TACTICA STINGERII INCENDIILOR

TEMA: Noţiuni despre evoluţia incendiului. Operaţiuni de intervenţie.

PLANUL TEMEI:
1. Incendiul şi fazele sale;
2. Modelul dezvoltării spaţiale a incendiului dintr-o incintă;
3. Factorii care influenţează evoluţia şi amprenta incendiului;
4. Efectele materialelor asupra amprentei incendiului;
5. Modelul dezvoltării incendiilor exterioare;
6. Operaţiuni pentru pregătirea şi desfăşurarea intervenţiei
BIBLIOGRAFIE:
- P. Bălulescu: Cauze tehnice ale incendiilor şi prevenirea lor, Ed.Tehnică,
Bucureşti,1971;
- P. Bălulescu: Tactica stingerii incendiilor, Editura Tehnică, Bucureşti,
1981;
- I. Crăciun, S. Calotă, V. Lencu: tabilire şi prevenirea cauzelor de incendii,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1999;
- S. Calotă: Elemente de teoria modernă a arderii; Editura Ministerului de
Interne, 1990;
- Ion Nuţu Mircea : Criminalistică, Editura Fundaţiei ,,Chemarea,, Iaşi, 1996.

TRATAREA PROBLEMELOR

1. Incendiul şi fazele sale

Incendiul este un proces complex de ardere, cu evoluţie nedeterminată,

incluzând şi alte fenomene de natură fizică şi chimică (transfer de căldură, formarea
flăcărilor, schimbul de gaze cu mediul înconjurător, transformări structurale produse
în materialele de construcţie şi elementele de rezistenţă etc.).
Agenţii termici, chimici, electromagnetici ori biologici rezultaţi în urma
incendiului acţionează asupra construcţiilor, instalaţiilor şi utilizatorilor putând
produce multiple efecte negative (deformaţii, reducerea rezistenţei, instabilitate,
prăbuşire, respectiv arsuri, intoxicaţii, traumatisme, panică ş.a.).
Pentru definirea noţiunii de incendiu sunt necesare următoarele elemente care
interacţionează între ele:
 - existenţa substanţelor şi / sau materialelor combustibile şi acţiunea
unei surse de aprindere;
- iniţierea şi dezvoltarea necontrolată în spaţiu şi în timp a procesului de
ardere;
- necesitatea unei intervenţii organizate în scopul întreruperii şi
lichidării procesului de ardere;
- producerea de pierderi - în urma arderii - de vieţi, de materiale sau de
altă natură.
Datorită evoluţiei aleatoare nu pot exista două incendii la fel, deci a căror
evoluţie să fie paralelă. În dezvoltarea unui incendiu intervin numeroşi factori:
- forma şi dimensiunile încăperii,
- sarcina termică,
- deschiderile spre exterior,
- natura şi poziţionarea materialelor combustibile,
- locul şi modul de iniţiere a incendiilor,
- dispunerea încăperii în clădire etc.
Chiar urmărind similitudinea acestor numeroşi factori, experimentările de
incendiu la scară naturală dau rezultate variate, uneori chiar contradictorii. Se poate
totuşi considera că în evoluţia unui incendiu, în interiorul unei încăperi intervin cinci
faze:
I. Apariţia focarului iniţial. Este faza în care, datorită unor împrejurări
favorabile, sunt puse în contact materialul combustibil cu sursa de aprindere, a cărei
energie, acumulată în timpul perioadei de contact, duce la iniţierea incendiului.
II. Faza de ardere lentă. Această fază are o durată extrem de variată. Absentă
în numeroase cazuri, ea poate dura câteva minute, ore şi în unele situaţii chiar zile şi
săptămâni (în cazul arderii mocnite). Durata acestei faze depinde de natura, cantitatea
şi modul de distribuţie a materialelor combustibile în incintă, de dimensiunile şi
amplasarea surselor de aprindere şi de cantitatea de căldură transmisă de acestea, cu
cât materialul combustibil se aprinde mai uşor cu atât căldura degajată este mai mare
şi propagarea are loc mai rapid.
Aria de combustie este limitată la zona focarului (incendiul local).
Temperatura creşte relativ lent, fără a atinge valori importante. Arderea se
propagă la materialele din vecinătatea sursei de iniţiere, care sunt termodegradate
profund, dar nu distruse complet. Din descompunerea materialelor se degajă gaze care
se acumulează în atmosfera ambiantă şi formează cu aerul un amestec combustibil,
precum şi gudroane, care contribuie la propagarea incendiului.
III. Faza de ardere activă. În această fază arderea se propagă la toate obiectele
învecinate cu focarul, având aerul necesar încă în cantitate suficientă.
 Datorită diferenţei de densitate şi curenţilor de convecţie, gazele calde mai
uşoare se acumulează sub tavan şi ies din incintă pe la partea superioară a
deschiderilor, fiind înlocuite cu un curent de aer rece care pătrunde prin partea
inferioară. Există un anumit nivel în deschideri – planul neutru – deasupra căruia
gazele calde ies în permanenţă.
Radiaţia devine principalul factor al transferului de căldură, în principal prin
stratul de gaze fierbinţi şi fum acumulat sub tavan, propagând incendiul, şi în zone
mai îndepărtate de focar, prin încălzirea materialelor din aceste zone la temperatura de
aprindere. Natura şi finisajul pereţilor joacă un rol esenţial datorită aportului
suplimentar însemnat de radiaţie termică (radiaţie reciprocă între pereţi).
Temperaturile în diferite puncte ale incintei diferă mult unele faţă de altele în
acelaşi moment, suferind importante şi rapide fluctuaţii. Faza de ardere poate evolua
în mai multe direcţii:
- dacă aerul necesar arderii este în cantitate suficientă, apare fenomenul de
flash - over ( termen anglosaxon intraductibil preluat ca atare în literatura de
specialitate europeană, inclusiv în standardul de terminologie SR - ISO 8421 / 1 ).
Flash – over este un fenomen punctual, în care se instalează brusc arderea
generalizată a tuturor suprafeţelor combustibile din incintă. Ca urmare, scade brusc
cantitatea de comburant (oxigenul din aer), iar procentul de oxid de carbon atinge
valoarea maximă (până la 20%), fiind momentul cel mai periculos al intervenţiei
pentru pompieri.
Fenomenul de Flash – over este caracterizat şi prin creşterea rapidă,
exponenţială a temperaturii şi printr-o masivă şi rapidă generare de fum, mai ales când
finisajul pereţilor este combustibil;
- dacă incinta este închisă, cantitatea de aer necesar arderii devine în timp
insuficientă. Rezultă o încetinire, apoi o regresie în dezvoltarea focului, care poate să
se stingă spontan. Acest fenomen este posibil şi în cazul unei depărtări relativ mari
între masele combustibile, transferul de căldură prin conducţie nemaifiind posibil;
- dacă în situaţia de regresie a incendiului, are loc o admisie bruscă de aer
proaspăt (prin spargerea geamului, deschiderea uşii, spărturi sub planul neutru ş.a.), se
produce fenomenul de backdraft (termen intraductibil) care are manifestări similare
celui de flash – over, determinând creşterea bruscă a suprafeţelor în combustie, în
întreaga incintă cu reducerea procentului de oxigen şi creşterea celui de oxid de
carbon, creşterea rapidă a temperaturii, masiva generare de fum.
IV. Faza de ardere generalizată. După producerea fenomenului de flash –
over (sau, mult mai rar, backdraft) arderea se generalizează în întreaga incintă.
Temperaturile se uniformizează spre valori maxime, transferul de căldură prin radiaţie
devenind net preponderent. În cursul acestei faze structurile de rezistenţă sunt cele mai
afectate de incendiu: se fisurează şi se dislocă pereţii, se lărgesc deschiderile ş.a.,
având ca urmare propagarea incendiului în incintele alăturate şi apoi în întreaga
clădire.
Regimul de ardere se stabilizează şi este condiţionat fie de suprafaţa
materialelor combustibile fie de dimensiunile deschiderilor, deci de regimul admisiei
aerului.
APARIŢIA FOCARULUI INIŢIAL

