PĂMÂNTUL – mediul de viaţă

Mediul reprezintă totalitatea factorilor fizici, chimici, meteorologici dintr-un loc dat, cu
care un organism vine în contact. El poate fi abiotic, cuprinzând factorii lipsiţi de viaţă şi
biotic, acesta fiind reprezentat de vieţuitoare şi produsele eliminate din procesele lor
metabolice.
Organismele îşi duc existenţa într-un mediu concret, care are o anumită structură spaţială
fizică şi chimică şi poartă numele de biotop. Biotopul este locul ocupat de o biocenoză,
cuprinzând mediul abiotic (solul, apa, aerul, factorii climatici, etc.) şi toate elementele
necesare apariţiei şi dezvoltării organismelor.
Habitatul este o parte din biotop ocupată de un individ sau o populaţie, care oferă
acestora toate condiţiile de dezvoltare, iar arealul reprezintă spaţiul geografic în care este
răspândită o specie.
Factorii de mediu se mai numesc şi factori ecologici şi pot fi grupaţi după rolul şi
acţiunea lor asupra biocenozelor în factori direcţi şi factori indirecţi.
Factori direcţi sunt denumiţi şi factori de existenţă şi sunt absolut necesari pentru
dezvoltarea organismelor. Din această categorie fac parte lumina, căldura, apa, aerul, soluţiile
nutritive, hrana. Factorii ecologici direcţi, fiind absolut necesari biocenozelor, nu se substituie
unii altora. De exemplu, pentru o plantă, insuficienţa apei nu poate fi înlocuită cu o cantitate
mai mare de săruri nutritive.
Factorii indirecţi, numiţi şi factori entropici, acţionează indirect asupra biocenozei,
influenţând factorii de existenţă. În această categorie intră relieful, rocile, poziţia geografică,
care la rândul lor influenţează distribuţia luminii, căldurii, umezelii, hranei.
Factori de mediu indirecţi se pot substitui unii pe alţii în limite destul de largi. Astfel, o
fitocenoză de molid se poate dezvolta pe diferite tipuri de sol situate însă în condiţii de relief
care asigură combinaţia potrivită de lumină, căldură, hrană şi apă. Fitocenozele de stepă se
pot dezvolta şi în zona forestieră cu climă mai umedă şi mai rece, dar situate pe pantele
sudice ale reliefului, neprielnice ca expoziţie pentru pădure, dar bune pentru vegetaţie
ierboasă.
Factorii de mediu pot fi grupaţi în patru categorii principale: geografici, mecanici, fizici,
chimici.

1
 1. Factorii geografici

Factorii geografici includ acele trăsături ale biotopului care poziţionează şi

delimitează în spaţiu un teritoriu sau un volum de apă, conferindu-i prin aceasta anumite
trăsături particulare. Principalii factori geografici sunt: poziţia pe glob, altitudinea, expoziţia
geografică şi morfologia biotopilor.

1.1. Poziţia geografică pe glob

Poziţia geografică se exprimă prin două coordonate principale: latitudinea şi
longitudinea.
Latitudinea reprezintă poziţia, exprimată în grade, a unui punct de pe suprafaţa
globului, spre nord sau spre sud, în raport cu ecuatorul, care indică latitudinea 0. Latitudinea
determină schimbarea succesivă a biocenozelor de la ecuator la cei doi poli, ca rezultat al
influenţării factorilor climatici. La fiecare grad de latitudine de la ecuator către poli
temperatura scade în medie cu 1-1,5 0C. Efectul principal al acestui gradient termic se
exprimă într-o zonare latitudinală caracteristică a vegetaţiei. Astfel, de la ecuator spre poli
există următoarea zonare a vegetaţiei:
- zona pădurilor ecuatoriale veşnic umede;
- zona pădurilor subtropicale;
- zona savanelor;
- zona pădurilor de foioase;
- zona pădurilor de conifere;
- zona tundrei;
- zona deşertului rece (zonele polare lipsite de vegetaţie).
În jurul celor două tropice, ca urmare a circulaţiei specifice a atmosferei, apar două
brâuri de zone uscate (deşerturi), prezente în toate continentele.
Longitudinea reprezintă poziţia, în grade, a unui punct de pe suprafaţa globului, faţă
de linia imaginară ce reprezintă meridianul 0, care uneşte polul nord cu polul sud, trecând
prin oraşul englez Greenwich.
Longitudinea imprimă schimbări în structura biocenozelor, determinate de poziţia şi
distanţa la care se găseşte regiunea respectivă faţă de ocean, în raport cu umiditatea aerului,
cantitatea de precipitaţii şi variaţiile termice cauzate de această poziţie.
În Europa, de exemplu, regiunile vestice beneficiază de un climat oceanic, umed, cele
centrale de un climat continental moderat, iar cele estice, de un climat continental excesiv.

2
 1.2. Altitudinea
Altitudinea reprezintă înălţimea unui punct oarecare de pe suprafaţa globului, în raport
cu nivelul mării. Altitudinea are efecte similare asupra vieţuitoarelor ca şi latitudinea.
Acţiunea ei se manifestă prin variaţiile termice altitudinale: la fiecare 100 de m înălţime faţă
de nivelul mării, temperatura scade cu 1ºC. Efectul este asemănător celui descris la influenţa
latitudinii şi se traduce printr-o etajare a vegetaţiei care reproduce în linii mari, zonele
latitudinale de vegetaţie.
De exemplu, pe versantul sudic al munţilor Himalaia, pornind de pe valea fluviului
Gange, sunt prezente următoarele etaje de vegetaţie:
- păduri ecuatoriale,
- păduri subtropicale,
- păduri de foioase şi amestec cu conifere,
- pajişti alpine şi subalpine,
- zona îngheţului veşnic.
Scăderea temperaturii odată cu creşterea altitudinii se datorează creşterii pierderilor de
căldură prin iradiere, ca rezultat a reducerii grosimii stratului atmosferic. Temperaturile
coborâte din zonele montane determină prelungirea iernii în zonele temperate şi revenirea
acesteia mai repede toamna, reducând astfel perioada de vegetaţie.
Reducerea stratului atmosferic în altitudine şi scăderea concentraţiei de praf şi vapori
de apă, creşte intensitatea luminii solare directe, în special a radiaţiilor albastre, violete şi
ultraviolete. Ultimele, mai ales, exercită o influenţă inhibitoare asupra creşterii taliei
plantelor.

1.3. Expoziţia geografică

Versanţii pot avea o expoziţie sudica, nordică, estică, vestică sau intermediară.
Expoziţia versanţilor poate determina unele schimbări în dezvoltarea biocenozelor vegetale.
Astfel, în zonele de deal, de pante cu expoziţie sudică, creşte gorunul, care este o specie
termofilă, în timp ce pe versanţii nordici se dezvoltă fagul, specie mezofilă.
Expoziţia geografică influenţează asupra fitocenozelor direct, prin modificarea
factorilor climatici (temperatura, umiditatea şi lumina). Pe versanţii sudici însoriţi încălzirea
solului este mai mare decât pe un teren orizontal, evaporaţia este mai puternică şi
amplitudinile de temperatură mai mici, iar umezeala aerului mai ridicată.
În regiunea muntoasă, la altitudini mari, unde căldura devine un factor limitativ, pe
versanţii însoriţi se realizează condiţii mai bune de vegetaţie decât pe cei umbriţi. De

3
exemplu, în Carpaţii Meridionali, limita principalelor zece specii lemnoase de pe versanţii cu
expunere sudică este mai ridicată decât pe cele cu expunere nordică cu circa 50 metri.
În prezenţa expunerii est-vest, versanţii vestici sunt mai bine încălziţi faţă de cei
estici. Explicaţia constă în faptul că pe versanţii estici, o mare parte din căldura solară se
consumă dimineaţa pentru evaporarea picăturilor de rouă şi pentru încălzirea solului răcit în
timpul nopţii.
Expoziţia geografică contează şi în raport cu direcţia vânturilor dominante. Versanţii
expuşi acestor vânturi, mai ales cei împăduriţi, pot suferi degradări importante în structura
fitocenozelor arboricole în cazul intensificării vânturilor, prin fenomenul de doborâre a
speciilor lemnoase. Efectele doborâturilor de pădure se extind asupra întregii biocenoze şi
chiar asupra unor factori abiotici legaţi de structura şi compoziţia chimică a solului, dinamica
umidităţii atmosferice şi stratelor freatice, microclimatele ecosistemului.

1.4. Morfologia biotopilor

Forma reliefului, pentru ecosistemele terestre şi a bazinului acvatic, pentru cele
acvatice, joacă un rol însemnat în structura şi dinamica biocenozelor.
Ecosistemele terestre cu relief accidentat din zonele montane se caracterizează prin
pante mari, văi mai înguste, iar diferenţa de nivel de la un punct la altul poate fi
semnificativă. Aceste trăsături au o influenţă remarcabilă asupra vegetaţiei.
În zonele de podiş sau câmpie, fragmentate de văi, vegetaţia este condiţionată de
forma reliefului. Astfel, în zona de stepă, pe cumpenele de apă, se dezvoltă o vegetaţie
stepică specifică acestei zone, iar în văi putem întâlni păduri.
Diferenţierea biocenozelor în funcţie de forma reliefului este consecinţa modificărilor
cauzate de condiţiile microclimatice, exprimate prin regimul de temperatură, umiditate, etc.
Între zonele de culme sau podiş şi văile care le traversează, se produc adesea inversiuni
termice repetate sau de lungă durată. În zonele mai înalte aerul circulă liber şi schimbările
termice de la zi la noapte sunt mai moderate. În văi, în schimb ziua aerul se încălzeşte mai
pronunţat, ca efect al climatului de adăpost, dar noaptea şi mai ales spre dimineaţă, aerul rece
de pe culme se scurge în zonele joase, astfel că aici se înregistrează şi temperatura minimă. În
România, de exemplu, temperaturile minime absolute se înregistrează în zonele depresionare
intracarpatice şi nu pe culmile montane cele mai înalte.
Un rol însemnat îl are relieful asupra evapotranspiraţiei şi umezelii solului. Formele
pozitive de relief sunt expuse unei evaporaţii mai intense, datorită circulaţiei mai active a
aerului, zonele depresionare sau joase conservă adesea mai multă umezeală.

4
 Ecosistemele acvatice sunt influenţate de forma acvatoriului în care acestea s-au
format.

1.5. Solul
Solul, reprezintă unul dintre cele mai importante elemente ale mediului şi poate fi
încadrat atât în categoria factorilor geografici cât şi a celor chimici. El este rezultatul alterării
fizice, chimice şi biologice a rocii mame primare.
Procesul de formare al solului parcurge două stadii.
În primul stadiu are loc dezagregarea rocilor sub influenţa agenţilor atmosferici,
scoarţa de alterare căpătând treptat însuşirile necesare pentru instalarea şi dezvoltarea
vegetaţiei.
Al doilea stadiu constă în asimilarea de către vegetaţie a substanţelor minerale din
scoarţa de alterare, transformarea lor în substanţe organice, care apoi sunt repuse în libertate
prin mineralizare de către microorganisme.
Solul se caracterizează printr-o serie de însuşiri fizice precum profunzimea, structura,
porozitatea, regimul termic, aerisirea şi compactitatea, la care se adaugă însuşirile chimice,
respectiv conţinutul în elemente chimice.
Însuşirilor fizice şi chimice ale solului influenţează toate organismele vegetale şi
animale, care prin ciclul lor ontogenetic sunt legate de sol.
Profunzimea solului are o mare importanţă pentru dezvoltarea vegetaţiei, mai ales
pentru cea lemnoasă. Pe soluri profunde arborii îşi pot dezvolta sistemul radicular în
adâncime, fără a mai fi stânjeniţi de rădăcinile exemplarelor vecine, dispunând astfel de
condiţii optime de apă şi nutriţie.
Structura solului este determinată de dimensiunea particulelor din care acesta este
alcătuit. Dacă solul va fi format din particule de dimensiunea nisipului, el va avea o bună
permeabilitate pentru apă şi aer dar va fi sărac în elemente biogene solubile şi expus
uscăciunii. Dacă particulele sunt foarte fine, ca în cazul argilei, solul va fi puţin permeabil
pentru apă şi aer, favorizând băltirile şi condiţii relativ anaerobe în profunzime.
Solurile cu o structură complexă, cuprinzând particule de dimensiuni variate (0,01-1,0
mm), inclusiv humus, sunt cele mai favorabile dezvoltării vieţuitoarelor, atât plante cât şi
animale şi microorganisme.
Temperatura solului este condiţionată pe lângă factorii externi esenţiali (soarele) de
culoarea şi compoziţia solului, de umiditatea lui şi activitatea microorganismelor. Căldura
solului influenţează direct procesul de adsorbţie al rădăcinilor, germinaţia seminţelor şi

5
creşterea rădăcinilor, iar indirect prin modificările fizice şi biochimice ale microorganismelor
edafice.
Pentru dezvoltarea normală a plantelor, temperatura solului trebuie să fie, în general
mai scăzută decât a aerului. Procesele biochimice din sol sunt mai active la temperaturi mai
mari, microorganismele reuşind mineralizarea resturilor organice într-un timp mai scurt. În
solurile calde, vegetaţia se dezvoltă mai devreme, coacerea are loc mai timpuriu, iar procesul
de humificare este mai intens.
Temperatura solului în timpul verii este mai ridicată la suprafaţă şi scade odată cu
adâncimea, până la o anumită limită, în timp ce iarna valorile termice sunt invers ordonate.
Există şi variaţii diurne care se înregistrează până la 30 cm, în timp ce variaţiile anuale se pot
resimţi la o adâncime maximă de 10-15 metri.
Vegetaţia are o mare influenţă asupra solului, menţinându-l ziua mai rece şi noaptea
mai cald. În pădure, temperatura solului este mai constantă decât pe un loc descoperit, ca
urmare a protecţiei realizate de vegetaţie şi litieră.
Apa din sol are o importanţă deosebită pentru plante şi biocenozele edafice. Regimul
de apă se modifică în raport cu diferitele orizonturi ale solului şi în funcţie de însuşirile fizice
şi chimice ale acestora, determinând caracterul distribuirii rădăcinilor în sol.
Aerarea solului este influenţată de cantitatea de apă din sol, temperatura solului,
porozitatea solului, permeabilitatea şi conţinutul în substanţe organice din sol. Deşi există un
schimb permanent de gaze între atmosferă şi sol, aerul din sol are o compoziţie chimică
diferită de aerul atmosferic. Aerul din sol este compus din bioxid de carbon, în proporţie
variabile între 0,1% şi 10%, oxigen (10-20%), azot (70-80%), vapori de apă, amoniac,
hidrogen sulfurat. Compoziţia chimică a aerului din sol este determinată de structura solului
şi activitatea biotică a rădăcinilor plantelor şi biocenozelor edafice.
Pentru dezvoltarea normală a vegetaţiei solul trebuie să fie aerisit, oxigenul fiind
necesar atât respiraţiei rădăcinilor cât şi activităţii microbiocenozelor. În unele cazuri, lucerna
de exemplu, este necesară prezenţa oxigenului la orizonturi mult inferioare stratului arabil,
până la 5-6 m adâncime, până la care ajung rădăcinile acestor plante.
Caracteristicile chimice ale solului au influenţă în special asupra organismelor
vegetale.
Reacţia solului (pH-ul) delimitează următoarele tipuri de sol:
- soluri foarte puternic acide (pH= 3,5- 4,5), care se întâlnesc în zonele înalte şi
păduri, turbării înalte, podzoluri turboase;

6
 - soluri puternic acide (pH =4,5-5,0 ), sunt podzoluri primare şi soluri brune acide
din pădurile de molid şi pin;
- soluri acide (pH=5,5-6,0), sunt soluri forestiere, aparţinând podzolurilor şi
solurilor brun roşcate;
- soluri slab acide (pH=6,0-6,8), sunt soluri brune, cernoziomuri degradate şi soluri
brun roşcate de pădure;
- soluri neutre (pH= 6,8-7,2), sunt reprezentate de cernoziomuri slab degradate şi
unele soluri brun roşcate de pădure;
- soluri slab alcaline (pH= 7,2-7,5), sunt cernoziomuri propriu zise ciocolatii şi
castanii, unele soluri brun deschise de stepă uscată, unele soluri sărate, toate cu
conţinut redus de calciu;
- soluri moderat alcaline (pH=7,5- 8,4), sunt soluri de stepă şi soluri aluvionare, cu
conţinut moderat până la ridicat cu carbonat de calciu;
- soluri puternic alcaline (pH peste 8,4), sunt sărăturile cu carbonat de calciu.
Plantele au anumite pretenţii faţă de pH, unele dezvoltându-se în limite înguste şi la
anumite valori ale acestuia, altele putând tolera variaţii mari, ample ale pH-ului.
Comportamentul se regăseşte şi la celelalte vieţuitoare care populează solul (nevertebrate şi
microorganisme).
Substanţele nutritive sunt prezente în sol sub două forme: substanţe nutritive active,
cuprinzând principalele elemente biogene (N, P, S, K, Ca, Mg,) aflate în stare solubilă şi
accesibile plantelor şi substanţe nutritive potenţiale, temporar inaccesibile organismelor
vegetale.
Dinamica substanţelor nutritive din sol depinde de o serie de factori precum
temperatura, umezeala, gradul de asimilare de către plante, descompunerea resturilor
organice ale vieţuitoarelor de către microorganisme. Din corelaţia acestor factori cu cei
privind structura solului, se pot delimita diferite tipuri de sol şi caracteristicile lor. De
exemplu, prezenţa turbei indică un anumit conţinut în substanţe nutritive potenţiale, iar
prezenţa humusului arată existenţa substanţelor nutritive active. Solurile nisipoase sunt
întotdeauna sărace, iar cele nisipoargiloase sunt de obicei bogate în substanţe nutritive.
Dacă solul prin structura şi compoziţia sa influenţează structura asociaţiilor vegetale,
la rândul ei şi vegetaţia poate influenţa calităţile solului.
Resturile vegetale reprezintă principala sursă de substanţe organice din sol, care se
transformă în humus cu ajutorul biocenozelor edafice. Toate organele moarte ale plantelor
cad pe suprafaţa solului şi se acumulează alături de cadavrele animalelor, formând o pătură

7
organică moartă. În pădure, acumularea acestor resturi (frunze, ramuri, flori, fructe, seminţe)
duce la constituirea unui covor vegetal numit litieră. Prin acţiunea conjugată a plantelor, ca
surse de substanţe organice şi a biocenozelor din sol, are loc procesul de formare şi
acumulare a substanţelor humice, cu rol important în creşterea calităţii bioproductive a
solului.

8
 CURS 2
2. Factorii mecanici
În categoria factorilor de mediu din punct de vedere mecanic sunt incluse
1. vânturile
2. mişcările apelor oceanice
3. mişcările apelor continentale

2.1. Vânturile
Vântul reprezintă mişcarea maselor de aer pe suprafaţa terestră. Acestea au, de cele
mai multe ori, o traiectorie orizontală.
Cauza principală a declanşării circulaţiei atmosferice o reprezintă variaţia
gradientului termic pe meridian, de la ecuator către cei doi poli, rezultată din unghiul de
incidenţă a radiaţiilor solare.
În zona ecuatorială aerul se încălzeşte puternic, se dilată şi devenind mai uşor, urcă
spre straturile superioare ale troposferei, deplasându-se apoi către cei doi poli. Odată cu
deplasarea către zonele reci ale Terrei aerul pierde căldura, devine mai dens şi în final
coboară către baza troposferei, în apropierea solului. Din zonele polare, se desfăşoară la
suprafaţa solului o circulaţie opusă celei de altitudine, până la zona ecuatorială.
Din cauza rotaţiei Pământului în jurul axei se creează o forţă de acţiune, numită forţa
coriolis, care complică într-o anumită măsură dinamica generală prezentată mai sus.
Curenţii ascendenţi ecuatoriali se deplasează către poli până la 30º latitudine, după
care sunt deviaţi către est. Această curbare a fluxului de aer din altitudine determină o
acumulare de mase de aer care, în apropierea solului, capătă o mişcare către sud-est, formând
alizeele.
O parte a curenţilor calzi de altitudine îşi continuă drumul către poli prin stratele
inferioare ale troposferei, dând naştere vânturilor de sud - vest (între 30º - 60º latitudine), iar
o mică parte din curentul de altitudine se propagă spre poli şi răcindu-se prin radiaţie, devine
suficient de greu pentru a coborî în zona polului de unde se scurge către latitudinile de 60º ca
vânt de nord - est.
Cele trei sectoare latitudinale cu circulaţie diferită sunt separate de trei fronturi
climatice (frontul intertropical, frontul polar şi frontul arctic) cărora le corespund zone de
calm, în care circulaţia aerului se face mai ales pe verticală.

