slujit a fost cea de la Cândești, din iunie 1939 până în
octombrie 1946). „Am făcut casă parohială că nu era, apoi, cu sprijinul
oamenilor, am construit o bisericuță de lemn la Pădureni, un sătuc cu
25-30 de case. La noi, la Cândești, a stat mai bine de o săptămână
părintele Constantin Matasă, cu cântărețul Alexandru Zamfir. Au făcut
săpături pe malurile Dragovei, pârâu ce trece prin mijlocul satului și
au găsit ceva rămășițe dacice. Tot la Cândești s-a născut și fiica
noastră, Maria-Irina. A venit pe lume la Casa lui Crăciun, în sat, și a
fost botezată de tata la Valea lui Ion”.

Părintele a plecat pe front în 1940 și, pentru serviciile aduse, i-a fost conferită
Crucea „Meritul sanitar II”. În acei ani tulburi, a fost nevoit să meargă cu
familia în două refugii – în satul Dedulești, lângă Râmnicu Sărat, și la Pralea-
Căiuți, în județul Bacău, întrucât apăruse un ordin prin care intelectualii erau
somați să părăsească satul.

Înainte de a fi numit preot la Parohia Precista, Neculai Capșa a slujit 5 ani la


Parohia Vânătorii Pietrei (din octombrie 1946 până în aprilie 1951). Aici a
lucrat cu dl. Dorohonceanu la alfabetizare, la statistica populației și la
întocmirea planurilor de însămânțări. Numirea sa la Parohia Precista s-a făcut
la 1 aprilie 1951 și avea să se încheie la 1 mai 1991. A fost făcută de
Episcopia Romanului și Hușilor, prin PS Episcop Teofil Herineanu. „Aduși cu
căruța, ne-am instalat la casa parohială, din curtea bisericii, care
avea două odăi și o bucătărie. Copiii aveau școlile aproape: Dimitrie
(Mitrel) la Liceul «Petru Rareș», Maria-Irina a urmat întâi Școlile nr.
4 și 5, apoi a fost elevă la Liceul «Calistrat Hogaș» și în clasele mari
la «Petru Rareș». Eu am venit la parohie ca preot II, atunci când
părintele Matasă a ieșit la pensie. Părinte cu gradul întâi era unchiul
meu, Mihai Gavrilescu, fost protopop, care a decedat în 1964, în locul
său, dar preot II, fiind propus părintele Pricop. La ieșirea mea la
pensie, pe 1 septembrie 1991, a fost numit părintele Dumitru Ailincăi.
Am reușit să construim gardurile bisericii și am amenajat subsolul ca
sală de mese cu vesela necesară, era acolo doar o magazie. Am spălat
pictura pentru prima dată, pictură făcută, după cum se știe, de
Dumitru Irimescu și frații Profeta. Încălzirea bisericii am schimbat-o
pe calorifere, iar după revoluție am reușit zidirea capelei până la
cruce”.

„Copiii au fost mereu premianți”


Portret de familie
Fiul părintelui, dr. Dimitrie Capșa – medic primar medicină internă și
nefrologie, doctor în medicină, a fost șeful Centrului de dializă de la Institutul
Clinic Fundeni și director medical al rețelei de centre de nefrologie și dializă
HIS. Fiica părintelui, Maria-Irina Borș Capșa, a fost profesor universitar la
Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași. Ambii au fost mândria
preotului Capșa: „Copiii întotdeauna au fost premianți: băiatul a intrat
cu media generală 5, cum era pe atunci, la Facultatea de Medicină
București, iar fetița, cu media 9,33, la Politehnică, la Iași”.

Părintele Neculai Capșa s-a stins pe 10 octombrie 1997, la vârsta de 86 de


ani, același prag pe care l-au atins, fără să-l depășească, și părinții săi.
Enoriașii l-au îndrăgit foarte mult și-i poartă, și astăzi, o profundă
recunoștință: „A fost un adevărat slujitor al bisericii, un foarte bun
liturghisitor. Nu se despărțea niciodată de Sfânta Scriptură, pe care o
avea, într-un format mai mic, în mână, când predica. Credincioșii l-au
iubit din tot sufletul, fiecare găsind un cuvânt de învățătură și de
alinare din partea sa. Transmitea tuturor o stare de bine. L-am
îndrăgit pentru modestia și caracterul său integru”, ne-a declarat unul
dintre membrii Parohiei Precista.

