Sunteți pe pagina 1din 279

LITIGII CU PROFESIONIȘTII ȘI INSOLVENȚĂ

CUPRINS

I. LITIGII CU PROFESIONIȘTI ........................................................................................................ 22


A. Clauze abuzive................................................................................................................22
1. Natura juridică a sancţiunii aplicabile stipulării de către profesionişti de clauze abuzive
în contractele încheiate cu consumatorii ............................................................................... 22
2. Caracterul prescriptibil/imprescriptibil al pretenţiilor reprezentând restituirea sumelor
achitate de consumatori în executarea obligaţiilor contractuale derivate din clauzele
abuzive .................................................................................................................................... 23
3. Anularea clauzelor abuzive în contractele bancare. Repunere în situaţia anterioară.
Caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al cererii de repunere în situația anterioară prin
restituirea ratelor sau a acelei părţi din ratele achitate băncii în baza unei clauze declarată
nulă absolut ............................................................................................................................ 23
4. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive pe motivele de nulitate
prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru contractele care nu mai sunt în executare: a)
acţiunea poate fi formulată numai în cadrul Legii nr. 193/2000 ca lege specială; b) acţiunea
poate fi formulată pentru aceleaşi motive şi pe calea dreptului comun în condiţiile Codului
civil de la 1864 sau a Noului Cod civil. .................................................................................... 24
5. Admisibilitatea cererilor de stabilire pe cale judiciară a ratei dobânzii şi/sau a conversiei
creditului din CHF/EUR în RON. Criterii de stabilire a ratei dobânzii ..................................... 26
6. Admisibilitatea cererilor de stabilire pe cale judiciară a ratei dobânzii şi/sau a conversiei
creditului din CHF/EUR în RON. Criterii de stabilire a ratei dobânzii ..................................... 32
7. Intervenţia instanţei constând în stabilirea modului de calcul al dobânzii variabile, în
situaţia constatării caracterului abuziv al clauzei din actele adiţionale la contractele de
credit, încheiate în baza O.U.G. nr. 50/2010, prin care se majorează dobânda iniţială. ....... 33
8. Posibilitatea instanței de a înlocui o clauză constatată ca fiind abuzivă cu o altă clauză
34
9. Admisibilitatea cererilor de stabilire pe cale judiciară a ratei dobânzii creditului din
CHF/EUR. Criterii de stabilire a ratei dobânzii ........................................................................ 35
10. Caracterul abuziv/neabuziv al acestor clauze, prin raportare la riscul (de schimb)
valutar și la obligația de informare......................................................................................... 39

1
11. Caracterul abuziv al clauzei de risc valutar în lumina hotărârii CJUE în cauza C-186/16,
Andriciuc şi alţii v. Banca Românească SA. ............................................................................. 41
12. Stabilirea momentului stabilizării cursului de schimb valutar în cazul constatării
caracterului abuziv al clauzei de risc valutar .......................................................................... 43
13. Incidenţa principiului nominalismului monetar pentru contractele de împrumut
încheiate pe teritoriul României între un consumator şi un furnizor de servicii financiare în
cadrul cărora plăţile se realizează în monedă străină. ........................................................... 45
14. Aplicarea teoriei impreviziunii în cazul contractelor de credit încheiate anterior
intrării în vigoare a noului Cod civil. Aplicabilitate în cazul contractelor acordate în CHF .... 46
15. Comisionul de risc stipulat în contractele încheiate de consumatori cu instituţiile
bancare. Includerea în prețul contractului. Evaluarea naturii abuzive a clauzei, prin
raportare la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cu excluderea sau includerea
comisionului în această analiză .............................................................................................. 48
16. Caracterul abuziv al următoarelor tipuri de clauze: a) Prevederea din contractul de
credit bancar (profesionist - consumator) în temeiul căreia banca percepe lunar un
comision de gestionare credit de x% din valoarea creditului acordat; b) Clauza din contract
în temeiul căreia banca poate declara scadenţa anticipată a creditului ca urmare a neplăţii
ratelor la scadenţă de către consumator; c) Clauza privind perceperea comisionului de
administrare (fost comision de risc), având în vedere dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 privind
actul adiţional la contractul de credit (semnat de către părţi/comunicat consumatorului, dar
nesemnat); d) Clauza privind dobânda variabilă, prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000
în raport de cuprinsul concret al clauzei – elemente de determinare a dobânzii, respectiv în
raport de modul de calcul al dobânzii funcţie de valoarea indicelui de referinţă (clauza
prevede modificarea dobânzii doar la creşterea indicelui sau clauza stabileşte modificarea
indiferent că este vorba de creştere ori micşorare). .............................................................. 48
17. Clauze abuzive în contractele de credit. Includerea clauzelor care instituie
comisioane în obiectul principal al contractului .................................................................... 50
18. Admisibilitatea analizării comisionului de acordare, respectiv administrare în
contextul clauzelor abuzive .................................................................................................... 52
19. Problema cesiunii de creanţă în faza apelului în litigiile având ca obiect constatarea
clauzelor abuzive în contractele de credit bancar. Persoana în sarcina căreia poate fi
stabilită obligaţia de restituire a sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor abuzive, în
contextul cesionării creanţei de către bancă ......................................................................... 52
20. Modul de calcul al dobânzii pentru sumele restituite consumatorului, de către
instituţia de credit, cu titlu de comision procesare/analiză dosar creditare, gestiune ori
administrare credit şi dobândă majorată, ca urmare a constatării caracterului abuziv al

2
clauzelor care prevăd aceste comisioane, inserate în contracte încheiate anterior datei de 1
octombrie 2011 ...................................................................................................................... 53
21. Invocarea clauzelor abuzive din cuprinsul titlului executoriu - contract de credit - în
cadrul contestaţiei la executare. Calificarea juridică a contestaţiei şi termenul în care poate
fi formulată ............................................................................................................................. 53
22. Există sau nu putere de lucru judecat a hotărârii pronunţate într-un litigiu iniţiat
de ANPC împotriva unei bănci, în condiţiile art. 12 -14 din Legea nr.193/2000, prin care
s-a respins cererea ANPC, în litigiu iniţiat de un consumator având ca obiect „clauze
abuzive”, în contradictoriu cu banca de la care a luat împrumut, cu privire la aceleaşi clauze
care au făcut obiectul litigiului iniţiat de ANPC .................................................................... 54
23. Modul de aplicare a prevederilor art. 713 alin. (2) C.proc.civ, astfel cum au fost
modificate prin Legea 310/2018 - admisibilitatea contestaţiilor la executarea silită prin care
se invocă nulitatea titlului executoriu contract de credit ca urmare a constatării caracterului
abuziv al clauzelor contestate şi termenul în care ar putea fi formulate astfel de critici în
cadrul executării silite, ca urmare a pronunţării Ordonanţei CJUE din 06 noiembrie 2019 în
cauza C – 75/19....................................................................................................................... 55
B. Raporturi juridice în materie de asigurare ...............................................................56
1. Dreptul la despăgubiri al moştenitorilor persoanei vinovate de producerea accidentului
care a constituit risc acoperit prin asigurarea RCA în calitate de victime indirecte în cazul
decesului conducătorului auto ............................................................................................... 56
2. Cerere de despăgubiri îndreptată împotriva asigurătorului RCA. Interpretarea şi
aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, prin prisma deciziei HP ICCJ
nr. 12/2016, dată în materie penală ...................................................................................... 58
3. Stabilirea cadrului procesual (obligatoriu sau facultativ) în litigiile prin care se
urmărește obținerea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin accidente de
autovehicule, atunci când autovehiculul al cărui șofer a cauzat accidentul era asigurat RCA
59
4. Modul de interpretare a prevederilor art. 36 alin. 2 Ordinul CSA 11/2014 - Art. 36. – (1)
în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către
partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă
cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se
dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea
obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate
motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire; (2)
Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către
partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate

3
respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA
este obligat la plata despăgubirii............................................................................................ 60
5. Efectele deschiderii procedurii falimentului împotriva societăților de asigurare, în
aplicarea dispozițiilor speciale cuprinse în art. 262(4) din Legea nr. 85/2014....................... 60
6. Aplicarea prevederilor art. 75 alin. (1) și art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 –
suspendarea pricinilor în cazul deschiderii procedurii insolvenței față de o societate de
asigurare ................................................................................................................................. 61
7. Regres între asigurători. Aplicarea Normei ASF 23/2014 şi a Ordinului CSA 14/2011: 1.
Determinarea regulilor de drept aplicabile în ceea ce priveşte dreptul de a solicita penalităţi
de întârziere; 2. Acordarea sau nu a penalităţilor de întârziere, în regresul dintre asigurători,
în temeiul Normei ASF 23/2014. ............................................................................................ 62
8. Momentul de la care asigurătorul R.C.A. datorează penalităţi de întârziere conform art.
38 din Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în cazul
compensațiilor bănești pentru daune morale ........................................................................ 63
C. Probleme de drept în materia Legii nr. 31/1990 .......................................................67
1. Consecinţele nedepunerii plângerii împotriva rezoluţiei directorului ORC ori a opoziţiei
formulate de cei interesaţi, la registrul comerţului ............................................................... 67
2. Situaţia administratorului statutar numit prin actul constitutiv şi revocat prin decizia co-
asociatului care deţine 50% din titlurile de interes. Condiţii de cvorum atunci când actul
constitutiv instituie regula unanimităţii - conflictul de interese. Legitimare procesuală activă
în acţiunea în anulare ............................................................................................................. 70
3. Admisibilitatea, în condiţiile dreptului comun reglementat de Legea nr.31/1990, a
acţiunii în anularea hotărârii Adunării generale a acţionarilor, asociaţilor, membrilor
persoanei juridice aflate în procedura insolvenţei, hotărâre prin care s-a procedat la
desemnarea administratorului special. Motive de nulitate a hotărârii. ................................ 73
4. Cererea de radiere a unei societăţi poate fi adresată direct de lichidator instanţei sau
trebuie depusă la ORC şi trimisă spre soluţionare instanţei, conform art. 260 alin. (8) din
Legea nr. 31/1990 şi art. 3 alin. (5) din O.U.G. nr. 116/2009? ............................................... 74
5. Cererea de radiere a unei societăţi dizolvate formulată de Oficiul Registrului
Comerțului este scutită de plata taxei judiciare de timbru? .................................................. 75
6. Posibilitatea de preluare a contractelor de arendare în cazul reorganizării arendaşului
prin fuziune sau divizare de către persoana juridică nou înfiinţată (Minuta întâlnirii
preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și
curților de apel, București, 15 decembrie 2020, p. 48) .......................................................... 76
D. Probleme de drept în materia Legii societăților........................................................78

4
1. Acţiune formulată de acţionarul unei societăţi tranzacţionate pe Piaţa RASDAQ prin
care solicită plata sumei reprezentând contravaloarea acţiunilor ca urmare a retragerii
acestuia din societate în condiţiile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 151/2014 ................... 78
E. Probleme de drept în materia Legii nr. 77/2016 .......................................................79
1. Admisibilitatea contestaţiei formulate de banca creditoare în situaţia formulării de
către debitor a unei notificări în baza art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, în situaţia
particulară a vânzării prealabile a bunului imobil în cadrul executării silite. ......................... 79
2. Titlul problemei de drept: Dacă acţiunile întemeiate pe art. 8 din Legea nr. 77/2016
privind darea în plată sunt sau nu evaluabile în bani şi dacă hotărârile sunt sau nu supuse
recursului. ............................................................................................................................... 80
3. În vederea dovedirii scopului încheierii contractului în sensul art. 4 alin. 1 lit. c din
Legea 77/2016, se pot administra orice mijloace de probă sau poate fi avut în vedere
exclusiv scopul dovedit prin înscrisul sub semnătură privată – contract de credit, ce
constituie titlul executoriu, prin raportare la scopul consemnat efectiv în contractul de
credit. Această întrebare a făcut obiectul dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
(Dosarul nr. 648/1/2019), sesizarea fiind respinsă ca inadmisibilă ....................................... 80
4. Condiţia impreviziunii. Notificare de dare în plată formulată de către un codebitor sau
de către un garant. Art.6 alin.3 şi alin.4 din Legea nr. 77/2016. ............................................ 82
5. Încadrarea criticilor privind modul de aplicare de către instanţa de apel a teoriei
impreviziunii privind contractele de credit încheiate într-o monedă străină în motivul de
casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..................................................... 84
6. Existența sau inexistența obligației instanței, la analizarea impreviziunii, de a avea în
vedere şi alte aspecte în afara fluctuaţiei cursului valutar, precum veniturile debitorului,
bunurile acestuia; momentul la care se raportează această analiză - data notificării, data
formulării contestaţiei, data formulării acţiunii sau data soluţionării definitive a cauzei.
Această întrebare a făcut obiectul dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Dosarul nr.
2148/1/2019), sesizarea fiind respinsă ca inadmisibilă ......................................................... 89
F. Probleme în privința altor categorii de litigii cu profesioniști .................................93
1. Posibilitatea acordării penalităţilor de întârziere prevăzute în contractul de prestări
servicii (telefonie mobilă) după rezilierea contractului şi apoi cesionarea obligaţiei de plată a
sumelor prevăzute în contract, cumulul penalităţilor de întârziere contractuale cu dobânda
legală, posibilitatea aprecierii penalităţilor de întârziere ca fiind excesive şi având caracter
abuziv din acest motiv. ........................................................................................................... 93
2. Cuantumul penalităţilor acordate în cazul cererilor de valoare redusă formulate de RCS
RDS SA, SC GETBACK RECOVERY SRL etc. pentru contracte de prestări servicii. Posibilitatea
invocării caracterului abuziv al clauzei penale în situația în care penalităţile de întârziere
sunt convenite într-un cuantum mai mare decât 2% pe zi de întârziere ............................... 96
5
3. Modul de soluţionare a cererilor de chemare în judecată (pretenţii/cereri de valoare
redusă) formulate de Compania de Apă Târgovişte Dâmboviţa SA în ceea ce priveşte
debitele menţionate în facturi emise după data de 26.11.2016 (data intrării în vigoare a art.
42 alineat 61 din Legea nr.51/2006 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.225/2016,
publicată în M. Of. din 23.11.2016, care prevede că factura emisă pentru serviciile de
utilităţi publice constituie titlu executoriu). Situația facturilor emise în temeiul unor
contracte pentru furnizare de utilități publice, în sensul dacă reprezintă titlu executoriu şi
pentru plata penalităților de întârziere. ................................................................................. 98
II. INSOLVENȚĂ .................................................................................................................. 100
A. Probleme în interpretarea Legii nr. 85/2006 ...........................................................100
1. Definirea noţiunii de „creanţă certă", după intrarea în vigoare a Noului Cod de
procedură civilă .................................................................................................................... 100
2. Dreptul de preferinţă acordat statului (art. 2.328 Cod civil raportat la art. 142 alin. 7,
art. 171 alin. 1 C. proc. fisc. şi art. 121 din Legea nr. 85/2006) în procedura insolvenţei ... 100
3. Natura (prescripţie sau decădere) şi curgerea termenelor reglementate de art. 81 din
Legea nr. 85/2006 (corespondent art. 118 în noul Cod al insolvenţei) pentru exercitarea de
către administratorul judiciar / lichidator, respectiv comitetul creditorilor a acţiunilor
reglementate de art. 79-80 din Legea nr. 85/2006 .............................................................. 102
4. Cerere de precizare a declaraţiei de creanţă (depusă în termen), formulată de organele
fiscale ulterior termenului de depunere a declaraţiilor de creanţă, prin care se precizează
suma solicitată iniţial, prin majorare, creanţa precizată fiind compusă din obligaţii fiscale, ce
privesc perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei debitoarei, determinate
ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, fiind invocat de către creditoare raportul de
inspecţie fiscală finalizat ulterior deschiderii procedurii; cererea a fost respinsă ca tardivă
de administratorul judiciar, iar contestaţia creditoarei a fost respinsă ca neîntemeiată de
judecătorul sindic ................................................................................................................. 103
5. Creanţele bugetare, în condiţiile în care titlul executoriu a fost contestat, vor fi trecute
în tabelul de creanţe în mod provizoriu, afectate de condiţie suspensivă sau neafectate de
condiţie? ............................................................................................................................... 105
6. Situaţia impozitelor locale datorate pentru bunuri valorificate în procedură, pentru
perioada ulterioară deschiderii acesteia, respectiv ordinea lor de prioritate la distribuiri (art.
121 pct. 1 şi art. 123 pct. 1 şi 3 din Legea nr. 85/2006, corespondent art. 159 şi art. 161 din
Legea nr. 85/2014)................................................................................................................ 106
7. Clauzele penale în contractele de leasing – aria analizei practicianului în insolvență, în
cadrul atribuției de verificare a creanței, respectiv aria analizei instanței de judecată în
cadrul procesual al contestației formulate de creditor cu privire la neînscrierea în tabelul de

6
creanțe a sumei reprezentând „daune interese” rezultând din clauzele penale ale unui
contract de leasing ............................................................................................................... 107
8. Înscrierea valorii garanţiilor în tabelul definitiv de creanţe, în urma întocmirii
rapoartelor de evaluare, potrivit art. 41 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, la „valoarea de
piață” (valoarea de circulație) sau la „valoarea încasabilă” (reprezentând preţul rămas de
achitat de către promitenţii-cumpărători în urma perfectării unor antecontracte de vânzare-
cumpărare, anterior deschiderii procedurii de insolvenţă, având ca obiect bunuri aflate în
proprietatea debitoarei asupra cărora un creditor are instituit drept de ipotecă).
Aplicabilitatea prevederilor art. 53 din Legea nr. 85/2006, în cazul executării obligaţiilor
rezultând din antecontracte de vânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară deschiderii
procedurii, conform art. 931 din Legea nr. 85/2006 ............................................................ 110
9. Înlocuirea administratorului judiciar. Calitate procesuală activă la formularea căii de
atac împotriva încheierii judecătorului-sindic. Cale de atac formulată de un creditor
individual .............................................................................................................................. 112
10. Modificarea art. 8 din Legea nr. 85/2006. Calea de atac – recurs 7 zile de la
comunicare, iar după data de 15.02.2013 – apel în 30 de zile. Art. 457 alin. (3) NCPC ....... 113
11. Apel. Procedura insolvenței – Legea nr. 85/2006. Confirmarea propunerii
administratorului judiciar de prelungire a planului de reorganizare a debitoarei (art. 95 alin.
3 și 4 din Legea nr. 85/2006) ................................................................................................ 113
12. Constituirea cadrului procesual în căile de atac, în situaţia atacării hotărârilor
judecătorului sindic de trecere la procedura falimentului ................................................... 115
13. Calitatea procesuală activă a Administraţiei Finanţelor Publice (creditor) de a formula
acţiune în răspundere în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006 şi de a exercita calea de
atac în cazul respingerii acţiunii în condiţiile art. 138 alin. (6) din lege ............................... 116
14. Acțiune formulată de către lichidatorul judiciar al debitoarei, fundamentată pe
prevederile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 în ipoteza în care aceasta este
promovată, deși în raportul de cauze și împrejurări întocmit s-a menționat că nu există
persoane care ar putea fi trase la răspundere pe acest temei şi în lipsa unei motivări
explicite care să justifice schimbarea de poziţie .................................................................. 118
15. Comunicarea sentinţelor de închidere a procedurii insolvenței ............................... 118
16. Admisibilitatea căii de atac exercitate separat de fond împotriva încheierii de
respingere a cererii de recuzare în materia insolvenţei şi împotriva încheierii de admitere
sau respingere a excepţiei de conexitate, în aceeaşi materie ............................................. 119
17. Răspunderea administratorilor statutari pentru nerecuperarea creanţelor.
Fundamentarea răspunderii ................................................................................................. 120

7
18. Încadrarea juridică corectă a faptei administratorului statutar de a reţine la sursă
obligaţiile constând în impozite şi contribuţii din salariile angajaţilor şi a nu le vira la bugetul
general consolidat al statului ............................................................................................... 121
19. Condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 19 alin. (21) din Legea nr. 85/2006.
Aplicabilitatea textului şi în cazul trecerii din procedura generală în procedura de faliment
121
20. În etapa de confirmare a planului de reorganizare, judecătorul sindic este îndrituit să
analizeze şi condiţiile formale de depunere a planului sau verifică doar condiţiile de fond
prevăzute de art. 101 din Legea nr. 85/2006? ..................................................................... 122
21. Interpretarea dispoziţiilor art. 100 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 85/2006, cu
referire la determinarea majorităţii absolute din valoarea creanţelor dintr-o categorie,
pentru a se considera acceptat planul de reorganizare de către acea categorie de creditori
123
22. Cereri de deschidere a procedurii de insolvenţă formulate de către lichidatorii
desemnaţi la Registrul Comerţului pentru societăţile dizolvate în intervalul 2004 – 2007 . 124
23. Cererea de atragere răspundere formulată după închiderea procedurii. Aplicarea
dispozițiilor art. 131 și art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Închiderea procedurii insolvenței cand se formulează cerere de instituire a răspunderii
membrilor organelor de conducere ale debitorului............................................................. 125
24. Admisibilitatea acţiunii în răspundere patrimonială a administratorilor, formulată
după închiderea procedurii insolvenţei. Închiderea procedurii insolvenţei anterior
soluţionării irevocabile/definitive a cererii de atragere a răspunderii în baza dispoziţiilor art.
138 din Legea nr. 85/2006 .................................................................................................... 127
25. Cerere de închidere procedură. Art. 11 alin. (2) raportat la art. 131 din Legea nr.
85/2006. ............................................................................................................................... 128
26. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 200 - 201 C. proc. civ. în materia insolvenţei .......... 129
27. Competenţa de soluţionare a acţiunii având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care
să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, întemeiată pe dispoziţiile art. 16 din O.G. nr.
51/2007 (potrivit cărora dacă locatorul/finanţatorul nu respectă dreptul de opţiune al
locatarului/utilizatorului, aşa cum este prevăzut în prezenta ordonanţă,
locatorul/finanţatorul datorează daune-interese egale cu totalul prejudiciului produs prin
încălcarea acestei obligaţii, iar instanţa judecătorească învestită cu stabilirea daunelor-
interese va putea pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare), atunci
când finanţatorul se află în procedura de insolvenţă........................................................... 129
28. Admisibilitatea provizionării sumelor destinate să acopere cheltuielile viitoare ale
averii debitorului din fondurile obţinute prin vânzarea bunurilor grevate de sarcini reale