1
 Pe lângă forţa coriolis mai acţionează şi alţi factori asupra direcţiei maselor de aer,
cum ar fi: dimensiunea şi fragmentarea ţărmului continentelor, relieful, întinderea maselor de
apă oceanice, învelişul vegetal, alternanţa anotimpurilor.

Din punct de vedere ecologic vânturile pot fi clasificate în trei categorii mari:
1. constante,
2. periodice şi
3. neregulate.
Vânturile constante sau permanente acţionează tot timpul anului şi în aceeaşi
direcţie. În această categorie intră alizeele, care sunt generate de diferenţa de presiune dintre
anticiclonii subtropicali şi zona depresionară ecuatorială. Ele bat dinspre nord-vest spre sud-
est în emisfera nordică şi dinspre sud-est spre nord-vest în emisfera sudică.
Vânturile periodice sunt cele care se repetă la intervale de timp relativ regulate,
precum musonii, care se formează ca urmare a diferenţei termobarice între suprafeţele
continentale şi cele oceanice. Aceste vânturi sunt caracteristice mai ales sudului şi sud -
estului Asiei, acţionând dinspre ocean vara şi dinspre uscat iarna.
Musonii de vară sunt încărcaţi de precipitaţii, cauzând ploi abundente, în timp ce
musonii de iarnă sunt uscaţi.
În categoria vânturilor periodice intră şi brizele, care iau naştere în stratele inferioare
ale troposferei, determinate de încălzirea şi răcirea diferită a substratului pe care ajunge
radiaţia solară. Brizele pot fi marine şi montane.
Brizele marine bat ziua dinspre marea mai rece spre uscatul mai cald, iar noaptea
invers, în timp ce brizele montane bat ziua dinspre vale şi noaptea dinspre munte.
Vânturile neregulate au caracter perturbator şi intensitate sporită. În această categorie
intră uraganele şi furtunile.
Uraganele reprezintă cicloni tropicali care se deplasează cu viteză de peste 64
noduri/oră (peste 118 km/h). Efectele asupra mediului sunt negative, adesea catastrofale.
Furtuna reprezintă o intensificare de durată a vitezei vântului, care produce efecte
distructive atât pe uscat cât şi pe suprafeţele acvatice.

2.1.1. Unele efecte ale vântului asupra mediului

Prin forţa pe care o dezvoltă, vântul acţionează ca un adevărat „cărăuş” transportând
elementele conţinute de atmosferă sau antrenând de pe suprafaţa solului particule, materiale
organice sau aparţinând componentei biotice a mediului.

2
 Vântul transportă masele de aer umed, care se constituie sub forma norilor, fiind
responsabil de distribuţia precipitaţiilor şi a umezelii, în general, pe suprafaţa globului
terestru. În acelaşi timp, vântul poartă masele de aer cald sau rece peste regiunile pe care le
parcurge, contribuind în mod substanţial la crearea condiţiilor termice specifice diferitelor
regiuni. El este factorul care introduce o accentuată variabilitate în dinamica anuală a
temperaturii atmosferice prin transportul aerului cald sau rece în funcţie de direcţia în care
acţionează.
În deplasarea sa, vântul transportă şi cantităţi importante de particule solide, precum
praful, nisipul, cenuşa vulcanică, radionuclizii etc. Sunt numeroase efecte imediate sau de
lungă durată provocate de transportul unor asemenea particule.
Exploziile sau accidentele nucleare, în urma cărora atmosfera se încarcă cu
radionuclizi, pot afecta zone mult mai întinse decât perimetrul producerii lor ca urmare a
acţiunii vânturilor.
Vântul poate cauza modelarea sau distrugerea unor forme de relief, prin acţiunea de
lungă durată transformând peisajul şi condiţiile mediului abiotic. Caracteristice sunt din acest
punct de vedere dunele de nisip, care reprezintă adevărate terenuri mişcătoare sub acţiunea
vântului.

2.1.2. Adaptări ale vieţuitoarelor la acţiunea vântului

Organismele s-au adaptat la acţiunea vântului, în două direcţii: unele folosesc forţa
vântului în anumite scopuri fiziologice, iar altele şi-au dezvoltat sisteme şi mecanisme proprii
de rezistenţă faţă de vânt.
Utilizarea forţei vântului în scopul reproducerii şi răspândirii este prezentă la
numeroase specii de plante, animale şi microorganisme. De exemplu, la coniferele şi
gramineele polenizarea se face cu ajutorul vântului. Astfel de specii produc polen uscat şi în
cantitate mare pentru a favoriza polenizarea pe această cale.
La alte plante şi animale vântul este utilizat ca mijloc de răspândire. Astfel, seminţele
multor specii de plante lemnoase sunt mici şi uşoare sau sunt prevăzute cu puf şi aripioare
(pin, mesteacăn, plop tremurător, molid, larice, salcie, ulm), fiind transportate la mari distanţe
cu ajutorul vântului. La fel se deplasează şi sporii sau alte forme de rezistenţă ale bacteriilor,
ciupercilor şi altor microorganisme.
Unele insecte, păianjeni şi chiar unele păsări sunt deplasate de vânt pe distanţe
apreciabile. Unele păsări, precum berze, pelicani, stârci, pescăruşi, păsări răpitoare au

3
capacitatea să utilizeze curenţii din atmosferă pentru a plana fără mişcări active, economisind
astfel energia necesară în cursul căutării hranei sau în timpul migraţiilor
Rezistenţa faţă de vânt, se manifestă atât la plante cât şi la animale. Datorită vitezei
diferite a vântului în funcţie de înălţimea faţă de sol, plantele de talie mică, cum sunt
ierburile, sunt mai puţin afectate decât arborii.
Rezistenţa la vânt a unor plante ierboase are la bază structura tulpinii, care are forma
unui cilindru gol, structură elastică întâlnită mai ales la graminee. La plantele lemnoase,
precum arborii şi arbuştii, tulpina se prezintă sub forma unui cilindru plin, care asigură
rigiditate şi rezistenţă la rupere.
În cazul arboretelor expuse vânturilor puternice, cum sunt jnepenii din zona alpină,
adaptarea se manifestă prin reducerea taliei, apropierea de sol şi formarea de asocaţii
compacte, cu o densitate mare.
La insectele care trăiesc în insulele izolate sau pe ţărmul continentelor, expuse la
vânturi puternice şi permanente, au apărut adaptări speciale, evidenţiate prin reducerea
parţială sau totală a aripilor.
În acest fel, ele sunt ferite de pericolul antrenării în largul oceanelor, prin intermediul
curenţilor de aer, deplasare care le-ar fi fatală şi pe termen lung ar putea duce la dispariţia
speciei.

2.2. Mişcările apelor oceanice

Mişcările apelor marine şi oceanice se realizează sub forma:
1. valurilor,
2. curenţilor şi
3. mareelor.

2.2.1. Curenţii oceanici

Curenţii marini sunt fluxuri de apă cu sens de scurgere, cu poziţie de adânc sau de
suprafaţă, de dimensiuni şi debite variabile. În funcţie de temperatura lor curenţii pot fi calzi
sau reci. Curenţii calzi iau naştere de la ecuator spre pol, iar curenţii reci înaintează de la pol
spre ecuator, transportând apele de-a lungul coastelor sau în largul oceanelor, ajungând
uneori să interfereze cu curenţii calzi.
Una din cauzele apariţiei curenţilor marini este forţa coriolis, generată de mişcarea
Pământului în jurul axei. Alte cauze sunt acţiunea vânturilor regulate (alizee) şi periodice
(musonii) şi încălzirea inegală a maselor de apă care provoacă diferenţe de densitate dintre

4
diferitele zone ale apelor oceanului. Astfel, în zonele centrale ale oceanului densitatea apelor
creşte datorită evaporaţiei intense, în timp ce în apropierea coastelor densitatea scade datorită
aportului de ape dulci continentale.
Se creează astfel o circulaţie generală la nivelul Oceanului Planetar care cuprinde
curenţii de suprafaţă, curenţii de profunzime şi curenţii de convecţie.
Curenţii de suprafaţă se formează sub forma unor curenţi calzi în zonele ecuatoriale
şi tropicale, cu tendinţa de a se deplasa către zonele polare, unde prin răcire apele devin mai
dense, coboară în profunzime şi se reîntorc spre ecuator. Acest circuit, relativ teoretic, este
asemănător cu circulaţia atmosferică. Ca rezultat al interacţiunii dintre circulaţia generală
ecuator – pol şi vânturile dominante la diferite latitudini, se formează trei vârtejuri (nord-
ecuatorial, subtropical şi subpolar) care conferă direcţia concretă a curenţilor de suprafaţă.
Modelul general al acestor curenţi evidenţiază faptul că cele trei vârtejuri (subpolar,
subtropical, şi nord ecuatorial) nu au acelaşi sens al circulaţiei. În emisfera nordică vârtejul
subtropical se produce în sensul acelor de ceasornic, determinând în centrul său o zonă de
presiune mai mare care poate ridica cu 1-2m nivelul apei faţă de marginile vârtejului.
Vârtejurile nord ecuatorial şi subpolar se produc în sens opus acelor de ceasornic şi creează în
centrul lor o zonă de depresiune. În emisfera sudică vârtejurile apar ca imaginea răsturnată a
celor din emisfera nordică.
În situaţia concretă, vârtejurile au o formă mai puţin simetrică fiind mult influenţate
de configuraţia ţărmurilor continentale.
Exemple:
Curentul Golfului este un curent cald ce ia naştere pe coasta de vest a Africii.
Înaintează cu o viteză maximă de 6-8 km/oră şi are un debit de 113 milioane m3/s,
echivalentul a 65 de ori debitul tuturor apelor curgătoare de pe glob. Temperatura lui este cu
circa 100C mai mare decât a apelor prin care trece. Ajuns la coastele Europei aduce căldură şi
vapori de apă, asigurând astfel precipitaţiile continentului nostru. Climatul temperat al
Europei se datorează în mare parte efectelor acestui curent.
Curentul Labradorului este un curent rece, care aduce ape din Oceanul Îngheţat de
Nord, iar Curentul Braziliei, ia naştere în regiunea ecuatorială a Africii şi se îndreaptă spre
coastele Braziliei.

Curenţii de profunzime au o configuraţie mai complexă.

În jurul continentului Antarctida se produce iarna o puternică răcire a apei şi o creştere
a salinităţii din cauza formării unei imense cantităţi de gheaţă. Apa devine din ce în ce mai

5
densă şi se lasă la fundul oceanului de unde curge spre nord, formând Curentul Antarctic de
Fund, ale cărui ape ajung până la paralela de 45ºlatitudine nordică. O parte din apele răcite şi
salinizate se deplasează spre vest formând Curentul Antarctic Circumpolar.

Curenţii de convecţie numiţi şi verticali pot fi ascendenţi sau ascendenţi. Ei se

formează sub acţiunea vânturilor continentale sau ca urmare a efectului evaporaţiei.
Vânturile continentale împing spre larg apele de la ţărm mai calde deci mai uşoare, în
locul acestora ridicându-se apele de adâncime mai reci şi cu caracteristici fizico - chimice şi
biologice diferite.

2.2.2. Valurile
Valurile sunt mişcări ondulatorii ale apei determinate de vânt, erupţii vulcanice
submarine sau cutremure de pământ. Ele se propagă pe direcţia de înaintare a vântului şi
determină antrenarea sedimentelor chiar de la adâncimi de 100 m şi oxigenarea apei în zona
ţărmului.
Intensitatea, înălţimea şi viteza valurilor sunt direct proporţionale cu tăria vântului.
Valurile ating înălţimi medii în oceane de 6- 8 m la furtuni obişnuite, dar în anumite
zone, precum în nordul Oceanului Pacific, înălţimea lor ajunge până la 16 – 18 m. În funcţie
de amplitudinea lor, valurile pot afecta straturi în adâncime până la 40 – 50 m.
O categorie aparte de valuri, cu incidenţă accidentală, o reprezintă valurile seismice
(tsunami) provocate de cutremure submarine sau erupţii vulcanice. Spre deosebire de valurile
provocate de vânt, la care distanţa dintre creste (perioada) este de la câţiva metri la câteva
zeci de metri, la tsunami distanţa dintre creste măsoară peste 160 m. La origine, în zona
cutremurului, înălţimea lor este mică (1-2 m), trecând neobservate, dar în apropierea coastei
se realizează o frecare a maselor de apă în mişcare de fundul bazinului, care are ca efect
reducerea vitezei, simultan cu convertirea energiei în amplificarea înălţimii valului, care
poate depăşi 30m. Viteza acestor valuri poate ajunge la 800 km/oră, iar forţa lor este
extraordinară. În zona ţărmului aceste valuri provoacă distrugeri imense asupra aşezărilor
umane.

2.2.3. Mareele
Mareele sunt mişcări ritmice ale apelor mărilor şi oceanelor care se produc datorită
forţei de atracţie exercitată de Lună şi de Soare asupra Pământului. Fenomenul se manifestă
sub forma creşterii şi descreşterii regulate a apelor în apropierea ţărmului, la intervale de 12

6
ore şi 25 minute. În golfuri, mareele provoacă curenţi orizontali, care în timpul fluxului
împing apele pe canale sau în estuarele fluviilor, iar în timpul refluxului antrenează în larg
particulele minerale şi organice din estuare.
Direcţia mareelor este inversă sensului de rotaţie a Pământului, din această cauză se
consideră că mareele constituie o frână care tinde să micşoreze viteza de rotaţie a planetei.
Zona în care acţionează mareele poartă denumirea de regiune tidală şi este populată cu
organisme care suportă regulat starea de imersie şi pe cea de emersie.

2.2.4. Unele efecte ale mişcării apelor oceanice asupra mediului

Prin acţiunea lor, curenţii au o influenţă profundă asupra organismelor marine. Ei
amestecă apele cu densităţi diferite contribuind la scoaterea din adânc a elementelor nutritive
necesare dezvoltării fitoplanctonului. De asemenea, curenţii marini transportă formele polare
spre ecuator şi invers, contribuind astfel la selecţia şi aclimatizarea organismelor marine. La
întretăierea curenţilor calzi şi reci se produce moartea în masă a unor organisme planctonice
datorită şocului termic care dereglează metabolismul speciilor.
Curenţii oceanici imprimă, în mişcarea lor, o serie de particularităţi atât apelor cât şi
regiunilor terestre limitrofe. Ele se manifestă în regimul termic al apei şi atmosferei, precum
şi asupra biocenozelor marine.
Datorită curenţilor de suprafaţă, apele oceanice sunt mai calde pe ţărmul vestic şi mai
reci pe cel estic. Curenţii, în mişcarea lor de la est la vest în zona ecuatorială, transportă o
mare cantitate de apă caldă, imprimând apelor oceanice unele modificări în răspândirea
temperaturii, salinităţii şi vieţii.
Un exemplu elocvent îl reprezintă anomaliile ce apar la contactul dintre curenţii calzi
şi cei reci. Astfel, la contactul dintre Curentul Golfului şi cel al Labradorului, datorită
amestecului, se dezvoltă în atmosferă o ceaţă densă, cu repercusiuni negative asupra
organismelor. Animalele stenoterme şi stenohaline, în primul rând peştii, nu se pot acomoda
uşor în zona de amestec a celor doi curenţi, diferiţi ca termică şi salinitate, unele specii
murind şi formând în adâncimile din faţa Insulei Noua Scoţie adevărate cimitire de cadavre.
Apele curenţilor calzi transportă la latitudini înalte mari cantităţi de căldură,
influenţând atât viaţa organismelor marine, cât şi ecosistemele terestre limitrofe oceanului.
Structura planctonului oceanic este puternic influenţată de curenţi, mai ales de
temperatura acestora. În curenţii reci care se îndreaptă dinspre nord către ecuator, grupul
dominant îl reprezintă diatomeele, pe când în curenţii calzi, ecuatoriali, predomină algele,
care reprezintă hrana esenţială a multor specii de pesti.

7
 În lipsa curenţilor, apele oceanice sunt sărace în plancton, aşa cum este cazul Mării
Sargaselor, aflată în interiorul unei zone delimitate de curenţii Ecuatoriali de Nord şi Curentul
Golfului. Componenta biocenozelor din această mare este foarte săracă atât ca număr de
specii cât şi ca indivizi.
Transportul de substanţe minerale şi organice realizat cu ajutorul curenţilor este foarte
important şi este factorul principal care determină bogăţia biocenozelor din zonele lor de
acţiune. Fenomenul este propriu atât curenţilor de suprafaţă, cât şi celor ascendenţi. Ultimii
antrenează către suprafaţa oceanelor mari cantităţi de nutrienţi, determinând o productivitate
biologică neobişnuită a zonelor respective.
Şi mareele influenţează calitatea biotopului în zonele de coastă, determinând şi o serie
de adaptări ale organismelor la condiţiile specifice acestor variaţii de nivel. Principalele
adaptări sunt legate de rezistenţa la forţa de spălare a valurilor prin fixarea de stânci,
adăpostirea în găuri, crăpături (crabi), îngroparea în nisip pentru a preveni uscarea (crustacee,
viermi), închiderea ermetică a cochiliilor pentru a menţine un volum de apă indispensabil
respiraţiei (moluşte).

2.3. Mişcările apelor continentale

Dinamica apelor continentale are caracteristici diferite în funcţie de tipul de apă:
curgătoare (pâraie, râuri, fluvii) sau stagnantă (lacuri naturale, bălţi, lacuri de baraj).

2.3.1. Mişcările apelor curgătoare

Mişcarea apelor curgătoare este cauzată în mod special de acţiunea forţei
gravitaţionale, determinată de diferenţa de altitudine dintre izvor şi vărsare. Dinamica
acestora este influenţată de câţiva parametri esenţiali: înclinaţia pantei, debitul, viteza de
scurgere.
Viteza de curgere depinde de înclinaţia pantei albiei, de lărgimea albiei, de debitul
apei. Între debit şi viteza unui râu este în general o relaţie inversă, la izvoare debitul fiind mic
şi viteza mare, iar la vărsare scade viteza, dar debitul creşte.
Curgerea apelor în cadrul reţelei hidrografice are o importanţă deosebită în formarea
şi evoluţia ecosistemelor reofile, atât sub raportul biotopului cât şi a biocenozei. Ea se
răsfrânge şi asupra unor ecosisteme colaterale, cum sunt luncile râurilor şi bălţile adiacente şi
care se află în contact permanent sau temporar cu albia râului.
Profilul transversal al unei văi, care reprezintă rezultatul acţiunii la scară geologică a
curgerii apei, cuprinde în esenţă următoarele elemente: albia minoră sau principală, care este

8
acoperită permanent sau în cea mai mare parte a anului cu apă, albia majoră acoperită cu apă
numai în timpul viiturilor şi terasele râurilor, care reprezintă vechi albii majore ale văilor
rămase suspendate lateral .
Profilul longitudinal are, în general, un aspect sinuos şi nu rectiliniu. Această formă se
datorează modului de eroziune a văii şi în special acţiunii exercitate de firul apei asupra
malurilor, în corelaţie cu structura geologică a terenului străbătut.
De la izvor spre vărsare, în lungul unui râu se diferenţiază următoarele sectoare:
cursul superior, caracterizat printr-o albie strâmtă, cu pereţi abrupţi, cu fund pietros, cursul
mijlociu, cu vale mai largă şi fund nisipos şi cursul inferior, cu văi largi, fund mâlos,
numeroase meandre, lunci inundabile.
Cantitatea de aluviuni transportată de apele curgătoare formează debitul solid, care
variază în funcţie de structura solului străbătut, cantitatea de precipitaţii din bazinul
hidrografic, panta albiei, viteza de curgere a apei.
Materialele provenite din eroziune, împreună cu cele provenite din spălarea solurilor
de către apele de şiroire, sunt transportate de apele curgătoare sub formă de suspensii şi
sedimente treptat, pe măsura reducerii vitezei curentului.
Sedimentele transportate de râuri şi fluvii au două efecte majore: fertilizarea luncilor,
în timpul viiturilor şi formarea unor sisteme particulare de tip deltaic, cu caracteristicile
proprii, care constituie în realitate structuri mai ample, macroecosisteme, denumite şi
biomuri. Apele fluviilor deversate în Oceanul Planetar reprezintă o sursă foarte importantă
pentru asigurarea fertilităţii biotice a acestuia.
Organismele care trăiesc în apele curgătoare sunt organisme reofile şi prezintă o serie
de adaptări care sunt orientate în special pentru prevenirea antrenării de către curent în masa
apei şi transportul lor în aval.
Adaptările organismelor reofile se realizează prin turtirea dorsoventrală a corpului,
pentru a reduce forţa de antrenare a apei (unele larve de efemenoptere şi plecoptere), prin
dezvoltarea unor ventuze pentru fixarea de substrat, întâlnită la unele larve de diptere şi
unele hirudinee, prin prezenţa de diferite cârlige fixate de extremitatea posterioară a corpului,
prin construirea unor căsuţe de nisip sau prundiş, fixate de substrat (unele Chiromonidae şi
Trichoptere) sau prin reducerea dimensiunilor corpului pentru a reduce presiunea apei asupra
lui (la specii de hidroacarieni).

