4

FACTORII DE PRODUCŢIE

1. Munca

1.1. Piaţa muncii şi şomajul

Piaţa muncii corespunde ansamblului ofertelor de muncă ce emană de la întreprinderi
(cererea de munca) şi ansamblului cererilor de muncă ce emană de la populaţia activă (oferta
de munca).
Raportul între cererea şi oferta de muncă pe piaţă poate conduce deci la trei situaţii
distincte:
1. Ocuparea deplină sau echilibrul pe piaţa muncii. Aceasta nu înseamnă ocuparea
întregii populaţii active, şi descrie o situaţie în care şomajul rămâne la un nivel scăzut (3-4%).
Este un şomaj incompresibil, numit şomaj fricţional, cauzat de neconcordanţele, asperităţile
între cererea şi oferta de muncă, provenite din circulaţia precară a informaţiei, mobilitatea
lucrătorilor etc.
2. Subocuparea sau şomajul involuntar este o situaţie în care cererea de muncă a
întreprinderilor nu ajunge pentru a satisface oferta de muncă a populaţiei active.
3. Penuria de mână de lucru este, bineînţeles, situaţia inversă celei anterioare.
Subocuparea şi penuria pot coexista într-o economie. Putem întâlni subocupare în
anumite ramuri sau pentru anume meserii şi penurie în altele.
Pe piaţa muncii, oferta şi cererea se ajustează graţie flexibilităţii salariului real. Oferta
de muncă creşte o dată cu creşterea acestuia, iar cererea scade. Intreprinderile vor cumpăra
ore-muncă până când salariul de echilibru va fi egal cu productivitatea marginală a muncii
(producţia ultimei ore-muncă cumpărate). Altfel spus, întreprinderea angajează până când
ultimul angajaţii aduce tot atâta venit cât reprezintă costul angajării lui, productivitatea muncii
fiind descrescătoare dincolo de un anumit prag.
Şomajul involuntar nu poate fi deci de durată. El se poate reduce graţie flexibilităţii în
scădere a salariului. Dacă totuşi şomajul durează înseamnă că piaţa muncii este împiedicată să
funcţioneze. Anumite rigidităţi blochează ajustarea spontană a pieţei. Acestea sunt, în
principal, următoarele:
- existenţa unui salariu minim pe economie, care împiedică angajarea de muncitori
puţin calificaţi, în măsura în care nivelul salariului minim este superior productivităţii
acestora;
- existenţa sindicatelor salariaţilor, care funcţionează ca un monopol pe piaţa muncii,
impunând întreprinderilor un nivel de salarizare care nu mai scade (apărarea puterii de
cumpărare);
- convenţiile colective (acorduri între patronat şi salariaţi pe ramuri productive).
Acestea deconectează evoluţia salariilor de cea a productivităţii, planificând o creştere
continuă şi regulată a salariilor, funcţie de vechimea în muncă şi de evoluţia costului vieţii.
Costul muncii devine atunci un cost fix în locul unuia variabil. Piaţa este anchilozată.
Conform economiştilor monetariştilor există o rată naturală a şomajului, un nivel sub
care nici o politică economică de relansare nu ar putea coborî în mod durabil. De asemenea,
economiştii neoliberalii pun în evidenţă existenţa unui şomaj voluntar (Job search), datorat
căutării unui loc de muncă mai bun. Şomerul prospectează piaţa muncii rămânând în căutarea
unui loc de muncă mai bun câtă vreme câştigul sperat va fi superior costului căutării. Şomerul
voluntar este cel care refuză să fie angajat la salariul de echilibru, deci propus pe piaţă.
După 1974, şomajul a devenit un fenomen foarte complex. Dintre componentele sale
reţinem:
a) O componentă demografică. Se înregistrează o creştere a populaţiei active, datorită
sporului demografic (în multe ţări) şi a sosirii pe piaţă, în număr sporit, a femeilor şi tinerilor,
superioară celei a locurilor de muncă.
b) Un şomaj de tip „keynesian". Este vorba de un şomaj consecutiv unei cereri
mondiale ce se contractă începând cu 1974.
c) Un şomaj clasic. Este un tip de şomaj datorat unui cost al muncii prea ridicat, ceea
ce face angajările nerentabile.
d) Un şomaj de reconversie şi de mutaţie. Progresul tehnic se accelerează, tehnologiile
se schimbă, activităţile se deplasează, calificările se reînnoiesc. Categorii întregi de salariaţi
sunt atinse în plin de aceste transformări ale aparatului productiv, în special muncitorii puţin
calificaţi şi regiunile cu monoindustrie tradiţională. In acest context, cererea se contractă,
sporurile de productivitate permise de aceste modernizări suprimând locurile de muncă.
Şomajul contemporan este un şomaj selectiv, ce atinge în particular anumite categorii
profesionale sau sociale: tineri fără diplome, femei puţin calificate, muncitori în vârstă, străini
etc.
De asemenea, durata medie a şomajului este din ce în ce mai lungă, şomajul peste un
an fiind în creştere. Cu cât se rămâne mai mult în şomaj, cu atât reangajarea este mai dificilă.
Totodată, a crescut şi ponderea persoanelor aflate într-o zonă intermediară între situaţia de
şomaj complet şi cea de angajare pe perioadă nedeterminată, o zonă gri ce cuprinde un du-te-
vino permanent între perioade de inactivitate, de activitate parţială (contracte pe perioadă
determinată, timp redus de lucru) şi perioade de strategii diverse. Aceasta şi ca urmare a
schimbării strategiei de gestionare a locurilor de muncă de către întreprinderi: apelul sporit
către piaţa exterioară întreprinderii, concurenţială, în dorinţa reducerii costurilor salariale şi
reflexibilizării costului muncii, în detrimentul pieţei interne (promovări din interior pe bază de
vechime, fidelitate etc).
Piaţa muncii a cunoscut, astfel, multiple segmentări.

