6

MONEDA ŞI FINANŢAREA ECONOMIEI

1. MONEDA

Moneda deţine un statut specific în sistemul economic. Ea este baza funcţionării unei
economii, căci principalele valori asupra sau pe baza cărora agenţii economici îşi fondează
acţiunile sunt exprimate în termeni monetari.
O economie de piaţă este o economie monetară. Schimburile recurg la mijloacele de
plată direct utilizabile de către agenţii economici. Moneda are o valoare internă (dată de
puterea sa de cumpărare) şi o valoare externă (reprezentată de rata sa de schimb). Prima
depinde de stocul de monedă în circulaţie. Emisiunea şi controlul monedei, politica monetară
este apanajul şi expresia puterii şi voinţei statului.

1.1. Funcţiile monedei

Identificăm 5 funcţii, astfel:

1. O funcţie de plată (moneda este un mijloc de schimb);
2. O funcţie de măsură a valorii mărfurilor (moneda este o unitate de cont, preţul unei
mărfi exprimă valoarea ei în unităţi monetare);
3. O funcţie de rezervă (moneda este un activ ce poate fi conservat pentru viitoare
întrebuinţări);
4. O funcţie de reprezentare simbolică a puterii;
5. O funcţie de expresie a identităţii unei comunităţi.

1.2. Evoluţia formelor de monedă

Istoria formelor de monedă este cea a unei dematerializări progresive a semnelor

monetare, ceea ce a făcut ca acestea să evolueze de la moneda-marfa la moneda electronică.
Diversele forme întâlnite sunt:
 1.2.1. Moneda-marfa, caracteristică trocului ca sistem de schimb. In acest caz, o marfa
cu anumite calităţi (divizibilitate, inalterabilitate ş.a.) serveşte monedă (ex: sarea).
1.2.2. Moneda metalică este tot o monedă-marfa. Valoarea monedei este materializată
în greutatea unui metal (aur, argint, cupru) conţinut de piesa respectivă.
1.2.3. Moneda hârtie înlocuieşte moneda metalică. Când biletul de bancă sau bancnota
şi-au făcut apariţia, moneda-marfa dispărea. Valoarea biletului de bancă se baza pe libera sa
convertibilitate în aur.
1.2.4. Moneda fiduciară. Valoarea ei se bazează pe încredere (in latinescul fiducia), pe
încrederea pe care utilizatorii o au în valoarea sa nominală. Moneda fiduciară se impune cu
timpul. Rupându-se legătura cu elementul material din care era confecţionată, apare întrebarea
determinată: ce cantitate de monedă să fie creată?
1.2.5. Moneda scripturală. Ea suplineşte piesele sau biletele prin generalizarea
depozitelor bancare. Cecul devine un mijloc de plată. Semnul monetar se rezumă la un înscris.
1.2.6. Moneda electronică. Un simplu impuls electronic, cu ajutorul unei taste,
permite un transfer de monedă.

1.3. Crearea şi gestionarea monedei

Crearea şi gestionarea monedei revin sistemului bancar. Acesta este organizat pe două
paliere:

1.3.1. Banca centrală. Ea deţine monopolul emiterii biletelor de bancă şi creează aşa-
zisa „monedă-bancă centrală", pentru următoarele utilizări:
- plata devizelor străine procurate în ţară prin exporturi;
- alimentarea băncilor comerciale, care trebuie să satisfacă necesarul de bancnote ale
clienţilor;
- satisfacerea nevoilor statului, care poate finanţa deficitul bugetar printr-o emisiune
de bonuri de tezaur, la care băncile comerciale subscriu şi pe care acestea le pot revinde băncii
centrale.