9
 2.3.2. Mişcările apelor stagnante
Mişcările apelor stătătoare pot avea caracter ondulator (valurile), de curenţi (orizontali
sau verticali) sau caracter haotic, turbulent.
Valurile sunt mişcări ondulatorii care de regulă antrenează pătura de la suprafaţa apei
şi iau naştere sub acţiunea vântului. Mărimea valurilor depinde de viteza vântului şi de
relieful înconjurător.
Valurile provocate de vânt amestecă masele de apă, mărind concentraţia oxigenului
dizolvat. În acelaşi timp, ridică mâlul depus pe fundul apelor, provoacă mărirea turbidităţii şi
ridicarea în păturile superioare a produşilor rezultaţi din descompunerea sedimentelor.
Curenţii orizontali sunt mişcări în plan orizontal ale maselor de apă sub acţiunea
presiunii atmosferice, a vântului sau ca urmare a densităţii diferite a maselor de apă din lac.
Curenţii orizontali produşi de vânturi care bat într-o singură direcţie au o importanţă
majoră în circulaţia apei în întreaga masă a lacului. Astfel, un vânt care suflă cu 3 m/s dă
naştere unui curent orizontal cu o viteză de 10 cm/s. La malul expus vântului nivelul apei
creşte ca urmare a deplasării ei în acel sens. Acolo v-a coborî în adâncime făcând drumul în
sens invers, provocând un curent profund care ajunge la malul opus, se ridică din nou spre
suprafaţă şi parcurge iarăşi drumul spre malul expus vântului. Ia naştere astfel o circulaţie
capabilă să cuprindă întreaga masă a apei lacului.
Ca urmare a variaţiei termice a aerului în timp de 24 ore, are loc şi o modificare
circadiană a densităţii apei. Noaptea, apa din stratul superficial se răceşte şi cade spre adânc
ridicându-se spre suprafaţă ape mai calde. Aceşti curenţi verticali ce se formează se numesc
curenţi de convecţie şi afectează numai pătura superficială a apei.
Seişele sau valurile de hulă, sunt mişcări ondulatorii ale apei care se formează după
încetarea bruscă a vântului, datorită acţiunii locale a presiunii atmosferice pe suprafaţa
lacului. Variaţiile de presiune de pe diferite zone ale lacului dau naştere la mişcări de
balansare a întregii mase de apă.

10
 CURS 3
3. Factorii fizici
În categoria factorilor fizici sunt cuprinşi următorii factori ecologici:
1. temperatura,
2. lumina,
3. umiditatea,
4. gravitaţia,
5. presiunea.

3.1. Temperatura
Temperatura este un factor ecologic fundamental, determinând în acelaşi timp şi
dinamica altor factori ecologici (fizici, chimici, geografici).
Din acest motiv, cunoaşterea temperaturii mediului este indispensabilă în toate
investigaţiile de mediu asupra organismelor terestre, acvatice sau edafice.

3.1.1. Regimul termic al atmosferei

Atmosfera se încălzeşte în foarte mică măsură direct de la soare, suprafaţa terestră
reprezentând principala sursă de încălzire a atmosferei, deoarece ea este capabilă să absoarbă
în mare parte radiaţia solară. Astfel, aerul atmosferic se încălzeşte de la soare prin intermediul
suprafeţei active a Pământului.
Aerul încălzit este implicat într-o dinamică în care intervin mai multe fenomene
fizice: convecţia, advecţia, turbulenţa, radiaţia.
Convecţia reprezintă ridicarea aerului încălzit din apropierea solului către stratele
superioare ale troposferei, locul acestuia fiind luat de aerul rece din zonele adiacente, care
prin încălzire, evoluează în acelaşi sens. Prin convecţie are deci loc o încălzire a atmosferei,
de la bază către stratele superioare.
Advecţia, numită şi convecţie orizontală, determină mişcarea orizontală a maselor de
aer, reprezentând cel mai important mod de propagare a căldurii şi cauzând schimbările
intempestive ale vremii de la o zi la alta.
Turbulenţa reprezintă o cale de transfer a căldurii în atmosferă prin intermediul
amestecului turbulent al unor volume de aer cu temperaturi diferite. Ea este o consecinţă a
încălzirii inegale a diferitelor suprafeţe naturale, care generează încălzirea şi deplasarea pe
verticală a aerului în mod specific de pe fiecare tip de suprafaţă.

1
 Ridicarea şi dilatarea aerului are ca efect pierderea de căldură prin convertirea în
energie cinetică, astfel că aerul se răceşte. În timpul mişcării descendente se produce
fenomenul invers, compresiunea, care determină încălzirea aerului.
Răcirea aerului se produce şi prin cedarea căldurii prin radiaţie. Un asemenea proces,
se observă în timpul nopţilor senine şi lipsite de vânt, când suprafaţa terestră şi stratul de aer
apropiat pierd multă căldură prin radiaţie, devenind mult mai rece decât stratele de aer din
altitudine, a căror răcire este încetinită de amestecul turbulent mai intens de la acest nivel.
Variaţiile periodice diurne şi anuale ale temperaturii aerului sunt o consecinţă
indirectă a fluxului de radiaţie solară pe suprafaţa Pământului.
Mersul diurn al temperaturii aerului prezintă o oscilaţie simplă, cu o maximă şi o
minimă. Temperatura minimă se produce cu puţin timp înainte de răsăritul soarelui. În
continuare, temperatura creşte, atingând valoarea maximă între orele 13-15, cu circa 2 ore
mai târziu decât temperatura maximă atinsă de sol.
Amplitudinea variaţiilor diurne depinde de latitudine, sezon, altitudine, configuraţia
terenului, natura suprafeţei terestre, nebulozitate.
Latitudinea influenţează decisiv amplitudinea variaţiilor termice diurne. Amplitudinea
este mai mare în regiunile intertropicale şi scade la poli, în legătură cu înălţimea soarelui
deasupra orizontului la amiază.
În zona latitudinilor mijlocii şi superioare, unde înălţimea soarelui deasupra
orizontului variază mult în timpul anului, amplitudinea diurnă va fi mai mică iarna şi mai
mare vara. În general, amplitudinea diurnă a temperaturii scade cu altitudinea.
Configuraţia terenului influenţează, de asemenea, variaţia diurnă a temperaturii.
Astfel, amplitudinea diurnă este mai mare în formele de teren concave decât in cele convexe.
În văi şi în special în depresiuni închise, unde circulaţia este mult mai încetinită, aerul se
încălzeşte puternic ziua şi se răceşte intens noaptea, înregistrând amplitudini diurne mari. Din
contra, pe formele de relief convexe, pe versanţii muntoşi şi pe orice forme de teren mai
proeminente, reducerea timpului de contact cu solul a aerului, ca urmare a dinamicii generale
mai active a atmosferei, determină amplitudini diurne mai mici;
Natura suprafeţei terestre are o mare influenţă asupra dinamicii diurne a aerului.
Amplitudinea este mai mare deasupra solului faţă de suprafeţele acvatice. Solurile nisipoase
determină o amplitudine mai mare, ca şi solurile compacte sau de culoare deschisă. Zăpada
măreşte mult amplitudinea termică în cursul iernii. De asemenea, nebulozitatea are
repercursiuni asupra variaţiei diurne a temperaturii: în zilele noroase, variaţiile termice sunt
mult mai reduse decât în zilele senine.
2
 Variaţiile anuale ale temperaturii aerului la latitudinile noastre se caracterizează
printr-o oscilaţie simplă, cu o valoare maximă în luna iulie şi una minimă în ianuarie. Mersul
anual depinde de aceeaşi factori care influenţează şi mersul zilnic.
Spre deosebire de amplitudinea diurnă, amplitudinea anuală creşte cu latitudinea, cea
mai mică amplitudine a variaţiei anuale se observă în zona ecuatorială, iar cea mai mare în
regiunile polare, mai ales în zonele continentale.
Distribuţia geografică a temperaturii aerului pe glob este neuniformă, în funcţie de
latitudine şi altitudine. Dacă suprafaţa terestră ar fi omogenă temperatura aerului ar scădea
uniform de la ecuator spre poli. În acest caz izotermele (linii care unesc puncte cu valori
egale ale temperaturii aerului) ar coincide cu paralele geografice. Mersul izotermelor se abate
semnificativ de la poziţia teoretică, la aceasta contribuind şi repartiţia uscatului şi a apelor,
circulaţia generală a atmosferei, curenţii marini, relieful, etc.

3.1.2. Limitele termice ale vieţii

Universul cunoaşte temperaturi extreme între - 273ºC, în spaţiul cosmic şi milioane de
grade Celsius în stele, inclusiv în Soare. Pe Pământ ecartul valorilor termice este mult mai
redus, fiind cuprins între - 88ºC, în Antarctida şi sute de grade în solurile de origine vulcanică
sau apele de origine subterană.
Datele actuale, obţinute prin observaţii directe sau cercetări experimentale,
evidenţiază limitele între care există o viaţă activă, cuprinse între – 70º şi +90ºC, precum şi
două zone termice extreme, care depăşesc în ambele sensuri limitele de mai sus, în care
organismele se află într-o stare inactivă, de obicei în structuri de rezistenţă biologică, stare
numită anabioză sau criptobioză.
În apele termale cu temperaturi de aproape 90ºC, s-au găsit bacterii vii, precum şi
unele cianobacterii aparţinând genurilor Phormidium şi Oscillatoria. Unele larve de diptere
Ephydridae trăiesc la temperaturi de peste 60ºC, capacitate întâlnită şi la unele protozoare.
Pentru marea majoritate a organismelor temperatura vitală maximă nu depăşeşte 50ºC.
Limita inferioară a vieţii active nu coboară mult sub 0ºC pentru plante şi animalele
poikiloterme. Astfel, coniferele pot realiza procesul de fotosinteză la temperaturi negative de
până la -5ºC, muşchii şi lichenii până la -8 -10ºC.
Există nevertebrate precum larve de insecte, care pot supravieţui la temperaturi de
până la - 30ºC. Animalele homeoterme, în schimb, pot suporta temperaturi coborâte, de până
la – 60 – 70ºC.

3
 3.1.3. Temperaturi ecologice
Temperaturile ecologice sunt temperaturile la care organismele îşi desfăşoară viaţa
activă. În această categorie intră temperatura 0 a dezvoltării, temperatura optimă, temperatura
eficientă, temperatura letală.
Temperatura 0 a dezvoltării (K) este temperatura minimă de la care începe activitatea
normală de creştere şi dezvoltare a unei specii. Sub această temperatură, chiar dacă indivizii
supravieţuiesc, ei nu sunt în stare să parcurgă un ciclu normal de reproducere în urma căruia
să rezulte o nouă generaţie. Temperatura optimă a dezvoltării este proprie fiecărei specii.
Astfel, la nevertebratul Propsilocerus danubialis (dipter din familia Chironomidae care
trăieşte în Delta Dunării), temperatura 0 a dezvoltării este de circa 3ºC, în timp ce la
Drosophila această temperatură este de cca. 13,5ºC.
Temperatura optimă pentru un organism sau o populaţie este temperatura la care
procesele metabolice, creşterea şi dezvoltarea se desfăşoară cu cea mai mică pierdere de
energie. Ea nu este limitată la o valoare foarte îngustă, ci pe un ecart ceva mai mare, care să
corespundă pretenţiilor atât fiziologice cât şi ecologice ale speciei şi ale stadiilor de
dezvoltare a organismelor.
Temperatura eficientă (TE) este temperatura situată deasupra temperaturii 0 a
dezvoltării, indicând faptul că indivizii speciei date se dezvoltă normal. Ea se exprimă prin
diferenţa dintre temperatura la care se găseşte organismul, deci temperatura biotopului (T) şi
temperatura 0 a dezvoltării (K): TE=T- K
Un organism îşi desăvârşeşte dezvoltarea, ajungând la reproducere dacă în condiţiile
mediului dat se întruneşte o anumită sumă a temperaturilor zilnice eficiente (S), sumă care
reprezintă o caracteristică a speciei. Ea se poate calcula după formula: S=(T-K)D, unde D
reprezintă numărul de zile.
Dacă suma temperaturilor zilnice eficiente (S), este mai mică decât necesarul, specia
nu se poate reproduce. Cu alte cuvinte, specii care preferă mai multă căldură, din zonele
calde, nu se vor putea reproduce în zonele temperate sau reci, deoarece nu se întruneşte suma
de grade necesară. Există însă şi situaţii inverse, când suma gradelor necesară pentru o specie
într-un anumit biotop este de două sau mai multe ori superioară valorii limită, ceea ce permite
apariţia unui număr de două sau mai multe generaţii pe an.
Temperatura letală reprezintă nivelul termic la care procesele metabolice au ajuns la
limita superioară de suportabilitate. Este cunoscut faptul că la aceste animale activitatea
metabolică creşte proporţional cu temperatura, conform legii Van’t Hoff. Înainte de moartea
propriu zisă la temperatura letală dată, se poate remarca o fază preliminară, respectiv o
4
temperatură de inactivare. În practică se consideră că temperatura letală pentru indivizii unei
specii s-a atins atunci când peste 50% din animale mor sau devin inactive.

Capacitatea de a tolera variaţiile de temperatură ale biotopului depinde de specie, de

stadiul de dezvoltare (ouă, larve, adulţi), de starea fiziologică.
Termotoleranţa este un important atribut al speciei, căpătat în decursul evoluţiei
filogenetice. După limitele de toleranţă termică speciile se împart în două categorii:
stenoterme şi euriterme.
Organismele stenoterme sunt acelea care nu tolerează în perioada vieţii active decât
un interval limitat de variaţii a temperaturii mediului ambiant. Organisme stenoterme pot fi la
rândul lor de trei categorii: criofile, termofile şi mezofile. Speciile criofile sau psihrofile
trăiesc la temperaturi coborâte şi constante, speciile termofile preferă temperaturi ridicate şi
constante, iar speciile mezofile se dezvoltă la temperaturi intermediare.
Organismele euriterme sunt cele care tolerează un ecart mult mai mare de variaţie a
factorului termic.

3.1.4. Adaptări ale organismelor la variaţiile termice

Pentru a rezista condiţiilor termice foarte variate de pe glob, animalele prezintă o serie
de adaptări morfologice, fiziologice şi comportamentale. Aceste adaptări la variaţiile de
temperatură se supun unor reguli generale, cele mai cunoscute fiind regula lui Bergmann şi
regula lui Allen.
Regula lui Bergmann. În condiţii termice similare, animalele homeoterme pierd
aceeaşi cantitate de căldură pe unitatea de suprafaţă. Dar, la creşterea în volum cu un procent,
îi corespunde în suprafaţă o sporire de doar 0,5 procente. În acest fel, odată cu creşterea în
volum, raportul dintre suprafaţă şi volum scade, ceea ce înseamnă că un organism de talie
mai mare va pierde mai puţină căldură, raportat la volum sau greutate, faţă de un organism de
talie mai mică.
În natura această regulă a fost observată pe cale empirică cu mult timp înainte şi
afirmă că animalele din zonele reci sunt mai mari decât rudele lor apropiate din zonele calde.
Astfel speciile cele mai mari de pinguini, ca talie şi greutate, se întâlnesc în
Antarctida, unde se înregistrează cele mai coborâte temperaturi.
Există şi alte numeroase exemple, printre care porcul mistreţ, a cărui craniu prezintă
dimensiuni tot mai mari pe măsură ce parcurgem un traseu care pleacă din sud-vestul Europei
către nord-estul acesteia şi Siberia.
5
 Deşi există atât de multe cazuri care se înscriu în limitele regulii lui Bergmann, sunt şi
numeroase situaţii diferite. Cele mai mari păsări actuale, printre care struţii, trăiesc în zonele
calde, la fel ca şi cele mai mari feline. Aceasta demonstrează că regula lui Bergmann nu este
universală, temperatura fiind unul dintre factorii care acţionează asupra taliei animalelor,
dar nu singură. La numeroase specii, alţi factori de mediu sunt la fel de importanţi sau au
chiar o influenţă mai mare.
Regula lui Allen este o consecinţă a regulii lui Bergmann şi arată faptul că animalele
din zonele reci au apendicii (urechile) şi membrele mai scurte decât cele din zonele calde,
adaptarea anatomică având acelaşi rol de a diminua pierderile de căldură. Un exemplu clasic
care ilustrează această regulă este cel al vulpilor: vulpea polară (Alopex lagopus) are urechile
foarte mici, botul scurt, capul în general rotunjit, vulpea sahariană (Megalotis zerda) are botul
alungit iar pavilioanele urechilor foarte mari, iar vulpea europeană (Vulpes vulpes) reprezintă
o formă intermediară.

Animalele care trăiesc în marile deşerturi ale globului, pentru a preveni

supraîncălzirea organismului, se adaptează prin modificări morfologice, fiziologice şi
comportamentale.
Adaptările morfologice îmbracă diferite forme precum dezvoltarea sub elitre a unor
cavităţi cu aer, cu rol de strat izolator (coleopterele din deşert), alungirea picioarelor pentru a
distanţa corpul de nisipul foarte încălzit (coleoptere şi mamifere din deşert), coloritul deschis,
pentru a reflecta o cantitate mai mare din energia solară incidentă, acoperirea elitrelor cu un
strat de perişori albi, pentru a menţine un strat de aer izolant şi a reflecta în acelaşi timp
radiaţiile.
Faţă de variaţiile temperaturii biotopului, animalele au anumite adaptări
comportamentale, reacţionând la temperaturile superioare sau inferioare optimului termic în
mod specific.
Reacţiile animalelor faţă de temperaturile ridicate se manifestă prin diverse
comportamente, prin care acestea încearcă să evite creşterea temperaturii corpului.
Unele animale mici din deşert se îngroapă în nisip, atât pentru evitarea supraîncălzirii
cât şi pentru a se feri de duşmani. Observaţii făcute în deşertul Sahara au arătat că din 125
specii de insecte psamicole (specifice nisipurilor) numai trei specii, o furnică şi două
coleoptere, rămân la suprafaţă când temperatura nisipului depăşeşte 50ºC.
Acest comportament se întâlneşte şi la animalele vertebrate din zonele temperate cu
veri calde şi secetoase. El se numeşte estivare şi reprezintă o stare de inactivare însoţită de o
6
reducere a metabolismului. În prefaza critică sub raport termic, organismele se ascund în
diferite adăposturi (sol, frunzar, rădăcinile arborilor), unde rămân până la normalizarea
condiţiilor termice.
Adaptările vieţuitoarelor faţă de temperaturile coborâte sunt numeroase, îmbrăcând
următoarele forme: deshidratarea, producerea de substanţe antigel, amorţirea, hibernarea,
somnul de iarnă, migraţiile de iarnă.
Deshidratarea se întâlneşte la unele insecte acvatice în stadiul larvar, cum sunt
chironomidele, care pot supravieţui chiar dacă sunt blocate în apa îngheţată. Fenomenul este
posibil ca urmare a deshidratării prealabile a ţesuturilor, astfel că mediul apos intern are o
concentraţie salină ridicată, care coboară temperatura de îngheţ. La unele larve de diptere
(Polypedium vanderplanki) conţinutul apei în corp poate diminua până la 8%, fiind capabile
să supravieţuiască, în aceste condiţii, atât la temperaturi extrem de coborâte, aproape de 0
absolut (273ºC), cât şi la temperaturi ridicate de până la 106ºC.
Producerea de substanţe antigel se înregistrează atât la plante cât şi la animale.
Dintre plante, algele au mai ales această capacitate fiziologică, iar în domeniul animalelor
unele insecte cum ar fi himenopterul Braconcephi care produce o cantitate de glicerol de
circa 25% din greutatea corpului, ceea ce îi permite să reziste la temperaturi de până la -
20ºC.
Starea de amorţire este frecventă la numeroase nevertebrate (viermi, moluşte) şi la
vertebratele poikiloterme (peşti, amfibieni, reptile). Starea de amorţire se manifestă printr-un
metabolism foarte redus, temperatura corpului fiind apropiată de cea a mediului ambiant.
Unele din aceste animale (peşti, unii şerpi) iernează în grupuri mai mari sau mai mici în
locuri adăpostite (fundul bazinelor acvatice în cazul peştilor sau în sol, sub rădăcinile
arborilor în cazul unor specii de şerpi).
Hibernarea reprezintă o altă modalitatea de adaptare la temperaturi scăzute. La
animalele care hibernează temperatura corpului scade mult, apropiindu-se de cea a mediului
ambiant în perioada rece a anului. Se întâlneşte în zonele temperate şi reci la mamifere
homeoterme cum sunt ariciul, marmota, popândăul, pârşul, hârciogul, diferite specii de
şoareci, dar şi la unele păsări, precum caprimulgul american.
Pregătirea animalelor pentru intrarea în hibernare se face printr-o serie de modificări
generale fiziologice şi metabolice care încep la sfârşitul verii: reducerea treptată a
temperaturii corpului, scăderea ritmului respirator, scăderea vitezei de circulaţie a sângelui,
încetininirea metabolismului. Factorii semnal pentru declanşarea hibernării sunt scăderea

7
 temperaturii mediului, scăderea perioadei luminoase şi mărirea nopţii, schimbarea presiunii
atmosferice.
Somnul de iarnă se întâlneşte la unele mamifere, care se comportă în sezonul cald ca
adevărate homeoterme, în timp ce iarna nu-şi pot păstra temperatura specifică, aceasta
coborând cu 5º-10ºC. Somnul de iarnă îl întâlnim la monotreme (echidna şi ornitoringul),
unele marsupiale, unele rozătoare (veveriţa), insectivore (cârtiţa), chiroptere şi urşi (mai ales
femele).
Migraţia este o deplasare în masă sau individuală a animalelor dintr-o regiune în alta,
cu revenirea la ecosistemul iniţial, cauzată de factorii climatici, nevoile de hrană, de condiţiile
de reproducere. Cele mai ample migraţii cauzate de variaţiile anuale ale climatului din zonele
temperate şi reci le efectuează păsările. În timpul iernilor boreale ele migrează spre sud, pe
distanţe mai scurte sau mai lungi (uneori mii şi zeci de mii de kilometri), în locuri cu climă
blândă şi hrană suficientă.
Migraţiile sunt precedate de importante schimbări fiziologice şi de comportament
precum acumularea de rezerve energetice sub formă de grăsimi, mai ales la păsările care au
de străbătut distanţe mari fără escală, formarea de grupuri de migraţie conduse de păsări
experimentate, care au mai făcut astfel de deplasări.