8
(art. 121, 123, 127, 130 din Legea nr. 85/2006, art. 159, 160, 161, 165, 168 din Legea nr.
85/2014). Dacă se admite o astfel de posibilitate, care ar fi mecanismul prin care s-ar putea
echilibra ulterior situaţia? Este posibil ca creditorului garantat care a suportat sarcina
constituirii acestor provizioane să-i fie achitate ulterior sume, pe temeiul subrogaţiei sau a
dreptului de regres, în acord cu prevederile art. 121 alin. (1) pct. 1 (art. 159) sau art. 123
pct. 1 (art. 161 pct. 1, în noua reglementare), în categoria cheltuielilor aferente procedurii?
131
29. Plata sumelor datorate cu titlu de onorariu pe seama practicianului în insolvenţă
desemnat în procedura debitoarei ....................................................................................... 132
30. Situația dosarelor suspendate de drept în baza art.36 din Legea 85/2006, în lipsa unei
reglementări exprese în Legea nr.85/2006, similare celei din art.75 Legea nr.85/2014, în
sensul încetării acţiunii judiciare sau a executării silite. ...................................................... 133
31. Prescripția dreptului material la acţiunea în atragerea răspunderii fostului
administrator al debitoarei aflat în procedura insolvenţei. Interpretarea art.139 din Legea
85/2006. ............................................................................................................................... 134
32. Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. IX şi X din O.U.G. nr.88/2018 pentru
modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte
normative în cazul insolvențelor începute în temeiul Legii nr.85/2006 .............................. 135
33. Posibilitatea provizionării unor sume conform art. 127 pct. 4 din Legea nr. 85/2006
(art. 165 pct. 4 din Legea nr. 85/2014) cu ocazia distribuirii fondurilor obținute din vânzarea
bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte
garanții reale mobiliare ori drepturi de retenție de orice fel, conform art. 121 alin. 1 din
Legea nr. 85/2006 (art. 159 alin. 1 din Legea nr. 85/2014) (Minuta Întâlnirii președinților
secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de
apel, București, 15 decembrie 2020, p. 17) .......................................................................... 137
34. Calificarea cererilor având ca obiect atragerea răspunderii pentru intrarea în
insolvenţă întemeiate pe dispoziţiile art.138 din Legea nr.85/2006 sau art.169 din Legea
nr.85/2014 din perspectiva normelor de drept al Uniunii Europene aplicabile executării
hotărârilor, respectiv dacă astfel de cauze se subsumează materiei „civile şi comerciale” în
sensul Regulamentului (UE) 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12
decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în
materie civilă și comercială ori dacă acestea reprezintă acţiuni în materie de „falimente,
proceduri privind lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane juridice, acorduri
amiabile, concordate sau proceduri similare” ce intră în domeniul de aplicare al
Regulamentului (UE) 848/2015 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015
privind procedurile de insolvență......................................................................................... 138
B. Probleme în interpretarea Legii nr. 85/2014 ...........................................................140

9
1. Desemnarea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar provizoriu în cazul unor
cereri multiple, având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei, respectiv cererea
debitorului în concurs cu cereri ale creditorilor, raportat la prevederile art. 45 lit. d) şi art.
66 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 85/2014 ................................................................................ 140
2. Interpretarea art. 57 alin. (2), alin. (6) şi alin. (7) din Legea nr. 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, privind stabilirea momentului
încetării provizoratului administratorului judiciar/ lichidatorului judiciar, în situaţia în care
acesta este confirmat în prima şedinţă a adunării creditorilor, însă judecătorul sindic nu a
dispus numirea sa prin încheiere, însoţită de încetarea atribuţiilor administratorului judiciar
provizoriu. ............................................................................................................................. 141
3. Condițiile de majoritate necesare pentru confirmarea practicianului și stabilirea
onorariului în prima adunare generală a creditorilor .......................................................... 143
4. Mandatul ad-hoc ........................................................................................................... 144
5. Interpretarea prevederilor art.5 alin.1 pct.72 teza a II-a din Legea nr.85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, astfel cum a fost modificată prin
OUG nr.88/2018, respectiv dacă cerința referitoare la cuantumul creanţelor bugetare mai
mic de 50% din totalul declarat al creanţelor debitorului trebuie să fie îndeplinită și în cazul
unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței formulate de lichidatorul desemnat în
procedura de lichidare prevăzută de Legea nr.31/1990 ...................................................... 145
6. Posibilitatea deschiderii procedurii insolvenței la cererea debitoarei societate cu
răspundere limitată în situația în care, pentru a face dovada îndeplinirii cerințelor art. 5 pct.
72 teza finală din Legea nr. 85/2014, debitoarea se prevalează de o creanță constatată
printr-o ordonanță de plată emisă împotriva sa la cererea asociatului care deține controlul
asupra societății debitoare ................................................................................................... 147
7. Art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014 - ce atribuţii sunt conferite sindicului de
acest text legal şi limitele în care acestea pot fi exercitate.................................................. 148
8. Obligaţia/dreptul judecătorului sindic de a verifica poliţa de asigurare profesională a
practicienilor în insolvenţă solicitaţi spre a fi numiţi în calitate de administrator/lichidator
judiciar, de către creditorul care a depus cererea de deschidere a procedurii ori de către
debitor, în cazul în care cererea aparţine acestuia .............................................................. 149
9. Efectele asupra procedurii insolvenţei a măsurii preventive a suspendării dizolvării sau
lichidării debitoarei aflate în procedura insolvenţei, măsură dispusă în temeiul art. 493 alin.
(1) lit. a) Cod procedură penală ............................................................................................ 151
10. Modalitatea de comunicare a hotărârii judecătorului sindic prin care s-a
admis/respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei. Momentul de la care curge
termenul de apel împotriva acestor hotărâri ....................................................................... 153

10
11. Termenele pentru depunerea cererilor de admitere a creanţelor născute după
deschiderea procedurii, dar înainte de intrarea în faliment în procedura simplificată (art.
147 din Legea nr. 85/2014) .................................................................................................. 154
12. Cerere de deschidere a procedurii formulată de către debitor. Necesitatea dovedirii
de către debitor a existenţei şi a caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţelor deţinute de
terţi împotriva sa, într-un cuantum care să depăşească valoarea-prag .............................. 155
13. Admisibilitatea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei pentru creanţe
bugetare constatate prin titluri executorii contestate......................................................... 156
14. Admisibilitatea cererii de deschidere a procedurii insolvenței formulate de
debitoarea cu privire la care, organele fiscale și direcțiile antifraudă, au emis o serie de
decizii de instituire a măsurilor asigurătorii și au încheiat mai multe procese verbale de
sechestru a celei mai mari părți din bunurile mobile și imobile aparținând debitoarei ...... 157
15. Posibilitatea de a deschide procedura de insolvenţă, în baza Legii nr. 85/2014, pentru
o asociaţie de proprietari supusă dispoziţiilor Legii nr. 230/2007 ....................................... 157
16. Desemnarea administratorului/lichidatorului judiciar provizoriu în cazul în care există
cereri de deschidere a procedurii insolvenţei formulate atât de debitoare, cât şi de creditori
159
17. Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 111 alin. 6 din Legea nr. 85/2014: 1)
Judecătorul-sindic poate admite, în tot sau în parte, din oficiu, înscrierea creanţelor
respective în mod provizoriu în tabelul definitiv, fără să existe o cerere formulată în acest
sens?; 2) Judecătorul-sindic poate dispune înscrierea provizorie a creanţelor contestate în
tabelul definitiv, în mod distinct (prin încheiere sau sentinţă), fără să se pronunţe în acelaşi
timp asupra contestaţiei/contestaţiilor respective, pentru soluţionarea căreia/cărora este
nevoie de administrare de probe ori trebuie să soluţioneze cererea de înscriere provizorie
doar prin aceeaşi sentinţă prin care se pronunţă asupra tuturor contestaţiilor, chiar dacă
pentru soluţionarea unora ar fi nevoie de administrare de probe? .................................... 160
18. Posibilitatea organelor fiscale de a se înscrie în tabelul creanţelor debitoarei aflate în
insolvenţă cu o creanţă fiscală justificată exclusiv prin dispoziţie de instituire a măsurilor
asigurătorii. ........................................................................................................................... 161
19. Modalitatea de înscriere în tabelul de creanţe a creanţei fiscale contestate (Curtea
de Apel Constanța, Curtea de Apel Cluj – pct. 6) ................................................................. 162
20. Posibilitatea valorificării „garanţiei de bună execuţie”, achitată de debitoare anterior
deschiderii procedurii insolvenţei, garanţie aflată în stare de indisponibilizare la antreprenor
(terţ faţă de procedura insolvenţei) pentru o perioadă determinată de timp şi sub condiţia
apariţiei unor vici. ................................................................................................................. 163

11
21. Posibilitatea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar de a formula în nume
propriu cerere de recuzare a judecătorului sindic. Calitatea procesuală activă .................. 164
22. Contestația împotriva raportului cauzal. Termenul de formulare a contestației.
Admisibilitatea contestației .................................................................................................. 165
23. Calitatea procesuală activă şi interesul unui creditor garantat din procedură de a
formula apel împotriva unei sentinţe prin care a fost admisă in parte contestaţia la tabelul
preliminar formulată de un alt creditor (care a solicitat trecerea lui in categoria creanţelor
garantate), dispunându-se înscrierea acestuia cu suma solicitată, cu titlu de creanţă
chirografară, în contextul în care administratorul judiciar refuzase anterior trecerea lui in
tabel (procedură derulată sub imperiul Legii nr. 85/2014) .................................................. 168
24. Decizie de prorogare a votului pentru planul de reorganizare. Sunt aplicabile prev.
art. 49 alin. 1 sau cele ale art. 138 din Legea nr. 85/2014? ................................................. 169
25. Modalitatea de alegere a comitetului creditorilor, prevăzută de art.50 alin.4 din
Legea nr.85/2014, respectiv dacă criteriile prevăzute de acest text se referă la odinea
creditorilor care se oferă voluntar raportat doar la cuantumul creanțelor sau se are în
vedere și categoria de creanțe din care fac parte creditorii care se oferă voluntar. ........... 170
26. Este aplicabil textul art. 51 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 şi în cazul deciziilor
adoptate de adunarea generală a creditorilor, respectiv este necesar ca acel creditor aflat în
conflict de interese să se abţină de la vot, sub sancţiunea anulării hotărârii astfel adoptate,
în cazul în care, fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută? ................................ 171
27. Limitele controlului de legalitate exercitat de judecătorul sindic în cadrul unei
contestaţii la hotărârea adunării creditorilor – competenţa de a examina legalitatea
măsurilor adoptate de creditori ........................................................................................... 171
28. Posibilitatea efectivă a debitorului de a solicita şi administra, în calea de a atac a
apelului declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de deschidere a procedurii
formulată chiar de către el, proba cu înscrisuri constând în actele pe care nu le-a depus
integral sau parţial în faţa primei instanţe, dintre cele enumerate de art. 67 din Legea nr.
85/2006, a căror administrare este obligatorie sub sancţiunea respingerii cererii ............. 172
29. Situația în care, la cererea unui creditor, judecătorul sindic admite cererea de
deschidere a procedurii insolvenței, iar în apelul debitorului se constată că nu sunt
îndeplinite condițiile deschiderii procedurii insolvenței; cine suportă cheltuielile efectuate
de administratorul judiciar ................................................................................................... 173
30. Calitatea procesuală a lichidatorului judiciar de a ataca hotărârea prin care
judecătorul sindic a confirmat planul de reorganizare propus de debitoare, în condițiile în
care hotărârea adunării creditorilor – prin care s-a aprobat planul de reorganizare – nu a
fost atacată de lichidatorul judiciar ...................................................................................... 173

12
31. Posibilitatea judecătorului sindic de a invoca din oficiu decăderea din dreptul de a
propune planul de reorganizare ........................................................................................... 174
32. Aplicarea art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 („La data rămânerii
definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară,
cât şi executările silite suspendate încetează”), în absenţa unei corelări legislative cu Codul
de procedură civilă care nu prevede soluţia încetării procesului pe acest temei şi nici a
reluării judecăţii decât după suspendare ............................................................................. 175
33. Aplicarea art. 75(1) și (2) din Legea nr. 85/2014 analizate în coroborare cu
prevederile art. 105(1) din aceeași lege și cu normele de procedură cuprinse în art. 633
C.p.civ.................................................................................................................................... 176
34. Cerere de plată. Procedura de soluţionare a cererii prin prisma dispoziţiilor art. 75
alin.3 din Lege nr.85/2014. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii judiciare de învestire a
judecătorului sindic cu cererea de plată. Caracterul excepţiei. ........................................... 177
35. Interpretarea dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de
prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. Măsurile procesuale pe care le poate dispune
instanţa de judecată - încetarea acţiunii sau suspendarea judecății - în situaţia în care pârâta
societate comercială este în stare de insolvenţă şi s-a dispus deschiderea procedurii
generale a insolvenţei prin încheiere rămasă definitive ...................................................... 178
36. Suspendarea acţiunilor judiciare sau a măsurilor de executare silită pentru realizarea
creanţelor împotriva averii debitorului împotriva căruia a fost deschisă procedura
insolvenţei. Aplicarea art.75 alin.1 din Legea nr.85/2014 în situaţia în care procedura
insolvenţei este deschisă în temeiul Legii nr.85/2014 - actul de procedură prin care se poate
face aplicarea acestui text legal – încheiere/ hotărâre. ....................................................... 179
37. Art. 41, 43, 45, 46 şi 342 din Legea nr. 85/2014 - corecta calificare a căii de atac
declarate împotriva unei încheieri prin care sindicul suspendă judecata unui dosar care este
de competenţa sa. ................................................................................................................ 181
38. Momentul la care se naşte creanţa Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale
(fostă Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit) izvorâtă dintr-un contract de
finanţare prin care se acordă asistenţă financiară nerambursabilă din fondul european
agricol pentru dezvoltare rurală - înainte de deschiderea procedurii generale a insolvenţei
sau după deschiderea procedurii ......................................................................................... 182
39. Acestor contracte le sunt aplicabile dispoziţiile art. 341 din Legea 85/2014 (art. 1542
din Legea 85/2006)? ............................................................................................................. 182
40. Contestație la tabelul preliminar de creanțe. Caracterul de creanță garantată sau
bugetară a sumei reprezentând accesoriile (dobânzi și penalități de întârziere) aferente
debitului principal pentru care a fost instituit sechestrul asupra bunurilor mobile ale

13
debitoarei, de către organul fiscal – accesorii cuprinse într-un titlu executoriu emis după
data întocmirii procesului-verbal de sechestru .................................................................... 184
41. Contestație la tabelul de creanțe. Depunerea unor documente suplimentare, în
susținerea cererii de admitere a creanței, doar cu ocazia formulării contestației.
Admisibilitatea probei cu aceste înscrisuri ........................................................................... 185
42. Posibilitatea înstrăinării bunurilor din averea debitorului de către administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar, asupra cărora au fost instituite măsuri asigurătorii dispuse în
procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse ............................ 185
43. Creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor, în cadrul
procedurii insolvenţei, poate în orice moment al procedurii să decidă desemnarea unui
alt administrator/ lichidator judiciar - art. 57 alin 2- 4 din Legea nr.85/2014?................. 186
44. Ce se întâmplă dacă totuşi creditorul majoritar numeşte un alt administrator/
lichidator judiciar, ulterior adunării generale, iar decizia sa nu este contestată la judecătorul
sindic, potrivit art. 57 alin 6 din Legea nr.85/2014? Judecătorul sindic prin încheiere va
numi noul administrator judiciar/ lichidator? ..................................................................... 187
45. Posibilitatea judecătorului sindic de a confirma administratorul/lichidatorul judiciar şi
de a-i stabili remuneraţia acestuia, în conformitate cu disp. art. 45 alin. 1 lit. o din Legea nr.
85/2014 în situaţiile in care nu se poate lua o hotărâre în şedinţele adunării creditorilor din
lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi, la cel puţin două
şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi .................................................................. 188
46. Nedepunerea de către administratorul judiciar a raportului privind propunerea de
intrare în procedura simplificată în termenul de 20 de zile de la desemnarea sa, potrivit art.
92 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, atrage sau nu decăderea din dreptul de a mai face
această solicitare? Există sau nu o altă sancţiune? .............................................................. 189
47. Termenul stabilit prin sentinţa de deschidere a procedurii pentru definitivarea
tabelului de creanţă.............................................................................................................. 189
48. Natura termenului de 60 de zile prevăzut de art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2014,
acordat în vederea efectuării şi finalizării inspecţiei fiscale (imperativ sau de recomandare?).
Aplicabilitatea prevederilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ. Care va fi situaţia creanţei estimate
declarate în termenul prevăzut de art. 100 alin. (1) lit. b) din lege, în cazul în care intervalul
de 60 de zile nu este respectat? Înțelesul noțiunii de „supliment al cererii de admitere a
creanţei iniţiale” cuprinse în art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 ................................. 190
49. Interpretarea dispoziţiilor art. 102 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 85/2014 în coroborare
cu dispoziţiile art. 146 din aceeaşi lege. ............................................................................... 191
50. Problema sancţiunii care intervine în cazul neîndeplinirii cerinţei prevăzute de art. 67
alin. 1 lit. n) din Legea nr. 85/2014. ...................................................................................... 192

14
51. Aplicarea dispozițiilor art. 120 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 [art. 83 alin. (1) din
Legea nr. 85/2006], de către judecătorul sindic. Stabilirea obligațiilor prin dispozitivul
hotărârii ................................................................................................................................ 192
52. Plan de reorganizare propus de creditoare. Admisibilitatea modificării actului
constitutiv al societăţii debitoare, în sensul majorării capitalului social prin aportul în
creanţe al creditoarei ........................................................................................................... 194
53. Atragerea răspunderii patrimoniale a administratorilor și membrilor din conducerea
debitorului pentru acoperirea pasivului, atunci când au contribuit la ajungerea acestuia în
stare de insolvență, în temeiul art. 169 lit. d) din Legea nr. 85/2014, teza nepredării
documentelor contabile ....................................................................................................... 194
54. Statutul creanţei subordonate în procedură. Votează creanţa subordonată (ca pură şi
simplă) în procedură, ţinând cont de faptul că la distribuire participă doar în cazul existenţei
unui excedent rămas în urma acoperirii pasivului invocat de restul creditorilor sociali sau
are statutul unei creanţe afectate de modalitatea condiţiei suspensive (condiţia existenţei
unui excedent rămas în urma acoperirii pasivului invocat de restul creditorilor sociali) cu
toate consecinţele ce decurg de aici? .................................................................................. 195
55. Posibilitatea înstrăinării bunurilor din averea debitorului de către administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar, asupra cărora au fost instituite măsuri asigurătorii dispuse în
procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse ............................ 196
56. Incidenţa dispoziţiilor art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006, respectiv a
dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2014, în ipoteza în care administratorul,
care este şi unic asociat al societăţii cu răspundere limitată, a transmis dreptul de
administrare unei terţe persoane, prin procură notarială, iar această din urmă persoană a
realizat efectiv toate operaţiunile societăţii ........................................................................ 196
57. Persoana obligată la plata remuneraţiei curatorului special numit de instanţă în
condiţiile art.167 din noul Cod de procedură civilă, în materie de insolvenţă, ca urmare a
citării pârâtului prin publicitate, în situaţia în care curatorul este de acord să presteze
serviciul de asistenţă juridică, chiar dacă onorariul său nu este avansat la începutul
procesului, atât pentru situaţia în care reclamantul creditor câştigă procesul, cât şi pentru
situaţia în care acesta pierde procesul ................................................................................. 197
58. În actuala reglementare a procedurii insolvenţei, Legea nr. 85/2014, este posibilă sau
nu majorarea termenului pentru depunerea tabelului definitiv al creanţelor? .................. 198
59. Modalitatea în care se achită TVA-ul inclus în preţ, în cazul vânzării bunurilor
debitoarei, în cadrul procedurii falimentului, ca şi creanţă curentă sau în conformitate cu
ordinea de preferinţă prevăzută de art. 161 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2014 ............... 199

15
60. Posibilitatea închiderii procedurii falimentului în ipoteza în care nu există bunuri
valorificabile, ci doar creanţe de recuperat de la o altă societate aflată la rândul său în
faliment, în temeiul art.174 alin.1 din Legea nr.85/2014 .................................................... 199
61. Soluția instanței de apel în situația în care apreciază întemeiată calea de atac cu
caracter devolutiv declarată împotriva hotărârii judecătorului sindic de respingere a cererii
de trecere a debitorului la faliment, formulată de un creditor sau de administratorul judiciar
în conformitate cu art. 143 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 .................................................... 201
62. Plata creanţelor curente născute după deschiderea procedurii generale a insolvenţei
până la trecerea în faliment solicitată după intrarea în faliment a debitoarei. ................... 202
63. Competența judecătorului sindic de a soluționa capătul din cererea de închidere a
procedurii, formulată de lichidatorul judiciar, având ca obiect plata cheltuielilor de
procedură (onorariu practician și insolvență și cheltuieli efective - avansate de acesta) ... 203
64. Posibilitatea judecătorului sindic de a cenzura, în calea de atac a contestației,
onorariul practicianului în insolvență stabilit prin hotărârea creditorului majoritar .......... 205
65. Procedura verificării și regularizării cererilor formulate în dosarele asociate, în
procedurile de insolvenţă, prin raportare la condiţiile prescrise de art. 41 alin. (4) din Legea
nr. 85/2014 ........................................................................................................................... 205
66. Aplicarea în căile de atac a dispoziţiilor art. 144 din Hotărârea nr. 1375/2015 privind
aprobarea Regulamentului de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti şi ale art. 185
alin. (3) din Legea nr. 85/2014, respectiv dacă repartizarea căilor de atac exercitate
împotriva hotărârilor date de acelaşi judecător sindic în dosare de faliment diferite, vizând
societăţi care fac parte din acelaşi grup de societăţi se face aleatoriu, ori după repartizarea
aleatorie a primei căi de atac cele formulate ulterior în alte dosare se repartizează manual
la primul complet învestit ..................................................................................................... 206
67. Închiderea procedurii: Aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 174 alin. (1) din
Legea nr. 85/2014: Cine convoacă adunarea creditorilor pentru a îi audia într-o şedinţă? Cu
cât timp înainte? Cine constată refuzul lor de a avansa sumele de bani în sensul finalizării
procedurii? (Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu
președinții secțiilor specializate (foste comerciale) de la nivelul curților de apel, în materia
litigiilor cu profesioniști și insolvenței Curtea de Apel Craiova, 27-28 aprilie 2015, p. 51) . 208
III. PROBLEME SPECIALE DE PROCEDURĂ CIVILĂ ............................................... 208
1. Încuviinţarea executării silite a unui contract de credit, la cererea creditorului cesionar
al creanţei ............................................................................................................................. 208
2. Delimitarea competenţei materiale a tribunalelor specializate de cea a tribunalelor în
materia litigiilor cu profesionişti (foştii comercianţi vs. profesii liberale şi alte categorii de
profesionişti) ......................................................................................................................... 209

