RESURSĂ EDUCAŢIONALĂ DESCHISĂ

Denumire: „Iubirea aproapelui și filantropia la Sfântul Vasile cel Mare”

Autor: GEAMĂNU Ștefania
Unitatea de învăţământ: Colegiul Național Vocațional „Radu Greceanu”, Slatina
Disciplina: Religie ortodoxă
Scopul materialului propus: de documentare pentru cadrele didactice

1
 Iubirea aproapelui și filantropia la Sfântul Vasile cel Mare

Filantropia sau iubirea de oameni îşi are temeiul în Dumnezeu „care este
iubire”(I Ioan 4,16) şi pe care şi-a arătat-o prin crearea omului „după chipul Său”(Facerea
1,17) şi în chip deosebit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu în vederea mântuirii omului.
Expresia cea mai înaltă a filantropiei divine îşi găseşte forma supremă în jertfa Fiului lui
Dumnezeu.
Filantropia Mântuitorului s-a Manifestat în mod practic şi prin acte minunate,
concrete, materiale, precum transformarea apei în vin la nunta din Cana Galilei(Ioan 2,2-
11), săturarea celor peste cinci mii de oameni prin înmulţirea pâinii şi a peştilor(Matei
14,16-21). Pentru Mântuitorul, cele două sentimente, mila şi iubirea faţă de om, se
concretizează în acte de caritate.
În învăţătura Sa, Mântuitorul a subliniat de nenumărate ori importanţă iubirii faţă
de om, faţă de aproapele. Iubirea aproapelui este semnul distinctiv al ucenicilor lui
Hristos, al creştinilor, iar măsura acesteia este jertfa.
Expresia prin care se concretizează filantropia o constituie mila, actele de
milostenie şi constituie condiţia pentru iubirea în Împărăţia cerurilor a creştinului la
judecata din urmă.
Cuvântul „filantropie” este de origine greacă şi înseamnă „iubire de oameni”.
Acest concept, cât şi aplicarea lui ne parvin încă din antichitate (a se vedea, de exemplu,
donaţiile şi colegiile din Roma antică). Totodată Vechiul Testament este plin de temeiuri
pentru filantropie: Iov este tatăl săracilor (cap.29, v.16), iar Proverbele lui Solomon
învaţă că „Cine se milostiveşte de săraci, cinsteşte pe Dumnezeu”(cap. 14, v.31).
Însă adevăratul sens al filantropiei este creştin. „Filantropie” înseamnă iubirea lui
Dumnezeu faţă de oameni, care este şi temeiul suprem al Întrupării Mântuitorului (Ioan
3,16). Fiul lui Dumnezeu întrupat este Acela care face o infinită filantropie pentru
oameni: se întrupează şi ne mântuieşte.
În Noul Testament mai găsim şi termenii oarecum sinonimi de „diaconie” sau
„slujire”, iar la Părinţii Apuseni găsim termenul de „caritate”. După modelul filantropiei

2
Domnului Hristos, încă din perioada apostolică, creştinii se într-ajutorau sau organizau
acele agape de după Sfânta Liturghie. Apostolii organizau şi colecte pentru comunităţile
sărace sau scriau şi propovăduiau împotriva sclaviei şi a altor probleme sociale.
Sfinţii Părinţi de până la sfârşitul secolului al IV-lea se ocupau sistematic de
filantropie. Ei practică şi recomandă milostenia ca mijloc de ştergere a păcatelor şi ca
formă supremă de manifestare a credinţei. Grija pentru săraci era o preocupare constantă
a Bisericii. Sfântul Grigorie de Nazianz îndemna: „să miluim săracii, căci toţi suntem
săraci şi toţi avem nevoie de mila lui Dumnezeu”. De asemenea, Sfântul Ioan Gură de
Aur dezvoltă o teologie filantropică, încercând ca, în Antiohia să refacă ritmul primar de
viaţă creştină. El arăta că milostenia este „regina virtuţilor”şi că este o „condiţie a
mântuirii şi a desăvârşirii”.
Sfântul Vasile este cel mai activ Părinte pe tărâmul filantropiei şi pentru aceasta a
fost numit „cel Mare”.
El a pus bazele unui sistem de îngrijire medico-socială numită „Vasiliada” care
cuprindea: case de îngrijire a săracilor, un cămin pentru străini, un spital pentru leproşi.
Este cel mai complex şi amplu sistem filantropic din primul mileniu creştin. Despre
„Vasiliadă” furnizează informaţii foarte preţioase Sfântul Grigorie Teologul, în cuvântul
rostit la moartea Sfântului Vasile. El spunea că „Vasiliada” era ca un „nou oraş”, ca o
„casă de provizii a evlavie” sau o „comoară comună a proprietarilor în care surplusul
este dăruit din spirit de jertfă”.
El compară lucrarea Vasiliadei cu Teba din Egipt, cu zidul Babilonului, cu
Piramidele sau cu Colosul din Rhodos, minuni care au uimit omenirea. Lucrarea aceasta
minunată o dezvoltă Sfântul Vasile, care învaţă pe toţi „să nu ofenseze, în cei sărmani, pe
Iisus Hristos care suferă”. Sfântul Grigorie arată că însuşi Sfântul Vasile săruta bolnavii
şi îi îmbrăţişa ca pe fraţii săi, dar nu din slavă deşartă, ci din credinţă profundă şi pentru
ca şi pe alţii să-i apropie pe bolnavi.
În „Vasiliadă” fiecare suferinţă avea compartimentul respectiv şi o îngrijire
deosebită. Erau: case de bătrâni, aşezăminte pentru fecioare, case de oaspeţi pentru
străini, ateliere în care văduvele lucrau şi spitale. În acestea veneau toţi care aveau nevoi
de ajutor.

3
 Importanţa acestui demers filantropic este uriaşă. Vasiliada este modelul după
care Biserica se orientează şi astăzi în slujirea filantropică. Vasiliada străluceşte în istorie
ca un exemplu de iubire creştină aplicată în aproapele. Sfântul Vasile şi Vasiliada au fost
în secolul IV pentru multă lume singura speranţă; de aceea sfântul este numit în cântările
bisericeşti ca „apărătorul văduvelor şi tatăl orfanilor, prietenul generos al săracilor şi
prietenul străinilor”.

BIBLIOGRAFIE

Apostolu ,Drd. George, „Lucrarea socială a Bisericii” în „Studii Teologice”, anul 1992,
nr. 3-4, p. 107
Mândroiu ,Florica şi Viorica Epureanu, „Asistenţa socială în România” în „Studii
Teologice”, anul XLIII, 1991, nr. 5-6, p. 7-10
Sorescu ,Asist. Drd. Maria Emilia, „Istoricul preocupărilor pentru protecţia şi asistenţa
socială a vârstnicilor” în Analele Universităţii Craiova, Teologie, anul IX, 2004, nr. 12, p.
103