Sunteți pe pagina 1din 72

MONICA NEAGU

OANA MUNTEANU
IOSIF I. NAGY
ADRIAN NEAGU

LUCRĂRI PRACTICE

DE

B I O F I Z I C Ă

EUROBIT – 2019
1
2
PREFAŢĂ

Prezentul Îndreptar de Lucrări Practice de Biofizică se adresează


studenţilor de la Facultatea de Medicină şi Facultatea de Medicină Dentară, fiind
conceput pentru înlesnirea studiului individual al lucrărilor de laborator efectuate
la această disciplină.
Cartea este în concordanţă cu cerinţele programelor analitice ale
facultăţilor mai sus amintite, fiind adaptată performanţelor aparaturii aflate în
dotarea disciplinei. Tematica lucrărilor expuse urmăreşte îndeaproape teoria
predată la curs.
În structura fiecărei lucrări intră noţiunile teoretice ce stau la baza sa,
descrierea dispozitivelor şi aparaturii utilizate, enumerarea şi detalierea paşilor
modului de lucru, respectiv prelucrarea rezultatelor prin grafice şi estimarea
erorilor de măsurare. De asemenea, în vederea asimilării noţiunilor prezentate,
cartea conţine la sfârşitul fiecărui paragraf un pachet de „Teste de verificare a
cunoştinţelor”, utile pregătirii pentru examenul practic de biofizică. La sfârşitul
îndreptarului pot fi găsite „Anexa” cu constante fizice precum şi „Bibliografia”.

Autorii

3
4
Cuprins

Partea 1. Standarde şi metode curente de laborator


1.1. Teoria erorilor de măsurare.............................................................. 7
1.2. Reprezentarea grafică a datelor experimentale.................................... 14
1.3. Prepararea şi păstrarea soluţiilor. Moduri de exprimare a concentraţiei
unei soluţii............................................................................................. 20
Partea 2. Lucrări de laborator
2.1. Determinarea coeficientului de tensiune superficială a unui lichid.
Studiul efectului agenţilor tensioactivi ..................................................... 23
2.2. Determinarea coeficientului de vâscozitate a unui lichid...................... 33
2.3. Determinarea concentraţiei unei soluţii cu refractometrul Abbe..... 43
2.4. Determinarea concentraţiei unor electroliţi pe baza măsurătorilor de
conductanţă electrică............................................................................. 53
Anexă................................................................................................... 67
Bibliografie.......................................................................................... 71

5
6
PARTEA 1
STANDARDE ŞI METODE CURENTE DE LABORATOR

1.1. TEORIA ERORILOR DE MĂSURARE

Clasificarea erorilor de măsurare


Prin mărime fizică înţelegem o proprietate fizică a unui corp sau a unei
substanţe care poate fi cuantificată şi măsurată.
Măsurarea constă într-un ansamblu de manevre experimentale având ca
scop determinării valorii numerice a unei mărimi fizice. Rezultatul oricărei
măsurători este afectat de erori ale căror origini sunt foarte diferite. Se numeşte
eroare de măsurare diferenţa dintre valoarea exactă (reală) a unei mărimi şi
valoarea rezultată în urma unei măsurători oarecare.
În funcţie de sursa lor, erorile pot fi:
• erori instrumentale – cauzate de mijloacele de măsurare;
• erori de metodă – determinate de metodele de măsurare;
• erori personale – induse de experimentator;
• erori datorate influenţei mediului înconjurător (temperatura, umiditatea,
vibraţiile, câmpuri electrice şi magnetice etc.);
Dacă se măsoară de mai multe ori o mărime fizică de valoare nominală
cunoscută, cum ar fi, de exemplu, suma unghiurilor unui triunghi, în condiţii
identice, cu aceleaşi mijloace de măsurare şi de către acelaşi experimentator, se
constată că erorile care însoţesc măsurătorile respective au caracter diferit; ele se
pot împărţi în următoarele clase:
o Erori sistematice – erori care rămân constante în condiţii identice,
astfel că ele nu pot fi eliminate prin repetarea experimentului; dacă sunt
erori instrumentale, ele se pot înlătura prin utilizarea de procedee tehnice
convenabile, iar dacă sunt de natură personală, erorile trebuie determinate
anticipat şi eliminate din calcul.
o Erori întâmplătoare – erori care prezintă o variaţie imprevizibilă la
repetarea experimentului în condiţii identice; aceste erori nu pot fi
eliminate anticipat şi nici nu pot fi evitate în operaţiile de măsurare.
o Erori grosolane (greşeli) – sunt prezente atunci când diferenţa dintre
rezultatul unei măsurători individuale şi celelalte rezultate obţinute iese din
limitele admisibile; pot proveni din neatenţia experimentatorului, unele

7
defecţiuni în construcţia sau funcţionarea aparatului, alegerea
necorespunzătoare a metodei de lucru şi necesită refacerea măsurătorilor.

Moduri de exprimare şi estimarea erorilor de măsurare


Calculul erorilor serveşte la aflarea celei mai bune valori şi la evaluarea
statistică a domeniului în care se află valoarea adevărată a mărimii măsurate.
Efectuând în cursul unui experiment n măsurători în condiţii identice
pentru o mărime fizică având valoarea reală x (cu evitarea erorilor grosolane şi
eliminarea celor sistematice) rezultă mulţimea de valori
x1 , x2 , x3 , ... xn

Cum obţinerea prin măsurători a valorii adevărate a mărimii nu este posibilă, ne


mulţumim cu valoarea sa cea mai probabilă.
În continuare vom face o scurtă trecere în revistă a celor mai importante
noţiuni din calculul erorilor, cu precizarea semnificaţiei lor şi a aplicabilităţii în
practică:
o Erorile reale ale măsurătorilor individuale sunt:
∆ i = xi − x (i = 1, 2, ..., n) (1)

o Erorile absolute sunt modulele erorilor reale:

∆ i = xi − x (i = 1, 2, ... , n) (2)

o Eroarea medie este media aritmetică a erorilor absolute


n
∑ ∆i
θ = i =1 (3)
n
o Valoarea medie
x1 + x2 + x3 + ... + xn
x= (4)
n
este media aritmetică a valorilor măsurate. Se poate arăta că aceasta este valoarea
cea mai probabilă a mărimii studiate, fiind astfel cea mai bună valoare care se
poate obţine din şirul de măsurători. Ea are proprietatea de a minimiza suma

8
pătratelor erorilor, adică ( x1 − x ) 2 + ( x 2 − x ) 2 + ... + ( x n − x) 2 este minimă pentru
x=x

o Abaterile centrale numite şi erori aparente


Ai = xi − x (i = 1, 2, ... , n) (5)

o Deviaţia standard sau eroarea medie pătratică este definită prin relaţia
n
∑ ∆2i
i =1
s= (6a)
n
şi poate fi exprimată în funcţie de abaterile centrale
n
∑ Ai2 ( x1 − x ) 2 + ( x2 − x ) 2 + ... + ( xn − x ) 2
i =1
s= = (6b)
n -1 n -1
Deviaţia standard caracterizează precizia unei măsurători.
o Eroarea standard a mediei (deviaţia standard a valorii medii) este dată de
1
Sm = ⋅s (7)
n
Obs. În cazul cercetărilor biologice când populaţia studiată se
caracterizează printr-un număr foarte mare de elemente, studiul se face pe
eşantioane cu număr mai mic de elemente.

Eroarea standard a mediei serveşte drept criteriu de apreciere a preciziei


rezultatului măsurătorilor. Formula utilă în practică se obţine din relaţiile (6b) şi
(7):
n
∑ Ai2 ( x1 − x )2 + ( x2 − x )2 + ... + ( xn − x )2
i =1
Sm = = (8)
n (n - 1) n (n - 1)

Convenţional, rezultatul determinărilor se prezintă sub forma


x = x ± Sm (9)

9
care indică cea mai bună valoare şi eroarea acestei valori. Media aritmetică x
este dată de formula (4), iar deviaţia standard a sa, S m , se calculează pe baza
relaţiei (8). Pentru a înţelege noţiunile prezentate sumar şi metoda de prelucrare a
datelor, în cele ce urmează vom efectua aceste calcule cu date numerice obţinute
în laboratorul nostru:
Exemplu: În cursul efectuării unor măsurători spectrofotometrice în urma
a 5 determinări, (n = 5) valorile transmitanţei au fost următoarele:
Tabel 1
Determinarea Valoarea transmitanţei T
1 50,6
2 49,5
3 49,4
4 50,2
5 48,8

Etapele de calcul:
1. Se calculează valoarea medie T (media aritmetică a celor 5 valori ale
transmitanţei) cu formula (4);
2. Se calculează abaterile centrale Ai cu relaţia (5);

3. Se calculează pătratele abaterilor centrale;


4. Se calculează suma pătratelor abaterilor centrale;
5. Se calculează deviaţia standard a valorii medii cu relaţia (8);

6. Rezultatul determinărilor se exprimă sub forma: T = T ± S m

Cu determinările obţinute şi calculele intermediare se completează Tabelul 2:


Tabel 2
5
n Ti T Ai = Ti - T A
2
i ∑ Ai2
i =1

T1 = 50,6 A1 = 50,6 – 49,7 = 0,9 0,81


T2 = 49,5 A2 = 49,5 – 49,7 = – 0,2 0,04
5 T3 = 49,4 49,7 A3 = 49,4 – 49,7 = – 0,3 0,09 2
T4 = 50,2 A4 = 50,2 – 49,7 = 0,5 0,25
T5 = 48,8 A5 = 48,8 – 49,7 = – 0,9 0,81

10
În încheiere se calculează deviaţia standard a mediei aritmetice:
5
∑ Ai2 2
i =1
Sm = = = 0,1 = 0,316
n (n − 1) 5 (5 − 1)

Deci, rezultatul determinărilor este T = T ± S m = 49,7 ± 0,316


După efectuarea acestor calcule putem trage concluzia că valoarea reală T
a mărimii căutate se găseşte în intervalul cuprins între T − S m şi T + S m .
În exemplul nostru valoarea reală a transmitanţei T este cuprinsă în
intervalul: 49,7 – 0,316 = 49,384 şi 49,7 + 0,316 = 50,016. Valoarea lui Sm este
mică în comparaţie cu T , deci rezultatul obţinut se consideră corect.

Teste de verificare a cunoştinţelor


1. Care sunt tipurile de erori de măsurare, avându-se în vedere sursa lor ?
a) erori personale, datorate metodei de lucru adoptate;
b) erori instrumentale, cauzate de dispozitivele/aparatele utilizate în experiment;
c) erori datorate influenţei mediului înconjurător, cum ar fi, de exemplu,
temperatura;
d) erori de metodă, determinate de lipsa de rutină a experimentatorului;
e) erori personale, induse de experimentator.
2. Ce se înţelege prin eroare de măsurare ?
a) eroarea de măsurare este definită ca diferenţa existentă între valoarea reală a
unei mărimi şi valoarea absolută a acesteia;
b) eroarea de măsurare este suma dintre eroarea dată de instrument şi eroarea
datorată influenţei mediului înconjurător;
c) eroarea de măsurare reprezintă diferenţa dintre valoarea exactă (reală) a unei
mărimi şi valoarea rezultată în urma unei măsurători oarecare;
d) eroarea de măsurare este suma dintre eroarea personală şi eroarea de metodă;
e) eroarea de măsurare este diferenţa dintre valoarea indicată de aparat şi cea
calculată.
3. Ce se poate afirma despre valoarea medie a unui şir de n determinări
experimentale: x1, x2, ..., xn ?
a) este valoarea cea mai probabilă a mărimii studiate;

11
x1 + x 2 + ...+ x n
b) se calculează cu relaţia x = ;
n
c) reprezintă media aritmetică a setului de determinări experimentale pentru
mărimea studiată;
d) nu intervine în exprimarea rezultatului experimentului;
e) este media aritmetică a erorilor absolute.
4. În urma efectuării unui experiment au fost măsurate pentru o mărime
fizică următoarele valori:
x1 = 5,63; x2 = 5,72; x3 = 5,86;
Valoarea medie a celor trei măsurători este:
a) 5,74; b) 5,69; c) 5,78; d) 5,81; e) 5,76.