16
3. Problema competenţei funcţionale între completurile specializate în materia litigiilor cu
profesionişti sau a completurilor de contencios administrativ, în cazul sesizării tribunalului
de către Comisariatul de Protecţia Consumatorilor, în baza art. 12 din Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori ........ 210
4. Competenţa de soluţionare a căilor de atac declarate împotriva sentinţelor pronunţate
în contestaţii la executare, în condiţiile în care una dintre părţile implicate este profesionist
(secţia civilă a tribunalului sau instanţa specializată) .......................................................... 215
5. Calea de atac, termenul de formulare şi instanţa competentă să soluţioneze calea de
atac în materia achiziţiilor publice, în cazul litigiilor care decurg din executarea contractelor,
în urma modificărilor introduse prin Legea nr. 212/2018 .................................................... 216
6. Natura juridică a cererilor prin care se solicită anularea clauzelor abuzive din
contractele de credit ............................................................................................................ 218
7. Competența de soluționare a cererii de apel în cauze având ca obiect contestații la
executare cu privire la măsuri de executare silită luate pe fundamentul unui contract de
împrumut încheiat de o persoană fizică, pe de o parte, și o casă de ajutor reciproc (salariați),
pe de altă parte. Caracterul de profesionist/neprofesionist, în sensul legii, a casei de ajutor
reciproc. Consecințe asupra abilitării instanței de a analiza argumentele ținând de existența
unor clauze abuzive într-un astfel de contract ..................................................................... 220
8. Competenţa materială funcţională de soluţionare a apelului împotriva sentinţelor
pronunţate în cadrul litigiilor având ca obiect constatarea caracterului abuziv al contractelor
de credit. ............................................................................................................................... 221
9. Competenţa materială procesuală a secţiilor civile în litigiile având ca obiect plata de
despăgubiri materiale şi morale izvorând din accidente de circulație, în care calitatea
procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de intervenient
forţat. .................................................................................................................................... 223
10. Stabilirea competenţei materiale în favoarea Judecătoriei sau a Tribunalului în cazul
acţiunilor în anularea incidentelor de plată având în vedere cele statuate prin Decizia RIL
nr.85/2007 pronunţată de ÎCCJ, respectiv prin Decizia nr.217 din data de 03.02.2016
pronunţată de ÎCCJ, Secţia a II-a Civilă. ................................................................................ 226
11. Acţiune având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze din
contractele de credit bancare. Competenţa teritorială în cazul în care, în contractele
respective, s-a stabilit instanţa competentă teritorial ......................................................... 227
12. Clauza atributivă de competenţă .............................................................................. 229
13. Stabilirea instanţei competente să soluţioneze cererile de deschidere a procedurii
insolvenţei împotriva unor membri ai grupului de societăţi pornind de la Legea nr. 85/2014
230

17
14. Competența de soluționare a contestațiilor împotriva executărilor silite fiscale
demarate de organele fiscale după deschiderea procedurii insolvenței pentru creanțe
născute după deschiderea procedurii insolvenței în temeiul art. 143 alin. 1 teza finală din
Legea nr. 85/2014 ................................................................................................................. 231
15. Cererea de încuviinţare a executării silite depusă de creditor şi semnată de către
mandatarul său, persoană juridică, prin reprezentantul său legal. Existența/inexistența, în
aceste condiții, a dovezii faptului că persoana care a solicitat demararea executării silite
este creditorul ...................................................................................................................... 235
16. Aplicarea prevederilor deciziei nr. 9/2016 a ICCJ data in interpretarea prevederilor
art. 84 alin. 1 NCPC, în ceea ce priveşte ipoteza unui raport de administrare a bunurilor
altuia 237
17. Dacă în urma unei cesiuni de creanţă dintr-un titlu executoriu, creanţa cesionată
poate fi pusă în executare de către cesionar direct, fără formularea unei acţiuni în justiţie.
Aplicarea prevederilor Deciziei nr. 3/2014 a ÎCCJ, dacă aceasta este obligatorie pentru
instanţe din prisma considerentelor sale, în condiţiile în care cererea de dezlegare a unei
chestiuni de drept a fost respinsă ca inadmisibilă (pe considerentul lipsei de noutate a
chestiunii) ............................................................................................................................. 238
18. Stabilirea cadrului procesual în litigiile prin care se urmărește dobândirea activului
rămas de către asociaţi, în urma radierii societăţii, precedată de dizolvare, în baza
dispoziţiilor art. 227 din Legea nr. 31/1990, şi în alte cazuri de dizolvare de drept prevăzute
de legi speciale ..................................................................................................................... 239
19. Stabilirea cadrului procesual în litigiile prin care se urmărește dobândirea activului
rămas şi neadus la masa credală de către asociaţi, în urma radierii societăţii, ca urmare a
parcurgerii procedurii reglementate de Legea nr. 85/2014 sau de Legea nr. 85/2006 ....... 239
20. Chestiunea privind datorarea taxei judiciare de timbru de către bănci în căile de atac,
în litigiile cu consumatorii, care beneficiază de scutire de la plata taxei de timbru (unele
instanţe au apreciat că se datorează de către bănci taxa de timbru în căile de atac, scutirea
de la plata acesteia fiind exclusiv în favoarea consumatorului, iar alte instanţe au considerat
că nu se datorează în calea de atac o atare taxă, de vreme ce cererea de chemare în
judecată a beneficiat de scutire de la plata taxei de timbru)............................................... 240
21. Compatibilitatea instituției chemării în garanție reglementată de art. 72-74 Cod
procedură civilă cu cererea de angajare a răspunderii întemeiată pe dispozițiile art. 169 din
Legea nr. 85/2014 ................................................................................................................. 241
22. Aplicarea prevederilor art. 28 și art. 29 din O.U.G. nr. 80/2013 – obligația
apelantului/recurentului-pârât de a timbra calea de atac în situația în care reclamantul a
beneficiat în fața instanței de fond de scutire de la plata taxei judiciare de timbru conform
art. 29 sau unui alt text de lege ............................................................................................ 244
18
23. Achitarea taxei de timbru aferentă cererii de deschidere a procedurii insolvenţei
formulată de lichidatorul judiciar, în conformitate cu dispoziţiile art. 2701 şi 2702 din Legea
31/1990 republicată raportate la art. 38 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 85/2014 ................... 245
24. Timbrajul contestaţiei băncii întemeiate pe art. 7 din Legea nr. 77/2016 ................ 246
25. Timbrajul acţiunilor întemeiate pe art. 8 alin.1 şi 5 din Legea nr. 77/2016 .............. 247
26. Taxa de timbru datorată de recurenta societate bancară pentru cererea de recurs
care vizează contestația la notificarea de dare în plată, reglementată de art. 7 din Legea
77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii unor obligații
asumate prin credite. Caracterul evaluabil/neevaluabil al acțiunii având ca obiect
contestația la notificarea de dare în plată ........................................................................... 248
27. Determinarea taxei judiciare de timbru în cazul cererilor ce privesc executarea
parțială a unui contract administrativ raportat la dispozițiile art. 56 din Legea nr. 101/2016
privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a
contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii,
precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a
Contestațiilor. ....................................................................................................................... 250
28. Modalitatea de îndeplinire procedurii de citare în apel, în situația în care cererea de
deschidere a procedurii a fost respinsă în primă instanță ................................................... 254
29. Comunicarea prin publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă a hotărârilor
pronunţate în cauzele privind atragerea răspunderii patrimoniale. Este suficientă publicarea
prin BPI a hotărârilor pronunţate în cauzele privind atragerea răspunderii patrimoniale a
reprezentanţilor legali ai societăţilor debitoare aflate în procedura insolvenţei sau este
necesară comunicarea lor potrivit normelor Codului de procedură civilă .......................... 254
30. Citarea părților în contestațiile în anulare formulate împotriva unei hotărâri
pronunțate în apel (într-o cauză având ca obiect atragerea răspunderii personale
patrimoniale) ........................................................................................................................ 256
31. Admisibilitatea continuării/exercitării acţiunii în atragerea răspunderii
administratorului statutar, reglementată de art. 169 din Legea nr. 85/2014, împotriva
moştenitorilor acestuia, în cazul decesului administratorului statutar înainte de deschiderea
procedurii sau în timpul derulării procedurii insolvenței. .................................................... 257
32. Suspendarea judecării cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale, pe
motivul refuzului practicianului în insolvență și/sau al creditorilor de a avansa onorariul
curatorului special numit pe seama pârâtului. Distincții față de normele generale.
Incidența/neincidența prevederilor art. 167 din Codul de procedură civilă privind citarea
prin publicitate ..................................................................................................................... 258

19
33. Suspendarea judecării apelului până la soluţionarea unei cauze aflate pe rolul Curţii
Europene de Justiţie sesizată cu întrebări preliminare ce vizează aceleași aspecte criticate
prin cererea de apel în temeiul art. 413 C.pr.civ. ................................................................. 259
34. Strămutarea unui dosar de insolvenţă asociat .......................................................... 260
35. Suspendarea judecăţii pentru lipsa părţilor, care nu au cerut judecarea în lipsă, în
materia insolvenţei – art. 411 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ. ......................................................... 261
36. Cererea formulată de administratorul/lichidatorul judiciar prin care solicită instanţei
efectuarea unor adrese la OCPI pentru eliberarea de urgenţă şi fără plată a extraselor de
carte funciară, precum şi alte informaţii cu privire la bunurile imobile ale debitorului .... 262
37. Valoarea probatorie a înscrisurilor întocmite de profesionişti. Factura fiscală
nesemnată de cumpărător în cuprinsul căreia se menţionează plata penalităţilor de
întârziere dovedeşte sau nu creanţa solicitată (debit şi penalităţi)? Ipoteze:a) între părţi nu
s-au derulat anterior raporturi comerciale; b) s-au mai derulat raporturi, dar facturile nu
conţineau menţiune cu privire la penalităţi; c) utilizarea în mod obişnuit în exerciţiul
activităţii a înscrisului nesemnat trebuie să privească raporturile cu debitorul sau cu orice
alt partener (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) de la nivelul curților de apel, în materia
litigiilor cu profesioniști și insolvenței Curtea de Apel- Craiova, 27-28 aprilie 2015, p. 24) 263
38. Invocarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită/perimarea executării
silite/a altor apărări similare în cadrul contestaţiilor la executare formulate pentru anularea
unor acte de executare silită subsecvente, iar nu în cadrul contestaţiei la executarea silită
însăşi, formulată în termenul legal. Consecinţe. .................................................................. 265
39. Aplicarea în timp a dispoziţiilor art. 2504 C.civ, respectiv dacă aceste dispoziţii legale
sunt aplicabile, ratione tempore, în ipoteza în care contractul de ipotecă a fost încheiat sub
imperiul Codului civil 1864 şi a Decretului lege nr.167/1958 iar termenul de prescripţie a
dreptului de a cere executarea silită a început să curgă după intrarea în vigoare a Noului
Cod civil ................................................................................................................................. 267
40. Prescripţia dreptului de a solicita executarea silită în cazul contractelor de credit
încheiate anterior intrării în vigoare a Noului Cod Civil, declarate scadente anticipat ulterior
intrării în vigoare a Noului Cod Civil – incidenţa dispoziţiilor art. 2526 Noul Cod civil cu
privire la ratele scadente anterior declarării scadenţei anticipate a întregului credit ........ 269
41. Calea de atac în privința acțiunilor reglementate de Legea nr. 77/2018 .................. 271
42. Care sunt căile de atac în ipoteza în care cererea de constatare a caracterului abuziv
al unor clauze dintr-un contract bancar este disjunsă dintr-o contestaţie la executare? ... 273

20
43. Ce se înţelege prin noţiunea de „lege” potrivit art. 632 alin. 2 din NCPC, numai legea
şi ordonanţele de guvern sau toate actele normative, adică inclusiv hotărâri de guvern,
ordine de ministru, regulamente etc.?................................................................................. 274
44. Posibilitatea acordării termenului în cunoștință, în situația utilizării comunicării
electronice a actelor de procedură, prin intermediul aplicației TDS, prin raportare la
dispoziţiile art. 154 alin. 61 şi art. 229 Cod procedură civilă. ............................................... 275

21
I. LITIGII CU PROFESIONIȘTI

A. Clauze abuzive

1. Natura juridică a sancţiunii aplicabile stipulării de către profesionişti de clauze abuzive


în contractele încheiate cu consumatorii (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) de la
nivelul curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței Curtea de Apel-
Craiova, 27-28 aprilie 2015, p.1)

Opinia INM:

Sancțiunea aplicabilă stipulării de către profesionişti de clauze abuzive în contractele


încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută (în acest sens, ÎCCJ decizia nr. 1393 din 2
aprilie 2013 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație şi Justiție având
ca obiect constatare nulitate absolută a clauzelor privind comisionul de risc, decizia nr. 992 din
13 martie 2014 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație şi Justiție
având ca obiect constatare clauză abuzivă, decizia nr. 3234 din 23 octombrie 2014 pronunțată în
recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație şi Justiție având ca obiect constatare clauză
abuzivă dobândă contractuală).
Înalta Curte de Casație şi Justiție a hotărât, într-o speță, că, deşi Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori nu prevede ca
sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în
raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute.
Astfel, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea
nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, şi
anume anularea clauzei respective. Înalta Curte a mai precizat că, în ceea ce priveşte natura
interesului protejat, norma respectivă ocroteşte un interes general, și nu unul individual, fiind
evident faptul că legea ocroteşte o categorie generică, aceea a consumatorilor, şi nu o persoană
particulară. În acest sens, Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația
românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziții, potrivit jurisprudenței Curții
Europene de Justiție, sunt de ordine publică. În consecință, neputând fi vorba de o nulitate
relativă, ci de nulitate absolută, care poate fi invocată oricând, dreptul la acțiune al reclamanților
nu poate fi apreciat ca prescris (Decizia nr. 686 din data de 21 februarie 2013, pronunțată în
recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație şi Justiție având ca obiect constatarea
nulității absolute a unor clauze dintr-un contract de credit bancar.

Opinia unanimă a participanților la întâlnire a fost în sensul că sancțiunea aplicabilă


stipulării de către profesioniști a clauzelor abuzive în contractele cu consumatorii este
nulitatea absolută.

22
2. Caracterul prescriptibil/imprescriptibil al pretenţiilor reprezentând restituirea sumelor
achitate de consumatori în executarea obligaţiilor contractuale derivate din clauzele
abuzive (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) de la nivelul curților de apel, în
materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței Curtea de Apel- Craiova, 27-28 aprilie
2015,p. 2)

Opinia INM:

Pretențiile reprezentând restituirea sumelor achitate de consumatori în executarea


obligațiilor contractuale derivate din clauzele abuzive sunt imprescriptibile, în considerarea
faptului că sancțiunea aplicabilă stipulării de către profesionişti de clauze abuzive în contractele
încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută (în acest sens, ÎCCJ decizia nr. 1393 din 2
aprilie 2013 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație şi Justiție având
ca obiect constatare nulitate absolută a clauzelor privind comisionul de risc, decizia nr. 992 din
13 martie 2014 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație şi Justiție
având ca obiect constatare clauză abuzivă, decizia nr. 3234 din 23 octombrie 2014 pronunțată în
recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație şi Justiție având ca obiect constatare clauză
abuzivă dobândă contractuală).

Participanții la întâlnire au apreciat că pretenţiile reprezentând restituirea sumelor


achitate de consumatori în executarea obligaţiilor contractuale derivate din clauzele
abuzive sunt imprescriptibile, în considerarea faptului că sancţiunea aplicabilă stipulării de
către profesionişti de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea
absolută, practica constantă a ÎCCJ fiind în același sens.

3. Anularea clauzelor abuzive în contractele bancare. Repunere în situaţia anterioară.


Caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al cererii de repunere în situația anterioară
prin restituirea ratelor sau a acelei părţi din ratele achitate băncii în baza unei clauze
declarată nulă absolut (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței -
Curtea de Apel Cluj, 5-6 noiembrie 2015, p.1)

Opinie INM:
Această problemă s-a aflat pe ordinea de zi a întâlnirii pe practică neunitară de la Craiova
din 27-28 aprilie 2015, în care s-a consemnat că:
Participanții la întâlnire au apreciat că pretenţiile reprezentând restituirea sumelor achitate
de consumatori în executarea obligaţiilor contractuale derivate din clauzele abuzive sunt
imprescriptibile, în considerarea faptului că sancţiunea aplicabilă stipulării de către profesionişti
de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută,practica
constantă a Î.C.C.J. fiind în același sens.
23
Față de această concluzie, considerăm că se impune, totuși, o precizare care nuanțează
soluția consemnată:
În realitate, problema care se discută nu este cea a caracterului prescriptibil sau
imprescriptibil al acțiunilor în pretenții reprezentând restituirea sumelor achitate de consumatori
în executarea obligațiilor contractuale derivate din clauzele abuzive, ci cea a momentului de la
care începe să curgă acest termen.
Astfel, acțiunile având ca obiect anulare clauze abuzive sunt imprescriptibile, în
considerarea faptului că sancțiunea aplicabilă stipulării de către profesionişti de clauze abuzive în
contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută (în acest sens:ÎCCJ decizia nr. 1393
din 2 aprilie 2013 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație şi Justiție
având ca obiect constatare nulitate absolută a clauzelor privind comisionul de risc; decizia nr. 992
din 13 martie 2014 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație şi Justiție
având ca obiect constatare clauză abuzivă; decizia nr. 3234 din 23 octombrie 2014 pronunțată în
recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație şi Justiție având ca obiect constatare clauză
abuzivă dobândă contractuală).
Acțiunile în pretenții reprezentând restituirea sumelor achitate de consumatori în
executarea obligațiilor contractuale derivate din clauzele abuzive, deși prescriptibile în termenul
general de prescripție, sunt considerate în jurisprudență ca fiind imprescriptibile prin prisma
faptului că termenul de prescripție începe să curgă numai de la momentul pronunțării hotărârii de
anulare a acestor clauze. Considerăm că această abordare este cea corectă, în temeiul principiului
contra non valentem agere non currit praescriptio. Or, în realitate, în toate litigiile se solicită atât
anularea clauzelor, cât și restituirea sumelor, astfel încât problema nu este una de practică
neunitară, ci doar de rigurozitate a noțiunilor folosite, consecințele practice fiind aceleași.

În unanimitate, participanții au opinat în sensul opiniei exprimate de formatorii


INM, potrivit căreiaacțiunea în constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive este una
imprescriptibilă.
În ceea ce privește acțiunea în restituirea prestațiilor, se impune următoarea
distincție:
- introducerea acțiunii în restituire se prescrie în 3 ani de la data rămânerii definitive
a hotărârii de anulare a clauzelor abuzive;
- cu toate acestea, restituirea sumelor încasate ilegal în temeiul clauzelor anulate ca
fiind abuzive se face pentru întreaga perioadă în care cauza a produs efecte, în temeiul
principiilor echității, quod nullum est nullum producit efectum și al principiilor
jurisprudențiale europene, în special cele statuate în cauza Cofidis.

4. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive pe motivele de nulitate


prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru contractele care nu mai sunt în executare: a)
acţiunea poate fi formulată numai în cadrul Legii nr. 193/2000 ca lege specială; b)
acţiunea poate fi formulată pentru aceleaşi motive şi pe calea dreptului comun în
condiţiile Codului civil de la 1864 sau a Noului Cod civil.
(Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) din cadrul curţilor
de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, 13-14 iunie 2016, Sinaia, p.
30)

24
Opinia INM:
O astfel de acţiune este întemeiată în condiţiile Legea nr. 193/2000 nu este în esenţă calea
procesuală specifică pentru anularea clauzelor abuzive, dat fiind faptul că efectul constatării unei
clauze ca fiind abuzivă îi conferă acesteia atributul de nulă absolut, astfel încât o clauză poate fi
anulată şi pe calea dreptului comun, respectiv constatarea nulităţii absolute.
Astfel, clauzele abuzive sunt contrare ordinii publice (de protecție) și sunt prin urmare
supuse sancțiunii nulității (art. 12 alin. 4 L193), așa cum jurisprudența națională, începând cu
decizia ICCJ, sectia a II-a civilănr. 686/2013 este unanimă în accepta, aspect consemnat și în
minutele întâlnirilor pe practică neunitară de la Craiova, respectiv Cluj.
Atât preambulul Directivei, cât și jurisprudența CJUE arată că protecția consumatorului
este o chestiune de interes general (pentru că ține de însăși organizarea pieței comune), iar nu
doar de interesul unei categorii de persoane. În acest sens, în cauza Salvat Editores SA v José M.
Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că „recunoaşte
judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând
totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe
care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea
publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes
public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.
Fiind vorba despre norme care protejează un interes general, caracterul nulității este acela
de nulitate absolută (art. 1247 alin. 1 NCC). Or, o clauză lovită de nulitate absolută nu poate
produce niciun efect (art. 1254 alin. 1 NCC) și acest viciu nu poate fi remediat (art. 1247 alin. 4
NCC). Nulitatea absolută este imprescriptibilă (art. 1249 alin. 1 NCC), deci poate fi invocată
oricând de către persoana interesată (art. 1247 alin. 2 NCC).
Mai mult, instanța este obligată să invoce din oficiu orice motiv de nulitate absolută (art.
1247 alin. 3 NCC), ceea ce răspunde și cerintei CJUE de a analiza clauzele abuzive din oficiu
indiferent de stadiul procesual (C-243/08 Pannon §35, C-137/08 Schneider §49, C-415/11 Aziz
§46).
Consumatorul dintr-un contract, chiar dacă acel contract a ajuns la termen are interes,
întrucât consecința constatării nulității absolute este restituirea prestațiilor. Prescripția pentru
restituirea prestațiilor în acest caz curge de la momentul cunoașterii efective (adică a rămânerii
definitive a acțiunii în constatarea nulității absolute), conform art. 2528 alin. 2 NCC, iar nu de la
momentul plății (art. 2525 NCC se referă doar la nulitatea relativă);
Rațiunea acestui regim juridic sever este aceea că nulitatea absolută este distructivă de
orice protecție juridică, întrucât ea rupe chiar urzeala sistemului de drept.
Este adevărat că, din art. 13 din Legea nr. 193/2000 rezultă că ,, (1) Instanţa, în cazul în
care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate
contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive din
contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale”.
Însă, imposibilitatea de a mai parcurge procedura specială (acțiunea colectivă) din art. 12-
13 din Legea 193/2000, care se referă, într-adevăr, la contractele în curs de executare nu are nicio
influență asupra posibilității de a introduce o acțiune în constatarea nulității absolute. Pe de o
parte, art. 12 alin. 4 Legea 193/2000 prezintă în mod clar raportul dintre cele cele acțiuni. În al
doilea rând, sancțiunile specifice din art. 13 au în vedere efectele de corectare pentru viitor a

25
comportamentului profesionistului, dar nu exclud constatarea nulității absolute (pentru trecut) a
acelorași clauze (abuzive).
Legea 193/2000 este lege specială față de dreptul comun (art. 1177 NCC), dar asta nu
înseamnă că nu se completează cu dreptul comun (art. 2 NCC). Prin urmare, instanța este obligată
să recalifice cererea de nulitate absolută prin prisma obligației de a constata orice cauză de
nulitate absolută (în special cea legată de existența unor clauze abuzive). Dacă sunt îndeplinite
condițiile din art. 4 din Legea 193/2000, instanța va constata caracterul abuziv și va constata (din
oficiu) nulitatea absolută a clauzei respective, indiferent de motivele cererii si indiferent de
situația curentă a contractului (în executare sau încetat).
În concluzie, nulitatea absolută este indiferentă față de stadiul executării contractului,
pentru că nulitatea afectează chiar nașterea acestuia. Executarea poate fi asimilată unei confirmări
(art. 1263 alin. 5 NCC), dar ea operează doar în cazul nulității relative (art. 1263 alin. 1 NCC se
referă la contracte anulabile, nu la contracte nule) nu și în cel al nulității absolute, care nu poate fi
confirmată. Prin urmare, acțiunile sunt admisibile, sunt imprescriptibile și nu sunt lipsite de
interes.

Participanții și-au însușit în majoritate opinia exprimată de formatorii INM.