1.2. Politici de ocupare a mâinii de lucru

1.2.1. Politici macroeconomice
a) Politica de relansare a cererii. Această politică, de inspiraţie keynesistă, a eşuat în
faţa constrângerii externe, deoarece relansarea cererii interne s-a tradus printr-o relansare a
importurilor. Mai mult, relansarea cererii menajelor a favorizat o creştere a costului muncii
(creşterea salariului minim, a prestaţiilor sociale), ceea ce a alimentat „şomajul clasic".
b) Politica liberală se traduce prin restaurarea profiturilor (a căror pondere în
evaluarea adăugată scăzuse, în favoarea salariilor), care să permită reluarea investiţiilor şi deci
o diminuare a şomajului. Această politică, însoţită de o scădere a sarcinii fiscale, inspirată de
economiştii ofertei, a avut un anumit succes în SUA, dar nu a determinat pretutindeni o
scădere a şomajului.
Se poate vorbi deci despre o neputinţă a politicilor macroeconomice de combatere a
şomajului.

1.2.2. Politici specifice

a) Reducerea ofertei de muncă. Ea poate fi favorizată prin următoarele măsuri:
- devansarea vârstei de pensionare;
- prelungirea perioadei de studii;
- reducerea timpului de muncă;
- reducerea imigraţiei, deci a forţei de muncă străine.
b)Creşterea cererii de muncă. Pentru a incita această creştere, se pot adopta măsuri ca:
- acordarea de subvenţii pentru crearea de locuri de muncă (reduceri de sarcini sociale
sau fiscale pentru întreprinderile care angajează)
- favorizarea creării de întreprinderi mici şi mijlocii care, pe total, creează mai multe
locuri de muncă decât marile întreprinderi;
- dezvoltarea competitivităţii pentru mărirea exportului.
c)Ajustarea cererii la oferta de locuri de muncă. Se pot facilita aceste ajustări prin
instituirea anumitor ajutoare:
- ajutoare pentru formarea, calificarea solicitanţilor de locuri de muncă;
- ajutoare pentru favorizarea mobilităţii, a schimbării meseriei;
- ajutoare pentru reconversia, pentru recalificarea personalului.
d) Tratamentul social al şomajului. Constă în atenuarea efectelor şomajului prin
recursul la:
- indemnizaţii;
- lucrări de utilitate colectivă;
- stagii diverse.