3.1.5. Temperatura în mediul acvatic

Temperatura este unul dintre cei mai importanţi factori abiotici care influenţează viaţa
organismelor hidrobionte, fie direct prin acţiunea ei asupra metabolismului, reproducerii,
repartiţiei speciilor, fie indirect prin modificarea proprietăţilor fizico-chimice ale apei.
În mediul acvatic variaţiile termice sunt mai puţin ample decât în mediul terestru
datorită proprietăţilor fizice caracteristice apei: capacitatea calorică mare şi conductivitatea
termică mică. Capacitatea calorică specifică a apei are valoarea de 1 cal/g, fiind de două ori
mai mare decât a alcoolului şi de 10 ori mai ridicată decât a fierului. Această proprietate,
corelată cu conductibilitatea ei termică scăzută, face ca apa să înmagazineze o cantitate mare
de căldură, pe care o cedează treptat mediului înconjurător. De aceea în mediul acvatic,
comparativ cu cel terestru, variaţiile bruşte de temperatură sunt restrânse, iar lacurile naturale
sau artificiale joacă rol de adevărate calorifere naturale pentru zonele din jurul lor.
Variaţiile termice circadiene şi sezoniere în mediul acvatic sunt determinate de
intensitatea razelor solare, de unghiul lor de incidenţă, de cantitatea de suspensii din apă, de
densitatea organismelor planctonice. Regimul termic al unei ape este influenţat de caracterul

8
ei de apa curgătoare sau stătătoare, de prezenţa sursei de alimentare, de modul de scurgere a
apei.
Temperatura apelor curgătoare creşte de la izvor spre vărsare, dar există şi diferenţe
termice între zona centrală a cursului şi mal. În lungul unui râu, în funcţie de sezon şi
lungimea lui, pot exista diferenţe de temperatură între izvor şi vărsare de 10-150C. Local,
temperatura apei este influenţată de adâncime, viteza curentului, expoziţia la soare, etc.
Datorită mişcării continui a apei stratificaţia termică lipseşte.
Regimul termic al lacurilor este condiţionat de aşezarea lor geografică, clima
regiunii, altitudine, aport alohton de ape şi de substratul cuvetei lacustre. În zonele temperate,
datorită variaţiilor termice, în apa lacurilor apare o adevărată circulaţie sezonieră, cu efecte
asupra caracteristicilor fizice şi chimice ale apei şi asupra biocenozelor din aceste ecosisteme.
Circulaţia sezonieră a apei în lacuri cuprinde patru etape distincte: circulaţia de
primăvară, stagnaţia estivală, circulaţia de toamnă şi stagnaţia de iarnă.
Circulaţia de primăvară începe odată cu încălzirea aerului. Are loc topirea gheţii de la
suprafaţa apei şi creşterea treptată a temperaturii apei până la valori apropiate de 4 0C, când
apa cu densitate maximă cade spre adânc. Vânturile de primăvară amestecă masele de apă de
la suprafaţă cu cele din adânc şi egalizează pentru puţin timp temperatura în toată masa apei.
Stagnaţia estivală se instalează în prima parte a verii. Pe măsură ce înaintăm în vară
păturile superficiale ale apei lacului se încălzesc mai mult decât cele din profundal, care
având 40C, deci densitate maximă, rămân la fund. Temperatura apei scade de la suprafaţă
spre fund, instalându-se o stratificaţie termică directă care împiedică amestecul păturilor de
apă.
Circulaţia de toamnă începe odată cu răcirea aerului. Concomitent are loc şi răcirea
apei de la suprafaţă, care mărindu-şi densitatea, cade spre adâncimi la care se găseşte apă de
aceeaşi densitate, în locul ei ridicându-se apele calde, mai uşoare. Are loc astfel o circulaţie
verticală a apei care pune în mişcare întreaga masă de apă din lac, astfel încât pentru o
perioadă scurtă de timp întreaga coloană de apă are o temperatură de 40C.
Stagnaţia hivernală începe să se instaleze din prima parte a iernii. Răcirea apei
continuă încât stratul de apă de la suprafaţă are o temperatură sub 40C, devine mai uşor şi nu
mai cade spre fund. Se stabileşte astfel o stagnaţie de iarnă, cu o stratificaţie termică inversă,
adică temperatura creşte de la suprafaţă spre adânc. Această stratificare durează până la
topirea gheţii când apele de suprafaţă se încălzesc, ating 40C, cad spre adânc, vântul amestecă
masele de apă, aşadar începe din nou circulaţia de primăvară.

9
 Vara, majoritatea lacurilor din zona temperată au o stratificare termică directă, cu
excepţia celor helioterme la care se observă fenomenul de dichotermie sau mezotermie: un
strat de apă caldă între două straturi mai reci. Aşa este Lacul Ursu (Sovata) în care apele de
suprafaţă au 25-270C, stratul cuprins între 1-4 m are 30-350C, iar stratul de apă de la fund are
sub 200C.
În funcţie de amploarea circulaţiei apelor lacurile pot fi holomictice şi
meromictice (D. Hutchinson, 1957).
Lacurile holomictice sunt lacurile în care are loc un amestec complet al masei de apă
din lac. În raport cu numărul de circulaţii lacurile holomictice pot fi monomictice, dimictice,
polimictice adică au o singură circulaţie (de primăvară sau de toamnă), două circulaţii (de
primăvară şi de toamnă) şi respectiv mai multe circulaţii.
Lacurile meromictice sunt lacuri în care apa este supusă unei circulaţii parţiale, un
anumit volum din masa apei nu este circulată. Aceste lacuri au o circulaţie permanentă a
apelor condiţionată, de obicei, de diferenţa de chimism dintre epilimnion şi hipolimnion.
Din punct de vedere al circulaţiei apelor lacurile din România se încadrează în
categoria lacurilor dimictice.
Temperatura mediului marin variază în limite foarte largi în funcţie de latitudine, dar
amplitudinea variaţiilor nu depăşeşte 370C. Sursele de încălzire ale mediului marin sunt
radiaţiile solare şi cosmice, căldura scoarţei terestre, vulcanismul marin, energia cinetică a
apei în mişcare (valuri, maree, curenţi) transformată în căldură, procesele chimice exoterme.
În mări şi oceane, diferenţele de densitate datorate variaţiei temperaturii şi intensităţii
evaporaţiei dau naştere la curenţi orizontali, cât şi la curenţi verticali care pun în mişcare
mase mari de apă sau scot din adâncuri cantităţi mari de substanţe biogene, creând condiţii
de proliferare a organismelor fitoplanctonice.

3.1.6. Efectele temperaturii asupra organismelor acvatice

Pe lângă efectele directe asupra metabolismului, respiraţiei şi reproducerii,
temperatura determină repartiţia geografică a hidrobionţilor în mediul marin. Astfel,
organismele pelagice formează comunităţi caracteristice fiecărei zone geografice:
comunitatea organismelor de ape calde tropicale, comunitatea organismelor de ape reci
polare, comunitatea organismelor de ape temperate.
Comunitatea organismelor de ape calde tropicale, este cantonată între paralele de 300
de o parte şi de alta a ecuatorului. Flora şi fauna sunt bogate în genuri şi specii dar sărace în
număr de indivizi.
10
 Comunitatea organismelor de ape reci polare se caracterizează prin număr redus de
specii dar număr mare de indivizi. Copepodele din genul Calanus formează populaţii dense,
constituind o hrană bogată pentru cetacee. Fitoplanctonul are o dezvoltare sezonieră,
biomasa maximă fiind înregistrată în timpul verii polare. Formele bentonice se înmulţesc prin
viviparitate sau oviparitate, cu dezvoltare directă;
Comunitatea organismelor de ape temperate are un număr mare de specii, dar cu
număr moderat de indivizi. Dezvoltarea hidrobionţilor din aceste comunităţi are loc în cicluri
sezoniere, cu maxime în perioada optimului termic.
Fiecare specie este adaptată la o anumită zonă de toleranţă termică cuprinsă între
temperatura letală superioară şi temperatura letală inferioară. În interiorul acestui interval se
află temperatura optimă, la care creşterea şi dezvoltarea speciei este maximă. La speciile
euriterme zona de toleranţă termică este mai mare, iar la cele stenoterme, mai mică.
Creşterea temperaturii apei măreşte nevoia de oxigen a hidrobionţilor: o ridicare a
temperaturii cu 100C, măreşte de 2,2 ori nevoile respiratorii ale animalelor poichiloterme.
Reproducerea organismelor acvatice este legată strict de anumite temperaturi. În general,
temperatura la care are loc reproducerea este puţin mai coborâtă decât optimul termic al
speciei.
Talia hidrobionţilor este în raport invers cu temperatura mediului. În apele calde
organismele animale ajung la maturare sexuală mai repede decât în cele reci. Odată cu prima
reproducere are loc oprirea sau reducerea ritmului de creştere, deci cu cât reproducerea este
mai tardivă cu atât talia organismului va fi mai mare.
Asimilarea calciului este mai rapidă la temperaturi crescute ale apei. La organismele
acvatice euriterme din zonele temperate, deci supuse la variaţii termice sezoniere, creşterea
este discontinuă, fapt reflectat şi în depunerea neomogenă a calciului în solzi, otolite, oase,
cochilii. La animalele stenoterme, termofile sau criofile, creşterea are un caracter continuu,
datorită stabilităţii regimului termic
Ridicarea temperaturilor apelor naturale prin aport de ape calde modifică concentraţia
oxigenului dizolvat în apă, prin micşorarea coeficientului lui de solubilitate, creşte activitatea
microorganismelor din apă şi prin aceasta intensifică descompunerea substanţelor organice,
proces ce are loc cu consum de oxigen.
Încălzirea excesivă a apelor provoacă scăderea concentraţiei ionilor de calciu şi prin
aceasta modifică metabolismul osos la peşti şi formarea exoscheletului la moluşte şi alte
nevertebrate acvatice.

11
 Creşterea temperaturii apelor peste o anumită limită are efecte negative asupra
biocenozele acvatice în ansamblul lor. Expunerea la temperaturi superioare temperaturii
optime, dacă nu sunt letale, afectează negativ creşterea şi reproducerea tuturor
microorganismelor acvatice.
În ecosistemele acvatice, temperaturile ridicate diminuează diversitatea
fitoplanctonului. Primele afectate sunt diatomeele: creşterea temperaturii apei cu 100C scade
de 2,5 ori diversitatea specifică a populaţiilor de diatomee. Totuşi, unele diatomee termofile
precum Navicula sau Surirella ovata înregistrează o proliferare anormală odată cu încălzirea
apei.
Poluarea termică a apelor provoacă şi o modificare a succesiunii normale a speciilor
de fitoplancton în ecosistemele acvatice. La temperaturi de 250C diatomeele sunt înlocuite de
cloroficee, iar la 33 – 350C acestea sunt înlocuite cu cianoficee.
Proliferarea anormală a cianoficeelor în bazinele acvatice este dăunătoare, deoarece
ele sunt surse de hrană mai puţin eficiente decât diatomeele şi cloroficeele, atât pentru
zooplancterii erbivori cât şi pentru peştii fitoplanctonfagi. În acelaşi timp, ele conţin şi o
cantitate mare de toxine din grupul biliproteinelor care intoxică direct hidrobionţii sau se
acumulează în lanţurile trofice.
Temperaturile ridicate influenţează negativ şi nevertebratele din ecosistemele
acvatice. Cladocerele sunt cele mai sensibile la încălzirea apei. La 300C, Daphnia magna are
longevitatea medie de trei ori mai mică decât la 150C. Sunt afectate, de asemenea, copepodele
care reprezintă o sursă importantă de hrană pentru alevinii şi puietul peştilor răpitori.
Larvele de insecte din grupul efemeride, perlide, trichoptere, odonate, care constituie
surse importante de hrană pentru peşti, sunt printre primele victime ale poluării termice,
deoarece acestea sunt specii stenoterme criofile. Temperatura ridicată a apei influenţează
negativ şi fauna bentonică, în special moluştele care sunt deosebit de sensibile la poluarea
termică.
Nevertebratele marine, care au un grad accentuat de stenotermie, sunt mult mai
sensibile la poluarea termică decât speciile dulcicole. În mod paradoxal, fauna din mările
calde este mai sensibilă la creşterea temperaturii apei decât cea din mările reci deoarece
animalele din mările calde trăiesc la temperaturi mult mai apropiate de temperatura maximă
tolerată decât speciile omologe din mările polare.
Deversarea apelor calde în estuare duce la un fenomen de stratificare termică, ce
împiedică amestecul apelor calde şi reci şi astfel efectul termic se propagă departe de locul de

12
emisie. În aceste zone are loc o încălzire puternică a apelor de suprafaţă, ceea ce duce la
moartea organismelor pelagiale.
Efectele creşterii temperaturii asupra peştilor sunt dificil de analizat deoarece
răspunsurile sunt diferite la speciile autohtone faţă de cele aclimatizate sau în curs de
aclimatizare. În zonele temperate, speciile autohtone de peşti suportă în cursul anului variaţii
de temperatură cuprinse între 0 şi 300C. Acest interval de toleranţă termică este cuprins între
temperatura letală inferioară (în jur de 00C) şi temperatura letală superioară (30 – 350C) şi
este variabil pentru fiecare specie.
Supravieţuirea peştilor la ridicarea temperaturii apei depinde de intervalul de timp în
care are loc creşterea temperaturii, chiar dacă acesta se află în zona de toleranţă termică.
Şocurile termice rapide sunt letale pentru peşti. O creştere lentă a temperaturii, într-un
interval lung de timp, măreşte zona de toleranţă termică până spre temperatura letală
superioară. Rezistenţa peştilor la poluarea termică depinde de specie şi de faza ontogenetică
în care se găseşte individul.
Ciprinidele, specii euriterme, suportă mai bine creşterea temperaturii decât
salmonidele, care sunt specii stenoterme criofile. Icrele şi alevinii sunt mai sensibili la
poluarea termică decât adulţii, dar şi aici intervin caracteristici de specie. De exemplu,
dezvoltarea embrionară la coregoni poate avea loc în intervalul 0 – 300C, în timp ce la plătică,
zona de toleranţă termică în timpul dezvoltării embrionare este cuprinsă în intervalul 8 – 230
C. La salmonide, poluarea termică are efecte grave asupra alevinilor şi puietului.
Temperaturile ridicate reduc consumul de hrană, grăbesc maturarea sexuală, scad ritmul de
creştere, scad longevitatea peştilor.
La peşti, limitele termice ecologice sunt cuprinse între 0 oC şi temperaturi letale
superioare, puţin mai scăzute decât nivelul termic de denaturare a proteinelor, diferite în
funcţie de specie, vârstă şi stare fiziologică.
Dacă limitele termice ecologice sunt aşa de largi, optimul termic sau optimul
fiziologic al fiecărei specii este mult mai restrâns. La peştii stenotermi criofili, precum
salmonidele, optimul fiziologic este la 18-20OC, la peştii mezotermi (percide, esocide)
optimul fiziologic se înregistrează la 20-28OC iar la speciile euriterme, cum sunt ciprinidele,
optimul fiziologic ete la 28 - 30OC.
Temperatura letală la peşti variază în funcţie de grupul sistematic. De exemplu, la
peştii stenotermi criofili (salmonide) temperatura letală este 26-28OC, la peştii mezotermi
(percide, esocide) temperatura letală este 28-34OC, iar la la speciile euriterme (ciprinide)
temperatura letală este de 34OC.
13
 Fiecare specie de peşte are o zonă de toleranţă termică în care se comportă normal şi
câte o zonă superioară şi una inferioară în care poate supravieţui o perioadă mai lungă sau
mai scurtă de timp. Procesul de aclimatizare permite acestor specii să reziste o perioadă mai
lungă de timp la temperaturi care le-ar fi fost fatale în caz de variaţii termice bruşte. În
general, peştii se adaptează mai uşor la ridicarea temperaturii decât la scăderea ei.
Temperatura influenţează majoritatea funcţiilor organismului peştelui: respiraţia,
creşterea, reproducerea, hrănirea.
La crap, ridicarea temperaturii apei de la 50C la 250C în interval de o zi duce la
creşterea consumului de oxigen cu 70 – 75% faţă de peştii ţinuţi la 200 C. În cazul scăderii
temperaturii de la 250 C la 50C, în acelaşi interval de timp, are loc o creştere a masei
organelor interne datorită apariţiei edemelor, iar după 6 – 7 zile se înregistrează o mortalitate
de 60 – 70% din efectiv.
Variaţiile bruşte de temperatură sau şocurile termice sunt dăunătoare chiar dacă sunt
de scurtă durată. Totuşi, peştii pot suporta variaţii bruşte de temperatură de 10 – 120 C, în plus
sau în minus, cu condiţia menţinerii acesteia în limitele termice ale speciei. La un şoc termic
de la 250C la 50C se produce paralizia centrului respirator bulbar, apare criorigiditatea şi
peştele moare. Peştii răpitori şi ciprinidele mai sensibili la şocurile termice decât salmonidele,
sensibilitatea crescând odată cu scăderea concentraţiei de oxigen din apă.
Limitele de toleranţă termică ale diverselor specii de peşti pot fi extinse şi
supravieţuirea la extremele domeniului termic prelungită dacă adaptarea la aceste temperaturi
se face progresiv, evitând şocurile termice.
Prin efectul său direct asupra metabolismului, temperatura influenţează ritmul de
creştere a peştilor. O creştere maximală se realizează la o temperatură optimă de creştere
numită şi optim fiziologic. Aceasta este definită ca fiind temperatura la care se înregistrează o
creştere maximă a ţesuturilor somatice, când peştele este hrănit “ad libitum” şi este ţinut la
temperatură constantă.
Optimul fiziologic variază în funcţie de grupul sistematic: la salmonide intervalul 15
– 180 C iar la ciprinide 28 – 300 C. Limitele de variaţie sunt însă diferite de la o specie la alta
în cadrul aceluiaşi grup sistematic. Astfel la salmonide, temperatura optimă este de 120C la
păstrăvul de râu, 130C la păstrăvul fântânel, 14 – 160C la somonul de Atlantic, 16,5 – 17,20 C
la păstrăvul curcubeu.
Temperatura optimă de iernare a puietului de crap este de 0,5–20 C. La temperaturi
mai mari ale apei, în iernile calde, creşte ponderea proteinelor consumate pentru acoperirea