ARDERE LENTĂ

ARDERE ACTIVĂ

Cantitate aer insuficient Cantitate aer suficient

Aport suplimentar
de aer

Backdraft Flash – over

ARDERE GENERALIZATĂ

Incendii neventilate Incendii ventilate

REGRESIE

Schema evoluţiei unui incendiu

V. Faza de regresie. În cursul acestei faze , temperatura încetează să mai
crească, apoi începe să scadă datorită epuizării combustibilului, dar scăderea nu este
bruscă, acţionând în continuare distructiv asupra structurilor.
Pentru fiecare fază pot fi formulate ecuaţii de stare complexe ce caracterizează
fenomene specifice care delimitează clar aceste faze.
Investigatorul cauzei de incendiu este interesat în primul rând de
particularităţile primei faze, scopul său fiind determinarea focarului şi amprentei
incendiului şi pe această bază, iar în al doilea rând, de evidenţierea sursei de
aprindere şi a împrejurărilor în care a izbucnit şi s-a propagat incendiul.
 Observarea particularităţilor celorlalte faze de evoluţie a incendiului poate oferi
indicii asupra încadrării în modelul prestabilit în funcţie de riscul existent estimat pe
baza naturii materialelor existente, a densităţii sarcinii termice, a potenţialelor surse de
aprindere, a configuraţiei incintei ş.a.
Amprenta incendiului reprezintă ansamblul modificărilor materiale survenite la
locul incendiului ca urmare a efectelor sale asupra spaţiului incendiat.