1.3. Salariul

1.3.1. Concept, funcţii

Categoria economică de salariu ocupă un rol important în teoria şi în practica
economică, exercitând o influenţă directă asupra nivelului de trai şi a calităţii vieţii. In acelaşi
timp el contribuie la cointeresarea salariaţilor, reflectându-se asupra calităţii muncii depuse,
asupra condiţiilor desfăşurării acesteia şi asupra creşterii aportului acestui factor de producţie
la asigurarea creşterii şi dezvoltării economice. Cunoaşterea şi clarificarea acestui concept are,
din acest motiv, o mare importanţă în fundamentarea deciziilor şi a politicilor la nivel micro-
sau macroeconomic.
Dar, mai întâi de toate, salariul este un element al costului de producţie, reprezentând
remunerarea bănească a muncii prestate de personalul unei unităţi economice în anumite
condiţii tehnico-organizatorice şi într-o anumită perioadă de timp.
Pe lângă salariul propriu-zis, mai pot fi plătite diferite sporuri, ore suplimentare,
premii, indemnizaţii pentru concedii ş.a. Toate împreună formează fondul de salarii. Mărimea
acestuia este în funcţie de numărul de salariaţi, de nivelul salariului nominal, de structura pe
profesii, de complexitatea şi intensitatea muncii ş.a.
Spunem că salariul este un element al costului de producţie. Importantă e ponderea
acestuia în totalul de costuri şi aceasta diferă de la o ramură la alta, ca şi de la o firmă la alta.
Observabil e faptul că ponderea respectivă este cu atât mai mare cu cât gradul de
industrializare este mai scăzut. Dacă, din punct de vedere al reproducţiei forţei de muncă şi
pentru asigurarea unui nivel de trai mai ridicat, societatea este interesată ca nivelul general de
salarizare să fie cât mai ridicat, prin prisma costurilor de producţie, firma este interesată,
dimpotrivă, în stabilirea unui nivel de salarizare cât mai coborât, care să permită maximizarea
profitului şi să răspundă cerinţelor de creştere a eficienţei economice. Important este şi faptul
ca creşterea salariilor să aibă corespondent în cantitatea de bunuri şi servicii produse, pentru a
nu determina creşterea preţurilor prin stimularea cererii solvabile, în condiţiile menţinerii
neschimbate a ofertei pe piaţă.
Dimensiunea salariului trebuie să se întemeieze pe un sistem coerent de criterii, care,
în unitatea sa, să răspundă unor raţiuni de natură macro- sau microeconomică. Astfel de
criterii trebuie să fie în principal:
a) importanţa economico-socială a muncii prestate;
b) complexitatea muncii: calificare, răspundere, condiţii de muncă;
c) rezultatele obţinute.
Criteriul fundamental, determinant este ultimul; el ne dă confirmarea finală a
întregului sistem criterial, dar ponderile sunt diferite, în funcţie de factorii de influenţă şi
mutaţiile ce intervin pe piaţa muncii, ca şi de natura producţiei şi de strategia dezvoltării.
Dintre funcţiile salariului reţinem:
- sursă principală de venit;
- mijloc de cointeresare;
- instrument de echilibru între nevoile şi resursele de muncă
- instrument de echilibru între cererea solvabilă a populaţiei şi volumul de bunuri şi
servicii de care dispune societatea;
- mijloc de stimulare a creşterii productivităţii muncii şi a eficienţei economice.