5. Care este expresia erorii absolute aferente măsurătorii i a mărimii fizice


x ( x este media aritmetică a măsurătorilor, x este valoarea reală a mărimii,
xi este valoarea obţinută în cursul determinării i, iar n reprezintă numărul
de determinări) ?

xi − x
a) ∆ i = xi − x ; b) ∆ i = ; c) ∆ i = xi − x ;
n(n − 1)
n

x ∑ xi − x
d) ∆ i = xi − ; e) ∆ i = i =1
.
2 n

6. Alegeţi afirmaţiile corecte referitoare la abaterea centrală ( x este


valoarea medie a mărimii, iar xi este valoarea obţinută în cursul
determinării i):
a) se calculează pentru fiecare măsurătoare în parte;
b) are valori strict pozitive;
c) se calculează cu relaţia Ai = xi − x ;
d) poate avea atât valori pozitive cât şi negative;
e) exprimă abaterea valorii rezultate din măsurătoarea i de valoarea medie a
mărimii.
7. Ce se poate afirma despre eroarea medie pătratică ?
a) caracterizează precizia unei măsurători;
b) se mai numeşte şi deviaţie standard;
c) este dată de relaţia:
12
2
∑ (xi - x)
s=
n

unde: xi este valoarea mărimii obţinută în cursul determinării i, x este valoarea


medie a mărimii, iar n reprezintă numărul de determinări;
d) nu depinde de valorile abaterilor centrale ce caracterizează măsurătorile;
e) se calculează ca sumă a pătratelor abaterilor centrale caracteristice
măsurătorilor.
8. Care sunt afirmaţiile corecte referitoare la eroarea standard a mediei ( x
este media aritmetică a măsurătorilor, xi este valoarea mărimii obţinută în
cursul determinării i, Ai este abaterea centrală corespunzătoare determinării
i, iar n reprezintă numărul de determinări) ?
a) caracterizează lărgimea intervalului numeric în care este conţinută cu mare
probabilitate valoarea reală a mărimii măsurate;
n
∑ Ai2
b) se calculează cu formula Sm = i =1
;
n(n - 1)
c) este o măsură a preciziei rezultatului ansamblului măsurătorilor;
(x1 - x )2 +(x2 - x )2 + ...+(xn - x )2
d) rezultă din aplicarea relaţiei S m = ;
n(n - 1)
e) se mai numeşte şi deviaţie standard a valorii medii.
9. Cum poate fi exprimat intervalul valoric în care sunt conţinute
rezultatele unui experiment ( x este media aritmetică a măsurătorilor
pentru mărimea fizică x, ∆ i reprezintă eroarea absolută, s este eroarea
medie pătratică, Sm este deviaţia standard a valorii medii, iar Ai este
abaterea centrală corespunzătoare determinării i;

a) x ∈ (x - ∆i ,x + ∆i ) ; b) x ∈ (x - s, x + s) ;

Ai ,x + Ai )
c) x ∈ (x - ; d) x ∈ (x - S m ,x + S m ) ;
2 2
e) x ∈ (x - 2 s, x + 2 s) .

13
1.2. REPREZENTAREA GRAFICĂ A DATELOR
EXPERIMENTALE

Un sistem de referinţe format din două drepte concurente (bidimensional)


sau trei drepte concurente (tridimensional) reciproc perpendiculare se numeşte
sistem de coordonate rectangular (ortogonal). Coordonatele unui punct P(x0, y0)
într-un sistem rectangular cu originea O reprezintă proiecţiile segmentului OP pe
axe (vezi Fig. 1.2.1). Axa Ox se numeşte axa absciselor, pe aceasta trecându-se
valorile coordonatei x numită abscisă sau variabilă independentă. Axa Oy se
numeşte axa ordonatelor, pe aceasta trecându-se valorile coordonatei y numită
ordonată sau variabilă dependentă.
În practică se mai utilizează şi sistemul de coordonate polare. În acest caz
coordonatele punctului P se definesc cu ajutorul mărimilor: r = d(OP) - raza
polară şi unghiul θ dintre OP şi axa pozitivă a absciselor - Ox.
Această reprezentare se utilizează în cazul în care funcţia reprezentată
depinde de unghi. Legătura între cele două sisteme de coordonate este
următoarea:

xo = r cosθ
yo = r sin θ
r = xo2 + yo2

Pentru un punct M(x, y):


y
θ = arctg
x
r = x2 + y 2
Figura 1.2.1. Sistem de coordonate
polare

În continuare vom prezenta câteva recomandări în vederea reprezentării


grafice corecte a datelor experimentale într-un sistem de coordonate rectangular:
a) În primul rând trebuie aleasă corespunzător hârtia ce urmează a fi
utilizată pentru reprezentarea grafică (atât ca tip cât şi ca dimensiune). În cele mai
multe situaţii se foloseşte hârtia milimetrică obişnuită, însă, în cazul în care una
dintre mărimile fizice reprezentate prezintă un interval de variaţie foarte larg, se
preferă hârtia semilogaritmică pe care una dintre axe este divizată în unităţi
logaritmice.

14
b) După trasarea sistemului de coordonate, la capătul fiecărei axe se înscrie
simbolul mărimii reprezentate, urmat în mod obligatoriu, între paranteze, de
unitatea sa de măsură (excepţie făcând cazul când mărimea este adimensională).
c) Un alt aspect esenţial ce trebuie avut în vedere este alegerea scării
(unităţii) potrivite. De precizat faptul că acurateţea reprezentării grafice nu este
afectată dacă nu se alege aceeaşi scară pe ambele axe de coordonate. În alegerea
unităţii trebuie avut în vedere intervalul de variaţie a mărimilor fizice
reprezentate.
Exemplu: Să se reprezinte grafic variaţia temperaturii unui lichid încălzit
în funcţie de timp. Valorile experimentale sunt înscrise în Tabelul 1:

Tabel 1
T (min) 0 5 10 15 20
t (°C) 21 22 23 24 25

În cazul de faţă valorile


ordonatei (temperatura) sunt mult
mai apropiate între ele decât
valorile abscisei (timpul). Pentru
a avea o reprezentare cât mai
clară a acestei dependenţe, pe axa
ordonatelor vom reprezenta grafic
numai intervalul de determinări
experimentale (temperaturi
cuprinse între 20 şi 26oC).
Metoda permite astfel alegerea
unei unităţi mai mari decât cea
aleasă în Fig. 1.2.2. (vezi Figura
Figura 1.2.2 1.2.3).

15
Scara pe axele de
coordonate trebuie aleasă cât mai
simplu posibil. Este foarte bine
dacă 1 cm de pe grafic corespunde
unei unităţi oarecare pentru
mărimea măsurată. Prin unitate
înţelegem 0,1; 1; 10; 100 etc. Este
destul de comod şi când 1 cm
corespunde la 2 sau 5 unităţi.
d) Valorile pe axele de
coordonate trebuie să fie cât mai
simple, de regulă cu cel mult două
cifre, preferabil multipli de 1, 2, 5
sau 10. În caz că valorile mărimilor
reprezentate sunt foarte mari (sau
Figura 1.2.3
foarte mici), la extremitatea axei se
înscrie puterea lui 10 folosită în scrierea valorii mărimii. De exemplu, valoarea
2000 va fi înlocuită cu 2 x 103 (pe axă fiind trecută valoarea 2, iar la extremitatea
ei 103), iar valoarea 0,0003 va fi înlocuită cu 3 x 10-4 (pe axă fiind trecută
valoarea 3, iar la extremitatea ei 10-4).
e) Fiecărei perechi de valori (x, y) (în cazul exemplului de mai sus (T, t)) îi
corespunde un punct al reprezentării, care se obţine prin trasarea de
perpendiculare imaginare pe cele două axe de coordonate. Graficul se
concretizează într-o curbă continuă cât mai apropiată de punctele astfel obţinute,
care să fie în concordanţă cu predicţiile teoretice aferente dependenţei studiate.
f) Reprezentarea grafică trebuie să indice erorile absolute, în caz că acestea
pot fi estimate.

16
Acest lucru este necesar în special
dacă erorile absolute sunt diferite pentru
diferite valori ale funcţiei y, adică atunci
când valorile funcţiei y au fost obţinute
prin măsurări de precizii diferite. Prin
fiecare punct experimental se duce un
segment de dreaptă vertical de lungime
egală cu eroarea absolută corespunzătoare
transpusă în unităţile corespunzătoare
scării alese pentru funcţia y (Figura
1.2.4).

Figura 1.2.4
Reprezentările grafice prezintă
avantajul că prin cunoaşterea câtorva perechi de valori (x, y) se pot determina şi
alte perechi de valori necunoscute, prin operaţii de interpolare, respectiv
extrapolare.

Figura 1.2.5. Interpolare Figura 1.2.6. Extrapolare

Interpolarea (vezi Figura 1.2.5) constă în determinarea pe grafic a unor


puncte de coordonate necunoscute, intermediare altor puncte având coordonatele
cunoscute.
Extrapolarea permite citirea de pe grafic a unor perechi de valori (x, y)
aflate în afara intervalului de măsurători, fiind necesară în acest caz prelungirea
graficului în vederea citirii (vezi Figura 1.2.6).

17
Teste de verificare a cunoştinţelor
1. Care dintre afirmaţiile de mai jos sunt adevărate ?
a) orice reprezentare grafică constă dintr-o succesiune de segmente care unesc
punctele experimentale adiacente;
b) reprezentarea bidimensională a valorilor experimentale se face într-un sistem
compus din 3 axe de coordonate reciproc perpendiculare, numit sistem de
coordonate cartezian;
c) în anumite situaţii se recomandă reprezentarea graficului pe hârtie
semilogaritmică;
d) în sistemul de coordonate rectangular, axa orizontală se numeşte axa
absciselor;
e) în sistemul de coordonate rectangular, cele două axe de coordonate sunt
perpendiculare între ele şi se intersectează într-un punct numit origine.

2. Selectaţi răspunsurile corecte dintre cele enumerate mai jos:


a) pe axele de coordonate se înscrie obligatoriu simbolul mărimii fizice
reprezentate;
b) pentru a nu încărca reprezentarea grafică, înscrierea pe axe a unităţii de măsură
pentru mărimile reprezentate nu este necesară;
c) pe fiecare dintre axele de coordonate scara reprezentării trebuie aleasă funcţie
de intervalul de variaţie a mărimilor fizice reprezentate;
d) în toate situaţiile, originea sistemului de axe trebuie obligatoriu să coincidă cu
valoarea 0 a mărimii (mărimilor) reprezentate;
e) pe axa ordonatelor se reprezintă valorile variabilei dependente.
3. În cadrul unui experiment a fost măsurată la diferite momente de timp
concentraţia unei substanţe, obţinându-se valorile:
c1 = 1 % la momentul iniţial (t = 0);
c2 = 1,8 % după 30 de minute;
c3 = 2,1 % după încă 30 de minute;
c4 = 2,2 % la 90 de minute de la începerea măsurătorilor;
c5 = 2,25 % după 30 de minute de la măsurătoarea anterioară.
Reprezentaţi grafic variaţia în timp a concentraţiei.

18
4. Analizaţi afirmaţiile de mai jos şi alegeţi răspunsurile corecte:
a) pe axele de coordonate se înscriu obligatoriu toate valorile mărimilor
reprezentate;
b) pe axe este necesară scrierea simbolului mărimii, precum şi a unităţii sale de
măsură (dacă este cazul);
c) este obligatoriu ca unitatea (scara) aleasă să coincidă pe cele 2 axe;
d) graficul se reprezintă sub forma unei curbe continue cât mai apropiate de
punctele experimentale;
e) axa orizontală se numeşte axa absciselor, pe ea fiind înscrise valorile variabilei
independente.

19
1.3. PREPARAREA ŞI PĂSTRAREA SOLUŢIILOR.
MODURI DE EXPRIMARE A CONCENTRAŢIEI UNEI
SOLUŢII

Un amestec omogen şi izotrop format din două sau mai multe substanţe
care nu reacţionează chimic formează o soluţie. Componentele unei soluţii sunt
mediul dispersant (numit solvent) şi cel puţin o fază dispersată (numită solut
sau solvit).