5. Admisibilitatea cererilor de stabilire pe cale judiciară a ratei dobânzii şi/sau a


conversiei creditului din CHF/EUR în RON. Criterii de stabilire a ratei dobânzii
(Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii
secţiilor specializate (foste comerciale) de la nivelul curților de apel, în materia litigiilor
cu profesioniști și insolvenței Curtea de Apel Craiova, 27-28 aprilie 2015, p. 3)

Opinia INM:

Potrivit jurisprudenţei CJUE în cauza C-618/10 (Banco Espanol de Credito), articolul 6


alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a
unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei
clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un
consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze.
Nici cauza Unicaja Banco, C-482/13, C-484/13, C-485/13 și C-487/13, nu poate conduce
la o altă interpretare. În această cauză, concluzia Curții este aceea că: „Articolul 6 alineatul (1)
Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei dispoziții naționale în temeiul
căreia instanța națională sesizată cu o procedură de executare ipotecară are obligația să
dispună recalcularea sumelor datorate în temeiul unei clauze a unui contract de credit ipotecar
care prevede dobânzi moratorii a căror rată depășește cu mai mult de trei ori dobânda legală,
astfel încât cuantumul dobânzilor menționate să nu depășească acest prag, cu condiția ca
aplicarea dispoziției naționale:
‒ să nu prejudece aprecierea de către instanța națională menționată a caracterului abuziv al
unei astfel de clauze și
‒ să nu împiedice această instanță să înlăture clauza menționată dacă ar trebui să constate
caracterul „abuziv” al acesteia, în sensul articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată.”

26
Prin urmare, ipoteza în care judecătorul spaniol a dispus recalcularea dobânzii este aceea
în care dispoziția sa de drept național îl obliga să facă o astfel de recalculare, dându-i, în
acest scop, și criteriile.
Astfel, potrivit articolului 83 din Decretul regal legislativ 1/2007 din Spania:
„1. Clauzele abuzive sunt nule de plin drept și sunt considerate nescrise.
2. Partea contractului afectată de nulitate este corectată în conformitate cu prevederile
articolului 1258 din Codul civil și cu principiul bunei-credințe obiective.
În acest scop, instanța care declară nulitatea respectivelor clauze completează contractul și
dispune de competențe de moderare cu privire la drepturile și la obligațiile părților, în cazul în
care contractul este menținut, și cu privire la consecințele lipsirii acestuia de efecte, în cazul unui
prejudiciu considerabil pentru consumator și utilizator. Numai în cazul în care clauzele care sunt
menținute conduc la o situație inechitabilă în ceea ce privește poziția părților, care nu poate fi
remediată, instanța poate declara că contractul este lipsit de validitate.”
Legea 1/2013, intervenită după cauza Aziz adaugă următoarea dispoziție tranzitorie:
„Limitarea dobânzilor de întârziere în cazul ipotecilor constituite asupra unei locuințe principale,
prevăzută la articolul 3 punctul 2, se aplică ipotecilor constituite după intrarea în vigoare a acestei
legi.
De asemenea, limitarea menționată este aplicabilă dobânzilor de întârziere prevăzute de
creditele cu garanție ipotecară asupra unei locuințe principale constituită înainte de intrarea în
vigoare a legii, care sunt datorate ulterior acestei date, precum și celor care erau datorate la data
menționată, însă nu au fost plătite.
În procedurile de executare sau de vânzare extrajudiciară inițiate, însă nefinalizate la data
intrării în vigoare a acestei legi, precum și în cele în care a fost deja stabilită suma pentru care se
solicită încuviințarea executării sau vânzarea extrajudiciară, grefierul sau notarul acordă părții
care solicită executarea un termen de 10 zile pentru a recalcula suma respectivă în conformitate
cu dispozițiile punctului anterior.”

Prin urmare, soluția din cauza Unicaja nu poate fi preluată în contextul legislativ
românesc, care nu prevede obligația instanței de a completa contractul și nici competențele
de moderare la care se referă legea spaniolă, ci, în art. 1255 alin. (2) C. civ. care prevede
că: „În cazul în care contractul este menținut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept
cu dispozițiile legale aplicabile”.

Argumente:
Principial, din această cauză trebuie reţinute efectele constatării caracterului abuziv al
clauzei, în interpretarea articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 (clauza „nu creează obligaţii
pentru consumator”), respectiv: instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea
unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce
priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia; contractul trebuie
să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea
clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de
menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic (pct. 65). Argumentele folosite
de Curte sunt cele de text, respectiv: art. 6 (1) din Directiva 93/13 şi considerentul (21) din
preambul: contractul continuă să angajeze părţile „prin aceste clauze”, în cazul în care poate
continua să existe „fără clauzele abuzive” (pct. 64), precum şi cele rezultând din economia şi
27
obiectivele directivei (pct. 67-71): dacă instanţa naţională ar avea posibilitatea să modifice
conţinutul clauzelor abuzive, profesioniştii ar fi tentaţi în continuare să utilizeze clauzele
menţionate, ştiind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuşi completat de
instanţa naţională în măsura în care este necesar, ceea ce ar aduce atingere scopului urmărit de
directivă (pct. 67).
În speţă, instanţa spaniolă a căutat în dreptul intern un reper şi a stabilit respectiva rată la
19 %, făcând referire la rata dobânzii legale şi la rata dobânzii moratorii care figura în legile
bugetare naţionale din perioada 1990-2008. Potrivit Curţii, ar fi fost conform directivei numai
dacă la această referinţă făcea trimitere dreptul intern contractual comun.
În concluzie, soluţia dispusă de unele instanţe de a modifica o clauză considerată abuzivă
sau de a invita părţile să renegocieze contractul nu este conformă directivei, pentru aceleaşi
motive de la pct. 67 din hotărâre.
Această jurisprudenţă rămâne perfect valabilă şi după pronunţarea CJUE în cauza
C-26/13 (Kasler). Această cauză se înscrie în contextul ofertei de contracte de credit de consum
încheiate în monede străine. Recurgerea la acest tip de contracte, care constituie o practică relativ
curentă în anumite state membre ale Uniunii Europene şi care, prima facie, poate fi considerată
atractivă de împrumutaţi datorită ratei dobânzii, inferioară celei aplicate în general, s-a dovedit
problematică, în urma crizei financiare internaţionale de la sfârşitul anilor 2000, pentru numeroşi
particulari din cauza deprecierii puternice a anumitor monede în raport cu moneda străină vizată
(în special francul elveţian). Aceşti particulari au fost obligaţi să ramburseze sume lunare,
exprimate în moneda naţională, considerabil mai mari decât cele pe care ar fi trebuit să le achite
dacă ar fi fost calculate pe baza ratei de schimb istorice, aplicabilă la momentul deblocării
împrumutului. Inconvenientele observate au fost atât de mari încât, prin ricoşeu, sectorul bancar
al anumitor state membre a fost considerabil afectat de acestea (concl. AG Wahl, pct. 1).
Această cauză este importantă pentru următoarele aspecte:
Oferă o interpretare a art. 4(2) din Directivă în ceea ce priveşte noţiunea: „obiectul
principal al contractului” şi caracterul adecvat între prestaţii, interpretare relevantă pentru că
România, spre deosebire de Spania (a se vedea Caja de Ahorros), a transpus acest text:
‒ „termenii «obiectul principal al contractului» nu acoperă o clauză, cuprinsă într-un
contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un
consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuţie în
litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de
schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina
instanţei de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală şi prevederile
contractului, precum şi contextul său juridic şi factual – că respectiva clauză stabileşte o prestaţie
esenţială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează”;
‒ „o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului
de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de
schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată
ca cuprinzând o „remuneraţie” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii
efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este
abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.”
Sub acest aspect, sintetizând, din cauza citată este important de reţinut că:
 acestea sunt noţiuni autonome de dreptul UE (pct. 37-38)

28
 premisa interpretării care urmează este aceea că imperativul protecţiei
consumatorului este impus de situaţia de inferioritate a consumatorului, din două
puncte de vedere: putere de negociere; nivel de informare (pct. 39) (stabilit
anterior în jurisprudenţa CJUE prin interpretare teleologică a obiectivului urmărit
de directivă)
 interpretarea art. 4(2): prevede o excepţie şi este, deci, de strictă interpretare,
‒ ce vizează: stabilirea modalităţilor şi a sferei controlului de fond al clauzelor
contractuale ce nu au făcut obiectul unei negocieri individuale, care descriu prestaţiile esenţiale
ale contractelor încheiate între vânzător sau furnizor şi un consumator (pct. 46, confirmând Caja
de Ahorros, pct. 34);
‒ „obiectul principal al contractului” = clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale
contractului şi care, ca atare, îl caracterizează (pct. 49), prin contrast cu clauzele care au caracter
accesoriu (pct. 50). „În opinia noastră, pentru a determina ceea ce constituie obiectul principal al
unui contract, revine instanţei sarcina de a decide, în fiecare caz, prestaţia sau prestaţiile esenţiale
care trebuie considerate în mod obiectiv esenţiale în economia generală a contractului. Această
apreciere, care nu poate fi concepută în mod abstract, nu se poate limita la o examinare a
parametrilor care definesc un anumit contract în raport cu dreptul naţional, ci trebuie să ţină cont
de specificităţile care rezultă chiar din conţinutul contractului. Obiectul principal al unui contract
presupune în general mai multe aspecte indisociabile, un astfel de contract nu poate fi definit
suficient prin referire la o parte din serviciul sau din bunul vizat.” (concluzii AG Wahl, pct. 49-
50)
Prin urmare, CJUE evită să răspundă concret, arătând că revine instanţei naţionale să
aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului (în schimb, AG
Wahl pct. 56-66 apreciază că „nu se poate exclude că, în ceea ce priveşte un contract de
împrumut precum cel vizat în cauza principală, clauza care determină cursul de schimb aplicabil,
întrucât constituie unul dintre pilonii unui contract exprimat în monedă străină, se înscrie în
obiectul principal al contractului.”)
‒ „caracterul adecvat …” = raportul calitate/preţ al bunurilor/serviciilor furnizate,
conform lămuririlor din preambul, consid. 19 (pct. 52)
Sub acest aspect, CJUE răspunde concret, prin trimitere la precedent: excluderea
controlului în privinţa raportului calitate/preţ nu se aplică în cazul unei clauze referitoare la un
mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului (Hotărârea
Invitel, EU:C:2012:242, punctul 23). Clauza în speţă „se limitează să stabilească, în vederea
calculării ratelor, cursul de schimb al monedei străine în care este încheiat contractul de
împrumut, fără însă ca vreun serviciu de schimb să fie furnizat de împrumutător cu ocazia
calculului menţionat, şi care nu cuprind, în consecinţă, nicio „remuneraţie”. (pct. 54-58). Deci
plata de către consumator a diferenţei dintre cursurile de schimb, fără vreo intervenţie a băncii, nu
este remuneraţie. Nu poate fi analizată sub aspectul raport calitate/preţ, deci intră în controlul
judecătoresc (AG Wahl, pct. 70-71: acesta este un contract de împrumut încheiat în monedă
străină, care prevede că, în momentul deblocării împrumutului, se aplică cursul la cumpărare al
valutei, în timp ce, la momentul rambursării împrumutului menţionat, se aplică cursul la vânzare.
În cazul în care, astfel cum pare a fi situaţia în cauza principală, banca nu pune la dispoziţia
clientului un serviciu special, iar referirea la moneda străină nu constituie decât un etalon de
valoare, atunci se va putea considera că această diferenţă dintre preţul de cumpărare şi preţul de
vânzare ale monedei străine nu este o contraprestaţie adecvată şi că poate fi examinat caracterul
29
abuziv al clauzei contractuale corespunzătoare. În schimb, dacă se dovedeşte că există un raport
direct între, pe de o parte, diferenţa care există între cursul la cumpărare şi la vânzare şi, pe de
altă parte, calitatea prestaţiei furnizate, ceea ce pare că trebuie exclus având în vedere caracterul
fluctuant al acestei diferenţe, prevederile referitoare la această diferenţă nu pot fi supuse
aprecierii caracterului lor abuziv.)
Oferă o interpretare a art. 4(2) Directivă în ceea ce priveşte noţiunile de „în mod clar şi
inteligibil”, aspect relevant pentru că România a transpus acest text:
‒ „Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce
priveşte o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, cerinţa potrivit căreia o
clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu
numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical,
ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb
al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi
cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator
să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă
din aceasta în ceea ce îl priveşte.”
Sub acest aspect, din cauza citată se desprind următoarele idei:
‒ dacă se ia decizia transpunerii art. 4(2), transpunerea trebuie să fie completă - cerinţa de
claritate şi lizibilitate (transparenţa) din art. 4(2) are cel mai larg sens, similar celui din art. 5 din
Directivă;
‒ cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu
poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, ci trebuie
înţeleasă în mod extensiv (pt. 71). Explicaţia este aceea că, pentru un consumator, informarea,
înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei
încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza
respectivei informări, dacă doreşte să se oblige contractual faţă de un vânzător sau de un furnizor
prin aderarea la condiţiile redactate în prealabil de acesta (CJUE trimite la propriul precedent în
hot. RWE Vertrieb, EU:C:2013:180, punctul 44).
CJUE nu răspunde concret, ci doar arată că revine instanţei de trimitere sarcina de a stabili
dacă, având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se numără
publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de
împrumut, un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat, putea nu
numai să cunoască existenţa diferenţei, în general prezentă pe piaţa valorilor mobiliare, dintre
cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale unei monede străine, ci şi să
evalueze consecinţele economice, potenţial semnificative, pentru acesta ale aplicării cursului de
schimb la vânzare pentru calcularea ratelor la care va fi în definitiv obligat şi, prin urmare, costul
total al împrumutului său (pct. 73-74). Avocatul General Wahl face chiar o analiză, la pct. 85-86,
precizând expres „fără a vrea să ne antepronunţăm în privinţa examinării pe care instanţa
naţională va avea sarcina să o efectueze”.
Mai mult, Curtea reţine că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat
în sensul că, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care un contract încheiat
între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea
unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite
instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o
dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.
30
O astfel de dispoziţie este art. 1255 alin. (2) Cod civil care prevede că: „În cazul în care
contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale
aplicabile”. Prin urmare, judecătorul nu ar putea înlocui clauza cu privire la dobândă, pentru că el
nu poate opera o adaptare a contractului, aceasta fiind specifică doar acţiunilor întemeiate pe
impreviziune (art. 1271 Cod civil). Or, ipoteza în cazul impreviziunii este a unei clauze
contractuale valabile, dar care, prin schimbarea împrejurărilor de la momentul încheierii
contractului, a devenit excesiv de oneroasă pentru una dintre părţi.
Cu toate acestea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat hotărâri prin care a
confirmat hotărârea instanţei de fond care a anulat clauza abuzivă şi a constatat că dobânda este
formată din indicele EURIBOR + 1,2 p.p. pentru două contracte de credit şi din indicele
EURIBOR + 1,5 p.p. pentru alte două contracte de credit (decizia nr. 990 din 13 martie 2014
pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect
constatare clauză abuzivă).
Înalta Curte a reţinut, referitor la motivele de recurs potrivit cărora instanţa a intervenit în
mod nepermis în raporturile juridice dintre părţi, fixând un cuantum al dobânzii care nu este
rezultatul acordului părţilor şi constatând caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 din
contractele de credit, în condiţiile în care aceste clauze nu pot face obiectul controlului judiciar,
că: „Legea nr. 193/2000 abilitează instanţele de judecată să cenzureze contractul iar jurisprudenţa
CJUE recunoaşte, de asemenea, dreptul judecătorului de a se sesiza din oficiu cu privire la
caracterul abuziv al unei clauze contractuale, ceea ce întăreşte concluzia posibilităţii exercitării
controlului judiciar al clauzelor abuzive (Cauza Oceano Grupo Editorial SA c. Rocio Marciano
Quintero, CJCE - 27 iunie 2000).
De altfel, potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii CJUE – C – 484/08 - Caja de
Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad „dispoziţiile art. 4 alin. 2 şi art. 8 din Directiva nr.
93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări (...) care autorizează un
control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului
principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului, sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de
serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste
clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil”.
Aşadar, în materia protecţiei consumatorilor, s-a avut în vedere că, prin adoptarea
Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea
nr. 193/2000, legiuitorul european şi cel naţional au urmărit, în anumite ipoteze, atenuarea
principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a analiza acele
clauze, în măsura în care se apreciază că acestea sunt abuzive, iar o asemenea intervenţie nu
încalcă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) Cod civil,
libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta.”

Având în vedere practica neunitară existentă în materie, participanții la întâlnire au
agreat propunerea ca Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să promoveze un
recurs în interesul legii cu privire la următoarele aspecte:
– interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește
caracterul abuziv al clauzei privind cursul la care urmează a fi realizată conversia;
– interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1271 C. civ. în ceea ce privește aplicarea
teoriei impreviziunii în ipoteza contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a
noului Codului civil;
31
– admisibilitatea cererilor de stabilire pe cale judiciară a ratei dobânzii și/sau a
conversiei creditului din CHF/EUR în RON.

Până la promovarea recursului în interesul legii, majoritatea participanților la


întâlnire au considerat că, față de actuala evoluție a jurisprudenței europene și în lipsa unor
modificări legislative, soluțiile, în raport de modul în care ar fi formulate aceste cereri, ar
fi:
– respingerea cererilor prin care se solicită anularea ca urmare a constatării
caracterului abuziv al clauzelor în situațiile care vizează conversia creditelor, motivat de
faptul că nu se poate face aplicarea teoriei impreviziunii atunci când se invocă nulitatea
clauzei abuzive. Dacă se invocă impreviziunea și se solicită adaptarea contractului prin
înghețarea cursului, soluția este discutabilă, fiind vorba despre credite contractate anterior
intrării în vigoare a Noului Cod civil. Legat de acest aspect, se reține însă și opinia potrivit
căreia soluția aplicării teoriei impreviziunii a fost consacrată jurisprudențial și sub imperiul
Codului civil anterior, chiar în absența unei reglementări exprese în acest sens (pe temeiul
art. 969, 970 C. civ. 1864).
– în ceea ce privește rata dobânzii, participanții au agreat interpretarea conform
căreia stabilirea unei dobânzi variabile per se nu are caracter abuziv, ceea ce poate fi
sancționat pe calea anulării fiind componenta variabilă, imprevizibilă din conținutul
dobânzii (de ex. dobânda afișată la sediul băncii, cea stabilită în raport de costurile de
creditare sau stabilită conform politicii băncii etc.). În aceste ipoteze, este admisibilă
anularea strict a componentei variabile stabilite în raport de criterii netransparente,
imprevizibile, lipsite de obiectivitate din conținutul clauzei referitoare la dobândă.
În ceea ce privește posibilitatea instanței de a modifica conținutul clauzei referitoare
la dobândă, până la pronunțarea unei soluții de către ÎCCJ în soluționarea unui eventual
recurs în interesul legii, concluzia majoritară agreată de participanți a fost în sensul că
această modificare nu este posibilă, cu mențiunea însă că, în ipoteza constatării unei nulități
parțiale (pe componenta variabilă din cuprinsul dobânzii), poate fi înlăturată, de exemplu,
marja băncii din formula de calcul a dobânzii, în măsura în care modul de calcul al acestei
marje nu este explicitat în contract, neîndeplinind, în consecință, cerința previzibilității.
Pentru ipoteza în care clauza referitoare la dobândă este nulă în integralitate,
potrivit art. 1255 alin. (2) C. civ., devin aplicabile dispozițiile legale în materie, respectiv
cele referitoare la dobânda legală, în măsura în care O.G. nr. 13/2011 cuprinde dispoziții cu
privire la dobânda aplicabilă în raport de fiecare contract în parte.

6. Admisibilitatea cererilor de stabilire pe cale judiciară a ratei dobânzii şi/sau a


conversiei creditului din CHF/EUR în RON. Criterii de stabilire a ratei dobânzii
(Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii
secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților
de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, Curtea de Apel Cluj, 5-6
noiembrie 2015, p. 5)

Opinia INM:

32
Această problemă s-a aflat pe ordinea de zi a întâlnirii de practică neunitară de la Craiova
din 27-28 aprilie 2015. Având în vedere soluțiile încă neunitare prezentate, reiterăm argumentele
prezentate în materialul pregătit pentru această întâlnire.
[…]1

Participanții au îmbrățișat, în unanimitate, opinia formatorilor INM, potrivit căreia


nu poate fi acceptată o soluție care mixează cele două instituții: nulitatea clauzelor abuzive
[cu consecința prevăzută la art. 1.255 alin. (2), respectiv înlocuirea cu norma legală
supletivă preexistentă] și adaptarea contractului, potrivit teoriei impreviziunii, care pleacă
de la ipoteza unui contract (unor clauze contractuale) valabil.
În ceea ce privește aplicarea teoriei impreviziunii, se poate reține o practică
majoritară a soluțiilor de respingere și caracterul izolat al soluțiilor de admitere.
Cu toate acestea, participanții au agreat asupra necesității reluării demersurilor de
colectare a jurisprudenței în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la
următoarele două aspecte:
– Aplicarea teoriei impreviziunii pentru contractele încheiate anterior intrării în
vigoare a noului Cod civil;
– Caracterul de eveniment imprevizibil al evoluției francului elvețian în perioada
2007-2015.

7. Intervenţia instanţei constând în stabilirea modului de calcul al dobânzii variabile, în


situaţia constatării caracterului abuziv al clauzei din actele adiţionale la contractele de
credit, încheiate în baza O.U.G. nr. 50/2010, prin care se majorează dobânda iniţială.
(Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) din cadrul curţilor
de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, 15-16 mai 2017, Căciulata, p.
41)

Opinia INM:

Această problemă s-a aflat pe ordinea de zi a întâlnirii de practică neunitară de la Craiova


din 27-28 aprilie 2015. Având în vedere soluțiile încă neunitare prezentate, reiterăm argumentele
prezentate în materialul pregătit pentru această întâlnire.
Potrivit jurisprudenţei CJUE în cauza C-618/10 (Banco Espanol de Credito), articolul 6
alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui
stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive
cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să
completeze respectivul contract, modificând conţinutul acestei clauze.
Nici cauza Unicaja Banco, C-482/13, C-484/13, C-485/13 și C-487/13 nu poate conduce
la o altă interpretare. În această cauză, concluzia Curții este aceea că:
”Articolul 6 alineatul (1) Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei
dispoziții naționale în temeiul căreia instanța națională sesizată cu o procedură de executare
ipotecară are obligația să dispună recalcularea sumelor datorate în temeiul unei clauze a unui

1
A se vedea argumentele prezentate la secțiunea I punctul 5 din prezentul document;
33
contract de credit ipotecar care prevede dobânzi moratorii a căror rată depășește cu mai mult de
trei ori dobânda legală, astfel încât cuantumul dobânzilor menționate să nu depășească acest prag,
cu condiția ca aplicarea dispoziției naționale:
– să nu prejudece aprecierea de către instanța națională menționată a caracterului abuziv
al unei astfel de clauze și
– să nu împiedice această instanță să înlăture clauza menționată dacă ar trebui să constate
caracterul „abuziv” al acesteia, în sensul articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată.”
Prin urmare, ipoteza în care judecătorul spaniol a dispus recalcularea dobânzii este aceea
în care dispoziția sa de drept național îl obliga să facă o astfel de recalculare, dându-i, în acest
scop, și criteriile.
Astfel, potrivit articolului 83 din Decretul regal legislativ 1/2007 din Spania:
„1. Clauzele abuzive sunt nule de plin drept și sunt considerate nescrise.
2. Partea contractului afectată de nulitate este corectată în conformitate cu prevederile
articolului 1258 din Codul civil și cu principiul bunei-credințe obiective.
În acest scop, instanța care declară nulitatea respectivelor clauze completează contractul și
dispune de competențe de moderare cu privire la drepturile și la obligațiile părților, în cazul în
care contractul este menținut, și cu privire la consecințele lipsirii acestuia de efecte, în cazul unui
prejudiciu considerabil pentru consumator și utilizator. Numai în cazul în care clauzele care sunt
menținute conduc la o situație inechitabilă în ceea ce privește poziția părților, care nu poate fi
remediată, instanța poate declara că contractul este lipsit de validitate.”
Legea nr. 1/2013, intervenită după cauza Aziz adaugă următoarea dispoziție tranzitorie:
„Limitarea dobânzilor de întârziere în cazul ipotecilor constituite asupra unei locuințe principale,
prevăzută la articolul 3 punctul 2, se aplică ipotecilor constituite după intrarea în vigoare a acestei
legi.
De asemenea, limitarea menționată este aplicabilă dobânzilor de întârziere prevăzute de
creditele cu garanție ipotecară asupra unei locuințe principale constituită înainte de intrarea în
vigoare a legii, care sunt datorate ulterior acestei date, precum și celor care erau datorate la data
menționată, însă nu au fost plătite.
În procedurile de executare sau de vânzare extrajudiciară inițiate, însă nefinalizate la data
intrării în vigoare a acestei legi, precum și în cele în care a fost deja stabilită suma pentru care se
solicită încuviințarea executării sau vânzarea extrajudiciară, grefierul sau notarul acordă părții
care solicită executarea un termen de 10 zile pentru a recalcula suma respectivă în conformitate
cu dispozițiile punctului anterior.”
Prin urmare, soluția din cauza Unicaja nu poate fi preluată în contextul legislativ
românesc, care nu prevede obligația instanței de a completa contractul și nici competențele de
moderare la care se referă legea spaniolă, ci, în art. 1.255 alin. (2) C. civ. care prevede că: „În
cazul în care contractul este menținut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispozițiile
legale aplicabile”.