2. Modelul dezvoltării spaţiale a incendiului intr-o incintă

Având în vedere proprietăţile fizico – chimice ale gazelor de ardere şi ale

materialelor combustibile, orice incendiu urmează în primele faze, un model de
dezvoltare spaţială după anumite reguli generale. Cunoaşterea acestui model permite
identificarea mai rapidă a amprentei incendiului.
Funcţie de configuraţia incintei şi de prezenţa şi amplasarea materialelor
combustibile pot fi evidenţiate şi unele variate mai frecvente de dezvoltare.
Printre cele mai importante ,se pot enumera următoarele:
a) în zona focarului (în care s-a declanşat incendiul) arderea durează mai
mult decât în spaţiile învecinate şi deseori cu o intensitate mai mare. Prin urmare,
focarul iniţial v-a prezenta de obicei urme de solicitări tehnice mai puternice decât
spaţiile învecinate.
Variante:
- la aceeaşi distribuţie de materiale combustibile, condiţiile locale influenţează
puternic arderea fie spre intensificare (ventilare puternică a spaţiului, prezenţa unor
materiale ce degajă oxigen sub acţiunea căldurii sau cu potenţial termic ridicat ş.a.);
- dacă în alte zone în care a avut loc propagarea incendiului există un aport mai
mare de aer proaspăt şi / sau o cantitate mai mare de materiale combustibile decât în
focar, este posibil ca arderea să scadă din intensitatea sau să înceteze, iar în aceste
zone procesele de ardere să continue în timp îndelungat şi cu intensitatea mai mare
provocând degradări mai profunde decât cele din focar;
- la propagarea incendiului prin canale verticale de conducte, puţuri de lift, casa
scărilor, ghene ş.a., tirajul puternic format (efect de coş) atrage flăcările şi gazele
fierbinţi spre partea superioară a acestora, unde efectele arderii sunt mai puternice, în
timp şi la bază, unde este situat focarul, arderea este redusă sau chiar încetează;
- conductivitatea termică mare a unor metale favorizează aprinderea
materialelor combustibile din alte incinte decât focarul (propagarea prin ţevi, conducte
ş.a.), generând incendii cu manifestări mai violente decât în încăperea iniţială;
- în cazul instalaţiilor de transport pneumatice sau asemănătoare, urmele sunt
egale pe tot traseul datorită condiţiilor de ardere similare;
 - dacă pereţii şi planşeele au elemente combustibile cu goluri, incendiul se poate
propaga ascuns în interiorul acestora, deseori fără semne exterioare vizibile, putând
prezenta degradări tehnice intense la distanţa de focarul iniţial
- existenţa a două sau mai multe zone independente cu urme de ardere mai
puternice indică de regulă rezultatul unei acţiuni intenţionate, dar nu trebuie exclusă
posibilitatea unei propagări a incendiului pe cale naturală.
Astfel prăbuşirea de la partea superioară a construcţiei a unor elemente sau
materiale aprinse formează focare secundare de ardere atât la nivelul focarului iniţial,
cât şi la nivelurile interioare, producând noi urme de solicitare intensă; de asemenea
propagarea arderii prin reţeaua de canalizare (de exemplu, ape chimic impure) poate
duce la apariţia mai multor focare dispersate;
- când incendiul este ajutat de prezenţa unor acceleratori rezultă o intensitate
neobişnuită a arderii, cu o degradare tehnică intensă ce poate fi pusă în evidenţă
relativ uşor;
b) datorită greutăţii specifice mai mici decât a aerului gazele de ardere şi
fumul au o tendinţă naturală de propagare ascendentă. Ca urmare, incendiul tinde
totdeauna să se propage de jos în sus, căutând configuraţii constructive asemănătoare
coşurilor, deoarece în asemenea locuri dezvoltarea ascensională a proceselor de ardere
este favorabilă. În general, intensitatea arderii este mai mare în casele de scări, puţuri,
goluri din interiorul pereţilor şi alte construcţii similare, decât în alte părţi ale
construcţiei.
Forma de dezvoltare spaţială este de con cu vârful în jos (panaş) localizat în
focar. Unghiul diedru al conului este direct proporţional cu mărimea suprafeţei
incendiului şi cu intensitatea acesteia.
Deplasarea gazelor de ardere şi a fumului într-o clădire este greu previzibilă şi
complexă, depinzând de factorii cum ar fi: presiunea şi temperatura aerului din
interiorul şi exteriorul clădirii, efectul de coş (tirajul), viteza vântului geometria
clădirii cu barierele sale (pereţi, perdele), precum şi ventilaţia mecanică şi naturală
(luminatoare, ferestre exhaustoare etc.).
Variante:
- în situaţia în care în încăpere au loc mişcări orizontale ale aerului cu viteze
mai mare decât viteza de convecţie a gazelor de ardere sau în cazul neomogenităţii
atmosferei din încăpere (cu temperatura straturilor superioare mai ridicată) în faza
iniţială, conul de fum şi gaze de ardere nu ajunge la nivelul plafonului şi se împrăştie
rapid pe orizontală;
- în cazul arderilor mocnite (bumbac, lemn ş.a.) generarea căldurii si a fumului
este lenta, iar deplasarea particulelor de fum în spaţiu are loc prin divizie,
repartizându-se uniform în întreaga incintă. Are loc o stratificare a fumului în stratul
cu temperaturi descrescătoare către părţile inferioare fără a provoca degradări termice
masive;
 - în cazul mişcărilor provocate ale aerului (sistem de climatizare, instalaţie de
ventilaţie) deplasarea fumului şi a gazelor de ardere urmează traiectoria şi viteza de
curenţilor de aer;
- de la forma de con răsturnat a amprentei incendiului face excepţie şi cazul în
care arderea a cuprins de la început o suprafaţă mare (de exemplu, aprinderea unui
lichid răspândit, intenţionat sau nu, pe pardoseală). Asemenea situaţii duc la efecte
ample de solicitare tehnică la mică înălţime deasupra pardoselii (termodegradare
puternică a materialelor dintr-o zonă mai intensă, urmele de ardere a acestora încep
imediat deasupra pardoselii);
c) aprinderea iniţială evoluează spre incendiul dezvoltat numai dacă
deasupra flăcării iniţiale ascendente se găsesc materiale combustibile în cantitate
suficientă pentru creşterea volumului proceselor de ardere. În cazul contrar, de
regulă, după consumarea primului material aprins, arderea va înceta. Statistici
japoneze indică pentru prima fază a incendiului un material aprins, iar pentru zona a
doua (incendiul local – limitat la zona focarului) trei sortimente de materiale
implicate.
Propagarea laterală este minimă la nivelul la care s-a produs iniţierea arderii
deoarece:
- preîncălzirea necesară pentru inflamarea materialelor combustibile se face
greu, gazele fierbinţi având mişcare ascendentă;
- datorită greutăţii specifice mai mari, afluxul aerului proaspăt si rece spre focar
se face la baza flăcării, la nivelul pardoselii, cu efect de răcire (de aici rezultă si forma
de panaş a amprentei incendiului).