Moduri de exprimare a concentraţiei soluţiilor de interes medical


Concentraţia reprezintă cantitatea de substanţă dizolvată într-o
cantitate dată de soluţie (sau solvent).
Cel mai frecvent utilizate moduri de exprimare a concentraţiei unei
soluţii sunt:
Concentraţia procentuală de masă care reprezintă numărul de grame de
solut dizolvate în 100 grame de soluţie.

msolut
c% w / w = ⋅ 100 (% w / w) (1)
msolutie

De exemplu serul fiziologic este o soluţie de NaCl de concentraţie


procentuală 0,9 % ce conţine deci 0,9 g clorură de sodiu în 100 g soluţie.
Concentraţia procentuală de volum (v/v) reprezintă numărul de mL de
solut dizolvaţi în 100 mL de soluţie.

Vsolut
c% v / v = ⋅100 (% v / v) (2)
Vsolutie

Concentraţia procentuală de volum se utilizează curent pentru exprimarea


compoziţiei amestecurilor gazoase sau când solventul este lichid.
Concentraţia molară sau molaritatea reprezintă numărul de moli de
substanţă dizolvată într-un litru de soluţie:

m (g)  mol 
c=  sau M  (3)
M ⋅ V ( L)  L 
20
În relaţia (3) M reprezintă masa molară a substanţei dizolvate (exprimată
în g/mol).

Prepararea amestecurilor după regula dreptunghiului


Pentru prepararea unor soluţii sau amestecuri se poate folosi regula
dreptunghiului.

Figura 1.2.7
Fie două soluţii de concentraţii procentuale p1 şi p2 din amestecarea cărora
dorim să obţinem o soluţie de concentraţie p3. Regula dreptunghiului se aplică
astfel: în colţurile din stânga ale dreptunghiului se înscriu valorile numerice ale
concentraţiilor procentuale p1 şi p2 ale soluţiilor iniţiale, iar la intersecţia
diagonalelor se scrie valoarea numerică a concentraţiei procentuale p3 a soluţiei
ce urmează a fi obţinută. De-a lungul fiecărei diagonale se face diferenţa
concentraţiilor înscrise (din valoarea mai mare se scade cea mai mică), valorile
astfel obţinute trecându-se în colţurile din dreapta ale dreptunghiului, la capătul
diagonalei de-a lungul căreia s-a calculat diferenţa (vezi Figura 1.2.7)
În concluzie, pentru prepararea soluţiei de concentraţie p3 se amestecă
(p1 – p3) părţi din soluţia de concentraţie p2 şi (p2 – p3) părţi din soluţia de
concentraţie p1.
Exemplul 1: Să se precizeze în ce proporţie trebuiesc amestecate două
soluţii de NaCl de concentraţii procentuale 24% şi 8% pentru a obţine o soluţie
de concentraţie 15% .

Figura 1.2.8
21
Aplicând regula dreptunghiului (vezi Figura 1.2.8) rezultă că 7 părţi din
soluţia de concentraţie 24% trebuiesc amestecate cu 9 părţi din soluţia de
concentraţie 8% , rezultând astfel 16 părţi de soluţie de concentraţie 15% .
Exemplul 2: Să se prepare o soluţie de concentraţie 15% prin diluarea unei
soluţii stoc de concentraţie 24%.

Figura 1.2.9
Din regula dreptunghiului (vezi Figura 1.2.9) rezultă că 15 părţi de soluţie
stoc de concentraţie 24% se amestecă cu 9 părţi de apă distilată pentru a furniza
24 de părţi de soluţie de concentraţie 15%.

22
PARTEA 2
LUCRĂRI DE LABORATOR

2.1. DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE TENSIUNE


SUPERFICIALĂ A UNUI LICHID. STUDIUL EFECTULUI
AGENŢILOR TENSIOACTIVI

Noţiuni teoretice
Lichidele reprezintă clasa de substanţe cu volum bine definit dar fără
formă proprie. Între moleculele oricărui lichid se exercită forţe de atracţie
(coeziune), ce au ca rezultat formarea unor structuri cristaline de mici
dimensiuni, care însă, spre deosebire de cazul solidelor, au un timp de viaţă
extrem de scurt, structurile desfăcându-se şi refăcându-se în permanenţă. Pentru
moleculele din straturile interne ale lichidului, aceste forţe de coeziune sunt
uniform distribuite în toate direcţiile, rezultanta lor fiind nulă (Figura 2.1.1).
Zicem că aceste molecule se găsesc în stare compensată. Moleculele din stratul
de la suprafaţa lichidului însă, au o altă stare, forţele de coeziune datorate
moleculelor vecine de lichid fiind mai mari decât forţele de adeziune exercitate
de către moleculele fazei gazoase. În acest caz forţele de atracţie nu se mai
exercită egal pe toate direcţiile, rezultanta lor fiind diferită de zero,
perpendiculară pe suprafaţa lichidului şi orientată spre interiorul acestuia (Figura
2.1.1). Despre moleculele de la suprafaţă se poate afirma că se află într-o stare
necompensată. Datorită acţiunii acestor forţe, suprafaţa lichidului se comportă ca
o membrană elastică întinsă. Stratul de lichid de la suprafaţă se numeşte strat
superficial sau interfaţă şi exercită asupra moleculelor din straturile interne o
presiune de aproximativ 104 atm, conferind lichidelor proprietatea de
incompresibilitate.

23
În fiecare punct al suprafeţei şi
tangent la ea, acţionează nişte forţe de
tensiune care caută să reducă suprafaţa,
aceasta curbându-se, la echilibru tinzând
să devină sferică. Astfel, picăturile de
mercur sau ploaie au formă sferică, sfera
fiind corpul geometric cu suprafaţă
minimă la un volum dat.
Aceste forţe sunt cunoscute sub
numele de forţe de tensiune superficială,
Figura 2.1.1 depinzând de lungimea l a conturului
suprafeţei şi de coeficientul σ de tensiune superficială ce este specific lichidului:

F = σ ⋅l

Unitatea de măsură pentru coeficientul de tensiune superficială este:


- în Sistemul Internaţional (S.I.) < σ >S.I. = N/m;
- în Sistemul tolerat (C.G.S.) < σ >C.G.S. = dyn/cm.
Valoarea lui σ se determină prin măsurarea forţei de tensiune superficială
care acţionează pe o lungime dată.
Tensiunea superficială a soluţiilor depinde nu numai de natura solventului,
de temperatură (scade cu creşterea acesteia), dar şi de natura şi concentraţia
substanţei dizolvate. În majoritatea cazurilor însă compoziţia chimică a soluţiei
este alta în stratul superficial decât în adâncime.
Cu cât forţele intermoleculare din lichid sunt mai puternice, cu atât
coeficientul σ de tensiune superficială va avea o valoare mai ridicată. Exceptând
mercurul (σ = 480 dyn/cm), apa este lichidul cu cea mai mare tensiune
superficială (70 dyn/cm), aceasta datorându-se legăturilor de hidrogen existente
între molecule.
Prin substanţă tensioactivă sau surfactant (surface acting agent) se
înţelege o substanţă care, prin dizolvarea într-un lichid, are tendinţa de a se
localiza la interfaţă, micşorând astfel tensiunea superficială a lichidului respectiv.
Substanţele tensioactive au molecule polare, având o grupare hidrofilă orientată
către faza lichidă, respectiv o grupare hidrofobă orientată către faza gazoasă.
Aceste molecule cu caracter polar, pătrund între dipolii apei, slăbind astfel forţele
de tensiune superficială. Săpunurile şi detergenţii sunt exemple comune de agenţi
tensioactivi.

24
Importanţa în practica medicală
Lichidele biologice au în general un coeficient de tensiune superficială
mai mic decât al apei, datorită prezenţei diferitelor molecule biologice cu efect
tensioactiv.
Alveolele pulmonare sunt implicate în schimburile de gaze din procesul
respiraţiei. În vederea unui schimb eficient de gaze, este necesară o suprafaţă
mare a pereţilor alveolari, ce poate fi menţinută printr-o valoare scăzută a
tensiunii superficiale. În acest scop peretele alveolar este pavat pe interior cu un
lichid conţinând un compus lipoproteic tensioactiv - surfactantul pulmonar – cu
rol în reducerea tensiunii superficiale (de la 72 dyn/cm până la 2 dyn/cm).
Embolia gazoasă apare atunci când există condiţii medicale sau
traumatice ce favorizează pătrunderea unor gaze în mediul intravascular (aer,
dioxid de carbon, oxigen, azot), pătrundere care determină apariţia unor
interfeţe gaz – lichid. Dacă raza vasului capilar este egală cu raza de curbură a
bulei, aceasta va fi împinsă de presiunea sanguină şi nu va bloca fluxul sanguin;
dacă însă raza capilarului (de exemplu a unei arteriole) este mai mică decât raza
de curbură a bulei de gaz, aceasta nu mai avansează prin vas, blocând astfel
fluxul sanguin. Cantităţile mici de aer ce pătrund în sistemul vascular nu
obturează fluxul sanguin, fiind absorbite prin circulaţie.
Sărurile biliare (glicocolatul şi taurocolatul de sodiu) sunt substanţe
puternic tensioactive. Modificarea tensiunii superficiale de către acestea asigură
emulsionarea lipidelor în intestin. În acest fel suprafaţa totală a lipidelor expuse
acţiunii lipazei este mult crescută, asigurându-se o digestie optimă a acestora. În
cazuri patologice, sărurile biliare pot fi excretate în urină. O metodă rapidă de
punere în evidenţă a prezenţei sărurilor şi acizilor biliari în urină este proba Hay.
Determinarea se face presărând pe suprafaţa urinei dintr-un pahar Berzelius un
vârf de cuţit de floare de sulf. Dacă floarea de sulf se umezeşte şi se depune pe
fundul paharului, prezenţa unor constituenţi tensioactivi (săruri biliare) este
neîndoielnică. Rămânerea la suprafaţă a florii de sulf indică absenţa acestora.
Obs. Reacţia pozitivă poate fi dată şi de prezenţa unor alte substanţe
(medicamente). Urina normală are coeficientul de tensiune superficială 70
dyn/cm (apropiat de cel al apei). Prezenţa sărurilor biliare şi a acizilor
biliari scad acest coeficient până la 50 dyn/cm.

25
Principiul metodei de determinare a tensiunii superficiale
Determinarea coeficientului σ de
tensiune superficială se poate realiza cu
ajutorul unui dispozitiv numit
stalagmometru. O picătură de lichid de
masă m se va desprinde de gura
capilarului atunci când greutatea proprie
G = m ⋅ g este mai mare decât forţa de
tensiune superficială F (Figura 2.1.2). Din
punct de vedere matematic, condiţia de
desprindere a picăturii se scrie:
Figura 2.1.2 G = F sau m ⋅ g = σ ⋅ l
m ⋅ g = 2 ⋅π ⋅ R ⋅ σ (1)

unde R este raza capilarului, iar l = 2⋅π⋅R este lungimea conturului gurii
capilarului. Dacă notăm cu M masa lichidului şi cu n numărul picăturilor de masă
m, putem scrie M = m⋅n. Masa unei picături (m) se poate exprima în funcţie de
densitatea ρ şi volumul V al lichidului:
ρ ⋅V
M=ρ⋅V ⇒ m⋅ n = ρ ⋅ V deci m= (2)
n
Înlocuind pe m din relaţia (2) în relaţia (1), obţinem
ρ ⋅V
g = 2 ⋅π ⋅ R ⋅σ (pentru soluţie) (3)
n
ρ o ⋅V
g = 2 ⋅π ⋅ R ⋅σ o (pentru apă distilată) (4)
no

unde V este volumul de lichid utilizat în experiment, σo este coeficientul de


tensiune superficială a apei distilate, ρo este densitatea apei distilate, no este
numărul picăturilor de apă distilată conţinute în volumul V.
Împărţind relaţia (3) la (4) obţinem:
ρ no σ
⋅ = (5)
ρo n σ o
de unde rezultă coeficientul de tensiune superficială a soluţiei:

26
no ρ
σ = σ o. . (6)
n ρo

Relaţia (6) permite calcularea coeficientului de tensiune superficială fără a


cunoaşte V şi R. În cadrul lucrării, mărimile ρ, ρo şi σo fiind cunoscute, se
determină n şi no. Coeficientul de tensiune superficială relativă a soluţiei faţă de
apa distilată se calculează cu relaţia (5).