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM.

8. Posibilitatea instanței de a înlocui o clauză constatată ca fiind abuzivă cu o altă clauză


(Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți
de Casație și Justiție și ale curților de apel, Constanța, 7-8 septembrie 2017, p. 22)
34
Opinia INM:
Această problemă s-a aflat pe ordinea de zi a întâlnirii de practică neunitară de la Craiova
din 27-28 aprilie 2015. Având în vedere soluțiile încă neunitare prezentate, reiterăm argumentele
prezentate în materialul pregătit pentru această întâlnire.
[…]
Prealabil dezbaterilor cu privire la acest punct, au fost prezentate întrebările preliminare
formulate de Curtea de Apel Bacău în Cauza Topaz C-211/17, cauză pendinte pe rolul CJUE,
respectiv:
1. Art.3 alin.2 şi art.4 alin.1 din această directivă trebuie interpretate şi aplicate în sensul
că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal - astfel cum au fost ele arătate de
reclamanta-pârâtă care a făcut trimitere la jurisprudenţa naţională (Decizia nr.1646 din
18.04.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Comercială, în recurs şi
Decizia civilă nr.466 din 06.04.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul
nr.3364/110/2014 în apel), şi anume faptul că dovada caracterului negociat al tuturor clauzelor
din antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat de părţi rezultă din simplul fapt că
reclamanţii-pârâţi, în calitate de consumatori, au fost de acord cu aceste clauze, prin semnarea
antecontractului care a fost redactat în prealabil de dezvoltatorul imobiliar şi ulterior autentificat
de un notar public - s-a înlăturat, de principiu, prin proba contrară, prezumţia relativă a
caracterului nenegociat al clauzelor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor ?
2. Clauzele de la literele d, e, f, şi i din Anexa la Directiva 93/13/CEE a Consiliului din
05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii acoperă, în
principiu, tipuri de clauze care figurează în antecontracte de vânzare-cumpărare redactate în
prealabil de dezvoltatorii imobiliari care sunt nişte profesionişti, precum reclamanta-pârâtă, în
special clauzele de la punctele 3.2.2. şi 7.1. din antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat de
părţile în litigiu care reglementează pactul comisoriu de gradul IV şi clauza penală stabilite
exclusiv în favoarea promitentului-vânzător ?
3. Art.6 alin.1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993, privind clauzele
abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, trebuie interpretat şi aplicat în sensul că, în
ipoteza în care răspunsul la cea de-a doua întrebare adresată Curţii este afirmativ, nu permite
(interzice) instanţei naţionale să modifice respectivele clauze constatate ca fiind abuzive în sensul
de a reţine că pactul comisoriu de gradul IV ar putea interveni în alte condiţii decât cele prevăzute
expres în antecontract (spre exemplu, nu pentru orice întârziere la plată sau neplată, indiferent de
cuantumul acesteia, ci doar pentru plăţi de o anumită valoare, întârziate sau neplătite, apreciate de
instanţă, de la caz la caz, ca fiind însemnate), respectiv de a reduce (limita) cuantumul clauzei
penale la sumele achitate cu titlu de avans de către promitentul-cumpărător până la momentul
activării pactului comisoriu? În această ipoteză, instanţa naţională nu poate decât să se limiteze la
a stabili că aceste clauze nu se aplică în ceea ce priveşte consumatorul în cauză?
Participanţii şi-au însuşit în unanimitate opinia formatorilor INM în sensul că
instanţa nu poate interveni în contractul încheiat între părţi şi că ar fi necesară o
intervenţie legislativă pentru reglementarea diferitelor aspecte care intervin în practică în
legăzută cu clauzele abuzive din contractele de credit bancar.

9. Admisibilitatea cererilor de stabilire pe cale judiciară a ratei dobânzii creditului din


CHF/EUR. Criterii de stabilire a ratei dobânzii (Minuta întâlnirii președinților secțiilor
35
specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel,
dedicată dezbaterii problemelor de practică neunitară în materia litigiilor cu
profesioniști și insolvenței, București, 21 iunie 2018, p. 22)

Opinia INM:
Problema s-a pus în dosarele ce au ca obiect nulitate clauze abuzive vizând stabilirea pe
cale judiciară a ratei dobânzii în cazul împrumuturilor acordate într-o monedă străină, în sensul că
instanțelor le este sau nu recunoscută prerogativa de a înlocui o clauză abuzivă cu alta sau părților
le revine obligația de a negocia dobânda.
Această problemă s-a mai aflat pe ordinea de zi a întâlnirilor de practică neunitară de la
Craiova din 2015 şi de la Constanţa din 2017.
Potrivit jurisprudenţei CJUE în cauza C-618/10 (Banco Espanol de Credito), articolul 6
alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui
stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive
cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să
completeze respectivul contract, modificând conţinutul acestei clauze.
Curtea consideră că, în cazul în care instanța națională ar avea o astfel de posibilitate,
aceasta ar putea să elimine efectul descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor
faptul că, clauzele abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește consumatorii. Prin
urmare, această posibilitate ar garanta o protecție a consumatorilor mai puțin eficace decât cea
care rezultă din neaplicarea acestor clauze.
Astfel, în situația în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul
clauzelor abuzive, vânzătorii sau furnizorii ar fi în continuare tentați să utilizeze aceste clauze,
știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul ar putea fi, totuși, completat de instanță,
garantând, astfel, interesele respectivilor vânzători sau furnizori.
În consecință, atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele naționale au
numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu producă
efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice
conținutul acesteia.
Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe, în principiu, fără
nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în
conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din
punct de vedere juridic.
Nici cauza Unicaja Banco, C 482/13, C 484/13, C 485/13 și C 487/13 nu poate conduce la
o altă interpretare. În această cauză, concluzia Curții este aceea că:
”Articolul 6 alineatul (1) Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei
dispoziții naționale în temeiul căreia instanța națională sesizată cu o procedură de executare
ipotecară are obligația să dispună recalcularea sumelor datorate în temeiul unei clauze a unui
contract de credit ipotecar care prevede dobânzi moratorii a căror rată depășește cu mai mult de
trei ori dobânda legală, astfel încât cuantumul dobânzilor menționate să nu depășească acest prag,
cu condiția ca aplicarea dispoziției naționale:
– să nu prejudece aprecierea de către instanța națională menționată a caracterului abuziv
al unei astfel de clauze și
– să nu împiedice această instanță să înlăture clauza menționată dacă ar trebui să constate
caracterul „abuziv” al acesteia, în sensul articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată.”
36
Prin urmare, ipoteza în care judecătorul spaniol a dispus recalcularea dobânzii este aceea
în care dispoziția sa de drept național îl obliga să facă o astfel de recalculare, dându-i, în acest
scop, și criteriile.
Astfel, potrivit articolului 83 din Decretul regal legislativ 1/2007 din Spania:
„1. Clauzele abuzive sunt nule de plin drept și sunt considerate nescrise.
2. Partea contractului afectată de nulitate este corectată în conformitate cu prevederile
articolului 1258 din Codul civil și cu principiul bunei credințe obiective.
În acest scop, instanța care declară nulitatea respectivelor clauze completează contractul și
dispune de competențe de moderare cu privire la drepturile și la obligațiile părților, în cazul în
care contractul este menținut, și cu privire la consecințele lipsirii acestuia de efecte, în cazul unui
prejudiciu considerabil pentru consumator și utilizator. Numai în cazul în care clauzele care sunt
menținute conduc la o situație inechitabilă în ceea ce privește poziția părților, care nu poate fi
remediată, instanța poate declara că, contractul este lipsit de validitate.”
Legea nr. 1/2013, intervenită după cauza Aziz adaugă următoarea dispoziție tranzitorie:
„Limitarea dobânzilor de întârziere în cazul ipotecilor constituite asupra unei locuințe principale,
prevăzută la articolul 3 punctul 2, se aplică ipotecilor constituite după intrarea în vigoare a acestei
legi.
De asemenea, limitarea menționată este aplicabilă dobânzilor de întârziere prevăzute de
creditele cu garanție ipotecară asupra unei locuințe principale constituită înainte de intrarea în
vigoare a legii, care sunt datorate ulterior acestei date, precum și celor care erau datorate la data
menționată, însă nu au fost plătite.
În procedurile de executare sau de vânzare extrajudiciară inițiate, însă nefinalizate la data
intrării în vigoare a acestei legi, precum și în cele în care a fost deja stabilită suma pentru care se
solicită încuviințarea executării sau vânzarea extrajudiciară, grefierul sau notarul acordă părții
care solicită executarea un termen de 10 zile pentru a recalcula suma respectivă în conformitate
cu dispozițiile punctului anterior.”
Prin urmare, soluția din cauza Unicaja nu poate fi preluată în contextul legislativ
românesc, care nu prevede obligația instanței de a completa contractul și nici competențele de
moderare la care se referă legea spaniolă, ci se vor avea în vedere dispozițiile art. 1.255 alin. (2)
C. civ. care prevede că: „În cazul în care contractul este menținut în parte, clauzele nule sunt
înlocuite de drept cu dispozițiile legale aplicabile”.
În consecinţă, apreciem că instanțelor naționale nu le este recunoscută prerogativa de a
înlocui o clauză abuzivă cu altă clauză, competența instanțelor fiind limitată la declararea nulității
clauzei abuzive, cu aplicarea dispozițiilor art. 1.255 alin. (2) C.civ.
Trebuie menţionat că problematica se regăseşte în cadrul întrebărilor preliminare
formulate de Curtea de Apel Bacău în Cauza Topaz C-211/17, cauză pendinte pe rolul CJUE,
respectiv:
1. Art. 3 alin. 2 şi art. 4 alin. 1 din această directivă trebuie interpretate şi aplicate în
sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal - astfel cum au fost ele arătate
de reclamanta-pârâtă care a făcut trimitere la jurisprudenţa naţională (Decizia nr.1646 din
18.04.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Comercială, în recurs şi
Decizia civilă nr.466 din 06.04.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul
nr.3364/110/2014 în apel), şi anume faptul că dovada caracterului negociat al tuturor clauzelor
din antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat de părţi rezultă din simplul fapt că
reclamanţii-pârâţi, în calitate de consumatori, au fost de acord cu aceste clauze, prin semnarea
37
antecontractului care a fost redactat în prealabil de dezvoltatorul imobiliar şi ulterior autentificat
de un notar public - s-a înlăturat, de principiu, prin proba contrară, prezumţia relativă a
caracterului nenegociat al clauzelor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor ?
2. Clauzele de la literele d, e, f, şi i din Anexa la Directiva 93/13/CEE a Consiliului din
05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii acoperă, în
principiu, tipuri de clauze care figurează în antecontracte de vânzare-cumpărare redactate în
prealabil de dezvoltatorii imobiliari care sunt nişte profesionişti, precum reclamanta-pârâtă, în
special clauzele de la punctele 3.2.2. şi 7.1. din antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat de
părţile în litigiu care reglementează pactul comisoriu de gradul IV şi clauza penală stabilite
exclusiv în favoarea promitentului-vânzător ?
3. Art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993, privind clauzele
abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat şi aplicat în sensul că, în
ipoteza în care răspunsul la cea de-a doua întrebare adresată Curţii este afirmativ, nu permite
(interzice) instanţei naţionale să modifice respectivele clauze constatate ca fiind abuzive în sensul
de a reţine că pactul comisoriu de gradul IV ar putea interveni în alte condiţii decât cele prevăzute
expres în antecontract (spre exemplu, nu pentru orice întârziere la plată sau neplată, indiferent de
cuantumul acesteia, ci doar pentru plăţi de o anumită valoare, întârziate sau neplătite, apreciate de
instanţă, de la caz la caz, ca fiind însemnate), respectiv de a reduce (limita) cuantumul clauzei
penale la sumele achitate cu titlu de avans de către promitentul-cumpărător până la momentul
activării pactului comisoriu? În această ipoteză, instanţa naţională nu poate decât să se limiteze la
a stabili că aceste clauze nu se aplică în ceea ce priveşte consumatorul în cauză?
La întâlnirea de la Constanţa s-a pus în discuție în ce măsură instanța poate, ca urmare a
constatării caracterului abuziv al unei clauze, să stabilească alte clauze contractuale, precizându-
se că practica judiciară a adoptat soluții diferite, inclusiv la nivelul Înaltei Curți de Casație și
Justiție.
De principiu, s-a apreciat atunci că nu ar fi oportun ca instanța să stabilească o rată a
dobânzii ca urmare a constatării abuzive a unei clauze pentru următoarele considerente:
Contractul este rezultatul acordului de voință al părților, situațiile care rezultă din
încheierea sau modificarea acestor contracte fiind foarte diverse, iar toate băncile inserează în
contracte clauze de natură similară. Rămâne ca fiecare judecător să aprecieze dacă o clauză este
sau nu abuzivă, fiind însă discutabil ca un complet de judecată să stabilească nivelul dobânzii, în
lipsa unor criterii prevăzute de lege pentru efectuarea acestei operații.
De altfel, în situațiile în care legiuitorul constată existența unui dezechilibru substanțial
între părțile contractante, acesta poate interveni în anumite domenii prin adoptarea unor măsuri de
protecție socială, cu condiția ca acea legislație să treacă testul de constituționalitate. Judecătorul
nu s-ar putea substitui legiuitorului.
Totodată, se va ține seama de dispozițiile art. 1255 alin. (2) Cod civil, potrivit cărora, în
cazul în care contractul este menținut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispozițiile
legale aplicabile. Dacă este vorba despre un contract de credit, dacă s-ar înlătura clauza privitoare
la dobândă ca fiind abuzivă, instanţa ar trebui să identifice dispoziţiile legale care ar putea înlocui
această clauză. Spre exemplu, dacă s-ar aplica dispoziţiile OG nr. 13/2011 privind dobânda legală
remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, dobânda calculându-se în conformitate cu
aceste prevederi, s-ar putea ajunge chiar la situaţii mai împovărătoare decât cele anterioare pentru
consumator.

38
În jurisprudența CJUE, Curtea a statuat într-o speță în care au fost inserate mai multe
clauze abuzive referitoare la nivelul DAE, impunerea încheierii unui contract de asigurare de
viață la un anumit asigurător și soluționarea eventualelor litigii prin intermediul arbitrajului, că
respectivul credit trebuie socotit fără dobândă, considerând că sancțiunea cea mai potrivită a fost
lipsirea băncii de orice câștig.
Constatarea de către instanță a unei clauze privind dobânda ca fiind abuzivă ar trebui să
determine banca să reia negocierile cu privire la această componentă a contractului.
Consumatorul nu are însă interes într-o atare situaţie să negocieze întrucât beneficiază, în urma
pronunţării hotărârii, de un contract fără dobândă.
Au existat situaţii în jurisprudenţa ÎCCJ în care instanţa supremă a constatat că trebuie
aplicată dobânda asupra căreia părţile au convenit la momentul încheierii contractului (ex.
ROBOR, EURIBOR, LIBOR și un anumit procent), în condițiile în care profesionistul a
modificat cuantumul dobânzii pe parcursul derulării contractului, instanța procedând doar la
consfinţirea acordului iniţial al părţilor. În acest caz, instanţa nu a făcut decât să interpreteze
voinţa părţilor.

Participanţii de la întâlnirea de la Constanţa şi-au însuşit, în unanimitate, opinia


formatorilor INM în sensul că instanţa nu poate interveni în contractul încheiat între părţi şi că
ar fi necesară o intervenţie legislativă pentru reglementarea diferitelor aspecte care intervin în
practică în legătură cu clauzele abuzive din contractele de credit bancar.

Cu majoritate (1 abținere), participanții au agreat menținerea soluției adoptată cu


ocazia întâlnirilor anterioare, reținută și în opinia formatorilor INM.
S-a apreciat că problema în discuție nu este una de practică neunitară, ci vizează
modalitatea de aplicare a legii la situația de fapt din fiecare speță.

10. Caracterul abuziv/neabuziv al acestor clauze, prin raportare la riscul (de schimb)
valutar și la obligația de informare. (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate
(foste comerciale) din cadrul curţilor de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și
insolvenței, 13-14 iunie 2016, Sinaia, p. 33)

Opinia INM:

Această chestiune a făcut obiectul discuției cu ocazia întâlnirii pe practică neunitară


anterioare, de la Cluj. Opiniile exprimate de formatorii INM cu prilejul acelei întâlniri rămân
valabile.

Problemele ridicate la punctul doi au suscitat numeroase discuții în rândul participanților.


Înainte de a trece la analiza aspectelor controversate din cadrul dezbaterilor, participanții au
consimțit asupra următoarelor:
1. În lumina jurisprudenței CJUE analiza clauzelor trebuie să se facă în bloc, unele prin
altele, (“Pentru a efectua o apreciere cu privire la caracterul eventual abuziv al clauzei
contractuale pe care se întemeiază cererea cu care este sesizată, instanța națională trebuie să țină
seama de toate celelalte clauze din contract.” (Banif))

39
2. Aplicarea teoria impreviziunii în astfel de contracte este dificilă întrucât:
- aplicarea teoriei impreviziunii pentru contractele încheiate anterior intrării în vigoare a
noului Cod civil nu este unanim acceptată;
- caracterul de “eveniment imprevizibil” al evoluției francului elvețian în perioada 2007-
2015 este discutabil;
- consecința impreviziunii ar fi în orice caz adaptarea contractului, prin raportare la
ansamblul clauzelor contractuale, iar nu “înghețarea“ sau stabilizarea francului la cursul istoric.
3. Dacă se merge pe teoria clauzelor abuzive, sancționate cu nulitatea, analiza cauzelor de
nulitate se face în raport cu data încheierii contractului și nu prin raportare la circumstanțele care
apar pe parcursul derulării unui contract legal încheiat.
4. Prin raportare la prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/2013 transpuns în art. 4
alin. (6) din Legea 193/2000, transparența clauzelor contractuale nu poate fi redusă la caracterul
inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical (Cauza-26/13, Kásler).
Referitor la clauzele invocate în speță (prima referitoare la constituirea până la scadență în
contul deschis la bancă a sumei de rambursat în valută și cea de-a doua legată de mandatarea
băncii pentru debitarea oricărui cont al debitorului în cazul neîndeplinirii obligației anterioare) s-
au conturat două opinii concurente cu privire la calificarea acestor clauze ca fiind principale sau
accesorii, calificare de care depinde și analiza ulterioară a caracterului abuziv.
Participanții au consimțit că legislația internă este cea care reglementează calificarea
cauzelor în principale sau accesorii, judecătorul național raportându-se în cadrul acestei analize la
natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual.
În lumina jurisprudenței CJUE în Cauza-143/13, Matei, precum și în cauza C-26/13,
Kásler, ceea ce trebuie stabilit este dacă respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui
contract care, ca atare, îl caracterizează. Tendința jurisprudenței enunțate pare să fie în sensul de a
considera astfel de clauze ca fiind accesorii, având în vedere faptul că părțile au privit ca
determinant din punctul de vedere al formării contractului cuantumul dobânzii, iar nu aceste
prestații subsidiare. De asemenea, ele nu apar ca fiind un preț distinct al unui serviciu bine
identificat, prestat de către bancă în mod distinct de activitatea de creditare.

Cele două opinii incluse și în material, au fost dezbătute pe larg în cadrul discuțiilor,
fără a se contura o majoritate în sprijinul vreuneia dintre ele.
Formatorul INM a susținut opinia potrivit căreia tendința jurisprudenței enunțate
pare să fie în sensul de a considera astfel de clauze ca fiind accesorii, având în vedere faptul
că părțile au privit ca determinant din punctul de vedere al formării contractului
cuantumul dobânzii, iar nu aceste prestații subsidiare, al căror mecanism de funcționare
pare să fi fost privit ca un simplu aspect secundar. De asemenea, ele nu apar ca fiind un
preț distinct al unui serviciu bine identificat, prestat de către bancă în mod distinct de
activitatea de creditare.
În orice caz, chiar dacă s-ar ajunge ca aceste clauze să fie considerate parte
intrinsecă a obiectului principal al contractului, acest lucru nu înseamnă că ele nu pot fi
analizate sub aspectul caracterului lor abuziv, ci doar că analiza pe care o poate face
judecătorul național se limitează strict la caracterul inteligibil și clar, așa cum aceste cerințe
au fost definite de CJUE în lumina jurisprudenței din cauza C-26/13, Kásler.