Variante:
- abaterea flăcării de la direcţia ascendentă poate avea loc datorită existenţei
unor curenţi laterali (tiraj sau vânt) suficient de puternic sau prezenţei unor curenţi de
aer, orientaţi de sus în jos, care, uneori, pot să împingă flăcările în aceeaşi direcţie.
Arderea coboară spre nivelurile exterioare cu condiţia prezenţei materialelor
combustibile pe această nouă direcţie de propagare;
- dacă deasupra focarului se află obstacole ce împiedica ascensiunea produselor
de ardere (planşee, tavane, acoperişuri) evoluţia incendiului se modifică, dezvoltarea
în sus transformându-se într-o propagare laterală rapidă.
- dacă în deplasarea laterală sub tavane, planşee etc., gazele fierbinţi întâlnesc
pereţii, diafragme sau alte obstacole verticale, gazele se acumulează sub tavan,
formând la partea superioară a încăperii un strat fierbinte a cărui grosime creşte treptat
şi care solicită termic şi influenţează materialele aflate la nivelul său.
 Imediat ce gazele întâlnesc pe suprafaţa obstacolului un gol neprotejat prin care
pot trece, propagarea verticală reapare, însoţind sau chiar înlocuind propagarea
laterală;
- propagarea laterală sau de sus în jos a incendiului poate fi favorizată şi
amplificată de prezenţa unor acoperiri ale pereţilor (tapet, vopsea, lacuri, tratamente
ignifuge, adezivi ş.a.). În asemenea situaţii amprenta teoretică poate fi modificată
apreciabil.
Vopselurile şi lacurile având în componenţă solvenţi inflamabili contribuie la o
propagare rapidă pe toate suprafeţele acoperite. Tratamentele ignifuge au efect
contrar, dirijând flacăra spre porţiunile neprotejate. Adezivii pentru diferite îmbinări
ale plăcilor lemnoase pot fi fie combustibili, fie afectaţi de căldura , provocând
deschideri care accelerează viteza flăcărilor.
Cazurile respective sunt relativ uşor de sesizat din urmele găsite sau din
informaţii suplimentare.
d) Propagarea laterală a incendiului se produce până la limita spaţiului din
mediul înconjurător, cu o viteză mare atunci când există o obstrucţie pe direcţia
ascensională. Astfel incendiile de tavan tind să predomine întotdeauna într-o clădire,
deoarece flacăra întâlnind tavanul nu poate să mai crească şi gazele fierbinţi atacă
orice element combustibil al tavanului şi va prezenta urme de degradare accentuată.
Variante:
- dacă pereţii sunt mai subţiri sau din materiale combustibile pot arde şi
transmite incendiul în încăperea alăturată fie prin fisuri, apoi deschide din ce în ce mai
largi şi în final distrugerea completă a peretelui, fie prin propagarea indirectă
transmiterea căldurii prin conducţie, feţele neexpuse încălzindu-se până când
materialele uşor combustibile cu care sunt în contact (materiale textile, plastice ş.a.)
sunt aduse la temperatura de aprindere spontană, intrând la rândul lor în combustie;
e) Având în vedere tendinţa de propagare ascensională a incendiului toate
focarele de ardere situate la partea de jos a spaţiului investigat trebuie depistate şi
analizate ca posibile focare de iniţiere a incendiului. În numeroase cazuri, acestea sunt
situate chiar la nivelul pardoselii.
În toate aceste puncte joase de ardere, se trece la căutarea urmelor care să
permită identificarea sursei de aprindere care a iniţiat incendiul după metodologia
expusă sumar în capitolul următor.