„Era corect și intransigent”


Portret de familie
Fiica sa, Maria-Irina, soția prof. univ. dr. Dan-Mircea Borș, la rându-i
cunoscut prin prisma tatălui său, reputatul profesor de matematică
Constantin Borș, își amintește azi cum, „în anii grei ai comunismului, în
casa noastră a fost o teroare emoțională tot timpul. Mama, pentru
cele 7 hectare de pământ de la Oanțu, a fost trecută la chiaburi,
trebuia să dea cote. Noi eram nesiguri pe școală, oricând puteam fi
dați afară. Tata se temea să nu fie arestat, ca mulți alți preoți… Ce a
urmat a fost distrugerea, prin ardere, a tuturor cărților ce puteau să
ne facă rău, printre care «Mihai Eminescu – Opere complecte», ediția
1914, dar și multe altele pe care le aveam de la bunicul de la Oanțu.
Eu eram fata tatei, eram lângă el mereu și împreună am ars acea
carte, care nu voia să se mistuie. Am păstrat doar fotografia
poetului… Tot lângă tata eram când, în podul casei, a desprins o
scândură și a ascuns o decorație primită după război, Crucea «Meritul
sanitar II». Această decorație și-o dorea înainte de a muri, dar acolo
a rămas și astăzi. Încă știu locul unde am ascuns-o. Amândoi părinții
s-au ocupat de educația noastră, au căutat să ne instruim și să putem
face față comunismului, prin munca noastră. Au vândut o vacă și ne-
au cumpărat o pianină. Ne-au plătit profesor de pian și de franceză,
au fost tot timpul cu noi și alături de noi. Îl țin minte pe tata, blând și
bun, inventând povești, relatând deseori din anii lui de tinerețe. Ne
ajuta și la școală, scria caligrafic și desena bine, lega cărți foarte
frumos. Avea tact și răbdare, era un bun psiholog și pedagog, asista
la jocurile noastre, ne încuraja să facem sport, ne lăsa să batem
mingea în curte, stătea uneori și asculta galeria de la meciurile de
fotbal de pe stadion. Vorbea domol și frumos, era riguros în tot ce
făcea. Știa să asculte și să dea sfaturi, slujea frumos și predica
nemaipomenit. Era modest și preocupat de parohie și de enoriași. Era
corect și intrasigent și nu îngăduia incorectitudinea, minciuna,
prefăcătoria. A fost foarte strict în ceea ce privește tipicul bisericesc,
nu permitea nicio abatere”.

Profesorul de matematică Grigore Capșa

Cu preotul Rusu
Grigore Capșa, cadru didactic de elită și unchiul preotului Neculai Capșa, a
condus cu multă pricepere Școala Normală de Învățători „Gheorghe Asachi” și
Liceul „Petru Rareș”. În 1928, în ziarul Avântul, din postura de director al
”rareșiștilor”, aducea mulțumiri deputatului Leon Mrejeriu, care „stăruise să ia
ființă 10 burse pentru fiii de învățători la internatul liceului și 10 burse pentru
fiicele de învățători la Școala secundară de fete”: „Aceste burse sunt
creația personală a domnului Leon Mrejeriu, de sub trecuta guvernare
liberală; au fost desființate sub guvernul averescan, pentru ca acum
să ia iarăși ființă. Examenul de bursă pentru fiii de învătători, care se
anunțase la liceu pentru luni, 19 martie, ora 10 dimineața, s-a
amânat pentru luni, 28 martie, aceeași oră”.

Peste ani, în 1968, îl găsim pe profesorul de matematică Grigore Capșa la


revederea absolvenților promoției 1928 de la Școala Normală de Învățători
„Gheorghe Asachi”: „Am fost zilele acestea într-o sală cu bănci de lemn,
în care stăteau 27 de bărbați cu păr argintiu: în fața lor, un bătrân cu
profil dârz, vulturesc, le pronunța pe rând numele, iar ei, vrăjiți de
acest ritual, se ridicau în picioare cu grabă și cu vioiciunea
tinerească, răspunzând cu ochii strălucitori: «Prezent!». Am auzit
acolo cuvinte rostite cu gura arsă și i-am văzut pe oamenii aceia
stând în picioare, cu capetele plecate și cu gândul alergând îndurerat
spre cei pe care nu i-au putut revedea și îmbrățișa în acea zi a
împlinirilor. Cuvintele sunt uneori uscate și viața rămâne în afara lor:
Sâmbătă la amiază, în sala mare a Cabinetului de partid, de pe strada
V.I. Lenin din Piatra Neamț, a avut loc, după 40 de ani, întâlnirea
absolvențiilor Școlii Normale de învățători «Gheorghe Asachi»,
promoția 1928. Am fost însă acolo și nu-l pot uita pe profesorul
Grigore Capșa, cu chipul brăzdat de încercările celor 50 de ani
petrecuți la catedră. Nu-i pot uita pe acei elevi mari, cu părul cărunt,
ridicându-se în picioare și aplaudându-l pe venerabilul lor profesor
ajuns la 83 de ani («și jumătate» – ar adăuga dânsul, ca de obicei).
Pe o parte din elevi îi cheamă: Ion Găină, Gheorghe Afloarei, Dumitru
Bordea, Ion Luca, Teodor Lazăr, Constantin Antohie, Vasile Bulete,
Ilarion Ruga, Ion Humă”. (Constantin Bostan, Ceahlăul, marți, 9 iulie
1968)