1.3.2. Formele salariului

Salariul poate fi privit sub două aspecte:
1. Salariul nominal, ce reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte în
schimbul muncii sale. Mărimea lui depinde de factori ca:
a) Preţul muncii, stabilit pe piaţa muncii prin mecanismul cererii şi ofertei;
b) Evoluţia situaţiei economice. Mărimea salariului evoluează diferit, în situaţii de
criză sau recesiune, faţă de cele de avânt economic;
c) Politica de salarizare practicată. Ea constă într-un ansamblu de măsuri, luate de
întreprinderi sau de stat, cu privire la nivelul salarizării pe categorii socio-profesionale, pe
domenii sau pe regiuni, la formele de salarizare practicate etc.
2. Salariul real, ce reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care salariaţii le pot
procura cu salariul nominal primit, reflectând deci puterea sa de cumpărare. Dinamica
salariului real este determinată de factori ca:
- mărimea salariului nominal;
- evoluţia preţurilor mărfurilor şi a tarifelor serviciilor;
- puterea de cumpărare a banilor, ca rezultantă a primilor doi factori;
- nivelul fiscalităţii, al taxelor şi impozitelor suportate din salariu;
- raportul de forţe pe piaţa muncii, rezultatele revendicărilor şi ale negocierilor
salariale, ale convenţiilor colective de muncă.
In ultimele decenii, sindicatele au reuşit să impună un sistem tip scară mobilă al
salariilor, în scopul adaptării la evoluţiile inflaţioniste. Potrivit lui economistului Andre Page,
aceasta reprezintă „o instituţie legală sau convenţională, destinată menţinerii nivelului
salariului real ca urmare a creşterii costului vieţii”. Mai mult, în unele ţări a fost impus un aşa-
numit „salariu social”, prin care societatea îşi asumă o serie de cheltuieli, garantând împotriva
riscurilor la care salariaţii sunt supuşi. Este unul din rezultatele cele mai evidente ale politicii
de redistribuire a veniturilor.
Nivelul salariilor diferă mult de la o ţară la alta, în funcţie de evoluţia diferită şi
influenţa mai mare sau mai mică a unor factori ca:
- preţul muncii, diferit pe diversele pieţe naţionale;
- durata, intensitatea şi complexitatea muncii, în funcţie de specificul fiecărei economii
naţionale şi de apetitul diferit pentru muncă al popoarelor;
- productivitatea muncii;
- valoarea monedelor naţionale şi deci puterile de cumpărare diferite;
- conjunctura economică favorabilă sau nefavorabilă;
- nivelul de organizare al muncitorilor.

1.3.3. Forme de salarizare

Formele de salarizare ocupă un loc important în sistemul de salarizare şi în utilizarea
eficientă a forţei de muncă, tradusă prin creşterea productivităţii muncii, ridicarea calităţii
produselor şi reducerea costurilor de producţie. Unii autori consideră că modalităţile de
salarizare sunt cel puţin la fel de importante ca nivelul salariului însuşi.
Formele de salarizare sunt, de fapt, mijloace de legare - cantitativă şi funcţională - a
salariului de rezultatele muncii, dar şi de control al utilizării resurselor, de unde necesara lor
flexibilizare şi adaptare permanentă la realităţi, în încercarea de optimizare în vederea
atingerii scopurilor propuse.
Criteriile de alegere a diferitelor forme de salarizare ţin de condiţiile tehnico-materiale
şi organizatorice ale muncii, ca şi de opţiunile de politică economică, dar criteriul hotărâtor
este eficienţa economică.
Principalele forme de salarizare utilizate sunt:
1) Salarizarea pe unitatea de timp (în regie), sau în funcţie de timpul lucrat. Prezintă
ca avantaje: garanţia securităţii veniturilor, o atenţie mai mare acordată calităţii şi absenţa
constrângerii.
2) Salarizarea în acord este forma în care remunerarea salariaţilor se face în funcţie
de cantitatea de bunuri produse sau de operaţii executate în unitatea de timp. Avantaje: nu mai
e necesară supravegherea, stimulează creşterea cantităţilor produse, asigură o mai bună
echitate a remunerării.
Acordul poate fi:
a) Direct, prin aplicarea unui tarif constant, proporţional cu numărul
produselor sau operaţiunilor executate;
b) Progresiv, prin aplicarea unui tarif progresiv o dată cu creşterea cantităţii
produse;
c) Global, când o formaţie de lucru îşi asumă obligaţia executării într-un
anumit termen a unei producţii stabilite, pentru care primeşte o anumită sumă globală.
3) Salarizarea pe bază de remiză sau cote procentuale. Se aplică în comerţ şi servicii,
iar veniturile personalului se determină proporţional cu nivelul de salarizare a atribuţiilor
stabilite pentru fiecare salariat.
Se mai pot practica diverse mixturi, combinaţii ale formelor prezentate. O corelaţie
necesară este cea stabilită între productivitatea muncii şi salariu. Ea trebuie să stea la baza
proporţiilor şi echilibrelor micro- şi macroeconomice, iar respectarea ei antrenează o bună
cointeresare şi o folosire eficientă a mâinii de lucru.
Sporirea productivităţii muncii trebuie să constituie unica sursă de creştere a salariilor
reale. Mai mult, în economie operează necesitatea creşterii mai rapide a productivităţii muncii
în raport cu salariile, care să satisfacă şi interesele de acumulare-dezvoltare ale firmei.
 2. Capitalul