3. Factorii care influenţează evoluţia şi amprenta incendiului

Faţă de schema evoluţiei unui incendiu, prezentată în capitolul 1 pot apare

modificări ca urmare a influenţei destinaţiei şi conţinutului clădirii, a rezistenţei la foc
a compartimentului implicat în incendiu, a măsurilor luate pentru preîntâmpinarea
propagării incendiului. Investigatorul trebuie să analizeze contribuţia la foc a
elementelor, materialelor şi substanţelor combustibile aflate la locul incendiului, în
raport cu rezistenţa la foc asigurată prin proiect.
În incintele rezidenţiale o importanţă deosebită, pe lângă sarcina termică o
prezintă tipul materialelor combustibile. - De exemplu, amprenta incendiului este
influenţată de tipul de mobilier existent în incinta incendiată.
Mobila de stil vechi se bazează pe suporturi robuste din lemn masiv, tapiţerie
din materiale naturale (piele, lână, bumbac), cu materiale de umplutură de origine
animală sau vegetală (păr de animale, pene, fulgi, iarbă de mare ş.a.). Acest tip de
mobilă este dificil de aprins. De obicei pot avea loc arderi mocnite, iniţiate de regulă
de la resturi de ţigări. O astfel de ardere mocnită, dacă este susţinută de ventilaţie, se
poate transforma în ardere cu flacără după cca. 2 ore. Chiar aprinsă de la o sursă tip
flacără, mobila tradiţională va continua să ardă sub formă mocnită. Într-o încăpere de
dimensiuni normale oxigenul din atmosferă asigură o ardere cu flacără de cca. o
jumătate de oră, dacă uşile şi ferestrele rămân intacte, astfel încât evoluţiile spre flash
- over sunt puţin probabile. Amprenta indică în acest caz o localizare a distrugerilor
în jurul focarului; suprafaţa carbonizată va avea forma şi mărimea piesei respective de
mobilier, în timp ce restul mobilei rămâne aproape intact. Pe suprafeţele orizontale şi
pe geamul ferestrelor se observă depuneri de funingine şi gudroane. Turtirea excesivă
a arcurilor din tapiţerie reprezintă o urmă caracteristică (pe când decălirea lor indică
acţiunea unei flăcări exterioare).
Mobilă stil modern , confecţionată în ultimii ani, este de tip uşor din lemn cu
densitate mică, PAL sau PFL, cu umplutură din spuma de poliuretan, cu materiale
plastice înlocuitor de piele ş.a. Indiferent de sursa de aprindere sau de locul focarului,
dacă focul ajunge la un astfel de obiect, incendiul se va intensifica. În deosebi spuma
de poliuretan sau polistiren poate duce la flash – over în 4-5 minute de la aprindere,
chiar dacă sursa are potenţial scăzut (flacără de chibrit). În acest tip de incendii, pot fi
recoltate puţine urme semnificative: bucăţi de lemn, arcuri de tapiţerie.
Covoare, mochete. Aşa cum s-a arătat în capitolul precedent, propagarea
flăcării pe orizontală, la nivelul pardoselei, nu constituie forma principală de
propagare. Un covor din lână prezintă chiar la condiţii severe de ardere şi nu are o
viteză mare de propagare a flăcării pe suprafaţă. Covoarele şi mochetele moderne din
fibre acrilice, polietilenă, polipropilenă ş.a., în special cele cu suport din latex pot
propaga rapid incendiul. Astfel de materiale au şi tendinţa de aprindere spontană într-
un câmp radiant generat de stratul de gaze de ardere de sub plafon, inducând
temperaturi ridicate la nivelul pardoselei, unde, de regulă, temperaturile sunt mai mici.
Mochetele ignifugate au o comportare la foc mai bună.
Investigatorul trebuie să cunoască datele principale ale compartimentului
incendiat din proiectul construcţiei, îndeosebi rezistenţa la foc a elementelor de
construcţie. Se va tine seama că diferitele caracteristici sunt stabilite în condiţii
experimentale, pe baza unor creşteri de temperatură reglementate, conform unor
standarde (STAS 7771 / 1) în condiţii reale viteza de creştere a temperaturii poate
diferi mult de valorile teoretice. Astfel, o uşă de tip normal, care are o rezistenţă la foc
de 10 – 15 minute, poate fi supusă unei creşteri de temperatură (în cazul unei arderi
mocnite) mult mai mare decât cea standardizată (în caz de arson) când va ceda după
câteva minute. Sarcini termice mici şi ventilaţia insuficientă limitează efectele
creşterii de temperatură. De aceea valorile date pentru un element de construcţie nu
trebuie considerate ca un indiciu sigur pentru a determina tipul de evoluţie şi
propagare a incendiului, ci doar ca element în corelare cu alte indicii. Investigatorul
poate formula aprecieri calitative asupra vitezei de ardere în funcţie de forma şi
mărimea deschiderilor (uşi, ferestre), luând în considerare tipul incendiului (ventilat,
neventilat).
Distribuţia neuniformă a combustibilului şi distribuţia neuniformă a ventilaţiei
vor produce efecte neuniforme asupra structurii.
Finisajele combustibile din lemn, placaj, PAL , des întâlnite în ultima vreme,
contribuie la o propagare mai rapidă a incendiului. Unele paneluri din plastic, imitaţie
de lemn masiv, după incendiu dispar aproape complet prin ardere, putând induce erori
de apreciere. Pe de altă parte, într-o incintă în care plafonul şi pereţii sunt
incombustibili se întârzie apariţia fenomenului de
flash – over.
Configuraţia clădirii sau compartimentului poate aduce indicii asupra căilor de
propagare a incendiului. Astfel, scări interioare sau structuri tip coş pot favoriza
evoluţii rapide ale incendiului.
Destinaţia clădirii determină modificări importante în evoluţia unui incendiu. În
clădirile industriale asupra amprentei incendiului intervin pe lângă materiale utilizate
şi depozitate, cu caracteristici deseori deosebite faţă de cele tradiţionale, şi alţi factori
legaţi de procesul tehnologic, surse de energie (îndeosebi forţă), utilităţi, aparate şi
utilaje ş.a., precum şi parametrii de risc care necesită abordări strict specializate, fiind
necesară consultarea specialiştilor din domeniul respectiv.
Multe astfel de clădiri sunt dotate cu instalaţii de detecţie şi semnalizare şi
instalaţii de sprinklere, care, prin acţiunea lor pot furniza indicii valoroase asupra
temperaturii, localizării şi duratei incendiului. Investigatorul va trebui să verifice
corectitudinea alegerii şi amplasării instalaţiilor. Uneori schimbarea destinaţiei unor
spaţii, prin preluarea de către alte firme, duce la schimbarea amplasării şi tipului de
materiale şi utilaje existente în incintă, astfel încât funcţionarea unor astfel de instalaţii
poate deveni ineficientă.

4. Efectele materialelor asupra amprentei incendiului

Cunoaşterea comportării materialelor la temperaturi ridicate poate furniza
indicii asupra temperaturii şi duratei incendiului, direcţiei de propagare, vitezei de
ardere.
 Substanţele pure se topesc la temperaturi specifice, care nu depind de presiunea
atmosferică sau de umiditate. Aceste valori de temperatură trebuie corelate
întotdeauna cu masa de material topit. (De exemplu, un conductor de aluminiu poate fi
topit şi de la flacăra unui chibrit, dar prezenţa în zona respectivă a unor cantităţi mari
de aluminiu topit poate să arate existenţa unei surse puternice de aprindere). Prezenţa
unor impurităţi în substanţe are ca efect scăderea temperaturii de topire. Poziţia în
incintă a urmelor de obiecte topite poate aduce elemente de interes, având în vedere că
orice incendiu există un gradient vertical de temperatură, obiecte aflate la niveluri
înalte fiind supuse la o temperatură mai mare decât cele aflate la nivelul solului.
Identificarea unor urme de topire parţială (pe o anumită parte), de exemplu în cazul
becurilor electrice poate determina direcţia fluxului de energie termică. Materialele
întâlnite curent în construcţii au o comportare diferită la temperaturi ridicate.