În cadrul lucrării se va urmări:


- determinarea numărului no de picături pentru apă distilată;
- determinarea numerelor n1 şi n2 de picături pentru soluţiile de cercetat;
- calcularea coeficientului de tensiune superficială σ pentru fiecare soluţie.

Modul de lucru
- cu ajutorul unui pahar Berzelius, se umple
cu apă distilată biureta (1), puţin peste
reperul 0 (Figura 2.1.3);
- se reglează încet robinetul (2) până la
obţinerea unei frecvenţe optime pentru
numărarea picăturilor;
- se determină numărul picăturilor pentru
apă distilată (no), pentru un volum de lichid
de 5 mL, iar valoarea se trece în Tabel;
- se repetă operaţia de încă două ori, valorile
se înscriu în Tabel şi se calculează media lor
aritmetică no ;
- se efectuează determinările şi pentru
soluţiile de cercetat, de densităţi cunoscute,
obţinându-se numerele de picături n1 şi n2,
Figura 2.1.3 respectiv mediile n1 şi n2 , valori care se
trec în Tabel;
- după fiecare soluţie utilizată se clăteşte biureta cu apă distilată;
- din Tabelele 1, respectiv 3 din Anexă se citesc valorile pentru ρo şi σo
corespunzătoare temperaturii din laborator;
- coeficientul de tensiune superficială se calculează cu relaţia (6) pentru fiecare
soluţie în parte;
- se completează Tabelul înlocuind valorile coeficienţilor de tensiune superficială
calculaţi pentru soluţii.
27
Teste de verificare a cunoştinţelor
1. Cum se defineşte stratul superficial ?
a) este zona de contact între două straturi de molecule din interiorul lichidului;
b) este zona de contact a două straturi de molecule aparţinând la două faze
diferite (de exemplu lichid - gaz), forţele rezultante fiind orientate întotdeauna
spre interiorul lichidului;
c) este zona în care forţele de tensiune superficială sunt orientate spre exteriorul
lichidului;
d) este zona de contact a două straturi de molecule aparţinând la două faze
diferite (de exemplu lichid - gaz), în care forţele superficiale sunt nule;
e) este stratul de lichid din vecinătatea pereţilor vasului.
2. Ce este forţa de tensiune superficială ?
a) este forţa care apare între două lichide miscibile şi favorizează mixarea lor;
b) este forţa din stratul superficial, care tinde să reducă suprafaţa acestuia;
c) reprezintă forţa cu care moleculele de lichid sunt atrase de pereţii vasului;
d) este mărimea fizică ce se defineşte prin relaţia: F = σ / l;
e) este forţa ce se exercită între moleculele din straturile interne ale lichidului.

3. Forţa de tensiune superficială, F, este dată de relaţia:


a) F = σ ⋅ S ; b) F = σ / S ; c) F = σ / l ;
d) F = l / σ ; e) F = σ ⋅ l .

4. Forţa de tensiune superficială ce susţine o picătură la capătul unui tub


capilar de rază r este:
σ
a) F = σ ⋅π r 2 ; b) F = ; c) F = σ ⋅ 4π r 2 ;
π r2
4π r 3
d) F = σ ⋅ 2π r ; e) F = σ .
3

5. De cine depinde valoarea coeficientului de tensiune superficială ?


a) de natura şi concentraţia substanţei dizolvate;
b) de natura solventului, de temperatură şi de natura suprafeţei de separaţie;
c) de natura solventului şi de temperatură;
d) de natura solventului şi de suprafaţa lichidului;
e) de forma vasului în care se află lichidul.

28
6. Care este unitatea de măsură a coeficientului de tensiune
superficială în S.I. şi în C.G.S. ?
a) N/m2; dyn/cm2; b) N ⋅m; dyn⋅cm; c) J/m3; dyn/cm;
d) N/m; dyn/cm; e) N/cm; dyn/m.
7. Care este relaţia de calcul a coeficientului de tensiune superficială ?
n ρ0 no ρ o nρ
a) σ = σ o ; b) σ = σ o ; c) σ = σ o ;
no ρ nρ no ρ o
d) σ = σ o no ;
ρ
e) σ = no .
ρ
n ρo n ρo

8. Mecanismul de micşorare a tensiunii superficiale în soluţii apoase se


datorează:
a) reacţiilor chimice dintre moleculele solventului şi ale solviţilor;
b) pătrunderii moleculelor polare între dipolii apei, slăbind forţele
intermoleculare din stratul superficial;
c) pătrunderii moleculelor nepolare între dipolii apei, slăbind forţele
intermoleculare din straturile profunde;
d) creşterii vâscozităţii soluţiei;
e) întrepătrunderii moleculelor tensioactive cu cele de lichid din straturile
interne.
9. Ce se înţelege prin agent tensioactiv ?
a) se mai numeşte şi surfactant;
b) este o substanţă ce măreşte valoarea tensiunii superficiale a unui lichid;
c) o substanţă care, prin dizolvarea într-un lichid, micşorează tensiunea
superficială a acestuia şi are tendinţa de a se depune la fundul vasului;
d) o substanţă care, prin dizolvarea într-un lichid, are tendinţa de a se localiza la
interfaţă, micşorând astfel tensiunea superficială a lichidului respectiv;
e) este o substanţă care modifică tensiunea superficială a unui lichid, ori în
sensul creşterii ori în sensul scăderii acesteia.
10. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:
a) tensiunea superficială a unui lichid creşte cu creşterea de temperatură;
b) tensiunea superficială a apei este mai mare decât a majorităţii lichidelor;
c) interfaţa se comportă ca o membrană elastică datorită acţiunii forţelor de
tensiune superficială;
d) tensiunea superficială a unui lichid scade cu creşterea temperaturii;
e) interfaţa se comportă ca o membrană elastică sub acţiunea forţei gravitaţionale.

29
Disciplina de BIOFIZICĂ Nume ........................................

Prenume....................................
Facultatea .........................................
……………………………………... Seria ............. Grupa ..................

Lucrarea Nr.......

Noţiuni teoretice

Data: Semnătura cadrului didactic

30
Tabel

Apă distilată Soluţia 1


Nr.
ρ0 σ0 ρ1 σ1
det. n0 n0 (dyn/cm) n1 n1 (g/cm3) (dyn/cm)
(g/cm3)

1.
2.
3.

Soluţia 2 Soluţia 3
Nr.
ρ2 σ2 ρ3 σ3
det. n2 n2 (dyn/cm) n3 n3 (g/cm ) 3
(dyn/cm)
(g/cm3)

1.
2.
3.

31
32
2.2. DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE VÂSCOZITATE
A UNUI LICHID

Noţiuni teoretice
În timpul curgerii fluidelor (lichide şi gaze) reale, forţele intermoleculare
de atracţie care se opun deplasării relative a moleculelor vecine determină
apariţia unei forţe de frecare internă numită vâscozitate. Prin acţiunea acestei
forţe de frecare, stratul de fluid cu viteză de curgere mai mică (aflat în vecinătatea
pereţilor tubului) va frâna stratul de fluid ce are viteză de curgere mai mare (aflat
în zona centrală a tubului). Vâscozitatea este o mărime fizică ce caracterizează
lichidul în timpul curgerii, fără a depinde de debitul său. Fluidele ideale sunt, prin
definiţie, cele cu vâscozitate nulă.
Forţa de frecare internă (F) dintre două straturi alăturate ale lichidului aflat
în curgere laminară, este proporţională cu suprafaţa de contact (S) dintre straturi,
cu viteza relativă dintre acestea, respectiv cu un coeficient dependent de natura
lichidului, numit coeficient de vâscozitate absolută (η) (vezi Figura 2.2.1).
Expresia forţei de frecare este
dată de formula lui Newton:
∆v
F =η ⋅S ⋅ (1)
∆x

în care ∆v/∆x este gradientul de


viteză (viteza de variaţie a vitezei
între două straturi succesive aflate
Figura 2.2.1. Curgere laminară la distanţa ∆x).
Din relaţia (1) se poate
deduce că unitatea de măsură pentru coeficientul de vâscozitate absolută, în
Sistemul Internaţional (S.I.), este:
N ⋅m N ⋅s
η S .I . = = 2
2 m m
m ⋅
s
În sistemul de unităţi tolerat (C.G.S.) unitatea de măsură a coeficientului
de vâscozitate este Poise (P), denumit după medicul şi fiziologul francez Jean
Louis Marie Poiseuille, respectiv submultiplul centiPoise (cP):
dyne ⋅ s N ⋅s
η C .G .S .
= = 10−1 = 1 Poise
cm2 m2

33
Coeficientul de vâscozitate al unui lichid depinde de natura sa şi de
temperatură, scăzând odată cu creşterea temperaturii.
Curgerea laminară a unui lichid este cel mai bine descrisă de ecuaţia lui
Poiseuille:
p ⋅ R4 ⋅ π
Q= (2)
8 ⋅η ⋅ l

în care p reprezintă diferenţa de presiune hidrostatică dintre capetele tubului de


rază R şi lungime l prin care curge lichidul, iar Q este debitul (volumul de lichid
ce trece printr-o secţiune transversală în unitatea de timp). Calcularea
coeficientului de vâscozitate devine posibilă prin utilizarea formulei debitului
(2).
Cum Q = V/t, relaţia (2) se mai scrie:
p ⋅ R4 ⋅ π
V= ⋅t (3)
8 ⋅η ⋅ l

În cazul curgerii aceluiaşi volum V de apă distilată având coeficientul de


vâscozitate ηo, în timpul to, relaţia (3) se poate scrie:

po ⋅ R 4 ⋅ π
V= ⋅ to (4)
8 ⋅η o ⋅ l

Împărţind relaţiile (3) şi (4) obţinem:


p⋅t po ⋅ t o
= (5)
η ηo
Curgerea lichidului, în timpul determinării, se face sub presiunea exercitată
de greutatea proprie a coloanei de lichid, iar presiunea hidrostatică p, respectiv po
se calculează cu relaţia p = ρ⋅g⋅h şi po = ρo⋅g⋅h, unde h reprezintă înălţimea
coloanei de lichid de cercetat, respectiv de lichid de referinţă, iar ρ şi ρo sunt
densităţile absolute ale lichidului de vâscozitate necunoscută şi respectiv a apei
distilate.
După efectuarea înlocuirilor în relaţia (5) obţinem:
ρ ⋅ g ⋅ h ⋅ t ρ o ⋅ g ⋅h ⋅ t o
= (6)
η ηo

din care se poate deduce formula coeficientului de vâscozitate absolută a soluţiei


studiate:
34
ρ t
η =η o ⋅ ⋅ (7)
ρ o to

Determinarea coeficientului de vâscozitate absolută, η, este dificilă, în


practică însă se acceptă coeficientul de vâscozitate relativă. Vâscozitatea relativă
reprezintă raportul dintre vâscozitatea absolută a fluidului studiat şi cea a unui
fluid (lichid) de referinţă (apă distilată la 20°C).
Rezultă, pentru vâscozitatea relativă a soluţiei de cercetat în raport cu apa
distilată, relaţia:
η ρ t
η rel = = ⋅ (8)
ηo ρ o t o

Relaţia (7) arată că dacă se cunosc η0 şi ρo pentru lichidul de referinţă,


respectiv ρ pentru soluţia de cercetat, în urma măsurării timpilor de curgere t şi t0
ai celor două lichide se poate determina coeficientul de vâscozitate, η, al soluţiei
de cercetat.
Coeficientul de vâscozitate specifică se defineşte cu relaţia:
η −η o η
η sp = = − 1 = η rel − 1 (9)
ηo ηo
Pornind de la vâscozitatea absolută η, care intervine în formula lui Newton
(1), se defineşte coeficientul de fluiditate, ϕ , ca fiind inversul celui de
vâscozitate absolută:
1
ϕ= (10)
η

Importanţa medicală

Sângele poate fi considerat un sistem dispers, alcătuit în proporţie de


50% din elemente celulare aflate în suspensie într-o soluţie apoasă (plasma).
Vâscozitatea sângelui este influenţată atât de compoziţia plasmei, cât şi de
volumul total al particulelor aflate în suspensie (hematocritul).
La o temperatură fiziologică de 37°C, vâscozitatea sângelui este de
aproximativ 4 ori mai mare decât cea a apei.
Vâscozitatea sângelui depinde de mai mulţi factori: conţinut proteic,
hematocrit, temperatură. Vâscozitatea sângelui are valori crescute în cazul
pacienţilor suferind de poliglobulie (când numărul de globule roşii din sânge
creşte peste limitele normale), în diabet ori în situaţii de deshidratare puternică.
35
Valoarea vâscozităţii sângelui este mult scăzută în cazul hemoragiilor sau
al diferitelor stări patologice (anemie, scăderea conţinutului de CO2 din sânge).
Pentru subiecţii sănătoşi, valorile medii ale coeficientului de vâscozitate
sunt: pentru sânge de 3,2 cP, în timp ce pentru plasma sanguină 1,5 cP, cu mici
diferenţe între bărbaţi şi femei, dar cu puternice variaţii cu vârsta.
În privinţa temperaturii, pe măsură ce aceasta scade, coeficientul de
vâscozitate creşte. Sângele manifestă o creştere de aproximativ 2% la o scădere a
temperaturii cu 1°C. O vâscozitate crescută a sângelui presupune o
suprasolicitare a inimii, acest lucru favorizând creşterea tensiunii arteriale şi a
accidentelor cerebrale.
Un aspect interesant se referă la modificarea vâscozităţii sângelui în
funcţie de condiţiile de curgere: valoarea sa scade la viteze de curgere mari,
datorită deformării elastice a eritrocitelor, sau când diametrul vasului devine
mai mic decât 1 mm (în capilare).