40
11. Caracterul abuziv al clauzei de risc valutar în lumina hotărârii CJUE în cauza C-
186/16, Andriciuc şi alţii v. Banca Românească SA. (Minuta întâlnirii președinților
secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților
de apel, dedicată dezbaterii problemelor de practică neunitară în materia litigiilor cu
profesioniști și insolvenței, București, 21 iunie 2018, p. 14)

Opinia INM:

Prin hotărârea pronunțată în data de 20.09.2017 în cauza C-186/16 Andriciuc și alții,


CJUE a arătat, în concret, care sunt etapele pe care instanța națională trebuie să le parcurgă pentru
a analiza caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar.
Conform hotărârii CJUE instanța națională trebuie să verifice dacă prevederea (clauza) în
discuție reflectă doar o dispoziție de drept (pgf.29), dacă respectiva clauză, deși nu reflectă doar o
dispoziție de drept și deși face parte din obiectul principal al contractului (pgf.41), este exprimată
într-un mod clar și inteligibil (pgf.49), dacă respectiva clauză – care nu este exprimată suficient
de clar și inteligibil – respectă cerința bunei-credințe și, în fine, dacă respectiva clauză – care nu
este exprimată suficient de clar și inteligibil – instituie un dezechilibru semnificativ.
Se impune a se preciza, față de redactarea hotărârii instanței de la Luxemburg, că analiza
îndeplinirii condițiilor enunțate mai sus se face în ordinea indicată de Curte, iar în măsura în care
una dintre condiții nu este îndeplinită nu se trece la analiza celorlalte condiții.
Având de verificat îndeplinirea primei condiții în asemenea litigii – dacă prevederile
contractuale contestate reflectă doar o dispoziție de drept intern – se poate aprecia că prevederile
contractuale contestate transpun, în contract, principiul nominalismului monetar consacrat la
art.1578 C. civ. (1864).
Art. 1578 din vechiul Cod Civil, în vigoare la data încheierii contractului, prevedea că
„obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată
în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca
plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui
această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii”.
Acelaşi principiu este consacrat şi de Noul Cod Civil care, în art. 2.164, prevede că „(1) în
lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de
bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora. (2) În cazul în care
împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma
nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel”.
Astfel, suma de rambursat urmează a fi determinată în raport cu suma efectiv
împrumutată, chiar şi în ipoteza unor eventuale modificări ale valorii monedei. Prin urmare,
obligaţia de restituire urmează să aibă loc în acelaşi număr de unităţi monetare exprimate în
convenţie, fără legătură cu eventuala schimbare a valorii între punctul de plecare şi scadenţă.
După cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea
prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții
din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau
cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui
aranjament diferit al părților în această privință.
Consecventă în hotărârea pronunțată în cauza Andriciuc, paragraful 29, CJUE a indicat că
„pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei
41
93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din
dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele
care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui
acord diferit între părți în această privință”.
Instanța europeană nu a făcut distincție între normele ce se aplică între părțile contractante
independent de alegerea lor și cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din
domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât și cele supletive care se
aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.
Că acesta este sensul statuării CJUE rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13, din
prevederile art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13, precum și din statuările CJUE din cauza C-92/11
RWE Vertrieb AG.
În această din urmă cauză, CJUE a indicat (pgf 25-28) „după cum reiese din articolul 1
alineatul (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau
norme administrative obligatorii nu sunt supuse dispozițiilor acesteia. Astfel, după cum reiese din
al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2)
din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică
între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate
care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această
privință. Pe de altă parte, sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei directive clauzele
contractuale care reflectă dispoziții din reglementarea națională care guvernează o anumită
categorie de contracte, nu doar în cazuri în care contractul încheiat de către părți aparține acestei
categorii de contracte, ci și în ceea ce privește alte contracte cărora li se aplică respectiva
reglementare în conformitate cu o dispoziție din dreptul național (….) această excludere a
aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele
26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit
un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte.”
Astfel, în lumina jurisprudenței CJUE se poate reține că sunt excluse din domeniul de
aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât și cele supletive care se aplică ope legis,
în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.
În situaţia de față, instanțele tebuie să aprecieze dacă prevederile contractuale contestate
reprezintă transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 C. civ. (1864) care reglementează
principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți
și în lipsa mențiunilor din contract în sensul obligării reclamanților să restituie suma împrumutată
în aceeași monedă în care le-a fost pus la dispoziție creditul.
Pe cale de consecință, se poate aprecia că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție
legală supletivă ce se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens, al
calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni
exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr.
62/2017.
În atare situație, având în vedere considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea
pronunțată de CJUE în cauza C-186/16 în cauza Andriciuc, precum și dispozițiile art. 3 alin. (2)
din Legea nr. 193/2000, în măsura în care prevederile contractuale contestate – clauza de risc
valutar – reflectă transpunerea în contract a unei dispoziții legale, respectivele clauze sunt excluse
din domeniul de aplicare al normelor de protecție, cu consecința că nu poate fi analizat pe fond
caracterul abuziv al acestora.
42
În orice caz, chiar dacă s-ar accepta că ar fi vorba despre clauze abuzive, soluţia nu ar
putea fi aceea a îngheţării cursului valutar la data încheierii contractului de credit, ci aceea a
nulităţii clauzei abuzive, instanţa neputând în acest caz interveni în contractul încheiat între părţi.
Potrivit jurisprudenţei CJUE în cauza C-618/10 (Banco Espanol de Credito), articolul 6
alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui
stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive
cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să
completeze respectivul contract, modificând conţinutul acestei clauze.
Constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar nu presupune
modificarea/adaptarea contractului, în sensul stabilizării cursului de schimb CHF-LEU la
momentul semnării contractului şi denominarea în moneda naţională a plăţilor, întrucât acestea ar
putea fi avute în vedere de instanţa de judecată doar în cazul în care este aplicabilă teoria
impreviziunii.

Cu majoritate (13 din cele 14 curți de apel reprezentate) și 1 abținere, participanții


au agreat a doua opinie exprimată în jurisprudență, potrivit căreia receptarea principiului
nominalismului monetar în conţinutul contractelor de credit, în lipsa unui acord diferit
între părţi în această privinţă, exclude clauza vizând riscul de schimb valutar din sfera
controlului caracterului abuziv.

12. Stabilirea momentului stabilizării cursului de schimb valutar în cazul constatării


caracterului abuziv al clauzei de risc valutar (Minuta întâlnirii președinților secțiilor
specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel,
București, 15 decembrie 2020, p. 61)

Opinia INM:

Problema a mai fost ridicată și în cadrul întâlnirilor anterioare, iar participanţii de la


întâlnirea de la Constanţa şi-au însuşit, în unanimitate, opinia formatorilor INM în sensul că
instanţa nu poate interveni în contractul încheiat între părţi şi că ar fi necesară o intervenţie
legislativă pentru reglementarea diferitelor aspecte care se întâlnesc în practică în legătură cu
clauzele abuzive din contractele de credit bancar.

Astfel, potrivit art. 6. Din Legea nr. 193/2000 clauzele abuzive cuprinse în contract și
constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte
asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului,
numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

În jurisprudenţa CJUE s-a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată constată
caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părţi, prin
modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea Curţii din 14.06.2012, în cauza C-618/10
43
Banco Espanol de Credito SA împotriva Joaquin Calderon Camino, s-a stabilit, în interpretarea
dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate
cu consumatorii, că „articolul 6 alin. 1 din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei
reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea
unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un
consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze”. Din
motivare rezultă şi faptul că „instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei
clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte
consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract
trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din
eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o
astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic”.
Mai concret, nu este permis a se adăuga dispoziții noi, pentru că instanța s-ar substitui
voinței părților; aplicarea unei soluții de adaptare a contractului (în vederea restabilirii
echilibrului contractual) este tipică instituției impreviziunii, însă ipoteza legală este reprezentată
de existența unui contract valabil.

Nu poate fi acceptată o soluție care combină cele două instituții: nulitatea clauzelor
abuzive și adaptarea contractului, potrivit teoriei impreviziunii, care pleacă de la ipoteza unui
contract valabil (unor clauze contractuale).

Sunt relevante şi cele statuate de CJUE în cauza C‑ 81/19, NG și OH


“Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind
clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză
contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit
legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu
intră în domeniul de aplicare al acestei directive.”

În concluzie, opinia INM este în sensul că, până la intervenția legiuitorului cu privire la
efectul constatării caracterului abuziv al clauzelor în situațiile care privesc conversia creditului,
nu pot fi admise cererile prin care se solicită aplicarea unui anumit curs de schimb valutar,
motivat de faptul că nu se poate face aplicarea teoriei impreviziunii atunci când se invocă
nulitatea clauzei abuzive. Înghețarea cursului la un anumit nivel (de la momentul încheierii
contractului sau de la un alt moment ulterior) reprezintă o soluție posibilă exclusiv pe tărâmul
aplicării teoriei impreviziunii.

Opinii exprimate în cadrul dezbaterilor


Chestiunea supusă dezbaterii este în strânsă legătură cu dezlegarea data în cauza
C81/19. Ulterior pronunţării acestei decizii nu mai este posibilă analiza din perspectiva
caracterului abuziv al clauzei care obligă consumatorul să restituie creditul în aceeaşi monedă în
care a fost acordat. Se reia principiul nominalismului monetar şi, prin concluzii foarte clare,
Curtea de Justiţie a exclus posibilitatea unei astfel de analize, statuându-se că sunt clauze care
preiau o normă legală şi nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv;
Nu se mai pune problema momentului stabilizării cursului atât timp cât nu se mai
poate dispune o astfel de măsură;
44
Înalta Curte de Casație și Justiție este sesizată de către Curtea de Apel Cluj în
vederea pronunțării unuei decizii RIL.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.

13. Incidenţa principiului nominalismului monetar pentru contractele de împrumut


încheiate pe teritoriul României între un consumator şi un furnizor de servicii
financiare în cadrul cărora plăţile se realizează în monedă străină. (Minuta întâlnirii
președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel, Ploiești, 27-28 iunie 2019, p. 1)

Opinia INM:
Problema de practică neunitară semnalată are ca punct de interes dispozițiile Codului
Civil 1864 privind nominalismul monetar, dat fiind că majoritatea covârșitoare a cauzelor aflate
pe rolul instanțelor pun în discuție raporturi juridice generate de contracte de credit bancar
încheiate în perioada 2007-2008
Așadar, potrivit art. 1.578 C. civ. din 1864:
"(1) Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă
numerică arătată în contract.
(2) Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca
plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui
această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".
˝Nominalismul monetar presupune o egalitate cantitativă, în sensul că debitorul obligației
de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumație având ca obiect o sumă de
bani va fi eliberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenție, indiferent de fluctuațiile
monedei convenite. Astfel, în virtutea principiului menționat, moneda ajunge să aibă, din punct
de vedere juridic, o valoare stabilă, chiar dacă, în plan economic, valoarea de piață a monedei
poate fi variabilă, în funcție de diferiți indici, de regulă, cursul de schimb într-o altă monedă.˝1
Principiul nominalismului face parte din dreptul intern, însă nu trebuie corelat în mod
necesar cu moneda națională; un contract de credit bancar supus legii române, chiar în condițiile
în care părțile au convenit ca moneda să fie străină, va fi supus tuturor efectelor pe care le conferă
legea care îl guvernează (incluzând și nominalismul monetar).
Acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii
ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică dispoziţiile art. 1 alin
(2) - pentru scopurile prezentului regulament, termenii, expresiile şi clasificarea operaţiunilor
valutare sunt cele prevăzute în anexa nr. 1 "Nomenclator" - și art. 3 alin (2) - Toate celelalte
operaţiuni între rezidenţi, care nu fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, pot fi efectuate în
mod liber fie în moneda naţională (leu), fie în valută. - ,coroborate cu art.1 lit. d din Anexa 1
(Nomenclator) ale Regulamentului nr.4/2005 privind regimul valutar - Operaţiunile valutare

1
C. Bîrsan, Principiul nominalismului monetar și impreviziunea în contractul de împrumut de consumație având ca
obiect o sumă de bani: o asociere ireconciliabilă?, Universul Juridic, nr. 2/2015
45
prevăzute în prezentul nomenclator vor fi interpretate într-un sens larg, astfel încât să acopere,
după caz, şi fără a fi limitative: … d) rambursarea creditelor şi a împrumuturilor.

În concluzie, opinia INM este în sensul că nominalismului monetar se aplică și în ceea ce


privește contractele de împrumut încheiate pe teritoriul României între un consumator şi un
furnizor de servicii financiare în cadrul cărora plăţile se realizează în monedă străină

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.

14. Aplicarea teoriei impreviziunii în cazul contractelor de credit încheiate anterior intrării
în vigoare a noului Cod civil. Aplicabilitate în cazul contractelor acordate în CHF
(Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți
de Casație și Justiție și curților de apel, dedicată dezbaterii problemelor de practică
neunitară în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, București, 21 iunie 2018, p.
19)

Opinia INM:

Fără a relua cele menţionate la punctul anterior, facem precizarea că, în cele mai multe
dosare, reclamanţii invocă atât clauza abuzivă, cât şi teoria impreviziunii în ceea ce priveşte
contractele de credit în CHF.
În ceea ce priveşte impreviziunea, trebuie dovedită în concret, în fiecare caz în parte,
îndeplinirea condițiilor impreviziunii, așa cum acestea sunt configurate în decizia nr. 62/2017 a
Curții Constituționale.
Astfel, se observă că, în paragraful 49 al considerentelor deciziei amintite, instanța de
contencios constituțional arată că „argumentele reținute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016
privind Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii
obligațiilor asumate prin credite cu privire la incidența teoriei impreviziunii sunt pe deplin
aplicabile și în materia contractelor de credit în franci elvețieni. Astfel, instanța judecătorească
are competența şi obligația să aplice impreviziunea dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile
existenţei acesteia, astfel că situația consumatorilor de credite în franci elvețieni cunoaște un
remediu judiciar viabil, de natură să înlăture efectele schimbării circumstanțelor care au condus la
contractarea creditului.”
Curtea reţine în motivare că incidența principiului nominalismului monetar în contractele
de credit în franci elvețieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii,
dacă sunt îndeplinite condițiile de incidență ale acestuia (paragraful 44).
În considerentele relevante ale deciziei nr. 623 din 25.10.2016, Curtea Constituțională a
reținut că:
- contractul de credit „presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi
ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii
contractului, şi unul supra-adăugat care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de
către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi
care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.[…]
Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supra-adăugat,
46
intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie
în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja
executate rămânând câştigate contractului.” (paragrafele 96 și 98);
- „din coroborarea dispozițiilor art. 969 și art. 970 din Codul civil din 1864, rezultă două
principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/ forța obligatorie
pe care acesta o are pentru părțile contractante, pe de parte, și buna-credință în executarea
acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce contractul
prevede expres în clauzele sale, ci și toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației,
după natura sa [art. 970 alin. (2) din Codul civil din 1864]. Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al
bunei-credințe, guvernează contractul civil de la nașterea sa până la epuizarea tuturor efectelor,
independent de existența unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Așadar, executarea unui
contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două
principii (forța obligatorie și executarea cu bună-credință), principii care nu au existență de sine-
stătătoare, ci se condiționează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două
principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada
executării acestuia, intervine o situație imprevizibilă, însă niciuna dintre părțile contractante nu
abdică de la obligațiile care îi revin potrivit executării cu bună-credință a contractului. Aşadar,
echitatea, alături de buna-credinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia
existentă între ele.
Prin urmare, potrivit arhitecturii constituţionale şi legale, în caz de neînțelegere între părți,
evaluarea existenței situației neprevăzute (condiție obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării
contractului, a bunei-credințe în exercitarea drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților
(condiții subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una
subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare și cade în sarcina instanţei judecătoreşti, organ
care beneficiază de garanţia de independenţă şi imparţialitate şi care, pe această cale, dobândește
un rol important în determinarea condițiilor de executare a contractului.
Consecinţa luării în considerare a criteriului bunei-credinţe constituie o lărgire a rolului
judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenţia
judiciară este limitată de îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii contractuale”.
(paragrafele 99 și 100);
- controlul judecătoresc va viza în această situație „condițiile cu caracter obiectiv
referitoare la cauza schimbării circumstanțelor (existența situației neprevăzute) sau la cuprinsul
contractului (absența unei clauze de adaptare a contractului), și condițiile cu caracter subiectiv
referitoare la atitudinea/conduita părților contractante (lipsa culpei debitorului în executarea
contractului) sau la efectele schimbării circumstanțelor (caracterul licit al neexecutării obligațiilor
contractuale)” (paragraful 117);
- în condițiile în care trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia
Constituţiei şi obligativitatea respectării legii, „singura interpretare care se subsumează cadrului
constituțional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de
credit este cea potrivit căreia instanța judecătorească, în lipsa acordului dintre părți, are
competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite
condiţiile existenţei acesteia.
Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor
de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu
bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art.57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini
47
obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe
care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit.” (paragraful 119).
În privinţa modalităţii concrete de intervenţie a instanţei în acest cazuri, Curtea
Constituţională reţine, în paragraful 49 al considerentelor deciziei nr. 62/2017, că „aceasta are
posibilitatea de interveni asupra contractului în mod efectiv, fie în sensul dispunerii încetării
executării sale, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, cu efecte juridice doar pentru viitor,
prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului. Adaptarea la noile condiții se poate
efectua inclusiv printr-o conversie a ratelor de plată în moneda națională la un curs de schimb pe
care instanța îl poate stabili în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei în scopul
reechilibrării obligațiilor, curs valutar care poate fi cel de la data încheierii contractului, cel de la
data survenirii evenimentului imprevizibil sau cel de la data efectuării conversiei”.

Cu majoritate, participanții au apreciat că îndeplinirea condițiilor impreviziunii în


cazul contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil urmează
a fi apreciată în fiecare caz în parte, conform criteriilor de analiză dezvoltate în Decizia
Curții Constituționale nr. 62/2017.
A fost exprimată și opinia conform căreia în cadrul considerentelor care însoțesc
Decizia Curții Constituționale nr. 62/2017 urmează a fi decelate cele care sprijină soluția și
care dobândesc, astfel, valoare general obligatorie și autoritate de lucru judecat, sens în
care s-a pronunțat recent și Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul mecanismelor de
unificare a practicii judiciare (Decizia ÎCCJ nr. 52/18.06.2018, parag. 189-191).

15. Comisionul de risc stipulat în contractele încheiate de consumatori cu instituţiile


bancare. Includerea în prețul contractului. Evaluarea naturii abuzive a clauzei, prin
raportare la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cu excluderea sau includerea
comisionului în această analiză
16. Caracterul abuziv al următoarelor tipuri de clauze: a) Prevederea din contractul de
credit bancar (profesionist - consumator) în temeiul căreia banca percepe lunar un
comision de gestionare credit de x% din valoarea creditului acordat; b) Clauza din
contract în temeiul căreia banca poate declara scadenţa anticipată a creditului ca
urmare a neplăţii ratelor la scadenţă de către consumator; c) Clauza privind perceperea
comisionului de administrare (fost comision de risc), având în vedere dispoziţiile
O.U.G. nr. 50/2010 privind actul adiţional la contractul de credit (semnat de către
părţi/comunicat consumatorului, dar nesemnat); d) Clauza privind dobânda variabilă,
prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport de cuprinsul concret al clauzei –
elemente de determinare a dobânzii, respectiv în raport de modul de calcul al dobânzii
funcţie de valoarea indicelui de referinţă (clauza prevede modificarea dobânzii doar la
creşterea indicelui sau clauza stabileşte modificarea indiferent că este vorba de creştere
ori micşorare).
(Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii
secţiilor specializate (foste comerciale) de la nivelul curților de apel, în materia litigiilor
cu profesioniști și insolvenței Curtea de Apel- Craiova, 27-28 aprilie 2015, p. 12)

Opinia INM:
48
Potrivit CJUE, în cauza Matei, C+143-13, termenii „obiectul [principal al] contractului” și
„caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile
furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte”, nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care
figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum
cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să
modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc”
perceput de acesta.
Prin urmare, instanța națională poate face o analiză a caracterului abuziv al clauzelor,
indiferent dacă ele sunt sau nu exprimate într-un limbaj clar și inteligibil. Revine însă instanței de
trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate, având în
vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și
factual în care se înscriu acestea.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că este abuzivă clauza referitoare la „scadența
anticipată” prevăzută în condițiile generale din contractul de credit, prin care s-a stipulat că în
cazul neîndeplinirii unor obligații rezultând din alte contracte, încheiate fie cu banca, fie cu alte
societăți financiare/de credit, în cazul unor situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să
devină improbabil ca reclamanții să-și poată îndeplini obligațiile asumate prin contract, banca va
avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună
cu dobânda acumulată și cu toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției. Înalta
Curte a reținut că pentru a nu fi abuzive, prevederile unei astfel de clauze ar trebui să descrie un
motiv întemeiat; or, formulările cuprinse în clauzele contractului nu oferă posibilitatea reală ca un
observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu
cât aceste clauze oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca
instanța să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalității unei astfel de măsuri (Decizia
nr. 2665 din 24 septembrie 2014 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de
Casație și Justiție având ca obiect constatarea nulității absolute a unei clauze contractuale).
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că stabilirea unui comision lunar, cu o valoare
deloc neglijabilă în raport de costurile creditului – 0,15%, respectiv, 0,22% –, are aptitudinea de a
crea o sarcină în plus în detrimentul consumatorului și, astfel, un dezechilibru semnificativ între
drepturile și obligațiile părților, în aceste condiții clauza privind comisionul de risc fiind abuzivă.
Înalta Curte a mai reținut că prin impunerea acestui comision, care nu corespunde
exigențelor de previzibilitate, s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților,
deoarece clauza respectivă acoperă o asigurare pe care banca și-o ia împotriva unui risc eventual,
cel al intrării consumatorului în incapacitate de plată, fără ca, la finalul perioadei de creditare,
sumele încasate cu acest titlu să fie restituite, în ipoteza în care împrumutatul se dovedește a fi
bun platnic (Decizia nr. 2896 din 6 octombrie 2014 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a
Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect constatare clauză abuzivă).
În ceea ce privește comisionul de administrare și de acordare, acestea nu sunt de plano
abuzive, având în vedere și dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, urmând ca, în funcție de probatoriul
administrat, să se aprecieze cu luarea în considerare a tuturor criteriilor de apreciere asupra
clauzelor abuzive: caracterul negociat/nenegociat, caracter clar și inteligibil, caracterul vădit
disproporționat, buna-credință etc.

49
Cu unanimitate, participanții au agreat soluția expusă în punctul de vedere exprimat
de INM, în sensul analizei de la caz la caz a caracterului abuziv, cu reținerea însă a ipotezei
comisionului de acordare a creditului, declarat de plano ca abuziv, având în vedere
perceperea lui pentru prestații anterioare încheierii contractului de credit.