4.1. Lemnul

Lemnul este un material neomogen şi anizotrop (proprietăţile lui variază cu

direcţia).Astfel, conductivitatea termică paralelă cu fibra este de cca. 2 ori mai mare ca
cea perpendiculară pe fibră, iar permeabilitatea la gaze de peste 100 de ori. De aceea
apar iniţial jeturi de volatile şi flăcări la capetele plăcilor din lemn. În procesul
încălzirii şi arderii lemnului se pot distinge mai multe etape: la 110 °C are loc
deshidratarea şi începerea degajării volatilelor; la 150 °C lemnul capătă o culoare
galbenă şi se intensifică degajarea volatilelor; între 150-210 °C se carbonizează şi
devine maroniu; la 210 – 280 °C se degajează o cantitate mare de produse gazoase
care se aprind în aer; la temperaturi mai mari de 300 °C structura fizică începe să se
rupă rapid. Apar mici fisuri în cărbune, perpendicular pe direcţia fibrei care se lărgesc
gradual, ducând la un model fisurat tip crocodil. Grosimea stratului carbonizat creşte
în timp, ducând la micşorarea treptată a secţiunii şi, în final, la formarea secţiunii
critice şi la distrugerea elementului de construcţie sub acţiunea sarcinii. Viteza de
ardere şi carbonizarea depinde de umiditate, destinate (creşte considerabil cu scăderea
densităţii) şi tipul lemnului (lemnul de conifer are viteza de ardere mai mare decât
lemnul dur de foioase).
Utilizarea produselor de ignifugare întârzie momentul aprinderii lemnului şi
măreşte viteza de carbonizare.
Dacă îmbinările lemnului se execută cu piese metalice (buloane, şuruburi,
eclise) acestea transmit căldura spre interiorul grinzilor care se carbonizează în jurul
acestor piese. Pierderea de rezistenţă mecanică este foarte rapidă şi grinda se poate
prăbuşi deşi secţiunea ar fi suficientă pentru a asigura stabilitatea structurii.
Măsurarea adâncimii stratului de cărbune poate da indicii asupra timpului de
ardere. Viteza de carbonizare determinată experimental variază între O,6 şi 2 mm./
min., dar în incendiile reale poate prezenta diferenţe mari faţă de aceste valori.
 Modelul fisurat tip crocodil , menţionat mai sus poate fi interpretat ca un
indiciu al vitezei de dezvoltare a incendiului, dar numai în corelare cu alte observaţii.
Când fisurile în lemn sunt adânci, transversale pe fibră şi la distanţe mari, cu suprafeţe
de separaţie mari şi proeminente între ele, se poate presupune o expunere îndelungată
la incendiul mocnit. Când fisurile sunt dese, superficiale, direcţionate atât transversal
cât şi longitudinal pe fibră, iar suprafeţele de separaţie sunt mici, se poate presupune o
expunere rapidă la un flux radiant de temperatură înaltă.

4.2. Metale

În cercetarea incendiilor sunt des întâlnite urme de topire şi deformare a

metalelor. Deformările pot apare atât ca efect la temperaturi cât şi ca efect la eforturi
mecanice. Dintre metale şi aliajele lor, cele mai des întâlnite în construcţii este oţelul.
Proprietăţile mecanice şi termice ale oţelului diferă în funcţie de compoziţia
acestuia, modul de elaborare, tratamentele sociale. De aceea este necesară cunoaşterea
caracteristicilor oţelului utilizat în clădirea incendiată. Ori care ar fi tipul de oţel
utilizat, rezistenţa lui se diminuează rapid începând cu 350 – 400 °C şi coeficienţii de
siguranţă admişi în mod curent nu mai pot compensa această diminuare începând cu
500 – 550 °C, considerată temperatura critică, când elementele metalice încep să
cedeze.
Conductivitatea termică a oţelului este mare, în medie de 3,7 x 10 w / cm. C şi
ca urmare este posibil ca grinzile de oţel să propage incendiul de la o încăpere la alta.
Pentru oţeluri prelucrate la rece, înrăutăţirea unor caracteristici ca limita plasticităţii,
precum şi rezistenţa este mult mai rapidă decât pentru oţeluri prelucrate la cald.
Câteva metale, la încălzire în aer, formează straturi de oxid, care produc în
funcţie de temperatură efecte de culoare, la anumite grosimi. Astfel, valorile
estimative ale temperaturii pentru oţel sunt arătate în tabelul de mai jos.

Valori ale temperaturii estimate prin culoare ( ° C )

Culoare Oţel carbon Oţel inox

Galben 230 300
Brun 260 400
Purpuriu 280 450
Albastru 310 600
 Temperatura incendiului poate fi estimată şi în funcţie de temperatura de topire
a metalelor. Valori ale acestei temperaturi pentru metale întâlnite uzual în construcţii
sunt prezentate în tabelul de mai jos.
Temperatura de topire a unor metale şi aliaje uzuale
Metal Temperatura de Metal Temperatura de
topire ( °C) topire ( °C)
Staniu (cositor) 232 Bronz 1000
Plumb 327 Aur 1064
Zinc 419 Cupru 1083
Aluminiu 659 Fontă 1200 – 1350
Alamă 900 Nichel 1462
Argint 961 Fier 1530