Descrierea aparatului
Coeficientul de vâscozitate relativă ηrel a
lichidelor se determină cu vâscozimetrul
Ubbelohde (Figura 2.2.2). Acest dispozitiv este
format dintr-un tub de sticlă în formă de U,
format din trei ramuri, două dintre acestea (1 şi
3) fiind prevăzute cu câte un rezervor situat la
nivele diferite. Ramura 3 prezintă un rezervor
situat la nivel inferior (4), prevăzut cu două
repere de umplere. Ramura 1 prezintă un tub
capilar (7) deasupra căruia se găseşte un alt
rezervor (8) prevăzut cu două repere: M1 –
superior şi M2 – inferior, ce delimitează un
volum bine definit.
Principiul metodei constă în determinarea
timpului de curgere, t, prin tubul capilar, a unui
volum dat de lichid (cuprins între reperele M1 şi
M2), respectiv a timpului de curgere, t0, a
aceluiaşi volum de apă distilată. În acest scop se
va utiliza cronometrul electronic al
Figura 2.2.2.
vâscozimetrului Engler, care permite exprimarea
Vâscozimetrul Ubbelohde
timpului în secunde.

36
Modul de lucru
În cadrul acestei lucrări se consideră că lichidul prezintă o curgere
laminară (fără vârtejuri).
1. Pregătirea cronometrului (Figura 2.2.3) pentru determinarea timpului de
curgere a volumului dat de lichid.
- iniţial, întrerupătorul de reţea (1) trebuie să fie orientat în jos, în poziţia
decuplat;
- se verifică dacă comutatorul (2) este pe poziţia "CRONOM" şi dacă
întrerupătorul (3) este pe poziţia decuplat (în jos);
- după introducerea în priză a fişei aparatului, cu ajutorul întrerupătorului de reţea
(1) se aduce cronometrul în stare de funcţionare, fapt indicat de aprinderea
becului de semnalizare (4);
- butoanele "START" (5) şi "STOP" (6) servesc la pornirea şi oprirea
cronometrului;
- cu ajutorul butonului "RESET" (7) se obţine aducerea la "000000" a indicaţiei
cronometrului;

Figura 2.2.3. Panoul frontal al cronometrului

2. Efectuarea determinărilor cu vâscozimetrul Ubbelohde


- se spală bine vâscozimetrul cu apă distilată fără a-l scoate din carcasa de
protecţie;
37
- cu ajutorul pipetei se introduce apă distilată în ramura 3 până la reperul inferior
marcat pe peretele lateral al rezervorului 4;
- ramura 2 se obturează cu degetul sau cu ajutorul unei cleme;
- în capătul tubului de cauciuc de pe ramura 1 se introduce vârful pipetei şi se
aspiră apa distilată până când nivelul acesteia depăşeşte cu puţin reperul superior
„M1”;
- se eliberează simultan ramurile 1 şi 2, iar în momentul în care meniscul
lichidului ajunge la reperul „M1” se porneşte cronometrul cu ajutorul butonului
„START” (5);
- se opreşte cronometrul utilizând butonul „STOP” (6) atunci când meniscul a
ajuns în dreptul reperului „M2”;
- timpul t0 de curgere prin tubul capilar a volumului de apă distilată cuprins între
reperele „M1” şi „M2” se trece în Tabel;
- se anulează indicaţia de pe afişaj cu ajutorul butonului „RESET” (7);
- se repetă determinarea timpului t0 de încă două ori, datele trecându-se în Tabel;
- se goleşte vâscozimetrul cu mare atenţie;
Obs. În timpul golirii vâscozimetrul nu se scoate din suportul de protecţie
(cilindrul din material plastic)!
- se umple vâscozimetrul, pe rând, cu soluţiile de cercetat şi se cronometrează
pentru fiecare, de câte trei ori, timpul de curgere a volumului cuprins între
reperele „M1” şi „M2”;
- timpii cronometraţi se trec în Tabel;
- se calculează pentru fiecare soluţie de cercetat coeficientul de vâscozitate
absolută (folosind relaţia 7), relativă (relaţia 8) şi specifică (relaţia 9);
- la efectuarea calculelor se foloseşte valoarea densităţii soluţiei (scrisă pe
eticheta sticlei), iar pentru apa distilată, densitatea ρo respectiv coeficientul de
vâscozitate η0 se citesc din Tabelul 1, respectiv Tabelul 4 din Anexă,
corespunzător temperaturii din laborator.
Obs. După utilizare, fiecare soluţie de cercetat se toarnă înapoi în sticlă. La
fiecare schimbare de soluţie vâscozimetrul se spală cu apă distilată.
SOLUŢIILE DE CERCETAT NU SE ARUNCĂ !

Teste de verificare a cunoştinţelor


1. Vâscozitatea unui lichid rezultă din:
a) frecările dintre moleculele lichidului şi pereţii vasului în care se află;
b) forţele de atracţie dintre moleculele lichidului şi pereţii vasului;
c) forţele de atracţie între moleculele lichidului, care se opun deplasării relative a
moleculelor vecine;
38
d) frânarea stratului de lichid ce are viteză de curgere mai mare de către stratul de
lichid cu viteză de curgere mai mică;
e) modificarea densităţii cu temperatura.
2. Care dintre relaţiile de mai jos reprezintă formula lui Newton, cu
semnificaţia corectă a mărimilor care intervin:
∆v
a) F = η ⋅ S ⋅ , unde ∆v/∆x este gradientul de viteză, η este coeficientul de
∆x
vâscozitate absolută, iar S este suprafaţa de contact între straturi;
∆v
b) F = η ⋅ S ⋅ , unde ∆v/∆x este gradientul de viteză, η este coeficientul de
∆x
vâscozitate relativă, iar S este suprafaţa totală a lichidului;
∆x
c) F = η ⋅ S ⋅ , unde ∆x/∆v este gradientul de viteză, η este coeficientul de
∆v
vâscozitate relativă, iar S este suprafaţa relativă a lichidului;
d) formula lui Newton se referă la debitul de curgere al unui lichid printr-un tub
capilar;
e) F = σ · l , unde σ este coeficientul de tensiune superficială, l este lungimea
conturului suprafeţei.
3. Care este ecuaţia lui Poiseuille ?
unde: R este raza tubului, η este coeficientul de vâscozitate absolută a
lichidului, l este lungimea tubului, p este diferenţa de presiune hidrostatică
dintre capetele tubului;
p R4 p R2 π p R4
a) Q = ; b) Q = ; c) Q = ;
8π ηl 8π η l 8η l
π p4 R πR 4
d) Q = ; e) Q = .
8η l 8η l

4. Coeficientul de vâscozitate absolută a unui lichid:


a) se măsoară în N/m în S.I.;
b) este o mărime fizică ce caracterizează lichidul în timpul curgerii;
c) variază invers proporţional cu debitul de curgere al lichidului;
d) depinde de natura şi temperatura lichidului;
e) poate fi modificat prin dizolvarea în lichid a unor agenţi tensioactivi.

39
5. Care e unitatea de măsură a coeficientului de vâscozitate în S.I. ?
a) N · s · m2 ; b) N · s-1 · m-2; c) N · s · m-2;
d) N · m2 · s-1; e) P (Poise).
6. Care este relaţia de calcul pentru coeficientul de vâscozitate relativă a
unui lichid faţă de apa distilată ?
unde: ηrel este coeficientul de vâscozitate relativă a lichidului faţă de apa
distilată; t0, t sunt timpii de curgere corespunzători apei distilate, respectiv
lichidului de cercetat; ρ0 , ρ reprezintă densitatea absolută a apei distilate,
respectiv a lichidului de cercetat;
ρ t ρt ρ t
a) η rel = o ; b) η rel = ; c) η rel = o o ;
ρ to ρ o to ρt
ρ to ρ ρ
0
d) η rel = ; e) η rel = t t .
ρo t 0

7. Care este relaţia de calcul a coeficientului de vâscozitate specifică ?


unde: η0 , η este coeficientul de vâscozitate absolută a apei distilate,
respectiv a lichidului de cercetat;
η ηo
a) η sp = − 1; b) η sp = − 1; c) η sp = η rel − 1;
ηo η
η
d) η sp = + 1; e) ηsp = ηrel + 1.
ηo
8. Care sunt valorile normale medii ale vâscozităţii sângelui, respectiv
plasmei sanguine:
a) sânge: 3,2 cP ; plasmă: 1,5 cP ;
b) sânge: 1,5 cP ; plasmă: 3,2 cP ;
c) sânge: 2,2 cP ; plasmă: 1,0 cP ;
d) sânge: 3,2 P ; plasmă: 1,5 P ;
e) atât sângele cât şi plasma sanguină au aceeaşi valoare a vâscozităţii, 3,2 cP.
9. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:
a) vâscozitatea unui lichid depinde doar de dimensiunea moleculelor acestuia;
b) vâscozitatea unui lichid depinde de forţele de atracţie intermoleculare;
c) coeficientul de vâscozitate este independent de temperatură;
d) coeficientul de vâscozitate scade cu creşterea temperaturii;
e) unitatea de măsură a coeficientului de vâscozitate absolută este N / m.

40
Disciplina de BIOFIZICĂ Nume ........................................

Prenume....................................
Facultatea .........................................
…………………………………… Seria ............. Grupa..................

Lucrarea Nr.......

Noţiuni teoretice

Data: Semnătura cadrului didactic

41
Tabel

Apă distilată Soluţia 1


Nr. t0
t0 ρ0 η0 t1 t1 ρ1 η1
det. η1 rel η1 sp
(s) (s) (g/cm3) (cP) (s) (s) (g/cm3) (cP)

1.
2.
3.

Soluţia 2 Soluţia 3
Nr. t3
t2 t2 ρ2 η2 η2 rel η2 sp t3 ρ3 η3
det. η3 rel η3 sp
(s) (s) (g/cm3) (cP) (s) (s) (g/cm3) (cP)

1.
2.
3.

42
2.3. DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI UNEI SOLUŢII
CU REFRACTOMETRUL ABBE

Noţiuni teoretice
Prin refracţie se înţelege schimbarea direcţiei de propagare a unei raze de
lumină la trecerea prin suprafaţa de separaţie a două medii transparente cu indici
de refracţie diferiţi. Cauza refracţiei este diferenţa dintre vitezele de propagare ale
luminii în cele două medii.
Indicele de refracţie (absolut) al unui mediu transparent este o mărime
fizică scalară, adimensională şi este definit ca raportul dintre viteza luminii în vid
(c) şi viteza luminii în mediul respectiv (v):
c
n= (1)
v
Indicele de refracţie al unei soluţii depinde de natura solventului şi a
substanţei dizolvate, de temperatură, de concentraţia solutului, de lungimea de
undă a luminii incidente.
n v
Raportul n21 = 2 = 1 poartă numele de indice de refracţie relativ al
n1 v2
mediului 2 faţă de mediul 1. În această relaţie v1 şi v2 reprezintă vitezele de
propagare a luminii în primul şi, respectiv, al doilea mediu, iar n1 şi n2 reprezintă
indicii de refracţie ai acestor medii.