14
nevoilor energetice ale organismului, apare o epuizare totală a organismului şi se instalează
mortalitatea în masă.
Pentru exploatarea potenţialului de creştere foarte mare ale unor ciprinide termofile,
s-a recurs la creşterea lor în ape calde, prelungind astfel ciclul de creştere la 8 – 10 luni pe an.
La crapul oglindă crescut în ape calde s-a reuşit o creştere de la 1 g la 1 kg în numai 230 zile,
similar cu greutatea la care ajunge în condiţii naturale în doi ani şi jumătate. Cosaşul
(Ctenopharyngodon idella), în condiţii naturale, ajunge la sfârşitul primei veri de creştere la
50 – 100 g, dar crescut la temperaturi de 20 -250 C poate ajunge în primul an la 5- 6 kg.
La nivel celular, ridicarea temperaturii induce creşterea numărului de multiplicări
celulare şi mărirea concentraţiei hormonilor de creştere din plasmă, cu efecte asupra sporirii
ratei de creştere.
Temperatura influenţează hrănirea peştilor în toate etapele ei: ingestia de hrană,
digestia, absorbţia nutrienţilor, comportamentul alimentar. La crap, temperaturile scăzute
reduc cantitatea de hrană ingerată, micşorează activitatea enzimelor digestive, astfel că hrana
se menţine mai mult în intestin şi creşte distanţa dintre mese. Viteza tranzitului intestinal
creşte cu temperatura şi atinge un nivel maxim la valori termice apropiate de temperatura
letală.
Creşterea temperaturii duce la creşterea digestibilităţii hranei, proces legat de
cantitatea şi calitatea enzimelor secretate, de domeniul de activitate al enzimelor, de creşterea
nivelului de absorbţie al nutrienţilor şi de modificarea timpului de contact al enzimelor cu
substratul. Astfel se constată că, la ridicarea temperaturii creşte activitatea proteolitică a
pepsinei, creşte absorbţia aminoacizilor la nivelul tubului digestiv iar sinteza proteinelor este
considerabil ameliorată.
Pe plan comportamental, se poate considera că animalul “îşi alege” temperatura la
care metabolismul său este mai eficace. Aceasta este numită temperatura finală preferată şi
este, de obicei, cu câteva grade mai mare decât temperatura optimă de creştere.
Temperatura influenţează în mod determinant reproducerea peştilor. Ei nu se
reproduc decât atunci când temperatura apei a atins nivelul convenabil speciei. Temperatura
la care are loc reproducerea depinde de specie şi populaţie. La păstrăvul curcubeu ea este de 8
– 100 C, la ştiucă de 100 C, la biban de 120C, la crap de 15 – 180C. Este esenţial ca
temperatura de reproducere să fie atinsă la momentul potrivit, altfel peştii nu se mai reproduc.
La salmonidele care se reproduc primăvara, procesul nu mai are loc dacă toamna apa
nu s-a răcit sub 50C, deoarece nu a avut loc ovulaţia. Acest fapt împiedică reproducerea

15
salmonidelor în zonele tropicale şi poate influenţa negativ, în zonele temperate, dacă apele
salmonicole sunt încălzite de afluenţi de la centralele termoelectrice.
Temperatura de reproducere şi pentru desfăşurarea gametogenezei este variabilă, în
funcţie de grupul ecologic de peşti. La peştii stenotermi (criofili şi termofili) fecundaţia are
loc în limite termice largi, de la 00C la 200C. La peştii mezotermi gametogeneza se desfăşoară
la temperaturi de 13 – 15 0C iar fecundaţia are loc la temperaturi cuprinse între 2 0C, la ştiucă
şi 20 0 C la biban. La speciile euriterme pentru gametogeneză este necesar atingerea unui
nivel termic de 10 – 120C, iar pentru fecundaţie 15 – 180C.
Variaţiile mari de temperatură în perioada de reproducere a peştilor au efecte
negative. La ciprinide, o încălzire prematură a apei declanşează reproducerea timpurie. Dacă
urmează o răcire bruscă a vremii are loc o mortalitate în masă a icrelor şi alevinilor.
Temperatura influenţează lungimea perioadei de incubaţie a icrelor şi de eclozare a
alevinilor, la toate speciile. Creşterea temperaturii, în limite rezonabile, duce la scurtarea
perioadei de incubaţie. Răciri bruşte ale apei în perioada de eclozare determină prelungirea
procesului şi apariţia de mortalităţi importante la alevini. În practica reproducerii peştilor este
utilizată noţiunea de grade – zile, ce defineşte produsul dintre temperatura medie zilnică şi
numărul de zile de la fecundare la eclozare. La crap şi şalău eclozarea are loc la 50 – 70 grade
– zile, la somn la 50 – 80 grade – zile, iar la păstrăvul curcubeu la 320 – 330 grade – zile.
Creşterea temperaturii apelor naturale poate avea şi efecte indirecte asupra peştilor:
scade biomasa de diatomee, scade numărul de cladocere şi larve de insecte stenoterme şi
astfel se reduce cantitativ şi calitativ hrana peştilor, efectul fiind diminuarea producţiei de
teleosteni carnivori.
Încălzirea apelor poate perturba şi migraţia peştilor. La anghilele adulte ajunse în zone
cu ape mai calde, provenite de la termocentrale, s-a constatat o oprire a migraţiei către mare,
perturbând astfel reproducerea acestora.

16
 3.2. Lumina
Principala sursă de lumină şi de căldură pentru Pământ şi sistemul nostru planetar o
reprezintă reacţiile termonucleare solare. În afara acestei surse, pe Pământ mai există două
surse de lumină, una naturală şi cealaltă artificială.
Sursa naturală este de origine biologică şi are la bază fenomenul de bioluminiscenţă,
declanşat prin reacţii chimice proprii unor organisme animale şi bacterii.
Sursa artificială a apărut odată cu procesele tehnice elaborate şi exploatate de civilizaţia
industrială.
Lumina solară este compusă dintr-o sumă de radiaţii electromagnetice cu lungimi de
undă diferite: radiaţii cosmice, radiaţii Roentgen, radiaţii ultraviolete, radiaţii vizibile,
radiaţii infraroşii etc.

Intensitatea radiaţiei solare la limita superioară a atmosferei rămâne neschimbată în

toate punctele de incidenţă, poartă denumirea de constantă solară (I) şi reprezintă cantitatea
de energie, exprimată în calorii, primită de la Soare în timp de 1 minut pe o suprafaţă de
1cm2. Constanta solară are valoarea I = 1,94 cal / cm2 / minut.

Radiaţia solară pătrunsă în atmosferă suferă modificări importante care afectează atât
compoziţia spectrală cât şi intensitatea sa. Aceste modificări sunt cauzate de absorbţia şi
difuzia radiaţiilor solare de către aerul atmosferic.
Absorbţia radiaţiilor solare este produsă de ozon, bioxidul de carbon, vaporii de apă
şi alte particule conţinute de atmosferă. Se apreciază că diminuarea intensităţii radiaţiei
cauzate de factorii enumeraţi poate reprezenta 10–16% din valoarea radiaţiei de la limita
superioară a atmosferei.
Difuzia radiaţiei solare reprezintă împrăştierea, prin abateri repetate a acesteia, de
către moleculele gazelor ce compun atmosfera şi particulele solide sau lichide în suspensie.
Prin difuzie energia radiaţiei solare se reduce cu circa 9%. Aceasta se cumulează cu energia
absorbită, astfel că cele două fenomene determină împreună o diminuare a intensităţii
radiaţiei solare în apropierea solului de circa 25%.
Energia solară care ajunge la sol poartă numele de radiaţie solară directă. Ea
reprezintă principala sursă energetică pentru ecosferă şi prezintă o dinamică diurnă şi anuală,
reglată de o serie de factori.
Dinamica diurnă a intensităţii radiaţiei solare directe într-o zi senină este
caracterizată printr-o oscilaţie simplă: intensitatea creşte odată cu ridicarea (aparentă) a
17
Soarelui deasupra orizontului, atinge o valoare maximă la amiază şi scade apoi până la apus
când se anulează total. O serie de factori, în special prezenţa norilor, dar şi a altor particule în
atmosferă, pot modifica mersul diurn normal.
Dinamica anuală a intensităţii radiaţiei directe este determinată de variaţiile periodice
ale înălţimii Soarelui, precum şi de transparenţa atmosferei. Ca rezultat al acţiunii acestor
factori, maximum de intensitate se produce în ultimele luni ale primăverii sau în prima lună a
verii, şi nu în plină vară când transparenţa diminuează din cauza impurităţilor. Minimum
intensităţii solare se înregistrează în luna decembrie, când Soarele are cea mai mică înălţime
deasupra orizontului.
Altitudinea este un alt factor care influenţează intensitatea radiaţiei solare. Aceasta
creşte cu altitudinea, ca urmare a reducerii masei atmosferice şi a creşterii transparenţei.
Reflexia radiaţiei sau albedoul reprezintă raportul procentual dintre radiaţia
reflectată şi cea incidentă. Albedoul atestă faptul că o parte din radiaţia incidentă la nivelul
solului este reflectată. Pământul, ca planetă, are un albedou general de 40%.
Capacitatea de reflexie a diferitelor suprafeţe naturale depinde de proprietăţile fizice,
îndeosebi de culoarea acestora, de înălţimea Soarelui deasupra orizontului şi de alţi factori.
Albedoul suprafeţelor acvatice este în general mai mic decât al solurilor, cu valori de
6-7% vara şi 12–15% iarna. El creşte foarte mult la poziţiile joase ale Soarelui.
Albedoul are un rol important în formarea climatelor globului. Astfel, datorită
albedoului ridicat al zăpezii se asigură menţinerea calotelor polare de gheaţă, deşi suma
radiaţiei solare incidente este suficientă, în aceste regiuni, pentru a topi zăpada căzută anual.
Expoziţia şi panta versanţilor influenţează puternic atât intensitatea radiaţiei cât şi
durata insolaţiei.
Pe baza calculării cantităţii de energie radiantă primită de versanţi cu diferite expoziţii
şi înclinări ale pantelor într-un an, la latitudinea de 450N, se poate constata că cea mai mare
cantitate de energie este primită de versanţii sudici, cu o pantă 300, urmată de versanţii estici
sau vestici cu aceeaşi pantă. Cea mai mică cantitate de energie radiantă este primită de
versanţii nordici cu o pantă de 900.
În regiunile intertropicale, diferenţele dintre expoziţii sunt foarte mici, iar la amiază
dispar cu totul. Situaţia este asemănătoare în regiunile polare, unde predomină radiaţia difuză.

Lumina constituie unul din factorii abiotici principali pentru plantele din mediul
acvatic, influenţând răspândirea acestora în masa apei şi producţia de substanţă organică. La
organismele animale, lumina determină majoritatea bioritmurilor, la unele specii acţionează
18
direct asupra unor procese vitale precum dezvoltarea gonadelor sau declanşarea reproducerii
sexuate.
Lumina care pătrunde în apă este absorbită progresiv şi dispersată în mediu până ce
dispare la o anumită adâncime numită nivel de extincţie, care variază în funcţie de lungimea
de undă. Radiaţiile infraroşii sunt aproape imediat absorbite la adâncimi foarte mici, urmează
cele roşii, oranj, galbene, verzi şi violete. Cel mai adânc pătrund radiaţiile albastre, aceasta
explică coloraţia albastră a apelor adânci.
Cantitatea de lumină care pătrunde într-un ecosistem acvatic depinde de latitudine, de
intensitatea radiaţiei solare, de unghiul de incidenţă al radiaţiei solare, de starea suprafeţei
apei. O rază de lumină care cade pe suprafaţa apei este parţial absorbită, parţial reflectată,
proporţia undelor reflectate depinzând de unghiul de incidenţă al radiaţiei.
Cantitatea de lumină reflectată de apă depinde şi de starea suprafeţei apei. De
exemplu, în aceleaşi condiţii de incidenţă a radiaţiei luminoase (350), o suprafaţă netedă
reflectă 5% din radiaţia solară, una uşor vălurită de vânt 17%, iar una puternic vălurită 30%.
Un strat de gheaţă de 45 cm grosime permite pătrunderea doar a 5% din radiaţia incidenta la
suprafaţa ei (Papadopol, 1978).
Cantitatea şi calitatea luminii ce pătrunde într-un mediu acvatic depinde de
transparenţa, culoarea apei, cantitatea de suspensii, densitatea organismelor planctonice şi de
lungimea de undă a radiaţiei luminoase. Astfel radiaţiile roşii, galbene şi ultraviolete sunt
absorbite în zonele mai de suprafaţă, iar cele verzi, albastre şi ultraviolete pătrund mai
profund.
În funcţie de cantitatea şi calitatea luminii care pătrunde în apă, în masa apei, pe
verticală, se disting doua zone mari: zona fotică, de la suprafaţa apei până la maximum 1500
m şi zona afotică, de la 1500 de metri până la cele mai mari adâncimi.

Bioluminiscenţa este proprietatea unor organisme vii de a emite lumina. La

protozoare bioluminiscenţa este produsă de unele incluziuni grase, la celenterate, viermi şi la
majoritatea moluştelor de secreţia unor glande specializate, iar la crustacee, cefalopode şi
peşti de organe bine individualizate.
Lumina emisă de organismele acvatice este rezultatul unor reacţii biochimice în
prezenţa oxigenului: luciferina sub influenţa enzimei luciferaza şi a oxigenului formează
oxiluciferina, cu proprietăţi luminiscente.
Se consideră că în lumea animală bioluminiscenţa are rolul de a lumina zona din
apropierea animalului, de a atrage prada spre răpitor, este un mijloc de intimidare a
19
duşmanilor, serveşte la recunoaşterea indivizilor de sexe diferite în scopul reproducerii sau la
formarea grupurilor de indivizii în cazul speciilor gregare.

Adaptări ale organismelor faţă de lumină

Adaptările organismelor vegetale şi animale sunt legate de intensitatea luminii şi de
durata ei. Principalele adaptări legate de lumină sunt fotofilia, fotoperiodismul şi
fototropismul.
Fotofilia reprezinta exigenţa plantelor şi animalelor în raport cu intensitatea
radiaţiilor luminoase. Există plante fotofile, adaptate la intensităţi ridicate ale radiaţiilor
luminoase (mesteacăn, salcâm, larice) şi plante fotofobe (Oxalis acetosela). In cazul
animalelor, fotofobia se manifesta pregnant la organismele care trăiesc în peşteri şi zonele
afotice ale oceanului planetar. La unele specii apar şi o serie de modificări anatomice si
funcţionale, cum ar fi depigmentarea şi atrofierea, uneori până la dispariţie a ochilor.
Fototropismul reprezintă proprietatea unor organe ale plantelor sau a unor organisme
în ansamblul lor de a se deplasa într-o anumită direcţie în funcţie de prezenţa şi intensitatea
luminii. La plante, care sunt fixate pe substrat, mişcările fototrope constau în orientarea unor
părţi sau a plantei întregi către sursa de lumină, de exemplu, capitulul de la floarea soarelui.
La multe animale lumina declanşează deplasarea acestora spre sursa de lumină
(fototropism pozitiv) sau în sens opus (fototropism negativ). Multe animale planctonice sunt
fototrope pozitive pentru anumite intensităţi ale luminii, ridicându-se spre păturile superioare
ale apei (cu hrană mai bogată) în anumite ore, evitând astfel concurenţa altor competitori.
Animalele bentonice sunt, de obicei fototrope negative.
Fotoperiodismul reprezintă ansamblul reacţiilor de răspuns ale organismelor la
duratele variabile de iluminare şi de întuneric. Acest fenomen joacă un mare rol în viaţa
diverselor vieţuitoare. Mobilul principal al fotoperiodismului este alternanţa zilei şi nopţii,
durata acestora variind semnificativ în decursul anului la latitudinile medii şi înalte.
Perioada luminoasă din cursul zilei sau fotoperioada joacă un rol esenţial în multe
procese, controlând germinarea plantelor, înfloritul, intrarea în repaus sau reluarea creşterii
apexului ramurilor, căderea frunzelor în cursul toamnei la plantele cu frunze căzătoare.

La animale, variaţia duratei perioadei luminoase determină un ansamblu de

bioritmuri, mai importante fiind ritmul circadian şi ritmul sezonier.
Ritmul circadian sau nictemeral este legat de alternanţa zi noapte şi este controlat de
un orologiu biologic. El asigură starea de veghe a organismelor animale între anumite
20
perioade de timp, după care se instalează perioada de repaus. La animalele acvatice, cum sunt
nevertebratele planctonice, se manifestă migraţii periodice pe verticală în cursul unei zile.
,,Norii" de zooplancton coboară la adâncime în cursul zilei când insolaţia este puternică,
ridicându-se la suprafaţă în intervalul cu lumină redusă sau întuneric.
Datorită existenţei luminii, animalele percep culorile, formele şi mişcările şi şi-au
dezvoltat o serie de adaptări utile supravieţuirii în condiţiile concrete ale biotopului, precum
mimetismul, homocromia, imitaţia.
Mimetismul constă în imitarea coloritului, desenului şi a formei generale a corpului
unor animale ce au mijloace eficiente de apărare (ace cu venin, muşcături veninoase, gusturi
sau mirosuri neplăcute, etc.) de către alte animale care nu posedă asemenea mijloace. De
exemplu unii şerpi neveninoşi imită forma şi coloritul unor şerpi veninoşi.
Homocromia reprezintă capacitatea unui animal da a căpăta culoarea substratului pe
care trăieşte pentru a nu fi observat de duşmani. Astfel de strategii adoptă cameleonii, unele
specii de şopârle şi şerpi, caracatiţele. Avantajele homocromiei constă în faptul că animalul
poate scăpa neobservat de duşman sau animalul poate prinde o victimă ce nu-l sesizează
datorită coloritului.
Imitaţia reprezintă capacitatea unui animal de a imita culoarea sau forma unor părţi
ale substratului pe care trăieşte. De exemplu, unele omizi imită frunze sau ramuri uscate sau
unii fluturi imită forma şi coloraţia unor frunze.

21
 3.3. Apa şi umiditatea
Apa reprezintă un factor esenţial al vieţii, atât ca element constitutiv al organismelor,
cât şi ca mediu de desfăşurare a proceselor biochimice, fiziologice şi ecologice.

3.3.1. Însuşiri ale apei

Caracteristicile principale ale apei cu implicaţii ecologice sunt: structura moleculei de
apă, densitatea, vâscozitatea, tensiunea superficială, capacitatea calorică, conductibilitatea
termică şi puterea de solvire.