4.3 Betonul

Betonul este un material de construcţii compus din ciment, agregat (pietriş şi

nisip) şi apă. Proprietăţile termice ale betonului variază în funcţie de o serie de factori:
raportul apă – ciment, dozajul de ciment, granulometria ş.a. În cazul încălzirii
betonului (inclusiv a betonului armat) fiecare componentă va avea o comportare
diferită, având coeficienţi de dilatare proprii, ceea ce conduce la apariţia şi dezvoltarea
unor microfisuri şi, în final, la fenomenul de degradare termică a betonului la
temperatură.
Cedarea de foc a elementelor şi structurilor din beton armat poate avea loc prin:
- atingerea temperaturii critice în armătură (cca. 550 °C la betonul
armat şi 450 °C la betonul precomprimat) datorită desprinderii totale
sau parţiale a stratului de acoperire al armăturii în timpul incendiului
sau prin atingerea locală a temperaturii critice în dreptul unei fisuri;
- pierderea aderenţei dintre beton şi armătură din cauza dilatării inegale
ale armăturii şi betonului, cu smulgerea armăturilor ancorate şi
prăbuşirea bruscă a elementului;
- explozia betonului, fenomenul care se manifestă, prin desprinderea
rapidă a unor bucăţi de material de pe suprafeţele încălzite ale
elementelor de construcţii după
5 – 15 minute, cu efecte sonore caracteristice (bubuituri). Explozia
este provocată la cca. 400 – 500 °C de dilatarea puternică a gazelor,
precum şi a vaporilor de apă rezultaţi din umiditatea legată, aflate
într-un sistem închis prin impermeabilizarea stratului superficial
datorită particulelor de liant care închid porii de filtrare. Existenta
 unor microfisuri care permit evacuarea gazului, precum şi umiditatea
insuficientă împiedică apariţia fenomenului.
- Corodarea rapidă a armăturilor din beton datorită acţiunii agresive a
unor substanţe chimice rezultate în urma intervenţiei pentru stingerea
incendiului ( de exemplu: acidul clorhidric rezultat din contactul apei
cu produşii de ardere ai policlorurii de vinil).
Elementele de construcţii supuse la momente de încovoiere şi
la forţe tăietoare cedează mai repede sub acţiunea focului decât cele supuse la
compresiune.
Majoritatea betoanelor îşi schimbă culoarea în roz la cca. 300 °C.
La 500 – 600 °C betonul devine gri şi friabil. La 1200 °C betonul sinterizează,
formând o suprafaţă fisurată de culoare galbenă, cu pete brune.

4.4 Sticla

Urmele de sticlă de la locul incendiilor prezintă mare importanţă fiind legate de

spargerea sau topirea geamurilor ferestrelor, moment important în evoluţia oricărui
incendiu. Spargerea geamurilor prin şoc termic are loc la o diferenţă între faţa caldă şi
cea rece de cca. 70 °C. Urmele diferă de cele specifice spargerii prin şoc mecanic
(caracterizate prin urme concentric – radiale), prezentând în plus şi resturi de
funingine şi produse de piroliză de faţa expusă termic.
Topirea sticlei depinde nu numai de compoziţia sa şi de temperatură, ci şi de
timpul de expunere la temperatură ridicată. În timpul încălzirii, sticla suferă
transformări succesive. La cca. 700 °C sticla prezintă uşoare deformări; la 800 °C apar
deformări mari şi rotunjirea colturilor, la 850 °C apar primele semne de topire, iar la
900 °C sticla se topeşte şi se formează acumulări de topitură care se solidifică în timp.

4.5 Materialele plastice

Proprietăţile care caracterizează materialele plastice, îndeosebi gradul de

inflamabilitate, depind de modul de obţinere (prin polimerizare: polietilenă, polistiren,
policlorură de vinil sau prin condensare: poliuretan, poliamide ş.a. ) dar şi de
compoziţia reţetei, fiind înregistrate variaţii de comportament de la un producător la
altul. Prezenţa plastifianţilor (materiale de umplutură, de regulă esteri fosforici şi
esteri ai acidului propionic şi ai acizilor graşi) intensifică arderea. Spre exemplificare,
o epruvetă de policlorură de vinil plastifiată are o temperatură de aprindere de
440 °C, iar neplastifiată de cca. 630 °C.
O clasificare importantă a materialelor plastice este aceea după comportarea la
temperaturi ridicate:
 - materialele termoplastice – care se modifică reversibil, înmuindu-se
prin încălzire şi întărindu-se prin răcire. În timpul arderii, produc
picături de topitură care se aprind uşor şi sunt capabile să producă
arsuri grave şi să iniţieze incendii. În materialele termoplastice se
topesc şi se depolimerizează sau se descompun termic la 340 – 380
°C. La temperaturi de 450 – 600 °C are loc deshidratarea şi hidroliza
cu eliberare de hidrocarburi aromatice, compuşi fenolici şi gudroane.
- materialele termorigide – care odată prelucrate nu mai pot fi aduse în
starea plastică prin încălzire; au o structură moleculară
tridimensională care la încălzire suferă transformări ireversibile.
Prin temperatura de înmuiere materialele plastice pot să ofere indicii asupra
temperaturii atinse în zonele incintei neatinse de flăcări. Valorile temperaturilor de
înmuiere variază în limite largi, în funcţie de reţetele utilizate de fiecare producător.
Efectul direcţional al topiturilor ca şi în cazul sticlei, poate indica, în fazele iniţiale ale
incendiului, direcţia fluxului de căldură interior, deci direcţia focarului şi intensitatea
sursei. În cazul materialelor termorigide, direcţia fluxului de căldură este evidenţiată
de carbonizarea mai accentuată pe partea expusă.
În general, materialele plastice ard cu flacără, fenomen în care apare un front de
ardere alimentat de volatilele dezvoltate prin degazeificare. Reziduul compus din
substanţe anorganice nu formează jar. Arderea are loc în multe cazuri cu degajare
masivă de fum toxic şi cu opacitate ridicată.
Vitezele de ardere variază între 140 g/minut (celuloid), la 24 g/minut
(polistiren) şi 6 g/minut (polietilenă) .

Comportarea la foc a materialelor plastice

Materialul Temperatura Temperatura de Temperatura de

plastic de topire ( °C) aprindere ( °C) ardere ( °C)
Amioplaste 250 381 570
P.V.C. 65 –80 390 455
Polipropilenă 160 –170 372 412
Politetrafluoretină 260 - -
Poliacrilonitril - 235 400
Polistiren 75 –100 360 495
Poliuretan 150 –160 310 415
Polietilenă 115 –135 377 403
Poliamide 215 –250 386 412
Poliester 20 –200 371 425
Răşină epoxidică 25 – 150 388 496
Răşină fenol- Descompunere 458 507
formaldehidică la 270
4.6 Materialele textile

Mai mult de 80 % din nomenclatorul articolelor textile se aprind cu uşurinţă.