Fie o rază de lumină care cade pe


suprafaţa de separaţie a două medii sub un
unghi de incidenţă i (Figura 2.3.1), definit
drept unghiul dintre raza incidentă şi
normala (direcţia perpendiculară) dusă la
suprafaţă în punctul de incidenţă. Raza
suferă fenomenul de refracţie şi intră în al
doilea mediu sub unghiul de refracţie r.
Între cele două unghiuri există relaţia:
n1 sin i = n2 sin r (2)

numită legea refracţiei.


Figura 2.3.1 43
• În cazul în care lumina trece dintr-un mediu mai dens optic (mai
refringent) într-un mediu mai puţin dens optic (n2 < n1), din legea
refracţiei (1) se observă că i < r, deci raza refractată se îndepărtează de
normala dusă la suprafaţa de separaţie în punctul de incidenţă (vezi
Figura 2.3.2b).
• În cazul în care lumina trece dintr-un mediu mai puţin dens optic
într-unul mai dens (n2 > n1), i > r, raza se apropie de normală (vezi Figura
2.3.1).
• Dacă raza de lumină cade normal (perpendicular) pe suprafaţa de
separaţie (i = 0), ea trece nedeviată în al doilea mediu (vezi Figura 2.3.2a).
• În cazul în care raza de lumină cade pe suprafaţa de separaţie a două
medii, al doilea având indicele de refracţie mai mic decât primul (şi numai
în acest caz !), pentru anumite valori ale unghiului de incidenţă are loc
reflexia totală a razei. Se numeşte unghi limită (l) unghiul de incidenţă
pentru care raza se refractă sub un unghi r = 90o şi deci iese tangent la
suprafaţa de separaţie a celor două medii (vezi Figura 2.3.2c).
Din relaţia (2), punând condiţia ca r = 90o, se obţine unghiul limită l:
sinl = n2 (3)
n1

• Dacă i > l raza de


lumină suferă reflexie
totală pe suprafaţa de
separaţie întorcându-se
în mediul din care a
venit (vezi Fig. 2.3.2d).
Unghiul limită se
determină cu ajutorul
refractometrului Abbe.
a b c d Cunoscând indicele de
refracţie al aerului:
n1 = 1,0003, din relaţia
Figura 2.3.2 (3) se poate determina

indicele de refracţie al substanţei de cercetat. Refractometrul Abbe permite


citirea produsului n1 sin l , adică citirea indicelui de refracţie absolut al soluţiei de
cercetat.

44
Aplicaţii medicale

Fenomenul reflexiei totale este exploatat în cazul fibrelor optice, acestea


fiind confecţionate în general din sticlă sau plastic, permiţând transmiterea
luminii la distanţe mari şi cu pierderi foarte mici. Lumina este ghidată de-a
lungul miezului fibrei optice, prin reflexii totale repetate.
Termenul endoscopie (“endo” (gr.) = interior; “skopeein” (gr.) = a vedea)
denumeşte procedura de vizualizare şi examinare a unor variate organe interne.
Endoscoapele medicale utilizează mănunchiuri de fibre optice, în cadrul
explorării neinvazive a unor zone greu accesibile (tract digestiv, respirator).

Descrierea aparatului

Părţile componente ale refractometrului Abbe sunt prezentate în Figura


2.3.4.
Corpul prismelor cuprinde:
- prisma de iluminare (4);
- prisma de măsurare (5).
Bazele celor două prisme închid între ele un volum mic în care se
introduce proba de cercetat. Corpul prismei are ataşată o oglindă de iluminat (6)
şi este prevăzut cu racorduri pentru termostat şi termometru.

Luneta de punere la punct (2) permite


observarea a două câmpuri inegal iluminate
(vezi Figura 2.3.3).
Compensatorul (3) serveşte la înlăturarea
haloului colorat care apare la linia de separaţie a
celor două câmpuri.
Tambur pentru rotirea corpului prismelor (7).
Figura 2.3.3
Luneta de citire (1) este cuplată rigid cu luneta de punere la punct şi
indică valoarea indicelui de refracţie al probei.
Domeniul de măsurare al refractometrului Abbe cuprinde indici între 1,3 şi
1,7. Scala permite citirea exactă a indicelui de refracţie până la zecimala a treia şi
aprecierea celei de-a patra zecimale.

45
Figura 2.3.4. Părţile componente ale refractometrului Abbe

Modul de lucru
1. Verificarea etalonării aparatului
- corpul refractometrului se roteşte înainte până în poziţia extremă;
- cu ajutorul şurubului se deschide corpul prismelor, se aduce faţa lucioasă în
poziţie perfect orizontală şi se menţine în această poziţie prin ţinerea fixă a
tamburului (7);
- cele două feţe ale prismelor se degresează cu amestec alcool-eter;
- cu ajutorul unei pipete se pun câteva picături de apă distilată pe faţa lucioasă;
Obs. Se va evita punerea unei cantităţi mari de lichid pentru a preveni
formarea de bule în locaşul probei! Nu se atinge prisma cu pipeta!
- menţinând orizontalitatea prismei de măsurare se închide corpul prismelor şi se
readuce refractometrul în poziţia iniţială;
- privind prin luneta de citire (1) se roteşte tamburul (7) aducând scala gradată la
capătul ei inferior (valoarea 1,3 a indicelui de refracţie);
46
- cu ajutorul oglinzii se realizează o iluminare uniformă şi maximă a câmpului
observat în luneta de punere la punct (2);
- prin rotirea tamburului (7) se observă o întunecare a câmpului de jos în sus; se
continuă rotirea până când linia de demarcaţie lumină/întuneric ajunge la
intersecţia celor două fire perpendiculare (vezi Fig. 2.3.3);
- în această poziţie se citeşte în luneta (1) indicele de refracţie al apei distilate,
care la temperatura de 20°C are valoarea de 1,3330;
- se repetă citirea pentru apa distilată de încă 2 ori, iar valorile se trec în prima
linie a Tabelului (c = 0%), calculându-se media lor aritmetică n şi deviaţia
standard a valorii medii Sm.
2. Studiul variaţiei indicelui de refracţie cu concentraţia soluţiei
- după verificarea etalonării aparatului cu apă distilată, se degresează locaşul
probei cu amestec alcool - eter şi, cu ajutorul unei pipete, se pun pe suprafaţa
lucioasă a prismei 2 - 3 picături din soluţia 1;
- se citeşte indicele de refracţie, a cărui valoare se trece în Tabel în linia
corespunzătoare concentraţiei soluţiei;
- citirea se repetă încă de 2 ori pentru soluţia respectivă;
- se procedează similar pentru toate soluţiile, inclusiv pentru cea cu concentraţie
necunoscută (x%).
3. Construirea curbei de etalonare şi aflarea concentraţiilor necunoscute
- după citirea indicelui de refracţie corespunzător concentraţiilor cunoscute (c1,
c2, ..., c6), perechile de coordonate (c1, n1); ... ; (c6, n6) se înscriu pe un grafic în
care pe axa absciselor se pune concentraţia (c) iar pe axa ordonatelor indicele de
refracţie (n);
- din graficul astfel trasat, numit curbă de etalonare, se citeşte concentraţia
necunoscută x% prin aplicarea metodei interpolării.

Teste de verificare a cunoştinţelor


1. Cunoscând pentru un refractometru n1 = 1,5 şi sin l = 0,8, care este
indicele de refracţie al substanţei de cercetat?
a) 1,333; b) 1,12; c) 1,5; d) 1,2; e) 1,433.
2. Ce se poate afirma despre indicele de refracţie absolut al unui mediu?
a) reprezintă valoarea indicelui faţă de glucoza pură;
b) este o mărime fizică adimensională;
c) este dat de raportul sin r/sin i;

47
d) se defineşte ca raportul dintre viteza de propagare a luminii în vid, c, şi viteza
de propagare în mediul respectiv, v;
e) valoarea sa depinde de temperatură.
3. Dacă o rază de lumină trece din mediul 1 (n1 = 1) în mediul 2 (n2 = 1,5),
unghiul de incidenţă fiind i = 30° (sin 30o = 1/2), ce valoare are unghiul de
refracţie?
a) 0; b) arcsin (1/3); c) sin 1 / sin 1,5;
d) arcsin (3/1); e) sin 1,5 / sin 1.
4. O rază de lumină trece din mediul 1 (apă) în mediul 2 (sticlă). Care este
relaţia corectă a indicelui de refracţie relativ al sticlei faţă de apă?
a) sin i / sin r; b) n2 / n1; c) n1 / n2;
d) n1⋅n2; e) sin i · sin r.
5. Ce se întâmplă cu o rază de lumină care cade pe suprafaţa de separaţie a
două medii sub un unghi de incidenţă egal cu unghiul limită, mediul al
doilea fiind mai puţin dens optic decât primul ?
a) o parte se reflectă şi este total polarizată, restul se refractă şi este parţial
polarizată;
b) în acest caz raza se refractă sub un unghi egal cu 90°;
c) raza se reflectă sub un unghi egal cu unghiul limită;
d) raza se propagă tangent la suprafaţa de separaţie;
e) în cursul procesului de refracţie, raza se apropie de normala dusă la suprafaţa
de separaţie.
6. În care dintre situaţiile de mai jos are loc reflexia totală a luminii (n1 =
1,5 este indicele de refracţie al sticlei, iar n2 = 1 este indicele de refracţie al
aerului)?
a) raza de lumină vine din mediul 1 (sticlă) şi cade pe suprafaţa de separaţie sticlă
n
– aer sub un unghi de incidenţă mai mare decât arcsin 2 ;
n1
b) raza de lumină vine din aer şi cade pe suprafaţa de separaţie aer – sticlă sub un
n
unghi de incidenţă mai mic decât arcsin 1 ;
n2
c) raza de lumină cade normal pe interfaţa sticlă - aer;
d) raza de lumină ce cade pe o suprafaţă de sticlă este total polarizată;
e) raza de lumină vine din mediul 1 (sticlă) şi cade pe suprafaţa de separaţie sticlă
– aer sub un unghi de incidenţă mai mare decât unghiul limită.
48
7. Care sunt factorii de care depinde indicele de refracţie al unei soluţii ?
a) numai de natura solventului;
b) de temperatură;
c) numai de natura substanţei dizolvate;
d) de concentraţia substanţei dizolvate;
e) numai de lungimea de undă a radiaţiei incidente.
8. Cum se defineşte indicele de refracţie relativ al unui mediu 2 faţă de
mediul 1 ? Notaţii: n2 este indicele de refracţie absolut al mediului 2, n1
este indicele de refracţie absolut al mediului 1, v2 este viteza de propagare
a razei în mediul 2, iar v1 este viteza de propagare a razei în mediul 1
n1 v2
a) n21 = ; b) n21 = ; c) n21 = n1 ⋅ n2
n2 v1
n2 v1
d) n21 = ; e) n21 = .
n1 v2

9. Ce se întâmplă cu o rază de lumină care vine din aer (naer = 1) şi cade pe


suprafaţa de separaţie aer-apă (napă = 1,333)?
a) se refractă, apropiindu-se de normala dusă la suprafaţa de separaţie;
b) se reflectă total dacă unghiul de incidenţă depăşeşte unghiul limită;
c) trece nedeviată, dacă unghiul de incidenţă i = 0;
d) suferă fenomenul de reflexie totală, indiferent de valoarea unghiului de
incidenţă;
e) se propagă tangent la suprafaţa de separaţie.
10. Ce se întâmplă cu o rază de lumină la trecerea dintr-un mediu mai dens
într-un mediu mai puţin dens (i –unghiul de incidenţă, l – unghiul limită) ?
a) se apropie de normala dusă la suprafaţa de separaţie;
b) se îndepărtează de normală dacă i < l;
c) trece nedeviată în al doilea mediu, indiferent de valoarea lui i;
d) se propagă tangent la suprafaţa de separaţie dacă i > l;
e) se reflectă total dacă i > l.
11. Funcţionarea sistemelor endoscopice are la bază fenomenul de:
a) polarizare; b) reflexie totală; c) dispersie;
d) refracţie; e) difracţie.

49
Disciplina de BIOFIZICĂ Nume ........................................

Prenume....................................
Facultatea ........................................
……………………………………… Seria ............ Grupa ...................