1.3.2. Băncile comerciale. Ele creează moneda scripturală, acordând credite clienţilor
lor. Băncile au această putere de a crea ex nihilo monedă sau printr-un simplu joc de condei.
Ele fac acest lucru prin acordarea de credite agenţilor economici, a căror rambursare va
corespunde unei distrugeri a monedei astfel create.
Puterea băncilor în materie de creaţie monetară ar fi nelimitată în cazul în care
creditele acordate nu ar servi decât pentru a plăti agenţi ce posedă un cont în aceeaşi bancă. In
acest caz, creditele pe care banca le-ar acorda unora ar reveni sub formă de depozite făcute de
către alţii, o simplă înscriere permiţând atunci transferul dintr-un cont în altul. Dar creditul
acordat de către o bancă clientului său poate cauza o retragere de monedă şi plăţi în profitul
agenţilor ce au conturi deschise la alte bănci. Atunci apar două mari limite în ceea priveşte
puterea de creaţie monetară a unei bănci comerciale.
Pe de o parte, banca va trebui să-şi procure un supliment de „monedă-bancă centrală",
solicitând un credit fie la banca centrală, fie la concurenţi mai bine capitalizaţi; ori, acest
credit are un cost, şi atunci:
• fie banca recontează efectele sale de comerţ prin banca centrală, plătindu-i
acesteia rata scontului prevăzută;
• fie ea face apel la piaţa interbancară, piaţa pe care băncile schimbă între ele
„monedă bancă centrală", dar, în acest caz, va trebui să plătească rata pieţei monetare.
Pe de altă parte, banca va trebui să-şi compenseze creanţele şi datoriile privitoare la
fiecare din celelalte bănci. Este vorba de un mecanism de compensare, operaţiune ce se
efectuează, în fiecare zi, între toate băncile.

1.4. Masa monetară

Masa monetară sau cantitatea de bani în circulaţie este un agregat monetar constând
din totalitatea activelor ce pot fi utilizate pentru cumpărarea de bunuri sau servicii. Ea trebuie
dimensionată în strânsă corelaţie cu produsul naţional brut sau cu un alt indicator sintetic al
activităţii economice. Echilibrul masei monetare în raport cu nevoile economiei constituie o
premisă şi, totodată, o rezultantă a unei economii sănătoase şi eficiente.
Masa monetară este o mărime influenţabilă, iar autorităţile monetare îşi îndreaptă
atenţia asupra sa, considerând-o instrumentul controlabil de cea mai mare importanţă în
susţinerea politicii economice. Ele definesc cantitatea de monedă ce trebuie să existe în
economie şi, prin aceasta, stabilesc volumul cererii globale, fiecare subiect economic trebuind
să-şi încadreze cerinţele în limitele acesteia.
Variaţiile masei monetare exercită o influenţă predominantă asupra evoluţiei nivelului
nominal al venitului naţional şi al nivelului preţurilor. Corelaţia strânsă dintre volumul masei
monetare şi nivelul preţurilor justifică atenţia acordată controlului stocului de monedă în
combaterea inflaţiei, dar şi punerii la dispoziţia agenţilor economici de suficiente mijloace de
plată pentru evitarea recesiunii.

1.5. Viteza de circulaţie a monedei

Viteza de circulaţie a monedei este o altă noţiune importantă, legată de instituţia