Pentru a realiza aceeaşi temperatură în sistem, bumbacul, din care sunt
confecţionate majoritatea materialelor textile actuale, are nevoie de o absorbţie de
căldură de cca. 100 ori mai mică ca la lemn
(capacitatea de a absorbi căldura emisă de o sursă externă şi de a se încălzi până la
temperatura de aprindere este dată de inerţia termică).
În cazul ţesăturilor din fibre sintetice, poliamidice şi poliesterice, arderea
încetează după îndepărtarea sursei cu flacăra, iar zona carbonizată este mică. În unele
cazuri, materialul se topeşte “fuge” din calea flăcării.
Ca urmare, aprinderea textilelor poate fi realizată de la surse de nivel termic
redus (muc de ţigară incandescent, flacără de chibrit, particule incandescente).
Durata de aprindere şi viteza de propagare a flăcării depinde de greutatea
materialului pe unitatea de suprafaţă şi de structura ţesăturii. Ţesături subţiri din
bumbac ard foarte repede, pe când serjul din lână cu greutate mult mai mare ( 285
g/m2 faţă de 52 g/m2 la voalul de bumbac) are o durată de aprindere şi viteză de
ardere de peste două ori mai mică.
Comportarea materialelor textile la temperaturi ridicate

Aprinzibilitate
Material Ardere Temperatură Observaţii
Flacără
mocnită

Inerţia termică: produsul dintre conductivitatea termică, densitatea şi căldura specifică. Cu cât un
corp are inerţia termică mai mică cu atât se va aprinde şi arde mai repede, inclusiv prin ardere
mocnită.
Inerţia termică caracterizează nu numai aprinzibilitatea materialelor, ci influenţează şi comportarea
finisajelor din materialele respective într-un incendiu. Astfel o incintă cu pereţi din lemn sau tapetaţi
va ajunge la flash-over într-un timp de cca. 4 ori mai mic decât în cazul pereţilor din cărămidă, care
are inerţia termică mult mai mare.
 formează fum
Lână mică Mică carbonizează
incandescent
Bumbac mare Mare Carbonizează propagare rapidă
Nylon mică Mică 210 se topeşte
Poliester mare Mică 250 se topeşte cu picături
Acrilice mare Mică Carbonizează propagare rapidă
Polipropil
mare Mică 175 picături arzânde
enă

5. Modelul dezvoltării incendiilor exterioare

Incendiile exterioare, spre deosebire de cele interioare, se caracterizează prin

propagarea orizontală. Direcţia de propagare este influenţată de configuraţia terenului,
de curenţii de aer creaţi de foc şi de vânt, precum şi de multiplele interdependenţe
dintre aceşti trei factori. Elementele principale ale unui model de dezvoltare sunt:
a) la nivelul solului, focul se va propaga circular, de regulă relativ încet;
b) în cazul unor denivelări incendiul se va propaga înspre partea superioară a
pantei .
Variante:
- vântul va crea o direcţie de propagare privilegiată, iar în cazul unui
teren denivelat, va putea impune o propagare spre baza dealului
(pantei);
- la incendii pe perimetre extinse, direcţia de ardere poate varia local în
funcţie de interdependenţa factorilor (curenţi de aer, teren, vânt);
- la incendiile de păduri, efectul de coş al copacilor înalţi determină o
intensificare a arderii.
Incendiile exterioare sunt relativ uşor de cercetat. Direcţia de ardere este
evidentă pe partea arsă a trunchiurilor, a tulpinilor ş.a. Focarul se intensifică ca
punctul din care propagarea porneşte în toate direcţiile. Surse de aprindere pot fi
focuri nestinse (turişti, vânători, etc.), neglijenţa fumătorilor – ţigara, arderi
(gunoi sau iarbă) scăpare de sub control, scântei de la vehicule (inclusiv
locomotive cu aburi), trăsnet, scântei electrice (linii de înaltă tensiune,
transformatoare), scântei de la arme de foc, energia solară, aprindere spontană,
aprindere intenţionată, ş.a.
În unele cazuri ( rare) incendiul din interiorul incintelor rezidenţiale se
datorează unor surse exterioare: bucăţi de materiale aprinse şi scântei de la incendiile
unor clădiri incendiate, incendii de ierburi, tufişuri în exteriorul clădirii, incendii de
gunoaie sau resturi scăpate de sub control, incendierea intenţionată a unor materiale
combustibile în exterior.
Propagarea în interior este favorizată de acoperişuri de materiale combustibile,
deschideri (uşi, ferestre) combinate cu o direcţie favorabilă a vântului care transportă
particule aprinse.
În toate aceste cazuri, indiferent de amprenta incendiului interior, prezenţa
urmelor exterioare este evidentă.

6. Desfăşurarea intervenţiei

Desfãşurarea intervenţiei cuprinde următoarele operaţiuni principale:

-a) alertarea pentru intervenţie ;
-b) deplasarea la locul intervenţiei;
-c) intrarea în acţiune a forţelor concentrate;
-amplasarea mijloacelor şi realizarea dispozitivului preliminar;
-recunoaşterea, analiza situaţiei, luarea hotărârii şi darea ordinului de intervenţie;
-realizarea, adaptarea şi finalizarea dispozitivului de intervenţie.
-d) evacuarea, salvarea şi/sau protejarea persoanelor, animalelor şi bunurilor;
-e) localizarea incendiului;
-f) stingerea incendiului;
-g) înlăturarea unor efecte negative ale icendiului;
-h) stabilirea cauzei producerii incendiului şi condiţiilor care au favorizat dezvoltarea
şi propagarea acestuia;
-i) întocmirea procesului verbal de intervenţie;
-j) retragerea forţelor şi mijloacelor ;
-k) restabilirea capacităţii de intervenţie;
-l) i nformarea comandantului şi a eşalonului superior.