Lucrarea Nr.......

Noţiuni teoretice

Data: Semnătura cadrului didactic

50
Tabel
n
c Sm
(%)
n1 n2 n3 n
0
5
10
15
20
25
30
X

51
Grafic. Variaţia indicelui de refracţie al unei soluţii (n) cu concentraţia sa (c)
52
2.4. DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI UNOR SOLUŢII DE
ELECTROLIŢI PE BAZA MĂSURĂTORILOR DE
CONDUCTANŢĂ ELECTRICĂ

Noţiuni teoretice
Deplasarea ordonată de purtători de sarcină electrică printr-un mediu
conductor de numeşte curent electric.
La metale, purtătorii de sarcină care se mişcă ordonat în câmpul electric
aplicat sunt electronii liberi rezultaţi prin desprinderea electronilor de valenţă de
pe straturile electronice periferice ale atomilor reţelei cristaline.
În cazul soluţiilor de electroliţi vorbim de o conducţie ionică, electroliţii
fiind acele substanţe care în urma dizolvării în solvent disociază în ioni pozitivi
(cationi), respectiv ioni negativi (anioni). Motivul acestei disocieri este valoarea
mare a permitivităţii electrice relative a apei (εr = 80) care duce la o diminuare
considerabilă a forţelor de atracţie electrostatică dintre ionii aflaţi în nodurile
reţelei cristaline a unui cristal ionic. Disocierea în ioni este apoi urmată de
fenomenul de hidratare a ionilor ce are drept cauză interacţiunile electrostatice
dintre ioni şi moleculele de apă cu caracter dipolar, numărul de molecule de apă
din imediata vecinătate a ionului numindu-se cifră de coordinaţie (Figura 2.4.1).

Figura 2.4.1. Disocierea moleculelor de LiCl şi hidratarea ionilor


Gradul de disociere în ioni depinde de natura solutului. Astfel distingem
electroliţii tari, substanţe care în urma dizolvării disociază total adică se regăsesc
în soluţie exclusiv sub formă de ioni. Acestei categorii le aparţin acizii tari,
bazele tari şi sărurile. În urma dizolvării unui electrolit slab, acesta disociază
parţial în ioni, adică soluţia va conţine un amestec de ioni şi molecule rămase
53
nedisociate, numărul ionilor prezenţi în soluţie fiind cu atât mai mic cu cât
electrolitul este mai slab. Din această categorie fac parte acizii slabi şi bazele
slabe (vezi Cursul de Biofizică, Capitolul Echilibre acido – bazice).
Conductometria cuprinde metodele electrochimice de analiză a
conductibilităţii electrice a soluţiilor de electroliţi. Conductometrele servesc la
măsurarea conductanţei electrice.
În absenţa câmpului electric, ionii rezultaţi din disocierea electrolitului
dizolvat în soluţie vor avea o mişcare dezordonată, de agitaţie termică. Aplicarea
unei diferenţe de potenţial (tensiuni electrice) între doi electrozi imersaţi în
soluţie va avea ca efect deplasarea ordonată a ionilor, fiecare mişcându-se către
electrodul având sarcina de semn contrar ionului (anionii se deplasează către
anod, în timp ce cationii către catod, Figura 2.4.2 ).

Figura 2.4.2. Migrarea ionilor în câmp electric

În cadrul metodei conductometrice, un curent electric de intensitate I este


aplicat între doi electrozi cufundaţi în soluţie, măsurându-se tensiunea electrică
U. Pe baza legii lui Ohm:
U=I⋅R (1)
se poate determina rezistenţa electrică R manifestată de soluţie la trecerea
curentului electric.
În SI, unitatea de măsură pentru rezistenţa electrică este ohm – ul:
< U > S .I . 1 V
< R > S .I . = = =1Ω (2)
< I > S .I . 1 A

Se numeşte conductanţă a unui mediu valoarea inversă rezistenţei electrice


a acelui mediu:
1
G= (3)
R
54
Unitatea de măsură pentru conductanţă este inversă unităţii de măsură a
rezistenţei, 1/Ω sau Ω–1 şi se numeşte Siemens (S).
Rezistenţa electrică a unui conductor de lungime l şi secţiune S se poate
calcula după relaţia:
l
R = ρ⋅ (4)
S
unde prin ρ s-a notat rezistivitatea sau rezistenţa specifică a materialului din care
este confecţionat conductorul. În Sistemul Internaţional de unităţi S.I.,
< ρ > S .I . = 1 Ω ⋅ m , iar în sistemul tolerat C.G.S. < ρ > C .G.S . = 1 Ω ⋅ cm .
În cazul soluţiilor, se utilizează mărimea inversă rezistivităţii, numită
conductivitate σ sau conductanţă specifică:

1
σ= (5)
ρ
În S.I., unitatea de măsură pentru conductivitatea electrică este
Ω ⋅ m −1 = S ⋅ m −1 , iar în sistemul tolerat C.G.S. este 1 Ω −1 ⋅ cm −1 = S ⋅ cm −1 .
−1

Din relaţiile (3) şi (4) se poate obţine pentru conductanţă:


S
G =σ ⋅ (6)
l
Atât rezistivitatea cât şi conductivitatea, depind de natura substanţei dizolvate, de
temperatură şi de concentraţia soluţiilor.

Aplicaţii medicale
Conductanţa electrică este frecvent măsurată în laborator, în scopul de a
controla puritatea unor solvenţi, de a determina concentraţia electroliţilor prezenţi
în diferite lichide biologice sau de a titra substanţe ionice. Ca solvent
farmaceutic, apa distilată este considerată pură dacă în urma măsurătorilor
conductometrice se obţine pentru conductivitatea acesteia o valoare de 5,5
µS/cm.
Tomografia electrică de impedanţă (impedanţa reprezintă rezistenţa
electrică totală a unui ţesut străbătut de curent electric) este o metodă medicală de
investigare ce se bazează pe analiza conductivităţii electrice a ţesuturilor. Cu
câteva excepţii, ţesuturile au conductivitatea constantă în anumite limite. Astfel,
orice modificare a structurii normale se va reflecta în schimbarea valorii
conductivităţii electrice a ţesutului.

55
Scopul lucrării
Lucrarea prezentă propune măsurarea valorilor conductanţei unor soluţii
de electroliţi şi urmărirea modului în care aceasta variază cu concentraţia,
respectiv cu temperatura soluţiei.
În cadrul lucrării se va efectua:
- calibrarea conductometrului;
- măsurarea conductanţei apei distilate, a apei de robinet şi a unor soluţii
de KCl de concentraţii cunoscute, aflate la temperatura laboratorului;
- aflarea concentraţiei molare a unei soluţii utilizând soluţii standard;
- studiul variaţiei cu temperatura a conductanţei unei soluţii de
concentraţie cunoscută.

Descrierea aparatului
Măsurătorile experimentale vor fi realizate cu ajutorul conductometrului
OK 112 (Figura 2.4.3):
- conductometrul (1);
- electrodul de măsurare (2) împreună cu cablul de legătură (3);
- suportul electrodului (6), termometru (7), pahar Berzelius (4) ce va
conţine soluţia analizată (5).

56
Figura 2.4.3. Conductometrul OK 112

Pe panoul frontal al conductometrului se găsesc:


- scalele gradate (11), utilizate la citirea valorii conductanţei soluţiei: scala
superioară fiind divizată între 0 şi 1 şi scala inferioară între 0 şi 3 (3,3);
- led-ul ON (8) a cărui aprindere semnalizează funcţionarea
conductometrului;
- butonul „CAL” (9) permite calibrarea aparatului;
- întrerupător de calibrare (12) aflat pe panoul din spate al aparatului
(colţul stâng superior);
- butonul „RANGE” (10) permite alegerea domeniului de măsură a
conductanţei în intervalul 0,01 µS – 1 S; poate fi poziţionat pe 13 domenii de
măsură diferite: 300, 100, 30, 10, 3 şi 1 (în domeniul µS), respectiv 1000, 300,
100, 30, 10, 3 şi 1 (în domeniul mS).
Atenţie : La măsurarea conductanţei unei soluţii necunoscute, iniţial se
va poziţiona butonul „RANGE” pe domeniul 1000 mS. Se va creşte treptat
sensibilitatea aparatului prin rotirea butonului “RANGE” în sens antiorar
(contrar acelor de ceasornic) până ce acul indicator al conductometrului
deviază în zona centrală a scalelor gradate. Depăşirea în mod repetat a
capătului scalei de către acul indicator poate duce la decalibrarea şi
defectarea instrumentului de măsură.
Dacă butonul “RANGE” indică un domeniu de măsură ce începe cu cifra
1 (1,10,100,1000, atât în domeniul mS cât şi în µS), valorile conductanţei
se vor citi pe scala superioară, aplicând factorii de multiplicare necesari.
57
Dacă butonul “RANGE” indică un domeniu de măsură ce începe cu cifra
3 (3,30,300, atât în domeniul mS cât şi în µS), valorile conductanţei se
vor citi pe scala inferioară, aplicând factorii de multiplicare
corespunzători. Factorii de multiplicare se obţin raportând valoarea
indicată de butonul range la valoarea înscrisă la capătul scalei pe care se
face citirea respectivă.

Modul de lucru
1. Calibrarea aparatului
- se poziţionează electrodul în aer pe tot parcursul calibrării, scoţându-l din
paharul Berzelius cu apă distilată;
- în urma introducerii fişei în priză, starea de funcţionare a conductometrului
este indicată de aprinderea led-ului „ON” (conductometrul nu este prevăzut
cu buton de pornire/oprire);
- se lasă aparatul timp de 1 minut pentru a intra în regim de lucru;
- iniţial, se va poziţiona butonul „RANGE” pe domeniul 1000 mS;
- se apasă întrerupătorul (12) situat pe panoul din spate al aparatului (colţul
din stânga sus), acul indicator deplasându-se spre dreapta până la reperul
roşu al scalei superioare;
- dacă acul indicator nu se suprapune perfect cu reperul roşu, ţinând apăsat
întrerupătorul (12), se va roti butonul “CAL” (9) până ce acul indicator va
ajunge în dreptul capătului scalei superioare (unde este marcat reperul roşu);
Atenţie: Realizarea incorectă a calibrării duce la apariţia erorilor
sistematice de măsurare ce vor afecta toate determinările ulterioare.
2. Studiul variaţiei conductanţei cu concentraţia soluţiei
- electrodul se spală foarte bine cu apă distilată, utilizând agitatorul magnetic
(electrodul se consideră curat dacă conductanţa apei distilate utilizate la
spălat are valori sub 50 µS, în caz contrar apa se aruncă iar procesul de
spălare trebuie reluat);
- se măsoară conductanţa pentru apă distilată, respectiv apă de la robinet, iar
valorile obţinute se trec în Tabelul 1;
- după regula de citire descrisă anterior, se măsoară conductanţa pentru
soluţiile de KCl având concentraţii cuprinse între 0,1 M şi 0,5 M;
- se efectuează câte 3 determinări pentru fiecare soluţie (notându-se cu G1, G2,
G3), valorile trecându-se în Tabelul 1; se calculează valoarea medie G a
conductanţei pentru fiecare soluţie;
58
- se efectuează 3 determinări şi pentru conductanţa soluţiei de concentraţie
necunoscută;
- pe baza valorilor experimentale, se construieşte graficul variaţiei valorii
medii a conductanţei, G , cu concentraţia molară a soluţiei;
- prin metoda interpolării, se va determina din grafic valoarea necunoscută a
concentraţiei molare a soluţiei de cercetat.
3. Studiul variaţiei cu temperatura a conductanţei unei soluţii
- utilizând soluţia standard de concentraţie 0,5 M, se va măsura valoarea
conductanţei acesteia corespunzător unui interval de temperaturi cuprinse
între temperatura laboratorului şi 37°C;
- creşterea temperaturii soluţiei se va realiza cu ajutorul încălzitorului cu
agitator magnetic (Figura 2.4.4);
- după introducerea în priză a fişei încălzitorului, se poziţionează întrerupătorul
acestuia (1) pe poziţia “1” (ON);
- pentru a evita încălzirea neomogenă şi foarte rapidă a soluţiei de cercetat,
paharul Berzelius conţinând soluţia standard de concentraţie 0,5 M se
introduce în cristalizorul situat pe plită, apoi se scufundă atât electrodul de
determinare, cât şi sonda termometrului electronic (6) în soluţia din pahar;
- butonul (3) cu ajutorul căruia se modifică viteza de agitare se va roti până la
obţinerea unei turaţii medii, LED-ul (4) indicând funcţionarea agitatorului
magnetic;
- se citeşte valoarea conductanţei soluţiei, corespunzătoare temperaturii iniţiale
a soluţiei (indicată de afişajul digital (7) al termometrului ce se află
scufundat în Berzelius), şi se trece în Tabelul 2;
- se roteşte butonul (2) de reglaj al temperaturii până în dreptul valorii de 50°C,
LED-ul (5) indicând începerea încălzirii;
- se fac citiri ale conductanţei la fiecare creştere a temperaturii cu 1°C, până la
valoarea de 37°C, datele trecându-se în Tabelul 2;
- încălzitorul, respectiv agitatorul magnetic se decuplează rotind butonul (2),
respectiv (3) în sens antiorar până la stingerea LED-urilor (4) şi (5);
- întrerupătorul (1) se aduce în poziţia “0” (OFF);

59
Figura 2.4.4. Încălzitor cu agitator magnetic şi termometru electronic

- electrodul şi sonda termometrului se scot din soluţie; aceasta se toarnă înapoi


în vasul din care a provenit;
Obs. Electrodul de determinare trebuie scos din soluţia încălzită
imediat după efectuarea măsurătorilor.
- se clăteşte electrodul, respectiv vasul de determinare cu apă distilată;
- pe baza datelor din Tabelul 2 se trece la trasarea graficului de variaţie a
conductanţei soluţiei cu temperatura.