Unul din principalii factori de producţie îl reprezintă capitalul. De el depinde, în bună

măsură, nivelul de dezvoltare al unei societăţi. Formarea capitalului intern este un proces
dificil, ce se desfăşoară în timp, prin acumularea excedentelor create la nivelul fiecărui agent
economic. Aceasta presupune ca producţia să depăşească consumul printr-o productivitate şi o
eficienţă superioare.
Fiind limitat, se impune utilizarea judicioasă a capitalului disponibil, dându-i-se
întrebuinţări potrivite, prin investirea lui în zone de competitivitate şi profitabilitate maximă şi
valorificarea sa eficientă şi adecvată cerinţelor pieţei, ale cererii solvabile interne şi/sau
externe.
In completarea capitalului intern, importul de capital poate fi dezirabil, când este
vorba de o infuzie de noi tehnologii, know-how tehnologic sau managerial, sau de capital
financiar sub diferite forme (investiţii directe, împrumuturi, asocieri sau alte forme
parteneriale etc.) şi când se integrează structurii interne şi răspunde necesităţilor reale ale
economiei naţionale şi intereselor acesteia.

2.1. Concept, clasificare şi caracteristici

In sens larg, prin capital se înţelege ansamblul bunurilor posedate de un individ sau de
o societate. Din punct de vedere economic însă, operează distincţia între bunurile sau
mijloacele ce sunt reproductibile, sursă de venit şi care constituie capitalul în sens restrâns, şi
bunurile de consum sau veniturile ca atare. Deci nu toate bunurile sunt capital, ci doar cele ce
sunt destinate şi capabile să producă alte mijloace de producţie sau bunuri de consum şi să
procure un venit.
O primă clasificare a capitalului se face în capital real şi capital nominal.
Capitalul real este cel care are o valoare de sine stătătoare, concretizat în mijloace de
producţie ce funcţionează efectiv în activitatea economică.
Capitalul nominal nu are o valoare reală, de sine stătătoare şi nu funcţionează efectiv
în producţie, ci constituie un titlu de proprietate asupra unor valori reale, ce dă dreptul la
însuşirea de venit.
O altă clasificare cu care se operează se face în capital productiv şi lucrativ.
Productive sunt capitalurile care, prin natura lor, nu pot servi decât la producerea de
bogăţii noi şi au fost făcute doar pentru aceasta (maşini, instrumente, utilaje etc). Lucrative
sunt capitalurile care, prin natura lor, servesc consumaţiei, dar care, prin destinaţia pe care le-
o dă proprietarul (vânzare, închiriere, împrumut) pot aduce venit (exemplu: o casă, o haină
etc).
O altă distincţie ce se impune este cea între capitalul tehnic şi capitalul contabil.
Capitalul tehnic reprezintă componenţa principală a capitalului real şi se constituie din
ansamblul bunurilor reproductibile, capabile să crească eficacitatea muncii şi să aducă venit
proprietarului. El se împarte în capital fix şi capital circulant.
Capitalurile fixe participă la mai multe cicluri de producţie, păstrîndu-şi forma, şi-şi
transferă valoarea asupra noilor produse în mod treptat, pe măsura uzurii (exemplu: clădiri,
instalaţii, maşini, unelte, instrumente etc).
Capitalurile circulante sunt prelucrate şi transformate în procesul de producţie,
schimbându-şi forma; ele servesc doar într-un singur proces de producţie şi-şi transmit dintr-
odată întreaga valoare asupra noului produs (materii prime, materiale, combustibil, energie
etc).
Mobilitatea capitalului se referă la aptitudinea acestuia de a avea mai multe utilizări,
putându-se transfera de la un tip de întrebuinţare la altul.
 Lichiditatea reprezintă capacitatea capitalului de a fi vândut pe piaţă şi transformat în
bani.