17. Clauze abuzive în contractele de credit. Includerea clauzelor care instituie comisioane
în obiectul principal al contractului (Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate
(foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel,
Constanța, 7-8 septembrie 2017, p. 24)

Opinia INM:

Noțiunea de obiect principal al contractului este definită de CJUE în cauza C-26/13


(Kasler). Această cauză este importantă pentru că oferă o interpretare a art. 4(2) din Directivă în
ceea ce priveşte noţiunea: „obiectul principal al contractului” şi caracterul adecvat între prestaţii,
interpretare relevantă pentru că România, spre deosebire de Spania (a se vedea Caja de Ahorros),
a transpus acest text: –„termenii «obiectul principal al contractului» nu acoperă o clauză, cuprinsă
într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un
consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuţie în
litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de
schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina
instanţei de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală şi prevederile
contractului, precum şi contextul său juridic şi factual – că respectiva clauză stabileşte o prestaţie
esenţială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează”; – „o astfel de clauză, în măsura în
care cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului,
sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la
cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remuneraţie” al cărei
caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuate de împrumutător să nu poată
face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul
(2) din Directiva 93/13.”
Sub acest aspect, sintetizând, din cauza citată este important de reţinut că: • Acestea sunt
noţiuni autonome de dreptul UE (pct. 37-38) 8 • premisa interpretării care urmează este aceea că
imperativul protecţiei consumatorului este impus de situaţia de inferioritate a consumatorului, din
două puncte de vedere: putere de negociere; nivel de informare (pct. 39) (stabilit anterior în
jurisprudenţa CJUE prin interpretare teleologică a obiectivului urmărit de directivă) •
interpretarea art. 4(2): prevede o excepţie şi este, deci, de strictă interpretare. o ce vizează:
stabilirea modalităţilor şi a sferei controlului de fond al clauzelor contractuale ce nu au făcut
obiectul unei negocieri individuale, care descriu prestaţiile esenţiale ale contractelor încheiate
între vânzător sau furnizor şi un consumator (pct. 46, confirmând Caja de Ahorros, pct. 34) o
„obiectul principal al contractului” = clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi
care, ca atare, îl caracterizează (pct. 49), prin contrast cu clauzele care au caracter accesoriu (pct.
50).
„În opinia noastră, pentru a determina ceea ce constituie obiectul principal al unui
contract, revine instanţei sarcina de a decide, în fiecare caz, prestaţia sau prestaţiile esenţiale care

50
trebuie considerate în mod obiectiv esenţiale în economia generală a contractului. Această
apreciere, care nu poate fi concepută în mod abstract, nu se poate limita la o examinare a
parametrilor care definesc un anumit contract în raport cu dreptul naţional, ci trebuie să ţină cont
de specificităţile care rezultă chiar din conţinutul contractului. Obiectul principal al unui contract
presupune în general mai multe aspecte indisociabile, un astfel de contract nu poate fi definit
suficient prin referire la o parte din serviciul sau din bunul vizat.” (concluzii AG Wahl, pct. 49-
50).
Prin urmare, CJUE evită să răspundă concret, arătând că revine instanţei naţionale să
aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului (în schimb, AG
Wahl pct. 56-66 apreciază că „nu se poate exclude că, în ceea ce priveşte un contract de
împrumut precum cel vizat în cauza principală, clauza care determină cursul de schimb aplicabil,
întrucât constituie unul dintre pilonii unui contract exprimat în monedă străină, se înscrie în
obiectul principal al contractului.”) o „caracterul adecvat …” = raportul calitate/preţ al
bunurilor/serviciilor furnizate, conform lămuririlor din preambul, consid. 19 (pct. 52).
Sub acest aspect, CJUE răspunde concret, prin trimitere la precedent: excluderea
controlului în privinţa raportului calitate/preţ nu se aplică în cazul unei clauze referitoare la un
mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului (Hotărârea
Invitel, EU:C:2012:242, punctul 23). Clauza în speţă „se limitează să stabilească, în vederea
calculării ratelor, cursul de schimb al monedei străine în care este încheiat contractul de
împrumut, fără însă ca vreun serviciu de schimb să fie furnizat de împrumutător cu ocazia
calculului menţionat, şi care nu cuprind, în consecinţă, nicio „remuneraţie”. (pct. 54-58).
Deci plata de către consumator a diferenţei dintre cursurile de schimb, fără vreo
intervenţie a băncii, nu este remuneraţie. Nu poate fi analizată sub aspectul raport calitate/preţ,
deci intră în controlul judecătoresc. (AG Wahl, pct. 70-71: acesta este un contract de împrumut
încheiat în monedă străină, care prevede că, în momentul deblocării împrumutului, se aplică
cursul la cumpărare al valutei, în timp ce, la momentul rambursării împrumutului menţionat, se
aplică cursul la vânzare. În cazul în care, astfel cum pare a fi situaţia în cauza principală, banca
nu pune la dispoziţia clientului un serviciu special, iar referirea la moneda străină nu constituie
decât un etalon de valoare, atunci se va putea considera că această diferenţă dintre preţul de
cumpărare şi preţul de vânzare ale monedei străine nu este o contraprestaţie adecvată şi că poate
fi examinat caracterul abuziv al clauzei contractuale corespunzătoare. În schimb, dacă se
dovedeşte că există un raport direct între, pe de o parte, diferenţa care există între cursul la
cumpărare şi la vânzare şi, pe de altă parte, calitatea prestaţiei furnizate, ceea ce pare că trebuie
exclus având în vedere caracterul fluctuant al acestei diferenţe, prevederile referitoare la această
diferenţă nu pot fi supuse aprecierii caracterului lor abuziv.)
O aplicare la realitățile românești a cauzei Kasler a fost făcută de CJUE în cauza Matei, C
143/13, în care, cu referire la comisionul de risc s-au reținut următoarele concluzii:
„Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind
clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în
împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al]
contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile
sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri
de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și
consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite
condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un
51
„comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice
această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală
și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea.”
Curtea a reținut că există mai multe elemente permit să se considere că acestea nu intră în
noțiunea de obiectul [principal]” al contractului:
- simplul fapt că „comisionul de risc” poate fi considerat ca reprezentând o parte relativ
importantă a DAE și deci a veniturilor obținute de creditor din contractele de credit vizate este în
principiu lipsit de relevanță pentru aprecierea aspectului dacă clauzele contractuale care prevăd
acest comision definesc „obiectul [principal]” al contractului.
Din această perspectivă, Curtea concluzionează că astfel de comisioane, în principiu, nu sunt
incluse în noțiunea de obiectul [principal]” al contractului, revenind totuși instanței de trimitere
sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura,
economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care
se înscriu acestea.

18. Admisibilitatea analizării comisionului de acordare, respectiv administrare în contextul


clauzelor abuzive (Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale)
ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel, Constanța, 7-8 septembrie
2017, p. 27)

Opinia INM:

Problema constituie un caz particular al celei dezbătute la punctul anterior, cele arătate
acolo rămânând valabile.

Instanţa trebuie să aprecize de la caz la caz justificarea cuprinsă în termenii


contractuali cu privire la perceperea unui anumit comision, în sensul raportării la
ansamblul relaţiilor dintre consumator şi profesionist.
Participanţii la întâlnire, în unanimitate şi-au însuşit opinia formatorilor INM.

19. Problema cesiunii de creanţă în faza apelului în litigiile având ca obiect constatarea
clauzelor abuzive în contractele de credit bancar. Persoana în sarcina căreia poate fi
stabilită obligaţia de restituire a sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor abuzive,
în contextul cesionării creanţei de către bancă (Minuta întâlnirii președinților secțiilor
specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel,
București, 15 decembrie 2020, p. 64)

Opinia INM:

Opinia INM este în sensul că, în situația intervenirii unei cesiuni de creanță în cursul
procesului, instanța de apel, în temeiul art. 39 cod procedură civilă, va dispune introducerea în
cauză succesorului cu titlu particular, dacă intervenirea în proces are loc la inițiativa acestuia,

52
instanța; oportunitatea introducerii în cauză a succesorului, ca urmare a cererii uneia dintre părți
sau din oficiu, trebuie justificată în condițiile concrete ale speței (un exemplu ar fi acela în care
cesiunea de creanță este opozabilă debitorului consumator, astfel încât este firesc să fie introdus
în proces creditorul actual al consumatorului), fără însă ca acest demers să aibă caracter
obligatoriu pentru instanță, dat fiind că hotărârea pronunțată contra înstrăinătorului produce de
drept efecte și contra succesorului cu titlu particular.
În ipoteza intervenirii unei cesiuni de creanță, consecința constatării caracterului abuziv al
unei clauze și a nulității absolute a acesteia este obligarea băncii, partea inițială în contract
(cedentul creanței) la restituirea prestațiilor primite în temeiul clauzei abuzive, precum și la plata
accesoriilor acestora.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.

20. Modul de calcul al dobânzii pentru sumele restituite consumatorului, de către instituţia
de credit, cu titlu de comision procesare/analiză dosar creditare, gestiune ori
administrare credit şi dobândă majorată, ca urmare a constatării caracterului abuziv al
clauzelor care prevăd aceste comisioane, inserate în contracte încheiate anterior datei
de 1 octombrie 2011 (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste
comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel, Căciulata, 15 –
16 mai 2017, p. 39)

Opinia INM

Potrivit art. 3 din O.G. nr. 9/2000, dobânda legală se stabileşte, în materie comercială,
când debitorul este comerciant, la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de Banca Naţională a
României.
Este fără discuție cazul băncii, comerciant în sensul fostului Cod comercial, care va datora
dobânda nediminuată cu 20%.
Concluzia rămâne identică în interpretarea art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, care se
referă la diminuarea cu 20% a ratei dobânzii legale pentru raporturile juridice care nu decurg din
exploatarea unei intreprinderi cu scop lucrativ. Or, în mod sigur, contractul de credit este unul
încheiat în exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, respectiv în cadrul unei întreprinderi
bancare.

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM.

21. Invocarea clauzelor abuzive din cuprinsul titlului executoriu - contract de credit - în
cadrul contestaţiei la executare. Calificarea juridică a contestaţiei şi termenul în care
poate fi formulată (Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale)
ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicată dezbaterii problemelor
de practică neunitară în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, București, 21
iunie 2018, p. 25)

53
Opinia INM:

Analiza clauzelor abuzive urmează a fi realizată în temeiul dreptului şi a jurisprudenţei


europene în materie, dar cu condiţia respectării dreptului procesual naţional, respectiv cel puţin
faţă de un act de executare contestaţia să fie formulată în termen, în caz contrar nu sunt respectate
dispoziţiile dreptului intern ce reglementează termenul în care poate fi formulată contestaţia la
executare.
Instanţa, la momentul la care ar considera o clauză posibil a fi abuzivă, indiferent de
condiţii, ar trebui să o invoce şi să o pună în discuţie din oficiu, nefiind ţinută de o anumită
dispoziţie cuprinsă într-o lege specială sau în Codul de procedură civilă.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în acest sens chiar dacă a fost vorba
despre faza de executare silită sau despre proceduri speciale, cum este somaţia de plată. Curtea a
apreciat că este necesară invocarea din oficiu a caracterului abuziv al unei clauze, deși dreptul
intern nu conţine norme care să reglementeze acest aspect sau chiar interzice expres intervenţia
din oficiu a judecătorului în proceduri speciale. Numai în situaţia unei opoziţii manifestate de
consumator cu privire caracterul abuziv al clauzei invocat din oficiu, instanţa poate să nu ia în
considerare acest aspect.

Cu majoritate, participanții au agreat interpretarea că analiza clauzelor abuzive


urmează a fi realizată în temeiul dreptului şi a jurisprudenţei europene în materie, dar cu
condiţia respectării dreptului procesual naţional ce vizează legalitatea învestirii instanței
inclusiv sub aspectul termenului în care poate fi formulată contestaţia la executare.

22. Există sau nu putere de lucru judecat a hotărârii pronunţate într-un litigiu iniţiat de
ANPC împotriva unei bănci, în condiţiile art. 12 -14 din Legea nr.193/2000, prin
care s-a respins cererea ANPC, în litigiu iniţiat de un consumator având ca obiect
„clauze abuzive”, în contradictoriu cu banca de la care a luat împrumut, cu privire la
aceleaşi clauze care au făcut obiectul litigiului iniţiat de ANPC (Minuta întâlnirii
preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel, București, 15 decembrie 2020, p. 57)

Opinia INM:

Opinia INM este în sensul că:


- hotărârea definitivă pronunţată într-un litigiu iniţiat de Autoritatea Națională pentru
Protecția Consumatorului în condiţiile art. 12 -14 din Legea nr.193/2000, prin care s-a admis
cererea, poate fi invocată de reclamantul consumator care formulează ulterior o acțiune
individuală, iar instanța de judecată sesizată cu aceasta din urmă nu va mai analiza caracterul
abuziv al clauzelor, urmând a fi valorificată soluția definitivă anterioară;
- hotărârea definitivă pronunţată într-un litigiu iniţiat de Autoritatea Națională pentru
Protecția Consumatorului în condiţiile art. 12 -14 din Legea nr.193/2000, prin care s-a respins
cererea, poate fi invocată de banca pârâtă, chemată în judecată în cadrul acțiunii individuale
ulterioare, însă consumatorul reclamant poate face dovada contrară, prin formularea oricăror
54
susțineri referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contestate, instanța de judecată procedând la
analiza acestora.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.

23. Modul de aplicare a prevederilor art. 713 alin. (2) C.proc.civ, astfel cum au fost
modificate prin Legea 310/2018 - admisibilitatea contestaţiilor la executarea silită prin
care se invocă nulitatea titlului executoriu contract de credit ca urmare a constatării
caracterului abuziv al clauzelor contestate şi termenul în care ar putea fi formulate
astfel de critici în cadrul executării silite, ca urmare a pronunţării Ordonanţei CJUE
din 06 noiembrie 2019 în cauza C – 75/19 (Minuta întâlnirii președinților secțiilor
specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel,
București, 15 decembrie 2020, p. 38)

Opinia INM:

Opinia INM este în sensul că instanțele sesizate cu o contestație la executare trebuie să


înlăture, din oficiu, aplicarea dispozițiilor art. 713 alin. (2) cod procedură civilă, fără a aștepta
înlăturarea acestora pe cale legislativă sau ca urmare a unui procedeu constitutional, controlul
caracterului abuziv al clauzelor titlului executoriu fiind admisibil și obligatoriu.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.

55
B. Raporturi juridice în materie de asigurare

1. Dreptul la despăgubiri al moştenitorilor persoanei vinovate de producerea accidentului


care a constituit risc acoperit prin asigurarea RCA în calitate de victime indirecte în
cazul decesului conducătorului auto (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) de la
nivelul curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței Curtea de Apel
Craiova, 27-28 aprilie 2015, p.20)

 Dispozițiile legale care au generat problema de practică neunitară sunt cele ale art. 50
din Legea nr. 136/1995 și art. 26 din Normele privind asigurarea obligatorie de
răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin
Ordinul CSA nr. 5/2010.

Opinia INM:

Despăgubirile cuvenite membrilor familiei asiguratului se acordă numai pentru vătămări


corporale suferite în urma accidentului, astfel încât cererea trebuie respinsă, întrucât aceștia nu s-
au aflat în mașină la momentul producerii accidentului, nefiind vătămați direct în accidentul
produs.

Argumente:

Cu titlu preliminar arătăm că în această problemă s-a pronunțat diferit și Înalta Curte de
Casație și Justiție. Astfel, în Decizia civilă nr. 2487/20.06.2013 pronunțată în dosarul nr.
4788/110/2011 se reține cea de a doua opinie: „Astfel, potrivit art. 49 alin. 1 din Legea nr.
136/1995 privind asigurările și reasigurările, acordarea de despăgubiri de către asigurător se
face în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de
terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și pentru cheltuielile făcute de asigurați în
procesul civil. Potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, despăgubirile se acordă pentru
sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de
judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori
distrugerea de bunuri.
Ca atare, legea reglementează în mod clar care sunt persoanele îndreptățite să fie
indemnizate în cazul producerii riscului asigurat și faptul că despăgubirile privesc acoperirea
prejudiciului plătit de asigurător în numele persoanei asigurate.
În cauză, recurentul, cum corect instanțele de fond și apel au reținut, nu are calitatea de
terț păgubit, prin urmare, nu are calitatea procesuală activă de a pretinde despăgubiri în situația
dedusă judecății.
Eroarea recurentului în privința temeiniciei pretențiilor sale este dată de greșita
interpretare a textului de lege pe care își întemeiază acțiunea, respectiv art. 50 alin. (3) din
Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România și constă în faptul că textului
de lege i se dă o interpretare ruptă din context, nesistematică, contrară scopului avut de legiuitor
în reglementarea acestui domeniu al asigurărilor.
56
Cu privire la Ordinul CSA nr. 21/2009 invocat de recurent, Înalta Curte constată că
acesta nu era în vigoare la data formulării acțiunii, prin urmare, acesta nu poate fi invocat ca
temei legal, iar Ordinul CSA nr. 5/2010 care l-a abrogat, nu reglementează ipoteza de asigurare
susținută de recurent.”

Diametral opus, în decizia civilă nr. 884/05.03.2013 pronunțată în dosarul nr.


54767/3/2010, se reține prima opinie: „Potrivit art. 26 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin
accidente de vehicule nr. 20/2008, act normativ în vigoare la momentul producerii accidentului,
asiguratorul RCA, în speță, recurenta, indiferent de locul în care s-a produs accidentul de
vehicul, pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulației publice, în incinte și în
orice alte locuri, atât în timpul deplasării, cât și în timpul staționării vehiculului asigurat, acordă
despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, pentru (…)
cazul în care persoanele care solicită despăgubiri pentru vătămări corporale sau deces sunt
membrii familiei asiguratului, conducătorului auto sau ai oricărei alte persoane a cărei
răspundere civilă este angajată într-un accident de vehicul - punctul 4 al articolului anterior
menționat.
Articolul 27 din actul normativ anterior menționat conține, cu titlu limitativ, riscurile și
prejudiciile care nu sunt cuprinse în asigurarea obligatorie de răspundere civilă și, pentru care,
în mod implicit nu poate fi atrasă răspunderea asiguratorului, printre acestea neregăsindu-se și
cazul beneficiarilor, respectiv al soției și copiilor defunctului.
Faptul că intimații din prezenta cauză sunt persoane îndreptățite la a solicita și obține
despăgubiri ca urmare a producerii riscului asigurat rezultă și din prevederile alin. (3) al art. 50
din Legea nr. 136/1995, conform căruia „se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele
care formulează pretenții de despăgubiri sunt soția sau persoane care se află în întreținerea
proprietarului sau conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea
accidentului”.
Considerăm că cea de a doua opinie este soluția ce rezultă atât din litera, cât și din spiritul
legii.
Astfel, potrivit art. 50 din Legea nr. 136/1995, despăgubirile acoperă sumele pe care
asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare persoanelor păgubite prin vătămare
corporală sau deces, atât pentru persoanele aflate în afara autovehiculului care a produs
accidentul rutier, cât și pentru persoanele aflate în acel autovehicul, cu excepția conducătorului
autovehiculului, în asigurarea de răspundere civilă calitatea de asigurat excluzând calitatea de terț
păgubit.
De la principiul potrivit căruia noțiunea de terță persoană păgubită nu este aplicabilă
conducătorului auto vinovat, cu consecința excluderii dreptului de a obține despăgubiri și pentru
succesorii acestuia, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 legiuitorul a reglementat, ca
situație de excepție, dreptul de a solicita despăgubiri și în cazul în care persoanele care
formulează pretenții sunt soțul/soția sau persoana care se află în întreținerea conducătorului
autovehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.
Așa cum rezultă din coroborarea acestor dispoziții cu cele ale art. 26 alin. (2) pct. 4 din
Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin
accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul nr. 5/2010, despăgubirile cuvenite membrilor
familiei asiguratului se acordă numai pentru vătămări corporale suferite în urma accidentului.
57
Prin urmare, despăgubirile solicitate de către reclamanți nu se circumscriu dispozițiilor
art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, prejudiciile invocate nefiind asimilate celor produse prin
accident, pentru care poate fi antrenată răspunderea civilă.
Prejudiciul cauzat prin fapta sa culpabilă membrilor familiei care nu au fost implicați în
accident excede asigurării de răspundere civilă obligatorie și nu poate fi acoperit decât în
condițiile contractării unei asigurări de persoane, pentru riscurile ce afectează viața.

Cu majoritate, participanții prezenți la întâlnire au exprimat opinia potrivit căreia


este posibilă acordarea despăgubirilor și în ipoteza vătămărilor indirecte suferite de
soțul/soția sau alte persoane aflate în întreținerea persoanei responsabile de producerea
accidentului.
Având în vedere însă practica neunitară existentă chiar la nivelul instanței supreme,
se apreciază că se impune promovarea unui recurs în interesul legii în această materie.1

2. Cerere de despăgubiri îndreptată împotriva asigurătorului RCA. Interpretarea şi


aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, prin prisma deciziei
HP ICCJ nr. 12/2016, dată în materie penală (Minuta întâlnirii președinților secțiilor
specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de
apel, Constanța, 7-8 septembrie 2017, p. 27)

Opinia INM:

Prima opinie este în acord cu decizia HP 12 din 2016, obligatorie, potrivit cărora:
Dispozițiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză
penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracțiunii,
care a suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea
posibilităților de viață familială și socială.
Dispozițiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că autorul faptei
va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care
victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu
l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă.

Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12/2016 pronunţată pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală este aplicabilă şi în litigiile civile sau de natură
comercială, mai ales că a fost dată în interpretarea dispoziţiilor art. 1391 alin. 1 din Codul
civil.

1
A se vedea Decizia nr. 23/2015 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere
al Curții de Apel Alba Iulia privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr.
136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri rudelor
celui vinovat de producerea accidentului, ca urmare a decesului produs din culpa exclusivă a victimei înseși, în cazul
asigurării de răspundere civilă obligatorie. A fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2017.
58
3. Stabilirea cadrului procesual (obligatoriu sau facultativ) în litigiile prin care se
urmărește obținerea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin accidente de
autovehicule, atunci când autovehiculul al cărui șofer a cauzat accidentul era asigurat
RCA (Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei
Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel, Constanța, 7-8 septembrie 2017, p. 29)

Opinia INM:

Prima opinie este în consonanță cu Decizia nr. 1/2016 a Înaltei Curte de Casație și Justiție
– Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că:
„În realitate, răspunderea de care este ținut asigurătorul R.C.A. este una limitată de
contractul de asigurare și de lege, așa cum s-a argumentat în precedent, dar nimic nu împiedică
antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparației integrale a
prejudiciului, pentru diferența de despăgubire nesuportată de asigurător.
În considerarea celor expuse, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din
Codul de procedură penală, Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va stabili că
în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de
vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și că are obligația de
a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare
și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.
Prin urmare, răspunderea asigurătorului în baza art. 54 din Legea nr. 136/1995 este o
răspundere directă (prevăzută expres de lege), creditorul având posibilitatea de a solicita
despăgubiri de la cel vinovat de producerea accidentului doar pentru prejudiciul ce depășește
limita obligației asigurătorului, limită stabilită prin norme aprobate de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor”.
În acelaşi timp, în Decizia 23/2015 a IICJ s-a decis că:”la nivel de principiu, asigurarea de
răspundere civilă produsă prin accidente de vehicule reprezintă o garanţie a persoanelor vătămate
prin accident şi care aveau deschisă o acţiune în daune împotriva vinovatului de accident ori a
moştenitorilor acestuia, că prejudiciul cauzat va fi reparat.
In acelaşi timp, această formă de asigurare reprezintă o modalitate prin care titularul
asigurării îşi conservă patrimoniul prin transferarea către societatea de asigurări a obligaţiei de
reparare a prejudiciului cauzat în urma unui accident rutier produs din culpa sa, obligaţie care, în
lipsa contractului de asigurare, i-ar fi revenit celui vinovat de producerea accidentului.
Aşadar, pentru a fi antrenată răspunderea asigurătorului faţă de terţa persoană păgubită,
este necesară existenţa prealabilă a unei răspunderi civile a autorului faptei (asiguratul) faţă de
aceeaşi persoană. Răspunderea asigurătorului nu este una de sine stătătoare, acesta putând deveni
obligat faţă de victimă în baza legii doar în măsura în care o atare obligaţie — izvorâtă, de
această dată, din răspunderea civilă delictuală — există şi în sarcina conducătorului”.

În situația în care vor fi identificate soluții de practică neunitară în această privință


la nivelul curților de apel, problema urmează a fi reanalizată la o întâlnire ulterioară,
urmând a putea fi sesizat Parchetul de pe lângă Înalta de Casație și Justiție pentru
promovarea unui recurs în interesul legii.
59
4. Modul de interpretare a prevederilor art. 36 alin. 2 Ordinul CSA 11/2014 - Art. 36. – (1)
în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către
partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să
răspundă cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în
cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite
prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice
părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile
de despăgubire; (2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii
evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul
RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum
şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii.
(Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și ale curților de apel, Constanța, 7-8 septembrie 2017, p. 31)

Opinia formatorilor INM

Considerăm justificată a doua opinie, potrivit căreia instanţa nu mai verifică îndeplinirea
condiţiilor răspunderii civile delictuale, ci doar stabileşte in concret întinderea prejudiciului care
se cere reparat, respectiv cuantumul despăgubirilor, sub condiţia dovedirii acestora.