Teste de verificare a cunoştinţelor


1. Care dintre afirmaţiile de mai jos este corectă ?
a) conductometrele sunt aparate destinate măsurării conductanţei electrice;
b) conductanţa este o mărime fizică adimensională;
c) conductometria cuprinde metodele electrochimice de analiză a conductibilităţii
ionice a soluţiilor de electroliţi;
d) un câmp electric determină migrarea ordonată a purtătorilor de sarcină
electrică;
e) conductanţa este o mărime fizică direct proporţională cu rezistenţa electrică.

60
2. Identificaţi răspunsul corect:
a) electroliţii sunt substanţe ale căror soluţii apoase conduc curentul electric;
b) prin dizolvarea în apă a unui electrolit, moleculele sale nu disociază;
c) electroliţii tari se regăsesc în soluţie apoasă în exclusivitate sub formă ionică;
d) disocierea în apă a unui electrolit dă naştere unor ioni negativi, numiţi cationi,
respectiv unor ioni pozitivi numiţi anioni;
e) soluţia unui electrolit slab se prezintă sub forma unui amestec de molecule
nedisociate şi ioni.
3. Definiţi conductanţa unui mediu:
S
a) G = ρ ⋅ ;
l
b) conductanţa unui mediu este valoarea inversă rezistenţei electrice a acelui
mediu;
1
c) G = 2 ;
R
d) conductanţa unui mediu este o mărime fizică adimensională;
1
e) G = .
R
4. Într-un experiment uzual de conductometrie, în soluţia de electrolit
studiată se introduc doi electrozi între care se aplică o diferenţă de
potenţial electric. Care dintre afirmaţiile de mai jos sunt adevărate ?
a) datorită valorii mari a permitivităţii electrice relative a apei, forţele de atracţie
electrostatică dintre ionii ce compun moleculele electrolitului cresc, prin urmare
molecula devine mai stabilă şi nu disociază;
b) moleculele electrolitului se scindează în ioni, care la rândul lor nu sunt afectaţi
de câmpul electric generat între cei doi electrozi;
c) ionii pozitivi (anionii) rezultaţi din disocierea electrolitului vor migra către
electrodul pozitiv;
d) în contact cu solventul, electrolitul se va desface în ioni, particulele cu sarcină
negativă migrând în câmpul electric către electrodul pozitiv;
e) purtătorii de sarcină rezultaţi din disocierea electrolitului vor fi antrenaţi de
câmpul electric, fiecare migrând către electrodul de semn contrar sarcinii sale
electrice.

61
5. Care este unitatea de măsură a conductanţei ?
a) ohm; b) ohm⋅cm; c) Siemens;
d) 1/Siemens; e) volt.
6. Care este unitatea de măsură a rezistivităţii (ρ) în C.G.S. ?
a) ohm⋅m; b) Siemens⋅m; c) ohm⋅cm;
d) 1/ohm; e) 1/Siemens.
7. Selectaţi varianta corectă referitor la rezistenţa electrică a unui
conductor:
a) dependenţa rezistenţei electrice de materialul conductor este asigurată de o
constantă de material numită rezistivitate;
b) depinde invers proporţional de aria secţiunii transversale a conductorului;
c) variază direct proporţional cu conductanţa electrică;
d) depinde de natura materialului din care este confecţionat conductorul printr-o
constantă de material numită constanta celulei;
e) scade cu creşterea lungimii conductorului.
8. Alegeţi răspunsul corect referitor la conductivitate:
a) se defineşte ca inversul conductanţei electrice;
b) este o mărime fizică fără unitate de măsură;
c) se mai numeşte şi conductanţă specifică;
d) se defineşte ca inversul rezistivităţii;
e) se măsoară în S.I. în Ω-1⋅m-1.
9. Metoda conductometrică poate fi utilizată în medicină pentru:
a) determinarea spectrului de absorbţie a medicamentelor;
b) controlul purităţii apei distilate utilizate ca solvent medicamentos;
c) determinarea temperaturii centrale;
d) tomografia electrică de impedanţă;
e) măsurarea concentraţiilor de substanţe ce nu disociază ionic.

62
Disciplina de BIOFIZICĂ Nume ........................................

Prenume....................................
Facultatea .......................................
…………………………………….. Seria ................ Grupa ..................

Lucrarea Nr.......

Noţiuni teoretice

Data: Semnătura cadrului didactic


63
Tabelul 1
Concentraţia Conductanţa
molară (mS)
Soluţia
(mol/L)
G1 G2 G3 G Sm

apă
distilată
apă de
robinet
1 0,1
2 0,2
3 0,3
4 0,4
5 0,5
6 X

Tabelul 2
Temperatura Conductanţa Temperatura Conductanţa
soluţiei 0,5 M soluţiei 0,5 M soluţiei 0,5 M soluţiei 0,5 M
(°C) (mS) (°C) (mS)
20 29
21 30
22 31
23 32
24 33
25 34
26 35
27 36
28 37

64
Graficul 1
Variaţia conductanţei cu concentraţia soluţiei

65
Graficul 2
Variaţia conductanţei cu temperatura soluţiei

66
ANEXA

Tabelul 1. Densitatea apei ρo (g/cm3) la diferite temperaturi t (°C)

t ρ0 t ρ0 t ρ0
(°C) (g/cm3) (°C) (g/cm3) (°C) (g/cm3)
0 0,99987 12 0,99952 24 0,99732
1 0,99993 13 0,99940 25 0,99707
2 0,99997 14 0,99927 26 0,99681
3 0,99999 15 0,99913 27 0,99654
4 1,00000 16 0,99897 28 0,99626
5 0,99999 17 0,99880 29 0,99597
6 0,99997 18 0,99862 30 0,99567
7 0,99993 19 0,99843 31 0,99537
8 0,99988 20 0,99823 32 0,99505
9 0,99981 21 0,99802 33 0,99472
10 0,99973 22 0,99780 34 0,99440
11 0,99963 23 0,99757 35 0,99406

Tabelul 2. Densitatea ρ (g/cm3) a unor medii biologice

Mediu ρ (g/cm3)
Os 1,7 – 2,0
Ţesut adipos 0,92 – 0,94
Hematie 1,10
Plasmă 1,03
Sânge 1,06
Ţesut muscular 1,06
Urină 1,003 – 1,035

67
Tabelul 3. Tensiunea superficială a apei σo (dyn/cm) la diferite temperaturi t(°C)

t σ0 t σ0
(°C) (dyn/cm) (°C) (dyn/cm)
5 74,860 25 71,810
10 74,113 30 71,035
15 73,350 35 70,230
16 73,196 40 69,416
17 73,043 45 68,592
18 72,889 50 67,699
19 72,736 55 66,894
20 72,583 60 66,040
21 72,428 65 65,167
22 72,273 70 64,274
23 72,119 75 63,393
24 71,964 80 62,500

Tabelul 4. Vâscozitatea absolută a apei ηo (cP) la diferite temperaturi t(°C)

t ηo t ηo t ηo
(°C) (cP) (°C) (cP) (°C) (cP)
0 1,7921 21 0,9810 70 0,4061
5 1,5188 22 0,9579 80 0,3565
10 1,3077 23 0,9358 90 0,3165
15 1,1404 24 0,9142 100 0,2838
16 1,1111 25 0,8937
17 1,0828 30 0,8007
18 1,0559 40 0,6560
19 1,0299 50 0,5494
20 1,0040 60 0,4688

Tabelul 5. Tensiunea superficială σ (N/m) a unor soluţii biologice

Plasma oxalată 75⋅10-3


Ser sanguin 54⋅10-3 – 68⋅10-3
Salivă 70⋅10-3
Urină 58,3⋅10-3 – 72⋅10-3
68
Submultipli
Simbolul Factorul de
Prefixul Exemplu
prefixului multiplicare
deci (d) 10-1 1 dm = 10-1 m
centi (c) 10-2 1 cm = 10-2 m
mili (m) 10-3 1 mm = 10-3 m
micro (µ) 10-6 1 µm = 10-6 m
nano (n) 10-9 1 nm = 10-9 m
pico (p) 10-12 1 pm = 10-12 m
femto (f) 10-15 1 fm = 10-15 m
atto (a) 10-18 1 am = 10-18 m
Multipli
deca (da) 10 1 1 dam = 10 1 m
hecto (h) 10 2 1 hm = 10 2 m
kilo (k) 10 3 1 km = 10 3 m
mega (M) 10 6 1 Mm = 10 6 m
giga (G) 10 9 1 Gm = 10 9 m
tera (T) 10 12 1 Tm = 10 12 m
peta (P) 10 15 1 Pm = 10 15 m
exa (E) 10 18 1 Em = 10 18 m
Tabelul 6. Multipli şi submultipli zecimali ai unităţilor de măsură

69
70
BIBLIOGRAFIE

[1] Rottemberg Floare, Nagy I.I., Mihalaş G.I. Lucrări practice de biofizică,
Lito I.M.T., Timişoara, 1975.
[2] Neagu M., Munteanu O., Nagy I.I., Neagu A. Lucrări practice de biofizică,
Editura Eurobit, Timişoara, 2018.
[3] Alteraş I. et al. Metodele laboratorului clinic, Editura Medicală, Bucureşti,
1964.
[4] Mihalaş G.I. et al. Curs de biofizică, Editura Eurobit, Timişoara, 2008.
[5] Kovács Eugenia et al. Biofizică şi biotehnologie celulară. Metode de
cercetare. Manual de lucrări practice., Editura Universitară “Carol Davila”,
Bucureşti, 2002.
[6] Popescu A. Fundamentele biofizicii medicale, Editura ALL, 1994.
[7] Mihăilescu D., Flonta Maria-Luiza, Movileanu L. Probleme de biofizică,
Editura Universităţii din Bucureşti, 1997.
[8] Ruch T.C., Fulton J.F. Fiziologie medicală şi biofizică, Editura Medicală,
Bucureşti, 1963.
[9] Atkins P.W. Physical Chemistry, Fifth Edition, Oxford University Press,
Oxford, 1994.
[10] Bergethon P.R., Simons E.R. Biophysical Chemistry. Molecules to
membranes. Springer-Verlag, New York, 1990.
[11] Sybesma C. Biophysics. An Introduction., Kluwer Academic Publishers,
Dordrecht, 1995.
[12] Jackson M.B. Molecular and Cellular Biophysics, Cambridge University
Press, Cambridge, 2006.
[13] Dodenciu D. Biofizica. Lucrări practice de Medicină Dentară, Ediţia 6-a,
Editura Eurobit, Timişoara, 2011.
[14] Monciu Crina – Maria. et al. Analiza chimică în controlul medicamentului,
Editura Medicală, Bucureşti, 2005.

71
72