Densitatea apei este raportul dintre volum şi greutate. Ea variază în funcţie de

temperatură, salinitate, presiune, concentraţia de substanţe în suspensie. Modificarea
particulară a densităţii apei în funcţie de temperatură este o altă anomalie a proprietăţilor ei
termodinamice. Prin ridicarea temperaturii apei de la 00C la 40C structura ei se modifică,
moleculele ei se apropie încât la 40C atinge densitatea maximă, egală cu 1. Prin încălzirea
apei în continuare moleculele se dispun din ce în ce mai lax, densitatea şi greutatea specifică
scad. Gheaţa având densitatea mică, acţionează în timpul iernii ca un izolator termic,
împiedicând îngheţarea apei până la fundul bazinelor şi moartea organismelor acvatice.
Vâscozitatea sau frecarea internă este rezistenţa pe care o opune un fluid unui corp
care se mişcă în el. Vâscozitatea este proporţională cu secţiunea transversală a corpului, cu
viteza cu care se mişcă şi invers proporţională cu temperatura. Unitatea de măsură a
vâscozităţii este poazul (pz) cu submultiplii săi centipoazul (1 cpz = 1/100 pz) şi milipoazul
(1 mpz = 1/1000 pz).
Mărimea vâscozităţii apei influenţează profund viaţa organismelor acvatice. Cum la
00C vâscozitatea este aproape de două ori mai mare decât la 250C, înseamnă că un organism
planctonic, la 250C cade de două ori mai repede decât la 00C. Forţa de frecare în apă este de
aproape 100 de ori mai mare decât în aer, prin urmare vieţuitoarele acvatice au de învins forţe
mult mai mari decât cele aeriene.
Tensiunea superficială este forţa care acţionează la suprafaţa de separaţie a unui
lichid în mediu gazos. Dacă în interiorul lichidului moleculele sunt atrase în toate direcţiile
formând un sistem echilibrat de forţe, la suprafaţa sa moleculele sunt unite prin forţele
tensiunii superficiale formând o peliculă ce nu poate fi ruptă decât prin aplicarea unei forţe
mai mari.
Tensiunea superficială se măsoară în dine/cm2, valoarea ei fiind influenţată de
temperatura, conţinut de săruri, etc. Datorită tensiunii superficiale, pelicula de la suprafaţa
22
apei poate servi ca substrat de locomoţie pentru organismele ce populează suprafaţa apei sau
de susţinere pentru cele ce trăiesc sub ea.
Capacitatea calorică reprezintă puterea de înmagazinare a căldurii. În cazul apei,
aceasta este de circa 10 ori mai ridicată decât a fierului. Această capacitate calorică ridicată
face ca apa să înmagazineze în perioada caldă o cantitate mare de căldură, pe care apoi o
cedează treptat mediului.
Conductibilitatea termică este capacitatea unui element de a conduce căldura.
Conductibilitatea termică scăzută a apei face ca apa să cedeze treptat căldura mediului. Aşa
se explică faptul că în timpul iernii lacurile de acumulare joacă rol de adevărate calorifere
naturale pentru zonele învecinate.
Temperatura latentă de vaporizare a apei şi de topire a gheţii sunt corelate cu
capacitatea calorică mare a apei şi cu conductibilitatea ei termică scăzută. Pentru
transformarea apei în vapori este necesară o cantitate de energie calorică de 539 cal/g, adică
de 5 ori mai mare decât cea de fierbere. Aşa se explică evitarea supraîncălzirii păturii
superficiale a ecosistemelor acvatice: odată cu încălzirea apei sub acţiunea radiaţiei solare are
loc şi un consum de energie termică prin evaporare. Temperatura latentă de topire a gheţii
este de asemenea ridicată, de 79,4 cal/g.
Temperatura de solidificare a apei este ridicată comparativ cu a altor compuşi (acid
carbonic - 570C, amoniac lichid -750C, metan -1850C). Importanţa biologică a acestei
caracteristici constă în faptul că la temperaturi în jur de 00C, în organisme pot avea loc multe
procese biologice care nu ar fi posibile la temperaturi mai scăzute.
Dilatarea apei la solidificare este o proprietate similară argintului şi bismutului,
contrar altor elemente sau compuşi care prin răcire se comprimă, atingând densitatea maximă
la solidificare. În timpul îngheţării apa îşi măreşte volumul iniţial cu 9%, moleculele au o
dispoziţie mai laxă, greutatea specifică se măreşte, încât gheaţa formată pluteşte pe suprafaţa
apei.
Densitatea mai mică a gheţii şi conductibilitatea termică scăzută face ca gheaţa să se
comporte ca un izolator termic, împiedicând îngheţarea apei în profunzimea bazinelor
acvatice şi asigurând o temperatură relativ constantă în masa apei, în perioada de iarnă.
Puterea de solvire a apei face ca apele naturale să apară ca o soluţie în care sunt
dizolvate săruri minerale, substanţe organice şi gaze, substanţe care provin din aer, din sol
sau din activitatea metabolică a organismelor. Apa este un foarte bun solvent pentru aproape
toate substanţele, fiind de aceea un mediu ideal pentru desfăşurarea proceselor metabolice. Ea

23
reprezintă, ca urmare a acestei însuşiri, un adevărat cărăuş pentru elementele biogene care
devin astfel accesibile vieţuitoarelor în medii foarte variate.

3.3.2. Surse de apă din atmosferă

În atmosferă apa se găseşte sub formă de vapori care, prin condensare, generează
precipitaţiile, care asigură necesarul hidric al ecosistemelor terestre, precum şi umezeala sau
umiditatea atmosferică.
Umiditatea atmosferică este dată de vaporii de apă din troposferă care imprimă
aerului o anumită umiditate. Cea mai mare cantitate a acestor vapori provine din evaporarea
apei oceanelor, mărilor, lacurilor şi râurilor. La aceasta mai contribuie şi evaporarea apei din
sol, transpiraţia plantelor şi animalelor.
Vaporii de apă care se acumulează într-o anumită regiune sunt răspândiţi în atmosferă
atât vertical cât şi orizontal, fiind transportaţi pe distanţe apreciabile. Aşa se explică faptul că
şi în regiunile cele mai aride aerul conţine vapori de apă.
Umiditatea atmosferică variază în funcţie de anumiţi factori. În general, ea evoluează
invers proporţional cu temperatura, astfel că în timpul amiezii (orele 12,00 – 16,00) şi în
cursul verii din zona temperată ea înregistrează valori minime. De asemenea, ea este maximă
în apropierea solului şi descreşte în altitudine.
Din condensarea vaporilor de apă iau naştere o serie de produse meteorologice cum
sunt: roua, bruma, chiciura, poleiul, ceaţa şi norii. Se crează în acest fel condiţii ca apa din
atmosferă să ia contact cu solul şi biocenozele pe care aceasta le conţine, intrând astfel în
circuitul biotic.
Precipitaţiile reprezintă apa lichidă şi solidă pe care o primeşte suprafaţa terestră din
atmosferă, prin cădere din nori. Precipitaţiile se prezintă sub următoarele forme: ploaie,
zăpadă, grindină, măzăriche, lapoviţă, burniţă.
Precipitaţiile constituie un factor de mediu de importanţă fundamentală, nu numai
pentru repartiţia şi funcţionarea ecosistemelor terestre, dar şi pentru o serie de ecosisteme
acvatice.
Pentru activitatea ecosistemului este foarte importantă şi repartiţia în timp a
precipitaţiilor. În zona ecuatorială repartiţia este uniformă. Relativ uniformă este şi în zonele
temperate. În schimb, în zonele tropicale şi subtropicale ploile se concentrează în sezonul
ploios, adică vara, în restul anului vieţuitoarele trebuind să suporte o pronunţată secetă.
Zonele tropicale sunt cele mai sărace în precipitaţii, între 200 şi 350 latitudine
întinzându-se cele mai mari deşerturi ale Terrei. Cantitatea de precipitaţii din unele regiuni
24
ale Saharei nu depăşeşte 5mm/m2 anual. În România, cantitatea medie anuală de precipitaţii
variază între 359 – 1400mm/m2.

3.3.3. Apa din sol

Apa din sol se poate găsi sub mai multe forme, cu roluri diferite în viaţa organismelor
edafice: apa higroscopică, apa capilară şi apa gravitaţională.
Apa gravitaţională este apa care după ploaie umple interstiţiile mari din sol şi se
infiltrează datorită forţei gravitaţionale. Este forma de apă cea mai utilizată de către plante.
Dacă solul nu dispune de un drenaj normal (situaţia frecventă în cazul solurilor argiloase) apa
gravitaţională nu se poate infiltra. În aceste condiţii se poate forma o peliculă de apă la
suprafaţa solului.
Apa capilară umple spaţiul porilor din sol a căror dimensiuni variază între 0,2–0,8
microni şi se deplasează datorită tensiunii superficiale sau presiunii osmotice. Ea este
utilizabilă de către plante, într-o anumită măsură, în special în perioadele lipsite de
precipitaţii. Dacă dimensiunea porilor în care se găseşte această apă este redusă, plantele nu o
pot folosi.
Apa higroscopică este absorbită din atmosferă de către particulele de sol, de care se
fixează sub forma unei pelicule fine. Ea este reţinută foarte strâns de particulele de sol astfel
că în mod obişnuit nu poate fi utilizată de către plante.
Disponibilitatea în apă a solului pentru plante corespunde diferenţei, exprimată în
procente, dintre capacitatea de reţinere a pământului şi umiditatea solului la punctul de
vestejire a plantelor.

3.3.4. Adaptări ale plantelor la deficitul hidric

După raportul faţă de cantitatea apei în care trăiesc, plantele se împart în trei categorii:
higrofile, mezofite şi xerofite.
Plantele higrofile populează biotopii tereştri umezi. Ele se deosebesc de higrofite,
care trăiesc în ecosisteme acvatice şi sunt total sau parţial acoperite de apă.
Mezofitele sunt plante care necesită cantităţi moderate de apă pentru dezvoltare şi sunt
capabile să tolereze, de obicei, alternanţa sezonului cald şi cel umed. Ele nu dispun de
adaptări speciale, nici pentru umezeală, nici pentru uscăciune.
Xerofitele sunt plante adaptate să trăiască în medii cu un deficit permanent sau
sezonier de apă. Pentru a face faţă deficitului de hidric, plantele s-au adaptat sub raport

25
morfologic şi fiziologic prin reducerea transpiraţiei, valorificarea eficientă a resurselor de
apă, acumularea de rezerve proprii de apă.
Reducerea transpiraţiei prin stomate se realizează în diferite feluri. La unele xerofite
stomatele se află în adâncituri, sub suprafaţa generală a frunzei, astfel că vaporii de apă nu se
dispersează imediat în atmosferă. La unele specii aceste adâncituri sunt acoperite cu peri.
Protecţia stomatelor la graminee se face pe altă cale, prin răsucirea frunzelor spre interior,
formându-se astfel un tub în care mişcarea aerului şi evacuarea vaporilor rezultaţi prin
transpiraţie se face mult mai lent.
Transpiraţia prin stomate poate fi redusă şi prin reducerea numărului frunzelor, adesea
până la dispariţia totală. În aceste cazuri rolul asimilator este preluat de ramurile mai subţiri
ale plantelor care se lăţesc şi se transformă în cladodii, ca la unele specii de Ruscus. În alte
cazuri, activitatea asimilatorie este preluată de peţiol, cum se remarcă la multe specii de
Acacia.
Pentru reducerea pierderilor cuticulare de apă, la unele plante apare o epidermă
pluristratificată, la altele cuticula se îngroaşă şi se poate acoperi cu un strat de ceară sau peri
deşi care formează o adevărată pâslă la unele specii. Din acest motiv, transpiraţia cuticulară la
xerofite este de 10 – 20 de ori mai redusă decât la mezofite.
La numeroase xerofite, frunzele sau ramurile se transformă în spini, ca la Prunus şi la
Cactaceae. Spinii joacă un rol dublu: economie de apă şi apărare împotriva erbivorelor mari.
Pentru valorificarea eficientă a resurselor de apă din sol sau din atmosferă au apărut
o serie de adaptări morfologice şi fiziologice la nivelul sistemului radicular.
La unele xerofite rădăcinile se ramifică foarte mult şi se întind în suprafaţă pentru a
cuprinde un volum mare de sol, din care să-şi extragă apa, de exemplu, la unele specii de
graminee şi de pelin ( Artemisia).
O altă adaptare constă în creşterea puternică a rădăcinii pe verticală fără multe
ramificaţii, astfel că ea ajunge la apa freatică. Această adaptare este specifică pentru lucernă
sau la spinul deşertului ( Alhagi camelorum), unde rădăcina poate ajunge la 10 – 15m.
Uneori adaptările morfologice sunt însoţite de cele fiziologice cum ar fi creşterea
presiunii osmotice a sucului celular, care poate ajunge la 60 – 80 atmosfere. În aceste condiţii
planta poate absorbi şi unele rezerve de apă capilară din sol.
Un caz aparte îl reprezintă specia xerofită Welwitschia mirabilis care creşte în deşertul
Nabibei din sud – vestul Africii, într-o zonă în care singura sursă practică de umezeală o
reprezintă ceaţa adusă de briza marină şi care echivalează cu 50mm precipitaţii anuale.
Rădăcinile plantei nu ajung la umezeala profundă din nisip şi au doar rolul de fixare în sol. Pe
26
tulpina scurtă, care nu depăşeşte 1,5-1,8m, nici la plantele foarte bătrâne (1500 ani) sunt
fixate două frunze late cu creştere bazală continuă, cu lungimea de până la 8m. Vârful lor se
înclină spre sol şi ţesuturile mor în contact cu nisipul fierbinte. Stomatele, în număr de peste
22.000 pe cm2, sunt dispuse pe ambele feţe ale frunzei şi se deschid pe durata brizelor,
absorbind umezeala atmosferică, după care se închid ermetic.

Acumularea unor rezerve proprii de apă, reprezintă o altă modalitate de adaptare a

plantelor la deficitul hidric. Unele plante s-au adaptat la condiţii de secetă prin acumularea
apei în ţesuturi, adaptare care le-a conferit şi o denumire corespunzătoare, respectiv de plante
suculente. Acumularea de apă se face la unele specii în frunze ( Crasssulaceae) sau tulpini
(Cactaceae, Euphorbiaceae). Apa se acumulează în perioadele ploioase şi asigură necesarul
fiziologic şi pe perioadele secetoase. Pentru reducerea pierderilor prin transpiraţie stomatele
acestor plante sunt închise ziua şi deschise noaptea. Intensitatea redusă a proceselor
metabolice explică şi creşterea lentă a acestor plante.

3.3.5. Adaptări ale animalelor la lipsa de apă

Limitarea resurselor de apă din mediu a dus la apariţia a numeroase adaptări
anatomice, morfologice, fiziologice şi comportamentale la animalele care trăiesc în medii
uscate. Ele reduc la minimum pierderile de apă şi asigură folosirea cu maximum de eficienţă
a resurselor disponibile.
Cele mai eficiente adaptări morfologice ale animalelor la lipsa de apă sunt
impermeabilitatea tegumentelor şi lipsa glandelor sudoripare.
Impermeabilitatea tegumentelor se întâlneşte la insecte, reptile, păsări şi mamifere şi
reprezintă condiţia esenţială pentru animalele care populează mediile uscate. La reptile şi
mamifere au apărut specii bine adaptate la uscăciune, în timp ce la amfibieni, care au
tegumente permeabile, supravieţuirea este posibilă numai în mediile umede.
Dintre nevertebratele cele mai bine protejate din punct de vedere al tegumentelor sunt
insectele, la care se întâlnesc şi grupe taxonomice clar xerofile.
La unele vertebrate ca rozătoarele şi antilopele de deşert, tegumentele sunt lipsite
aproape complet de glande sudoripare, conservând şi pe această cale rezervele proprii de
apă.
Adaptările fiziologice ale animalelor la lipsa de apă pot îmbrăca diferite aspecte:
utilizarea apei de metabolism, reducerea eliminării de urină, reducerea transpiraţiei.

27
 Apa de metabolism, rezultată prin oxidare a materiilor grase acumulate de organism,
permite unor insecte, mamifere şi păsări să trăiască fără a bea apă. Apa de metabolism nu
trebuie confundată cu cea conţinută de hrană, vegetală sau animală, utilizată de consumatori.
Dromaderul este un exemplu de mamifer adaptat la viaţa din deşert. Vara, pe timp de
secetă, hrănindu-se doar cu plante uscate, dromaderul poate rezista fără apă două săptămâni,
timp în care se reduce eliminarea urinei, iar necesarul de apă este asigurat prin oxidarea
rezervelor de grăsime din cocoaşă. În acest interval are loc şi reducerea transpiraţiei, iar
temperatura corpului variază în corelaţie cu cea a mediului, cu o amplitudine de până la
6,20C.
Şoarecele de buzunar (Dipodomys) este considerat singurul mamifer care poate trăi
numai cu apă metabolică. El îşi concentrează extraordinar urina (de cinci ori mai mult decât
cea umană) şi lichidele sale interioare. Fecalele sunt foarte uscate, iar temperatura corpului
poate creşte foarte mult. Pe lângă alte adaptări fiziologice suplimentare şi utile conservării
apei se mai adaugă şi ritmul nictemeral de activitate, concretizat prin părăsirea adăpostului
subteran numai în timpul nopţii.
Animalele pot rezista condiţiilor de uscăciune din mediu şi printr-o serie de adaptări
comportamentale. Numeroase specii de deşert se feresc de excesul de căldură şi uscăciune
înfundându-se în nisip. Acest comportament se întâlneşte şi la unii amfibieni, cum este
broasca Heleioporus pictus din Australia, care trăieşte în vizuini adânci de până la 0,5m, unde
depune ouăle şi mormolocii eclozează îndată ce plouă.
Un comportament specific pentru animalele care populează biotopi cu un anumit grad
sau frecvenţă a aridităţii îl reprezintă deplasările, care pot îmbrăca trei forme: migraţii,
emigrări şi nomadism.
Migraţiile reprezintă o reacţie comună a multor mamifere şi păsări din regiunile
supuse unui ritm sezonier de uscăciune a mediului şi constau în deplasările din zonele uscate
şi revenirea în acei biotopi în perioada ploioasă.
Emigrările sunt deplasări definitive dintr-un climat care a devenit prea arid. Un
exemplu clasic este părăsirea definitivă a savanei de către erbivorele mari (elefanţi, girafe,
rinoceri) acum câteva mii de ani, atunci când clima savanei s-a aridizat, transformându-se în
deşert.
Nomadismul este specific unor mamifere care efectuează deplasări către anumite
păşuni şi surse de apă, fără a reveni în mod regulat la punctul de plecare. Se includ aici, într-o
anumită măsură şi migraţiile lăcustelor, a căror hrană poate deveni insuficientă din lipsa apei.

28
 3.3.6. Adaptări ale organismelor la viaţa acvatică
Vieţuitoarele care trăiesc în mediul acvatic s-au adaptat să populeze mediile cele mai
prielnice, respectiv zona trofogenă a pelagialului, favorabilă sub raport termic, fotic şi
nutritiv.
Masa apei este populată cu organisme animale şi vegetale care împreună formează
pelagosul. În funcţie de locul lor de trai şi de existenţa organelor de deplasare activă,
pelagosul este format din următoarele asociaţii de organisme: pleuston, neuston, plancton şi
necton.
Pleustonul cuprinde comunităţi de organisme acvatice vegetale sau animale, a căror
corp parţial emers pluteşte la suprafaţa apei şi a căror deplasări pasive sunt condiţionate în
cea mai mare parte de curenţii de aer.
În lacurile dulci, pleustonul este reprezentat prin plante cu frunze plutitoare, nefixate
prin rădăcini precum iarba-broaştei (Hidrocharis morsus ranae), lintiţa (Lemna trisulca,
Lemna minor, L. polirrhiza, L. gibba, L. arrhiza), peştişoara (Salvinia natans).
Hidrobionţii pleustonului prezintă adaptări atât pentru viaţa acvatică cât şi pentru cea
aeriană: coloraţia criptică protectoare, rezistenţă faţă de acţiunea radiaţiei solare puternice,
respiraţia aeriană, etc.
Neustonul este o comunitate de organisme acvatice animale sau vegetale a cărui ciclu
vital este legat de pelicula superficială a apei. Dezvoltarea neustonului este favorizată de
starea mai liniştită a apelor de suprafaţă, din acest motiv este mai abundent în anumite zone
ale ecosistemelor stagnante, unde mişcările apei sunt relativ reduse, fie datorită dezvoltării
vegetaţiei şi existenţei unor obstacole naturale, fie datorită formei specifice a litoralului care
formează goluri liniştite.
În funcţie de zona în care trăiesc organismele la interfaţa aer-apă, neustonul poate fi
împărţit în epineuston şi hiponeuston.
Epineustonul este format din organisme care folosesc pelicula superficială a apei ca
substrat de susţinere. Organismele epineustonice sunt menţinute la suprafaţă datorită tensiunii
superficiale mari a apei şi elasticităţii peliculei superficiale a acesteia. În funcţie de
apartenenţa hidrobiontilor la unul din regnuri, epineustonul poate fi epifitoneuston, format din
plante ce trăiesc în pătura superioară a peliculei de apă şi epizooneuston, format de speciile de
animale legate de această zonă.
29
 Speciile ce intră în componenţa epineustonului au o serie de adaptări precum
tegumentul hidrofob, ce împiedică udarea corpului, rezistenţa sporită la acţiunea directă a
radiaţiei solare, etc.
Hiponeustonul este format din hidrobionţi aparţinând unor specii ce populează pătura
superficială a apei cu o grosime de 1-5 cm, un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. Este
format din specii diatomee, protozoare, viermi, moluşte, crustacee, insecte, etc.
Zona superficială a apei se caracterizează printr-o fluctuaţie nictimerală şi sezonieră
accentuată a temperaturii, salinităţii, concentraţiei gazelor, a cantităţii de lumină. Datorită
acestui lucru, organismele hiponeustonice prezintă o serie de adaptări particulare precum
existenţa unor învelişuri ale corpului hidrofile, pigmentaţia corpului cu rol protector faţă de
radiaţia solară, culoarea criptică protectoare sau transparenţa corpului, fototaxismul pozitiv,
adaptări privind nutriţia cu substanţe organice, etc.
Planctonul este o comunitate de organisme vegetale sau animale care întreaga lor
perioadă ontogenetică sau numai în anumite stadii ale acesteia se menţin în stare de plutire
liberă, mai mult sau mai puţin pasivă, în masa apei.
Adaptările organismelor acvatice la viaţa planctonică le asigură flotaţia şi deplasarea
în masa apei cu un consum energetic minim.
Flotaţia sau plutirea activă este procesul prin care hidrobionţii se scufundă în masa
apei cu o viteză minimă datorită unor adaptări morfologice, fiziologice, biochimice şi
comportamentale.
Organismele planctonice se adaptează la plutirea liberă în masa apei fie prin scăderea
greutăţii restante, fie prin mărirea suprafeţei lor portante sau prin utilizarea simultană a celor
două mecanisme.
Micşorarea greutăţii restante a hidrobionţilor se realizează prin adaptări morfologice
şi fiziologice precum micşorarea părţilor dense ale corpului, cum sunt frustulele diatomeelor
sau reducerea formaţiunilor scheletice la radiolari şi moluşte, prin micşorarea greutăţii
specifice a organismului prin acumularea de produşi graşi (uleiuri sau grăsimi) ca substanţe
de rezervă, care îmbunătăţesc flotaţia.
Alte organisme planctonice îşi reduc greutatea restantă prin apariţia de incluziuni
gazoase, cavităţi aeriene şi alte formaţiuni cu rol de flotori, precum cele întâlnite la unele
specii de cianoficee, cloroficee şi la unii zooplancteri (sifonofore, moluşte, etc).
Un alt mecanism fiziologic de micşorare a greutăţii restante este înlăturarea din
protoplasmă şi ţesuturi a unor produşi grei de metabolism precum ionii de calciu şi magneziu