2.2. Capitalul tehnic. Importanţa şi factorii de eficienţă

Capitalul tehnic are un rol esenţial în dezvoltarea unei economii. El poate face munca
mai uşoară şi multiplică în mod considerabil capacitatea de transformare-integrare-utilizare a
elementelor naturii. Evident că nu numai volumul, ci mai ales calitatea capitalului tehnic,
parametrii săi tehnico-economici au o importanţă deosebită în creşterea productivităţii şi
eficienţei economice. Un indicator indirect de reflectare a calităţii capitalului fix îl constituie
coeficientul de înnoire, calculat prin raportul dintre volumul capitalului fix, pus anual în
funcţiune, şi cel existent la începutul anului.
Calitatea capitalului fix mai este reflectată şi de structura acestuia, respectiv de
ponderea părţii sale active, numită capacitate de producţie.
Un alt indicator important îl reprezintă productivitatea capitalului, obţinută prin
aportul dintre valoarea producţiei obţinute şi cantitatea capitalului utilizat. Raportul invers ne
dă necesarul relativ de capital pe unitatea de produs.
Eficienţa şi productivitatea capitalului tehnic depind de modul de utilizare. Progresul
tehnic şi presiunea concurenţei determină firmele să-şi îmbunătăţească continuu indicii de
utilizare a capitalului, să-şi optimizeze tehnologiile de fabricaţie, să-şi ridice nivelul tehnico-
productiv al activităţii.
Capitalul trebuie privit nu numai sub aspect tehnic, ci şi valoric, în expresie bănească,
ca şi procesul de producţie însuşi. Pe parcursul funcţionării, capitalurile fixe suportă un proces
de uzură. Valoarea corespunzătoare uzurii trece asupra noului produs, se include în costul
acestuia şi se recuperează prin preţul său de vânzare, constituind fondul de amortisment ce se
va utiliza pentru înlocuirea capitalurilor fixe, la scoaterea acestora din folosinţă. Uzura
capitalului fix este de două feluri: fizică şi morală.
Prin uzură fizică se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare şi,
implicit, a valorii capitalului respectiv, ca urmare a utilizării sale în activitatea economică sau
degradării lui naturale. Potrivit specificului lucrărilor executate şi regimului de funcţionare,
trebuie instituite şi respectate norme tehnice care să evite degradarea prematură a capitalului.
Uzura morală constă în deprecierea valorică şi tehnico-productivă a capitalului fix
înainte de expirarea duratei sale normate de folosinţă, deci de uzura sa fizică, ca urmare a
evoluţiei progresului tehnic. Ea poate fi de gradul I, când deprecierea se produce ca urmare a
apariţiei unor echipamente noi mai ieftine, şi de gradul II, urmare a apariţiei unor
echipamente mai productive. O preocupare a fiecărei firme este recuperarea integrală a valorii
capitalului fix, prin amortizare, înainte de uzura sa fizică sau morală. Amortizarea reprezintă
expresia valorică a uzurii. Mărimea ei anuală se obţine raportând valoarea capitalului fix la
durata normală de funcţionare, în ani.
In atenţia întreprinderii trebuie să se afle şi utilizarea eficientă a capitalului circulant,
reducerea consumurilor pe unitate de produs, utilizarea eficientă şi profitabilă a capitalului
avansat.