monetară, şi se defineşte prin „numărul de plăţi pe care le efectuează moneda sau creditul într-
un timp dat".
Viteza de rotaţie poate fi exprimată prin numărul de rotaţii efectuate de unitatea
monetară în unitatea de timp sau prin durata unei rotaţii, a unui circuit.
O mărime sau, mai precis, o accelerare a vitezei de circulaţie a banilor echivalează cu
o creştere a cantităţii de bani. O reducere a vitezei este echivalată cu o dimensiune a masei
monetare.
Prin urmare, cele două noţiuni trebuie considerate împreună. Relaţia cea mai
satisfăcătoare, ce pune în lumină legăturile fundamentale între principalele elemente ale
sectorului monetar, pe de o parte, şi ale economiei reale, pe de altă parte, ne-a lăsat-o
economistul american Irving Fisher (în lucrarea Puterea de cumpărare a banilor - 1911), în
următoarea formă: M:V = P:Q, unde: M = masa monetară; V = viteza de circulaţie a monedei;
P = nivelul preţurilor; Q = cantitatea de mărfuri şi servicii.
Moneda face parte de foarte multă vreme atât din acţiunea, cât şi din conştiinţa
oamenilor. Ea a servit şi serveşte reglementările dintre state, firme, instituţii, indivizi, moneda
face parte din viaţa noastră de zi cu zi. Ea este dorită, dar şi blestemată, pentru că, mai mult
chiar decât dragostea, a născut un nesfârşit lanţ de suspiciuni şi trădări, de tensiuni şi drame,
de încordări şi nelinişti, de confruntări şi pasiuni. Moneda a slujit progresul omenirii încă de
la începuturile întăririi sale. Şi ceea ce durează, îşi dovedeşte validitatea prin rezistenţa la
diferite încercări şi nenorociri. Ceea ce e bun şi necesar rămâne.

2. FINANŢAREA ECONOMIEI

Creşterea economică se realizează, în principal, prin investiţii. Dar pentru a investi,

sunt necesare capitaluri. Primul demers constă în a utiliza propriile resurse, ceea ce se
numeşte autofinanţare. Dar de cele mai multe ori, aceasta nu este suficientă, şi atunci trebuie
căutate alte capitaluri. Numim finanţarea economiei toate circuitele prin care capitalurile
disponibile sunt puse în serviciul agenţilor economici care au nevoie de ele. Pe lângă
autofinanţare, există în principal două circuite: recursul la instituţiile financiare şi recursul la
piaţă.

2.1. Economii - Investiţii

Anumiţi agenţi economici investesc mai mult decât economisesc, în vreme ce alţii
economisesc mai mult decât investesc. Primii au deci nevoie de finanţare, ceea ce înseamnă că
trebuie să recurgă la o sursă externă. E vorba, în mod tradiţional, de întreprinderi şi de
administraţii publice. Cei din a doua categorie au o capacitate de finanţare ce poate fi pusă la
dispoziţia celor care au nevoie de ea. E vorba de menaje şi de instituţii financiare.
Economia brută a unui agent economic se constituie din diferenţa între veniturile sale
şi consumul său. Ea poate fi integral investită (Economii = Investiţii), poate fi superioară
investiţiilor (capacitate suplimentară de finanţare) sau inferioară acestora (nevoie de finanţare
suplimentară).

2.2. Operaţiuni financiare

Operaţiunile financiare sunt cele ce utilizează:

a) instrumente de plată:
- internaţionale (aur, devize ş.a.);
- interne (piese, bancnote, depozite bancare).
b) instrumente de plasament:
- depozite non-monetare (ex: bijuterii depuse în casele de economii);
- bonuri negociabile (bonuri de trezorerie, de exemplu);
- obligaţiuni;
- acţiuni sau alte participaţii (părţi sociale).
c) instrumente de finanţare:
- credite pe termen scurt (până în doi ani);
- credite pe termen mediu şi lung;
- rezerve tehnice de asigurare (datoria globală pe care societăţile de
asigurări o contractează de la cei asiguraţi).

2.3. Recursul la credit, sau finanţarea indirectă

Circuitul tradiţional de finanţare din exterior constă în adresarea către o instituţie

financiară ce are ca obiect de activitate acordarea de credite. Aceasta serveşte ca intermediar
între cel ce economiseşte şi investitor. Este aşa-numita intermediere bancară.