30
şi acumularea unor produşi mai uşori, fenomen întâlnit la unele specii de alge, celenterate,
moluşte, tunicate, etc.;
Reducerea greutăţii restante a hidrobionţilor se realizează şi prin creşterea conţinutului
de apă din organism, prin hidratare celulară şi tisulară, până la apropierea densităţii corpului
de cea a mediului. Aşa se întâmplă la unele specii animale marine (sifonofore, meduze,
ctenofore) la care conţinutul în apă poate ajunge până la 99% din greutatea lor.
Mărirea suprafeţei portante reprezintă o modificare adaptativă prin care se măreşte
gradul de flotaţie al organismelor planctonice, în general, dar şi suprafaţa de absorbţie a
sărurilor minerale nutritive aflate în concentraţii relativ reduse în mediul acvatic, fapt
deosebit de important pentru organismele fitoplanctonice.
Mărirea suprafeţei portante a hidrobionţilor se realizează prin diferite mecanisme
precum micşorarea taliei organismului, fapt ce modifică raportul volum/suprafaţă, crescând
capacitatea de plutire (majoritatea organismelor planctonice au talii cuprinse între 50-60µ şi
1mm) sau prin modificarea formei corpului, fenomen realizat prin aplatizarea corpului
întâlnită la unele diatomee (Planctoniella) sau flagelate (Leptodiscus) sau prin alungirea
corpului (Synedra, Rhizosolenia).
Alte specii planctonice îşi măresc suprafaţa portantă prin formarea de colonii
globuloase, ca la unele cloroficee (Pediastrum) şi diatomee (Fragillaria) sau prin asocierea în
colonii catenare liniare (Melosira, Zygnema), spirale (Anabaena) sau în zig-zag (Tabellaria).
Alte specii îşi cresc suprafaţa portantă prin emiterea de prelungiri ale corpului sau prin
prezenţa unor prelungiri sau apendici.
Nectonul cuprinde grupări de populaţii animale care au organe de locomoţie bine
dezvoltate şi se deplasează activ în masa apei, chiar împotriva curenţilor puternici, în căutare
de locuri de hrănire, reproducere şi de iernare.
În apele dulci, nectonul adevărat este reprezentat de speciile de peşti bune înotătoare,
la care se adaugă unele specii de reptile (ţestoasa de apă, şarpele de apă), unii batracieni
(tritonii şi broaştele de lac) şi chiar unele specii de insecte acvatice (Dytiscus marginalis,
Hydrous piceus, Gyrinus notatus).
În apele marine, în afară de peşti, nectonul este reprezentat prin diferite specii de
chelonieni (Chelys fimbriata, Chelidra serpentina), şerpi (Pelamys platurus), balene (Balena
myticetus), caşaloţi, (Kogia breviceps), delfini (Phocaena phocaena, Delphinus delphis,
Tursiops truncatus), etc.
Organismele nectonice au căpătat în decursul evoluţiei lor o serie de însuşiri
adaptative ce facilitează deplasarea activă prin înot, precum modificarea formei corpului în
31
sensul creşterii calităţilor hidrodinamice, cu atât mai accentuat cu cât trăiesc în ape mai
rapide (majoritatea speciilor de peşti), prin accentuarea însuşirilor hidrofobe sau hidrofuge ale
învelişului extern al corpului (la rechini, delfini), prin modificarea structurii membrelor,
precum la insectele acvatice şi la mamiferele secundar acvatice.
Deplasarea corpului în masa apei se realizează prin mişcările energice ale
înotătoarelor (majoritatea peştilor), prin mişcări ondulatorii ale corpului (şerpii marini şi
anghilele) sau prin dezvoltarea unor sisteme de înot bazate pe principiul acţiunii şi reacţiunii
(meduzele şi cefalopodele).

3.4. Gravitaţia
Gravitaţia este rezultatul acţiunii exercitate de atracţia terestră. Nici un organism din
cadrul biosferei nu se poate sustrage acestei acţiuni. Ea poate dispare în condiţii
experimentale sau în spaţiul extraterestru, situaţii în care organismele pot suporta unele
consecinţe negative, consecinţe studiate astăzi în cadrul zborurilor spaţiale.
Toate stratificările verticale ale factorilor de mediu, legate de anumite diferenţe fizice
şi chimice, sunt evident condiţionate de gravitaţie. De exemplu, gravitaţia determină
acumularea gazelor mai grele precum oxigenul şi bioxidul de carbod şi a maselor de aer rece
în apropierea solului şi în zonele depresionare.
Gravitaţia determină stratificarea termică a apei, ca urmare a densităţii diferite a
acesteia în funcţie de temperatură. Tot ea cauzează, sedimentarea particulelor în mediile
aeriene şi acvatice, contribuind la structura fizică a rocilor sedimentare şi la coborârea unor
resurse nutritive până în zonele oceanice abisale, făcând astfel posibilă viaţa şi în aceşti
biotopi. De asemenea, gravitaţia influenţează direct presiunea atmosferică şi cea hidrostatică.
Diferenţierea structurilor solului rezultată prin sedimentarea gravitaţională şi unii
factori fizici şi chimici determină o mare variabilitate a condiţiilor mediului abiotic şi
popularea lui cu categorii specifice de vieţuitoare. Astfel, organismele care trăiesc pe sau în
sedimentele acvatice se numesc pelofile, cele care populează nisipurile poartă numele de
psamofile, iar cele care habitează pe pietre sunt pietricole sau saxicole. Ansamblul
organismelor care ocupă interstiţiile nisipului a primit denumirea de psamon.
Gravitaţia influenţează morfologia organismelor, volumul lor, deşi asupra acestora
acţionează şi alţi factori endogeni şi exogeni. Influenţa forţei gravitaţionale în variabilitatea
volumului organismelor se poate constata uşor, comparând bionţi înrudiţi sistematic, dar care
trăiesc în medii diferite

32
(terestru şi acvatic). Datorită faptului că hidrobionţii trăiesc într-un mediu mai dens, ei ating
comparativ cu rudele lor o talie mult mai mare.
Structura statică a animalelor este dependentă direct de gravitaţie. Conform teoriei
după care capacitatea unei coloane de a suporta o încărcătură variază invers proporţional cu
pătratul lungimii sale (Emerson, 1959), membrele vertebratelor foarte grele, tind să devină
scurte şi groase. Limitarea taliei animalelor şi plantelor, este o consecinţă generală a acţiunii
gravitaţiei.
Gravitaţia influenţează şi comportamentul vieţuitoarelor. Tropismele şi tactismele
determinate direct de gravitaţie se numesc geotropism şi geotactism.
Geotropismul reprezintă tendinţa organismelor de orientarea a corpului funcţie de
poziţia Pământului. La plante, rădăcinile prezintă un geotropism pozitiv, deoarece ele tind să
se înfunde in sol. Părţile aeriene, din contra, au o creştere opusă solului, deci un geotropism
negativ. Acest comportament este independent de prezenţa luminii, geotropismul păstrându-
se chiar şi în lipsa acesteia.
La animale, geotropismul este mai greu de relevat din cauza acţiunii unui complex de
factori asupra organismului. Există totuşi reacţii la acţiunea gravitaţiei, cum ar fi menţinerea
activă a dorsoventralităţii.
Geotactismul reprezintă reacţia organismelor faţă de Pământ. Numeroase animale care
sapă galerii, atât în sol cât şi în sedimentele marine, prezintă reacţii geotactice pozitive.
Aceste reacţii sunt cele mai evidente în mediul acvatic, unde factorii asociaţi (lumină,
temperatură, oxigen) sunt mai reduşi ca importanţă.
Alte animale acvatice, cum sunt numeroase gasteropode şi echinoderme, manifestă un
geotactism negativ: în condiţii de acvariu ele tind să se îndepărteze de fund deplasându-se pe
pereţi sau alte substraturi verticale.

3.5. Presiunea
Acţiunea ecologică a presiunii atmosferice sau hidrostatice se exercită prin densitatea
diferită a mediului aerian sau acvatic, în funcţie de altitudine sau profunzime, în corelaţie cu
atracţia terestră.

3.5.1. Presiunea atmosferică

Presiunea atmosferică sau barometrică este forţa cu care masa atmosferei apasă pe
unitatea de suprafaţă terestră sau acvatică.

33
 La nivelul mării (cota 0) şi la temperatura de 0ºC, ea este egală cu 1033gf/cm 2 şi
corespunde cu presiunea exercitată de o coloană de mercur de 760mm înălţime şi cu o
secţiune de 1 cm2.
Variaţiile presiunii sunt reduse la nivelul mării, dar odată cu altitudinea, respectiv cu
scăderea coloanei de aer, ea descreşte semnificativ. Astfel, de la 760mm înregistraţi la 0 m,
ea scade la 235 mm la 9000m la 140mm la 12 km (tabelul 2.9).

Modificarea presiunii atmosferice în funcţie de altitudine are numeroase efecte

ecologice asupra organismelor. Reducerea presiunii barometrice odată cu creşterea altitudinii
nu pare a juca un rol esenţial ecologic la nevertebrate şi vertebrate poichiloterme, deşi s-a
constatat experimental o anumită creştere a ritmului respirator la unele insecte.
Homeotermele, însă, exigente la concentraţia oxigenului, sunt mult mai sensibile la
rarefierea aerului la altitudine. Acestea manifestă reacţii de alarmă fiziologică şi
comportamentală la scăderea presiunii atmosferice, diferit în funcţie de specie: la 350 mm Hg
porumbelul, la 300 mm Hg maimuţa, la 270 mm Hg pisica, la 250 mm Hg câinele şi la 200
mm Hg iepurele.
Omul începe să sufere de scăderea presiunii atmosferice de la valori încă ridicate ale
acesteia, dar adaptarea de lungă sau scurtă durată are un rol deosebit. Alpiniştii bine antrenaţi
pot urca, fără aparat respirator, cele mai înalte vârfuri din M-ţii Himalaia. În podişul Tibet
există aşezări permanente la 4860 m altitudine, iar locuitorii acestei zone păşunează vitele în
mod frecvent până la 5500m.
Păsările răpitoare montane se confruntă la mare altitudine atât cu reducerea presiunii
oxigenului cât şi cu dificultăţi de planare din cauza aerului rarefiat. Cu toate acestea, vulturii
şi acvilele pot fi întâlnite până la 7.000 m altitudine.
Adaptarea organismelor la marile altitudini se realizează prin diferite mecanisme
fiziologice. Faza iniţială de adaptare la organismele homeoterme se concretizează prin
creşterea numărului de hematii de la 5 milioane celule/mm3, densitate caracteristică formulei
sangvine umane la nivelul mării, până la 7 milioane după o şedere de 24 ore la o altitudine de
5000 m.
Numărul ridicat de hematii compensează scăderea conţinutului de oxigen dizolvat din
sângele arterial. Dacă la nivelul mării gradul de saturaţie a sângelui cu oxigen este de circa
97%, la altitudini de 7000-8000m procentul saturării poate coborî sub 56% la persoanele
neantrenate. Sub această limită, supravieţuirea omului este deja în pericol.

34
 Pe lângă creşterea numărului de eritrocite are loc, la începutul adaptării, o creştere de
scurtă durată a frecvenţei cardiace şi respiratorii. Hiperventilaţia se realizează mai ales prin
amplificarea mişcărilor respiratorii, uşurate şi de presiunea atmosferică scăzută. Aceasta
explică de ce populaţiile montane au o capacitate toracică mai mare.
Mamiferele domestice au un comportament analog celui întâlnit la om. Mamiferele
sălbatice prezintă unele adaptări fiziologice speciale. La unele micromamifere, adaptările sunt
asemănătoare cu cele întâlnite la marile vertebrate. De exemplu, la rozătorul Peromyscus,
hiperglobulinimia este însoţită de o creştere a capacităţii cardiace. Sângele speciilor de Lama
din Munţii Anzi are o afinitate deosebită faţă de oxigen, comparativ cu alte mamifere.
O particularitate a adaptării animalelor montană este şi prelungirea duratei medii de
viaţă a eritrocitelor: 170 zile la oile care trăiesc la mare altitudine şi 235 zile la Lama, prin
comparaţie cu 55 zile la şoarece, 120 zile la om şi 140zile la calul domestic, în condiţii de
presiune normală.
Altitudinea poate afecta şi capacitatea de reproducere la unele homeoterme. Astfel,
ouăle multor păsări de câmpie nu se dezvoltă decât la presiunea oxigenului specifică
regiunilor joase. Condorul, din contra, cuibăreşte numai la mari înălţimi, unde presiunea
oxigenului este doar de 54%, faţă de nivelul mării. Şoarecii, crescuţi în laborator în condiţii
montane simulate pierd din capacitatea reproductivă. Oile introduse în zonele înalte ajung la
ritmul normal de reproducere abia după câteva generaţii.

3.5.2. Presiunea hidrostatică

Presiunea hidrostatică este forţa exercitată de greutatea coloanei de apă pe suprafaţa
de contact situată la baza ei şi se măsoară în atmosfere sau bari. În apele dulci, presiunea
hidrostatică creşte cu 1 atm la fiecare 10,33 m, iar în apele marine cu 1 atm la 9,88 m.
Presiunea hidrostatică a fost studiată, ca efect ecologic, mai ales în mediul marin, care
oferă adâncimi considerabile şi presiuni enorme în zonele abisale.
Variaţia verticală a presiunii hidrostatice este rapidă şi acută. La fiecare 10m
adâncime presiunea hidrostatică creşte în medie cu o atmosferă, astfel că în marile jgheaburi
abisale din Oceanul Pacific, ea poate ajunge la 1000 de atmosfere. Cu toate acestea, apele
marine profunde nu sunt azoice, organismele acvatice adaptându-se până la cele mai mari
presiuni hidrostatice.
În funcţie de adaptarea speciilor la presiunea hidrostatică, organismele pot fi grupate
în trei mari categorii: barofile, euribate şi stenobate.

35
 Speciile care trăiesc în zonele profunde ale oceanului, la presiuni hidrostatice mari, se
numesc barofile şi aparţin animalelor şi microorganismelor. Cultivarea lor la suprafaţă se
face numai dacă se creează condiţii de presiune identice biotopului de origine.
Organismele marine, capabile să efectueze deplasări verticale de mare amplitudine şi
care suportă astfel mari diferenţe de presiune hidrostatică poartă numele de euribate. Ele
trăiesc de obicei în zona pelagică la adâncimi medii.
Speciile care nu tolerează variaţii ample de presiune şi care populează fie apele puţin
adânci, fie cele profunde, se numesc stenobate. În ultima categorie, intră unele specii de peşti
abisali care, aduşi la suprafaţă, explodează adesea, datorită presiunii interne mult superioare
aerului atmosferic.
Echinodermele oferă cele mai numeroase cazuri de euribaţie. Steaua de mare
(Henricia sanguinolenta) trăieşte de la câţiva metri până la 2500 m profunzime, respectiv
până la o presiune de 250 atmosfere. Holoturiile din genurile Myriotrochus şi Elpidia îşi
întind arealul pe o adâncime cuprinsă între câteva sute şi 6000- 9000 m.

36
 4. Factorii chimici
Factorii chimici sunt de importanţă deosebită pentru funcţionarea biocenozelor, fie
pentru asigurarea surselor nutritive în cazul organismelor vegetale, fie ca mediu concret de
existenţă a tuturor vieţuitoarelor. Deşi studiul lor s-a făcut atât pentru mediile terestre, cât şi
cele acvatice, ultimele sunt de obicei mai expresive sub raportul relaţiei organism – mediu,
motiv pentru care exemplele şi impactul factorilor chimici, asupra biocenozelor aparţin
domeniului hidrobiologiei.
Factorii chimici includ atât elementele biogene ca atare, implicate în structura
macromoleculelor organice, cât şi mediile apoase, conţinând elementele utile sau nocive,
singure sau în combinaţie, care conferă mediului abiotic trăsături caracteristice.