2.3. Profitul
In sens larg, profitul este înţeles ca diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile unui agent
economic, demonstraţia unei activităţi eficiente, tradusă printr-un rezultat financiar pozitiv.
Economistul Andre Page consideră că „profitul brut reprezintă suma rezultatelor financiare
pozitive, dobândite, într-un anumit interval de timp, de către o persoană fizică sau juridică din
diferitele domenii de activitate”.
In sens restrîns, profitul reprezintă o parte importantă din produsul net sau din valoare
nou creată la nivel microeconomic. El se autonomizează ca formă a produsului net din raţiuni
economice, pentru că profitul are menirea de a asigura, pe de o parte, resursele pentru
autofinanţarea întreprinderii, iar pe de altă parte, resursele pentru cointeresarea salariaţilor.
Prin urmare, el îndeplineşte şi rolul de instrument de conducere a firmelor şi de stimulare
materială a salariaţilor, în vederea desfăşurării unei activităţi eficiente.
Profitul poate fi creat atât în sfera productivă, cât şi în procesul de circulaţie a
bunurilor fi serviciilor, o dată cu realizarea valorii mărfii. Dobândirea efectivă a profitului
presupune ca gama sortimentală, cantitatea şi calitatea producţiei să răspundă şi să se adapteze
cererii solvabile pe piaţă.
Economistul Francois Perroux numea profitul „motorul esenţial al societăţii.
Proprietarii, oricare ar fi ei, agricultori sau industriaşi, au interesul de a produce cât mai mult
posibil, punând în aplicare cele mai bune mijloace. Concurenţa între ei, fiscalitatea şi alţi
factori îi obligă să restituie o parte din acest profit colectivităţii. Cu toate că repartiţia finală a
bogăţiei nu este echitabilă, eficacitatea acestui motor nu poate fi contestată”. Mărimea şi
dinamica profitului reflectă, în mod sistematic, calitatea întregii activităţi a agenţilor
economici, constituind principalul ei indicator calitativ. El joacă mai bine acest rol într-un
anumit mediu economic, în care costurile de producţie sunt corect calculate, iar preţurile
rezultă din mecanismele de piaţă liberă, fără a fi impuse.
Profitul poate fi considerat ca:
1) Profitul brut El este egal cu cifra de afaceri minus remuneraţia aporturilor
productive, altele decât cele cuvenite întreprinzătorului;
2) Profitul minimal sau profit necesar, reprezentând suma remuneraţiilor minimale
ale diferitelor aporturi productive ale întreprinzătorului şi ale celor delegate altor persoane
(dobânda la capital, salariul conducătorilor, recompensa de risc şi iniţiativă);
3) Profitul pur sau profitul net, egal cu eventualele diferenţe pozitive între profitul
brut şi cel minimal.
In societăţile pe acţiuni moderne, de repartizarea profitului beneficiază şi membrii
consiliilor de administraţie, acţionarii, managerii, salariaţii şi întreprinderea însăşi, prin
realizarea unor eventuale rezerve sau constituirea unui fond de dezvoltare, cercetare ş.a.m.d.
In consecinţă, drept funcţii principale ale profitului pot fi considerate următoarele:
1) Orientarea generală a activităţii economice Profitul incită la orientarea
iniţiativelor, muncii şi capitalurilor în zonele de profitabilitate maximă;
2) Sursă principală de autofinanţare. Profitul permite degajarea şi angajarea
resurselor necesare acoperirii cheltuielilor (cointeresând în reducerea acestora) şi asigurării
creşterii economice;
3) Instrument de stimulare economică, de stârnire a interesului economic, a iniţiativei
şi asumării riscului şi a înfruntării incertitudinii;
4) Mijloc de control a eficacităţii demersului economic. El măsoară eficienţa
utilizării factorilor de producţie în interesul firmei şi la cererea pieţei, deci pentru satisfacerea
adecvată a dorinţelor consumatorilor;
5) Indicator sintetic al activităţii economice:
Nivelul profitabilităţii sau al rentabilităţii întreprinderilor se exprimă cu ajutorul ratei
profitului, determinată prin raportul dintre profitul obţinut într-o anumită perioadă de timp şi
costul de producţie înregistrat în aceeaşi perioadă, deci:

P
Rp  100
Cp

Acest indicator reflectă măsura în care o unitate economică reuşeşte să valorifice

factorii ce concură la realizarea profitului: volumul şi structura producţiei, calitatea acesteia,
nivelul costurilor de producţie, viteza de rotaţie a capitalurilor ş.a.