2.3.1. Raţiunile creditului

O familie poate recurge la credit pentru a-şi cumpăra un autoturism (credit pentru
consum) sau pentru a dobândi, de exemplu, proprietatea casei în care locuieşte (credit pentru
habitat).
O întreprindere poate recurge la credit pentru a plăti un furnizor (credit de trezorerie),
pentru a cumpăra un utilaj (credit de investiţii) sau pentru a încheia un contract de vânzare în
străinătate (credit pentru export).
 2.3.2. Caracteristicile creditului
Un credit se caracterizează prin diverse elemente:
- Mărimea sau valoarea creditului;
- Durata. Se disting, în mod tradiţional, creditul pe termen scurt (sub doi
ani), utilizat în special pentru operaţiuni de trezorerie; creditul pe termen mediu (între doi şi
şapte ani) şi creditul pe termen lung (peste şapte ani), ce serveşte în special la finanţarea
investiţiilor.
- Garanţiile. A acorda un credit este o operaţiune riscantă pentru un bancher,
debitorul putând fi insolvabil. Pentru siguranţa creditului, el preia garanţii sub diverse forme
(asigurare, ipotecă sau gaj asupra bunurilor împrumutului), pe care le poate utiliza în caz de
nerambursare.
- Rata dobânzii. Dobânda reprezintă venitul, remunerarea creditorului. Ea îi
permite acestuia acoperirea cheltuielilor de funcţionare şi refinanţare, plus o marjă de
profitabilitate. Cu cât riscul este mai mare, cu atât rata dobânzii este mai ridicată. Nivelul
acesteia este, de asemenea, mult influenţat de politica monetară practicată şi reflectă raritatea
relativă a economiilor disponibile.
- Mobilizarea creditului. Este vorba de posibilitatea de a-1 revinde; altfel spus,
un credit este mobilizabil dacă beneficiarul său poate să revândă titlul pe care îl reprezintă.

2.4. Recursul la piaţă, sau finanţarea directă

Incepînd cu mijlocul anilor '80, finanţarea directă (fără intermediere) s-a dezvoltat în
mod considerabil. Dereglementarea şi liberalizarea pieţelor monetare au creat o piaţă
nerestrictivă şi extrem de fluidă a capitalurilor, în care poţi la fel de bine împrumuta bani de
pe o zi pe alta sau capitaluri pe termen lung.

2.4.1. Recursul la piaţa financiară

Piaţa financiară, sau piaţa capitalurilor pe termen lung, aprovizionează firmele cu

fonduri proprii (emisiune de acţiuni) sau de împrumut (emisiune de obligaţiuni). Distingem
piaţa primară, de cea secundară:
a) Piaţa primară, sau piaţa de emisiune a valorilor mobiliare. Aceste valori sunt
acţiunile şi obligaţiunile. Recursul la piaţa financiară le permite agenţilor economici să facă
apel la economiile publicului pentru a-şi procura capitaluri pe termen lung, prin emisiunea de
acţiuni şi obligaţiuni.
Acţiunea este un titlu de proprietate negociabil. Valoarea sa este variabilă, ca şi
dividendul (partea din profit la care îi dă dreptul deţinătorul).
Obligaţiunea este un titlu de împrumut negociabil. Valoarea sa este variabilă, dar
rambursarea sa şi dobânda cuvenită deţinătorului în fiecare an sunt fixate dinainte.
b) Piaţa secundară. Este piaţa pe care o desemnăm atunci când vine vorba despre
bursă, unde sunt negociate titlurile deja emise. Pe piaţa secundară sunt deci cotate în fiecare
zi, în mod continuu, valorile mobiliare ale principalelor firme şi colectivităţi publice
naţionale, ca şi cele ale câtorva firme străine. Cotaţia se face după legea cererii şi ofertei.
Dacă, pe parcursul tranzacţiei, există mai multă cerere (cumpărări) decât ofertă (vânzări)
pentru un titlu, preţul acestuia creşte. Procesul decurge similar şi în sens invers.
Obiectivul final trebuie să fie o monedă bună, iar cea mai bună monedă este cea care,
datorită caracteristicilor sale şi a modalităţilor în care este gestionată, nu exercită nici o
influenţă asupra structurii preţurilor, acestea ajustându-se numai ca urmare a variaţiilor
productivităţii.