4.1. Salinitatea
Salinitatea (S ‰) reprezintă greutatea elementelor solide exprimată în grame, care
poate fi obţinută prin evaporarea în vid a 1 kg de apă, la o temperatură de 480 0C.
Din punct de vedere al salinităţii apele pot fi împărţite în patru mari categorii: dulci,
salmastre, marine şi suprasărate.
Apele dulci sau ahaline au salinitatea sub 0,5‰.
Apele salmastre sau mixohaline, au salinitatea cuprinsă între 0,5 şi 30‰ şi pot fi de
trei categorii: oligohaline (S‰ = 0,5-5), mezohaline (S‰ = 5-18) şi polihaline (S‰ = 18-30).
Ape marine sau euhaline sunt cele cu salinitatea cuprinsă între 30 şi 40‰, iar cele
suprasărate sau hiperhaline au salinitatea peste 40‰.
Cantitatea şi calitatea sărurilor minerale din apă variază de la un bazin la altul, de la o
categorie la alta de ape. În apele dulci continentale domină carbonaţii în proporţie de 79,9%,
urmaţi de sulfaţi 13,2% şi cloruri 6,9%, în timp ce în apele marine domină clorurile în
proporţie de 88,8%, urmate de sulfaţi 10,8% şi carbonaţi 0,4%.
În funcţie de salinitate, hidrobionţii pot fi dulcicoli, mixohalini, euhalini sau marini şi
hiperhalini.
Speciile hiperhaline, după originea lor şi adaptarea la salinitate, pot fi halobionte,
halofile şi haloxene.
Speciile halobionte trăiesc în ape cu salinitate foarte ridicată, cuprinsă între 25‰ şi
280‰, precum rotiferul Brachionus mülleri, filopodul Artemia salina,etc.
Speciile halofile suportă salinităţi cuprinse între 25-100‰, precum rotiferul Notolca
stricta, copepodele Cyclops bicuspidatus şi Cyclops strenuus, larvele de diptere Culicoides
salinarius şi Chironomus halophilus, peştele Gasterosteus aculeatus, iar speciile haloxene au

1
origine dulcicolă şi suportă variaţii de salinitate până la 100‰ (larvele muştei Stratiomys
chamaeleon, gasteropodul Limnea ovata, etc).
În funcţie de adaptarea la variaţiile de salinitate, organismele acvatice se împart în
două mari grupe: stenohaline şi eurihaline.
Speciile stenohaline trăiesc în medii cu salinitate relativ constantă, întreg ciclul lor
ontogenetic, fie la salinităţi mici şi constante (stenohalini de apă dulce), fie la salinităţi mari
şi constante (stenohalini de apă sărată). Mecanismele de reglare osmotică a acestor organisme
au eficienţa scăzută, creşterea sau scăderea salinităţii ducând la moartea lor prin şocuri
osmotice.
Organismele eurihaline pot trăi în medii acvatice în care salinitatea variază în limite
foarte mari, în toate fazele ciclului ontogenetic. Unele specii îşi petrec primele stadii ale vieţii
în medii cu salinitate redusă, apoi fazele de maturitate în ape cu salinitate mare. Aşa sunt
morunul, nisetrul, păstruga, scrumbia, peşti migratori anadromi la care reproducerea,
dezvoltarea embrionară, creşterea alevinilor şi a puilor are loc în mediul dulcicol, iar
organismele mature trăiesc, în cea mai mare parte a timpului, în mediul marin.
Organismele eurihaline au mecanisme eficiente de adaptare la modificarea salinităţii,
precum realizarea unei permeabilităţi mărite pentru apa de mare, (în special în ţesuturile de la
suprafaţa corpului), reglarea presiunii osmotice de la nivelul celulei prin intermediul
modificării concentraţiei unor aminoacizi liberi. Unele specii eurihaline prezintă adaptări
pasive la variaţia salinităţii. Astfel, creşterea salinităţii peste anumite limite determină
intrarea organismului în starea de anabioză salină.
Pentru apa marină salinitatea medie este de 35g/kg apă (35‰), valoare obţinută prin
însumarea ionilor majori (tabelul 2.11). În apa mărilor deschise şi a oceanelor proporţia
relativă dintre aceşti ioni, care reprezintă 99,9% din substanţele chimice dizolvate, rămâne
constantă, chiar dacă salinitatea, respectiv greutatea lor totală se modifică.
Valoarea medie a salinităţii apelor marine (35‰) se află însă sub influenţa unor
factori ca evaporarea apelor, aportul de ape dulci de pe continente, îngheţul şi dezgheţul
apelor oceanice polare, care creează condiţii pentru o variabilitate accentuată a acestui
indicator chimic. Astfel, apele de suprafaţă din Marea Sargasselor (Atlanticul de Nord) şi din
zona de est a Braziliei au salinitatea de 37‰, datorită ratei intense de evaporare, compensată
doar parţial prin precipitaţii, precum şi unei circulaţii reduse. În Oceanul Arctic, apele au o
salinitate cuprinsă între 28 – 34‰, în raport cu alternanţa îngheţ - dezgheţ.
Apa mărilor interioare are o salinitate mult mai redusă faţă de medie. Astfel, în Marea
Baltică, apa dulce adusă de râurile continentale determină o reducere a salinităţii care variază

2
de la 28‰, în zona strâmtorii Kattegat, la valori mai mici de 5‰ în Golful Botric. Un proces
asemănător se înregistrează şi în Marea Neagră, a cărei salinitate medie este de 17-18‰. În
zona litoralului românesc salinitatea creşte de la nord-vest spre sud-est: dacă la Sulina
salinitatea este de 1-2‰, la Mangalia ajunge la 15‰.
Mările interioare din zonele tropicale, care sunt lipsite de aportul unor râuri
continentale, au o evoluţie opusă, în sensul concentrării prin evaporare a sărurilor conţinute.
Asemenea situaţie întâlnim în estul Mării Mediterane, unde salinitatea creşte la 39‰ şi în
Marea Roşie, unde depăşeşte 40‰.
Cantitatea de săruri solvite în apă determină presiunea osmotică a mediului, care
condiţionează metabolismul hidric şi salin al hidrobionţilor şi răspândirea acestora. În funcţie
de mecanismele de menţinere a presiunii osmotice a mediului intern, organismele acvatice
pot fi homeosmotice şi poikilosmotice.
Organismele homeosmotice îşi păstrează constantă presiunea osmotică a mediului
intern, indiferent de salinitatea mediului. Aşa sunt algele, nevertebratele dulcicole şi din apele
hiperhaline şi vertebratele. Organismele poikilosmotice sunt cele la care presiunea osmotică a
mediului intern este egală cu cea a mediului extern, deci variabilă. Aşa sunt toate
nevertebratale marine.
Presiunea osmotică ce apare în apă ca urmare a dizolvării sărurilor minerale
acţionează diferit asupra organismelor acvatice. Astfel, speciile eurihaline suportă variaţii
relativ mari ale concentraţiei de săruri minerale datorită unor modificări adaptative de origine
endocrină. Speciile stenohaline sunt puternic afectate de şocurile osmotice datorate creşterii
concentraţiilor de săruri dizolvate. Presiunile osmotice ridicate din apă provoacă la nivelul
branhiilor fenomene de difuzie prin pereţii celulari, degenerarea sau moartea celulelor
branhiale, urmată de moartea indivizilor expuşi.
Salinitatea împreună cu temperatura şi presiunea hidrostatică modifică densitatea apei
şi influenţează condiţiile de flotaţie, de locomoţie, morfologia, metabolismul şi răspândirea
hidrobionţilor.

4.2. Oxigenul
Oxigenul este un element indispensabil tuturor organismelor, utilizat în respiraţia
plantelor şi animalelor, în metabolizarea hranei de către animale, în oxidarea substanţelor
organice de către bacterii.
El se găseşte în toate compartimentele mediului, dar în concentraţie diferită.
Atmosfera inferioară este cea mai bine asigurată cu oxigen, acest gaz reprezentând un procent

3
de 20,95%. Din acest motiv biocenozele terestre nu pot acuza lipsa de oxigen, cu excepţia
zonelor montane de mare altitudine, unde presiunea lui se reduce semnificativ.
O dinamică mult mai interesantă şi cu numeroase implicaţii ecologice suportă
oxigenul în ape şi sol, în aceste medii existând adesea condiţii anoxice ce permit existenţa
organismelor anaerobe.

Oxigenului în apă
Oxigenul dizolvat în apă poate proveni din dizolvarea directă a oxigenului atmosferic,
din fotosinteza fitoplanctonului şi a macrofitelor sau are origine minerală, rezultând din
reducerea oxizilor.
În apele naturale există un echilibru relativ între cantitatea de oxigen produsă prin
procesul de fotosinteză şi cantitatea de oxigen consumată prin respiraţia organismelor şi
descompunerea substanţelor organice din apă.
În ecosistemele acvatice, ziua predomină fotosinteza, având loc o creştere a
concentraţiei de oxigen din apă, în timp ce noaptea predomină respiraţia, deci se înregistrează
o scădere a nivelului oxigenului.
Solubilitatea oxigenului în apă variază invers proporţional cu temperatura şi
salinitatea apei şi este favorizată de mişcarea apei şi de creşterea presiunii atmosferice.
Deseori, vara, în lacuri cu vegetaţie abundentă, datorită fotosintezei intense, are loc o
suprasaturare a apei în oxigen. O suprasaturaţie slabă este inofensivă pentru majoritatea
hidrobionţilor, în timp ce una puternică poate fi fatală, în special puietului de peşte, datorită
emboliei gazoase care apare în aceste condiţii.
Datorită variaţiilor termice sezoniere în apele stagnante are loc o adevărată stratificare
a oxigenului. În timpul iernii, difuzia oxigenului din atmosferă este împiedicată de pătura de
gheaţă, oxigenul produs prin fotosinteză este redus cantitativ, dar gradul de solubilitate al
oxigenului este mare, datorită temperaturilor scăzute.
În timpul circulaţiei de primăvară apa este saturată în oxigen. Odată cu încălzirea apei,
are loc o scădere a cantităţii de oxigen din hipolimnion, datorită proceselor de oxidare,
descompunerii bacteriene sau fermentative a substanţelor organice şi respiraţiei
vieţuitoarelor, procese ce se desfăşoară cu consum de oxigen.
În timpul stagnaţiei de vară, în lacurile eutrofe se înregistrează o scădere puternică a
oxigenului datorită descompunerii substanţelor organice provenite din biomasa
hidrobionţilor.

4
 Scăderea cantităţii de oxigen din lacuri poate avea cauze fizice precum creşterea
temperaturii, scăderea presiunii atmosferice, deversarea de ape uzate încărcate cu substanţe
organice sau cauze biologice, precum respiraţia vieţuitoarelor şi procesele de descompunere
bacteriană. În timp ce cauzele fizice pot determina o scădere rapidă a oxigenului din apă, cele
biologice produc scăderi lente.
Mâlul de pe fundul bazinelor acvatice nu conţine, de regulă, oxigen. Aici au loc
procese intense de descompunere a substanţelor organice, cu consum de oxigen preluat din
apă din vecinătatea fundului lacului. Acest fenomen face ca în zona profundală concentraţia
de oxigen să scadă continuu, în bălţile mici, cu mâl bogat, instalându-se fenomenul de
hipoxie ce afectează mai ales populaţiile de peşti.
În apele curgătoare nu există o stratificare a oxigenului, datorită mişcării continui a
apei. Variaţiile conţinutului de oxigen din lungul unei ape curgătoare sunt legate de
diferenţele de temperatură dintre izvor şi vărsare şi de variaţia conţinutului de substanţă
organică din acea apă.
Rolul factorilor fizici şi biotici în oxigenarea şi dinamica ulterioară a oxigenului în
ape variază foarte mult în funcţie de tipul de ecosistem.
Apele curgătoare, mai ales cele din zonele montane cu curs rapid şi agitat, se
îmbogăţesc în oxigen prin amestecul cu aerul atmoferic. Planctonul vegetal din râuri
(potamoplancton) joacă un rol insignifiant în acest proces, ca şi fitobentosul. Într-un curs
natural echilibrat, conţinutul în oxigen nu înregistrează variaţii bruşte, cu excepţia cazurilor
de impact antropic, constând în deversarea de ape încărcate cu substanţe organice, fapt ce
cauzează un consum mare de oxigen pentru oxidarea acestor substanţe.
Apele marine conţin o cantitate variabilă de oxigen în funcţie de numeroşi factori.
Sursele suplimentare de oxigen sunt legate de dizolvarea acestuia din atmosferă, favorizată de
valuri, maree, curenţii marini, precum şi ca rezultat al procesului de fotosinteză preponderent
algală.
Calea biologică de creştere a resurselor de oxigen din mediul marin şi din lacurile
adânci este preponderentă. În orizontul superior sau zona trofogenă predomină procesele de
fotosinteză. În orizontul inferior, fotosinteza nu compensează consumul biotic al oxigenului
sau ea lipseşte complet, în lipsa radiaţiilor luminoase. Limita dintre cele două orizonturi
reprezintă nivelul de compensare, unde cele două procese se află în echilibru.
Zonele profunde ale mării, mai ales în cazul celor calme şi fără curenţi activi,
favorizează apariţia la nivelul sedimentelor a unui mediu anoxic, încărcat în H2S şi alţi
compuşi reduşi. Acest mediu lipsit total de oxigen nu are o grosime prea mare deasupra

5
sedimentelor, cu unele excepţii, cum este M. Neagră, unde factorii locali au favorizat
acumularea H2S de la o adâncime de 150-200m până în straturile profunde, oxigenul fiind
prezent doar în zona trofogenă, de până la 200m adâncime.
Ecosistemele acvatice stagnante (iazuri piscicole, bălţi, mlaştini, lacuri mici şi puţin
adânci, golfuri barate), sunt în general bogate în biomasă planctonică, bentonică şi nectonică.
Fotosinteza şi respiraţia joacă în aceste ecosisteme un rol fundamental în dinamica
oxigenului. Activitatea fotosintetică poate provoca creşterea concentraţiei oxigenului dizolvat
la o saturaţie de peste 300% în imediata apropiere a fitocenozei. Rolul determinant în
eliberarea oxigenului în aceste ecosisteme revine comunităţilor algale.
Deşi în cursul perioadei de insolaţie oxigenul ajunge la o remarcabilă suprasaturare,
concentraţia lui coboară vertiginos în cursul nopţii, ceea ce face ca în unele ecosisteme de
acest tip, organismele oxifile să fie afectate de nivelul redus de oxigen înregistrat înainte de
răsăritul soarelui. Această evoluţie a oxigenului dizolvat poartă numele de ritm nictemeral de
oxigenare, fiind provocată de alternanţa zilei cu noaptea. El este rezultatul activităţii
metabolice a vieţuitoarelor, respectiv a dinamicii producţiei şi consumului de oxigen prin
respiraţia organismelor.
Toate organismele aerobe (plante, animale, bacterii) consumă oxigen în procesul
respiraţiei şi elimină bioxid de carbon. Importanţa lor în acest proces este determinată de
biomasă, intensitatea şi diversitatea proceselor metabolice şi comportamentelor. Rolul
preponderent în consumul oxigenului revine plantelor (fitoplancton, în mediile acvatice) şi
bacteriilor. Plantele, prin biomasa realizată într-o biocenoză (peste 80% din biomasa
globală), sunt pe lângă furnizori de oxigen în cursul zilei şi mari consumatori în decursul
celor 24 ore. Ele sunt secondate în acest proces şi cel mai adesea depăşite de populaţiile de
bacterii heterotrofe, care încheie circuitul trofic, refăcând prin mineralizare, rezervele de
elemente biogene.
Animalele consumă în procesul respiraţiei, mult mai puţin oxigen decât plantele, dacă
ne referim la ele, ca nivel trofic. La biomase echivalente, necesarul de oxigen este superior în
cazul animalelor, ca rezultat al cheltuielilor energetice legate de mişcare, de termoreglare în
cazul celor homeoterme. Cu toate acestea, într-o biocenoză normală ele au rol modest în
consumul oxigenului.
Nivelul consumului de oxigen, atât la plante cât şi la animale, este dependent de
resursele de hrană şi temperatură, într-o relaţie direct proporţională. La creşterea temperaturii
cu 10ºC nivelul proceselor metabolice se dublează, antrenând în mod normal, o creştere a
consumului de oxigen. Acelaşi efect îl poate avea şi ritmul nictemeral al activităţii

6
hidrobionţilor, ştiind că majoritatea organismelor sunt active în cursul zilei, iar altele în
timpul nopţii.
Cantitatea de oxigen din apă influenţează majoritatea proceselor metabolice ale
organismelor acvatice. De exemplu, la peşti, concentraţia oxigenului din apă influenţează
nevoile respiratorii, ritmul de creştere, gradul de valorificare a hranei, reproducerea,
homeostazia mediului intern.
Procesul de fotosinteză a algelor planctonice şi a macrofitelor submerse determină o
creştere a concentraţiei oxigenului în apă până la suprasaturaţie. O suprasaturaţie moderată
(110-120%) nu are efecte negative asupra hidrobionţilor, dar o suprasaturaţie puternică în
oxigen (150-160%) duce la moartea peştilor, în special a puietului, prin embolie gazoasă.
Fenomenul are loc frecvent în apele eutrofe şi politrofe, în perioadele de proliferare a algelor
planctonice (înflorire algală).
Cantitatea de oxigen din bazinele acvatice se reduce şi prin respiraţia hidrobionţilor.
În timpul nopţilor de vară, când procesul de respiraţie predomină asupra fotosintezei,
cantitatea de oxigen scade drastic punând în pericol viaţa peştilor. Consumul de oxigen prin
respiraţie se adaugă la cel necesar descompunerii substanţelor organice din apă şi astfel, în
bazinele piscicole intens populate concentraţia oxigenului scade la valori periculoase,
instalându-se hipoxia. Fenomenul se numeşte zamor de vară.
În timpul iernii, când pătura de gheaţă împiedică difuzia oxigenului din atmosferă, în
bazinele acvatice au loc procese intense de descompunere a substanţelor organice din apă şi
sedimente. Acestea au loc cu consum mare de oxigen şi astfel concentraţia gazului în apă
scade mult şi se instalează hipoxia în bazine. Fenomenul se numeşte zamor de iarnă.

Oxigenul din sol

Între aerul atmosferic şi cel din sol există un schimb permanent, deşi compoziţia lor
nu este identică. Astfel, aerul din sol conţine mai mult CO2 (0,1- 10%) şi mai puţin oxigen
(10- 20%). Diferenţa este explicabilă, având în vedere condiţiile de iluminare ale solului în
profunzime care sunt foarte reduse, limitându-se la un strat superficial foarte subţire, astfel că
producătorii primari generatori de oxigen au o dezvoltare nesemnificativă.
Datorită faptului că oxigenul provine în special din aerul atmosferic, concentraţia lui
este strâns legată de tipul de sol, de granulometria şi structura acestuia, precum şi de o serie
de factori asociaţi ca regimul precipitaţiilor, abundenţa substanţelor organice şi biocenozelor
edafice.

7
 Solurile dense, alcătuite din particule fine, mai ales cele argiloase, precum şi solurile
cu porozitate redusă, conţin cantităţi mici de oxigen. Diminuarea oxigenului se poate datora
şi îmbinării solului cu apă, situaţie care reduce mult aerarea normală a acestuia.
Organismele edafice pot fi aerobe, microaerofile sau anaerobe, în funcţie de
accesibilitatea oxigenului. Ele s-au adaptat pe diferite căi acestor condiţii.
Organismele edafice aerobe se aprovizionează cu aer prin tuneluri săpate de ele. Aşa
sunt unele mamifere subterane, precum cârtiţele. Organismele edafice microaerofile folosesc
oxigenul din aerul din capilarele solului şi dintre granulele de sol. Aşa sunt nevertebratele
edafice din diferite grupe sistematice: oligochete, nematode, colembole, acarieni.
Organismele edafice anaerobe cuprind microorganismele care descompun substanţele
organice din sol în condiţii anaerobe.

La unele grupe de organisme, adaptările morfologice şi fiziologice la deficitul de

oxigen sunt asemănătoare celor ce trăiesc în mediile acvatice sărace în oxigen sau în
sedimente. De exemplu, alungirea corpului la Lumbricide, adaptare prin care creşte suprafaţa
de contact pentru schimbul de gaze.

Un sol slab aerat, la care oxigenul coboară sub 3% din compoziţia gazelor, nu permite
creşterea rădăcinilor plantelor. Într-un sol saturat cu apă o lungă perioadă, rădăcinile
plantelor, cât şi fauna edafică riscă să fie înecate. Rezistă plantele care au structuri speciale:
pneumatofori, ca la speciile de mangrove, rădăcini şi tije aerifere la plantele de baltă, care
pot tolera intervale prelungite de anaerobioză. În solurile cu stagnaţie constantă a apei domină
fenomenele de anaerobioză, biocenozele fiind sărace în organisme.

4.3. Concentraţia ionilor de hidrogen (pH-ul)

Apa se poate disocia în ioni de hidrogen şi oxidril: H2O→H++OH-. De aceea, în apele

naturale, pe lângă moleculele de apă, există şi o cantitate de ioni de hidrogen şi oxidril.
Concentraţia lor variază între 0-10-14ioni g/l. Deoarece în practică se folosesc valorile
logaritmice cu semn schimbat, concentraţia ionilor (H sau OH) va fi cuprinsă între 0-14.
Variaţiile pH-ului pot influenţa în mod semnificativ fenomenele biochimice din corpul
vieţuitoarelor. De exemplu, creşterea acidităţii poate duce la disocierea pigmenţilor
respiratori, ca şi la inactivarea mobilităţii cililor. Dacă sistemele tampon ale organismelor
sunt incapabile să conserve concentraţia ionilor de H+ din mediul interior, reacţiile enzimatice
se blochează şi celulele mor.

8
 În funcţie de preferinţa faţă de un anumit pH al mediului, organismele pot fi de trei
categorii: acidofile, care preferă un pH acid, neutrofile, care preferă un pH neutru şi bazofile,
care trăiesc în medii alcaline. In toate cazurile limitele de toleranţă pot fi mai mari sau mai
mici.
Speciile care suportă variaţii mari ale pH-ului se numesc eurioxibionte, iar cele care
trăiesc la un pH constant sunt specii stenoxibionte.
Prin activitatea lor metabolică organismele pot modifica reacţia ionică a mediului. De
exemplu, în mediile acvatice aerobe, factorul biotic fundamental responsabil de variaţia pH-
ului este dualismul fotosinteză - respiraţie. În procesul fotosintezei, CO2 este consumat,
mediul devenind mai alcalin, în timp ce respiraţia vieţuitoarelor se finalizează cu eliminarea
de CO2 şi acidifierea mediului. Aceste variaţii sunt ciclice şi pot avea caracter de variaţii
nictimerale sau de variaţii sezoniere. Este semnificativă creşterea pH-ului apei unor lacuri în
perioada caldă a anului, când fotosinteza este maximă şi scăderea din timpul iernii.