Participanții au fost de acord, în unanimitate, cu opinia formatorilor INM în sensul


că este necesară dovedirea întinderii prejudiciului de către partea care formulează
pretențiile.

5. Efectele deschiderii procedurii falimentului împotriva societăților de asigurare, în


aplicarea dispozițiilor speciale cuprinse în art. 262(4) din Legea nr. 85/2014 (Minuta
întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) din cadrul curţilor de apel,
în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, 13-14 iunie 2016, Sinaia, p. 27)

Opinia INM:

Considerăm corectă prima opinie, chiar dacă prin raportare strict la textul de lege, (deși
acesta reflectă și voința reală a legiuitorului, fiind doar o reminiscență a vechii regelementări,
care a rămas nemodificată nu în mod intenționat, ci dintr-o simplă eroare).
Astfel, suspendarea căilor de atac (apelurilor) indiferent dacă acestea au fost declarate de
creditori sau de către societatea de asigurare aflată în faliment corespunde unei aplicări riguroase
a art.262 alin.4 din Legea nr. 85/2014. Într-adevăr, dispoziţiile legale mai sus menţionate
reglementează un caz de suspendare legală obligatorie ce intervine de drept („ope legis”) încă de
la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei şi are ca efect oprirea de îndată
a cursului judecăţii, inclusiv a procesului deliberării, cu consecinţa împiedicării instanţei de a
soluţiona cauza pe fond, iar, în lipsa unei norme de trimitere exprese, dispoziţiile art. 75 alin.2 lit.
60
a) teza I din Legea nr. 85/2014 nu sunt aplicabile în cazul falimentului societăţilor de
asigurare/reasigurare, întrucât suspendarea de drept a acţiunilor judiciare îndreptate împotriva
debitoarei, ca efect al deschiderii procedurii falimentului, are o reglementare derogatorie, care îşi
are sediul materiei în art. 262(4) raportat la art. 242 din Legea nr. 85/2014.
În sensul primei opinii s-au exprimat și soluțiile de suspendare a judecății recursurilor
pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă, fără a se face diferențieri în
funcție de autorul căii de atac în dosarele nr. 1388/119/2014 (încheierea din 29.03.2016), nr.
4833/99/2013 (încheierea din 08.03.2016), nr. 8557/86/2013 (încheierea din 01.03.2016), nr.
16219/3/2014 (încheierea din 01.03.2016).

Participanții au votat cu unanimitate pentru opinia exprimată de formatorii INM.

6. Aplicarea prevederilor art. 75 alin. (1) și art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 –
suspendarea pricinilor în cazul deschiderii procedurii insolvenței față de o societate de
asigurare (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curţilor de apel, Căciulata, 15-16 mai 2017, p.
13)

Opinia INM:

Problema a fost discutată în cadrul întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste


comerciale) de la Înalta Curte de Casație și Justiție și curţilor de apel din 13-14 iunie 2016 de la
Sinaia, Hotel Rina, concluziile acestei întâlniri rămânând valabile.
Considerăm corectă prima opinie, chiar dacă prin raportare strict la textul de lege (deși
acesta reflectă și voința reală a legiuitorului, fiind doar o reminiscență a vechii regelementări,
care a rămas nemodificată nu în mod intenționat, ci dintr-o simplă eroare). Astfel, suspendarea
căilor de atac (apelurilor), indiferent dacă acestea au fost declarate de creditori sau de către
societatea de asigurare aflată în faliment corespunde unei aplicări riguroase a art. 262 alin. (4) din
Legea nr. 85/2014. Într-adevăr, dispoziţiile legale mai sus menţionate reglementează un caz de
suspendare legală obligatorie ce intervine de drept (ope legis) încă de la data pronunţării hotărârii
de deschidere a procedurii insolvenţei şi are ca efect oprirea de îndată a cursului judecăţii,
inclusiv a procesului deliberării, cu consecinţa împiedicării instanţei de a soluţiona cauza pe fond,
iar, în lipsa unei norme de trimitere exprese, dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr.
85/2014 nu sunt aplicabile în cazul falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, întrucât
suspendarea de drept a acţiunilor judiciare îndreptate împotriva debitoarei, ca efect al deschiderii
procedurii falimentului, are o reglementare derogatorie, care îşi are sediul materiei în art. 262
alin. (4) raportat la art. 242 din Legea nr. 85/2014.
În sensul primei opinii s-au exprimat și soluțiile de suspendare a judecății recursurilor
pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, fără a se face diferențieri în
funcție de autorul căii de atac în dosarele nr. 1388/119/2014 (încheierea din 29.03.2016), nr.
4833/99/2013 (încheierea din 08.03.2016), nr. 8557/86/2013 (încheierea din 01.03.2016), nr.
16219/3/2014 (încheierea din 01.03.2016).

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM.


61
7. Regres între asigurători. Aplicarea Normei ASF 23/2014 şi a Ordinului CSA 14/2011:
1. Determinarea regulilor de drept aplicabile în ceea ce priveşte dreptul de a solicita
penalităţi de întârziere; 2. Acordarea sau nu a penalităţilor de întârziere, în regresul
dintre asigurători, în temeiul Normei ASF 23/2014.
(Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți
de Casație și Justiție și ale curţilor de apel, Căciulata, 15-16 mai 2017, p. 36)

Opinia INM:

7.1. Considerăm că se aplică normele în vigoare de la data producerii evenimentului


asigurat, pentru următoarele argumente:
Natura juridică a răspunderii pentru care se încheie polița de asigurare RCA este o
răspundere civilă delictuală. Împrejurarea că situația premisă enunțată este cea a regresului
asigurătorului CASCO împotriva asigurătorului RCA nu schimbă cu nimic natura juridică a
răspunderii, care rămâne una civilă delictuală.
Prin urmare, aplicarea legii în timp în acest caz trebuie să fie guvernată de regulile
aplicabile în materia acestei răspunderi.
Or, dispoziţiile art. 6 alin. (5) C.civ. prevăd: "dispoziţiile legii noi se aplică tuturor
faptelor produse sau săvârşite după intrarea sa în vigoare", astfel încât răspunderea pentru faptele
ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este guvernată de legea în vigoare
la momentul săvârşirii faptei ilicite.
De altfel, potrivit art. 18 din Norma ASF nr. 23/2014 "Documentul de asigurare
obligatorie RCA eliberat de un asigurător RCA în schimbul unei prime plătite de proprietarul sau
utilizatorul unui vehicul garantează, pentru perioada de valabilitate înscrisă, despăgubirea
prejudiciilor provocate prin accidente de vehicule produse în limitele teritoriale de acoperire, în
conformitate cu prevederile prezentelor norme sau cu dispoziţiile legislaţiei privind asigurarea
obligatorie RCA, în vigoare la data accidentului, ale statului în care acesta s-a produs".
Împrejurarea că ordinele în discuție cuprind atât dispoziții de drept substanțial, cât și
reguli procedurale administrative nu schimbă concluzia aplicării legii care guvernează momentul
producerii evenimentului asigurat, întrucât aceste norme nu sunt procesuale, în sensul Codului de
procedură civilă, ci reprezintă norme circumscrise dreptului substanțial la despăgubire, care
circumscriu modalitatea practică de exercitare a acestui drept.

7.2. Obligaţia asiguratorului RCA de a achita penalităţi de întârziere către asigurătorul


CASCO, în cazul în care acesta nu achită despăgubirea în termenul prevăzut la art. 58 alin. (2)
din Norma ASF nr. 23/2014
Norma ASF nr. 23/2014 nu mai instituie obligaţia asiguratorului RCA de a achita
penalităţi de întârziere către asiguratorul Casco în cazul în care acesta nu achită despăgubirea în
termenul prevăzut la art. 58 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014, asiguratorul Casco putând
solicita doar dobânda legală aferentă sumelor achitate cu întârziere.
Astfel, art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 (corespondentul art. 37 din Ordinul CSA nr.
14/2011 cuprins în Titlul III – ”Contractul de asigurare”, Capitolul V – ”Despăgubirea”) este
62
cuprins în Titlul I – ”Contractul de asigurare de răspundere civilă pentru prejudicii produse
terţilor şi autorizarea asigurătorilor pentru practicarea asigurării RCA, Capitolul III – ”Contractul
de asigurare”, secţiunea a VI-a – ”Despăgubirea”, ce reglementează modalitatea de plată a
despăgubirilor în situaţia în care persoana păgubită sau asiguratul formulează în mod direct cerere
de despăgubire către asigurător, asigurătorul putând fi astfel obligat la plata despăgubirilor în
temeiul acestui text de lege numai în situaţia în care cererea de despăgubire este formulată de
către persoana prejudiciată sau de către asigurat.
Anterior intrării în vigoare a Normei ASF nr. 23/2014, penalităţile de 0,1% pe zi erau
solicitate de către asiguratorul Casco şi acordate de către instanţă în temeiul art. 64 alin. (4) din
Ordinul CSA nr. 14/2011, articol cuprins în Titlul III – ”Plata despăgubirilor”, şi nu ale art. 37
din Ordinul CSA nr. 14/2011 reprezentând echivalentul actualului art. 38 din Norma ASF nr.
23/2014, iar textul corespondent art. 64 din Norma 14/2011 se găseşte în cuprinsul Normei ASF
nr. 23/2014 la art. 58 cuprinsul în Titlul II – ”Norme tehnice privind avizarea, constatarea
prejudiciilor şi plata despăgubirilor”, Capitolul II – ”Plata despăgubirilor”, fără însă a mai exista
un text echivalent art. 64 alin. (4) care să prevadă obligaţia asigurătorului de a achita penalităţi în
cazul în care nu efectuează plata în termenul de 15 zile de la data depunerii ultimului document
conform legii.
Singurele prevederi din Norma ASF 23/2014 care reglementează raportul dintre
asigurătorul RCA şi asigurătorul CASCO, sub aspectul condiţiilor plaţii despăgubirii, sunt cele
ale art. 58 alin. (2): „în cazul în care în drepturile persoanei păgubite s-a subrogat asigurătorul
acesteia, asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor astfel:
- dacă nu există obiecţii asupra sumelor solicitate, acestea se vor achita în cel mult 15 zile
calendaristice de la data avizării scrise, efectuată de asigurătorul subrogat în drepturile persoanei
păgubite, însoţită de documentele justificative. Avizarea de plată poate fi făcută la sediul social
sau la oricare dintre unităţile teritoriale ale asigurătorului RCA care desfăşoară activităţi de
constatare, de lichidare a daunelor auto şi de efectuare a plăţilor de despăgubiri. Acţiunea în
justiţie împotriva asigurătorului RCA poate fi exercitată, în mod alternativ, la oricare dintre
sediile asigurătorului, respectiv la sediul social ori la sucursala care a emis poliţa de asigurare
RCA sau la sucursala care a lichidat dauna;
- dacă există obiecţii întemeiate asupra sumelor solicitate, acestea se vor comunica
asigurătorului CASCO în termenul prevăzut la lit. a).
Nu se poate reține argumentul subrogării în toate drepturile asiguratului sau ale
beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, deci și în dreptul la
penalități, întrucât art. 2210 C.civ. se referă în mod clar la regresul „în limitele indemnizaţiei
plătite”. Prin urmare, dacă asigurătorul CASCO nu a fost obligat la și nu a plătit penalități,
temeiul obligării asigurătorului RCA la plata de penalități nu este regresul, ci propria întârziere în
executarea obligației de plată a indemnizației.

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM.

8. Momentul de la care asigurătorul R.C.A. datorează penalităţi de întârziere conform art.


38 din Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în cazul
compensațiilor bănești pentru daune morale (Minuta întâlnirii președinților secțiilor

63
specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel,
Ploiești, 27-28 iunie 2019, p. 50)

Opinia INM:

Potrivit art. 1381 alin. (1) și (2) C. civ., orice prejudiciu dă dreptul la reparație; dreptul de
reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat
imediat.
Art. 253 alin. (4) C. civ. prevede că persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după
caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial ce i-a fost cauzat dacă
vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile; în aceste cazuri, dreptul la acțiune este
supus prescripției extinctive.

Potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în
România, în cazul asigurării auto obligatorii, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre
judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în
proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere
civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a
persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.
Art. 55 din Legea nr. 136/1995 prevede că despăgubirile se plătesc de către asigurător
persoanelor fizice sau juridice păgubite.
Legea nr. 136/1995, în vigoare din data de 1 februarie 1996, a fost abrogată la data de 19
septembrie 2016, prin O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto
pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și tramvaie, care, la rândul
ei, a fost abrogată la data de 11 iulie 2017 prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie
de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.
Din interpretarea per a contrario a art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 rezultă că în
ceea ce privește contractele/polițele de asigurare R.C.A. emise anterior intrării în vigoare a
ordonanței de urgență și în legătură cu toate prejudiciile ce se despăgubesc în baza acestora
rămân aplicabile dispozițiile Legii nr. 136/1995.
Articolul 37 din Norma nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de
răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule emisă de Autoritatea de
Supraveghere Financiară prevede:
(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către
partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul R.C.A. este obligat:
a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire
justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea
asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie R.C.A., iar prejudiciul a
fost cuantificat;
b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care
nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.
(2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de
către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul R.C.A. nu a notificat părţii prejudiciate
respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul R.C.A. este
obligat la plata despăgubirii.
64
(3) Asigurătorul R.C.A. poate desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în
termenul prevăzut la alin. (1), în condiţiile în care acesta nu face obiectul unor cercetări efectuate
de către autorităţile publice competente, aflate în curs de desfăşurare.
(4) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul R.C.A. în maximum 10 zile de la data
depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris
de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă
cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.
Potrivit art. 38 din aceeași Normă, dacă asigurătorul R.C.A. nu îşi îndeplineşte obligaţiile
în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează
nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere,
la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de
asigurător.
Art. 44 din Normă prevede că despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 54 din
Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, în baza poliței R.C.A., cu
respectarea prevederilor legale în vigoare, pe baza elementelor cuprinse în formularul „Constatare
amiabilă de accident” ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au competențe să constate
accidentele de vehicule, pe baza înștiințării sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor
întocmit de asigurător, precum și a oricăror mijloace de probă, ori prin hotărâre judecătorească.
Potrivit art. 45 din Normă, stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din
documentele existente în dosarul de daună – constatare amiabilă de accident, acte eliberate de
persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, înștiințare, procesul-verbal de
constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă – rezultă răspunderea
civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar
persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit.
Art. 46 pct. 3 din Normă prevede că despăgubirile se stabilesc prin hotărâre
judecătorească, în cazul în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de
producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la
cuantumul prejudiciilor produse.
Norma nr. 23/2014 a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2015, fiind abrogată și
înlocuită la data de 22 decembrie 2015 prin Norma nr. 39/2016 privind asigurările auto din
România emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, care, la rândul ei, a fost abrogată și
înlocuită prin Norma nr. 20/2017 privind asigurările auto din România la data de 31 iulie 2017 a
Autorității de Supraveghere Financiară. Dispozițiile ei sunt însă incidente ori de câte ori riscul
asigurat s-a produs în perioada în care ea a fost în vigoare.

Dispozițiile art. 37 și art. 44 din normă precitate nu disting între despăgubirile menite să
acopere prejudiciile materiale sau, după caz, cele nepatrimoniale. Or, unde legea nu distinge nici
interpretul nu trebuie să o facă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
În consecință, apreciem că nu s-ar putea susține că asigurătorul ar fi lipsit de plano de
posibilitatea stabilirii cuantumului compensațiilor acordate pentru daune morale și a formulării
unei oferte de despăgubire, art. 44 din Normă menționând în mod expres că asigurătorul poate să
folosească orice mijloace de probă în vederea stabilirii despăgubirii, indiferent că ea este
destinată a acoperi un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial. De altfel, în temeiul art. 44 din
Normă, asigurătorii R.C.A .formulează în mod uzual oferte de despăgubire pentru acoperirea
prejudiciilor nepatrimoniale.
65
Nu s-ar putea invoca în detrimentul argumentelor anterior expuse faptul că anterior
pronunțării unei hotărâri judecătorești care să statueze asupra cuantumului compensațiilor
acordate pentru prejudiciul nepatrimonial, acestea nu au caracter cert, astfel încât nu ar putea
constitui bază de calcul pentru acordarea penalităților de întârziere.
Contrariul rezultă din art. 38 din Normă care prevede că dacă asigurătorul R.C.A. nu îşi
îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv
dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru
fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă
neachitată, care se plăteşte de asigurător.
Din dispoziția anterior menționată rezultă că baza de calcul pentru penalizările de
întârziere se raportează la despăgubirea cuvenită sau, după caz, la diferența de sumă neachitată,
iar pentru ipoteza în care asigurătorul R.C.A. nu a răspuns și nici nu a solicitat completarea
dosarului de daună, nu există deosebiri de substanță între despăgubirile menite să acopere
prejudiciile patrimoniale și cele nepatrimoniale, despăgubirea cuvenită urmând a se stabili de
instanța de judecată.
De altfel, soluția este conformă dispozițiilor art. 1381 alin. (2) C. civ. care prevăd că
dreptul de reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi
valorificat imediat și ale art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 care menționează că drepturile
persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor
asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele
obligaţiei acestuia.
Prin derogare de la regula instituită prin art. 45 din Normă, despăgubirile se stabilesc prin
hotărâre judecătorească în ipotezele menționate la art. 46 din Normă. Or, printre acestea nu este
menționată și ipoteza despăgubirilor acordate pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial.
Cu toate acestea, instanța sesizată poate, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei,
să rețină și pentru ipoteza daunelor morale incidența art. 46 pct. 3 din Normă, însă nu în mod
automat, ci condiționat de îndeplinirea premisei textului, respectiv în acele situații în care nu se
pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și
împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse. Într-o
asemenea ipoteză, penalitățile se vor datora după împlinirea termenului de 10 zile de la data la
care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire
pe care este obligat să o plătească, conform art. 37 alin. (4) teza finală din normă.
În cadrul analizei circumstanțelor concrete ale cauzei care ar fundamenta concluzia
stabilirii despăgubirilor exclusiv prin hotărâre judecătorească prezintă relevanță elemente
precum: analiza conduitei asigurătorului care a răspuns părții solicitante, formulând în scris o
ofertă de despăgubire justificată, evaluarea caracterului complex al probatoriului administrat în
cauză în fața instanței de judecată, existența unei marje de apreciere a interpretului în operațiunea
de stabilire a cuantumului despăgubirilor menite să acopere prejudiciile nepatrimoniale.

În concluzie, opinia I.N.M. este aceea că penalităţile de întârziere în cazul compensațiilor


bănești pentru daune morale, acordate în temeiul art. 38 din Norma nr. 23/2014 emisă de
Autoritatea de Supraveghere Financiară, în ipoteza în care asigurătorul R.C.A. nu a solicitat în
scris persoanei care a suferit prejudiciul completarea dosarului de daună, se datorează, de regulă,
de la împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către
partea prejudiciată ori de către asigurat.
66
Dacă însă, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, instanța ar reține incidența
dispozițiilor art. 46 pct. 3 din Normă, constatând că nu se puteau trage concluzii cu privire la
cuantumul prejudiciilor produse, penalitățile se vor datora după împlinirea termenului de 10 zile
de la data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de
despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia INM.

C. Probleme de drept în materia Legii nr. 31/1990

1. Consecinţele nedepunerii plângerii împotriva rezoluţiei directorului ORC ori a opoziţiei


formulate de cei interesaţi, la registrul comerţului (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste
comerciale) de la nivelul curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și
insolvenței Curtea de Apel Craiova, 27-28 aprilie 2015, p. 28)

În practică s-a constatat că în unele cazuri în care, potrivit dispozițiilor legale


menționate, s-au formulat plângeri împotriva rezoluțiilor directorului ORC (O.U.G. nr.
116/2009) sau opoziții (Legea nr. 31/1990 republicată), cererile au fost depuse direct la tribunal,
fără a fi depuse și menționate, anterior, la oficiul registrului comerțului, așa cum prevede legea în
mod imperativ.

Opinia INM:

În acord cu practica majoritară a Curții de Apel Cluj, considerăm că cererea nu poate fi


respinsă ca inadmisibilă. Depunerea plângerii/opoziției la Registrul Comerțului are doar rațiunea
de a se menționa acest demers în registrul public, pentru a îndeplini cerința de publicitate și
opozabilitate față de terți și nu constituie o condiție de exercițiu a acțiunii civile, similar
reglementării unei proceduri prealabile obligatorii. În situația în care plângerea sau opoziția se
depune direct la instanța judecătorească, aceasta din urmă, în faza procedurii prealabile, va pune
în vedere autorului sesizării ca, de îndată, să facă demersurile necesare ,să înregistreze
plângerea/opoziția la Oficiul Registrului Comerțului și să producă dovada în acest sens la dosarul
cauzei. Mai mult, o atare solicitare va putea fi făcută de instanță direct Oficiului în adresa prin
care i se va solicita să i se comunice dosarul ce cuprinde înscrisurile relevante aferente cererii de
înregistrare.

Texte incidente:
Potrivit prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 116/2009 pentru instituirea unor măsuri privind
activitatea de înregistrare în registrul comerțului, cu modificările ulterioare, „(1) în soluționarea
cererilor potrivit art. 1 și 2, directorul oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal și/sau
persoana ori persoanele desemnată/desemnate autorizează, prin rezoluție, constituirea
societăților comerciale, efectuarea tuturor înregistrărilor în registrul comerțului, a publicității,
precum și înregistrarea în registrul comerțului a declarațiilor-tip pe propria răspundere și a
67
datelor cuprinse în acestea, după caz, conform prevederilor legale în vigoare. (2) Rezoluțiile
pronunțate în temeiul prezentului act normativ sunt executorii de drept.
(21) În cazul în care solicitantul renunță la soluționarea cererii, prin rezoluție, directorul
oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal și/sau persoana ori persoanele
desemnată/desemnate va/vor lua act de renunțare. (3) Împotriva rezoluției directorului și/sau
persoanei sau persoanelor desemnate se poate formula plângere în termen de 15 zile de la
pronunțare pentru părți și de la data publicării rezoluției sau a actului modificator al actului
constitutiv în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pentru orice alte persoane interesate.
(4) Plângerea se depune și se menționează în registrul comerțului unde s-a făcut înregistrarea. În
termen de 3 zile de la data depunerii, oficiul registrului comerțului înaintează instanței
plângerea. (5) Plângerea formulată împotriva rezoluțiilor directorului oficiului registrului
comerțului și/sau persoanei sau persoanelor desemnate se soluționează de urgență și cu
precădere, în condițiile dreptului comun. (6)Instanța soluționează plângerea în complet alcătuit
dintr-un singur judecător, în camera de consiliu, fără citare. Instanța poate să solicite orice
lămuriri și dovezi părții sau informații scrise autorităților competente. (7) Hotărârea pronunțată
în soluționarea plângerii este executorie și este supusă numai recursului”.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 61 din Legea societăților, nr. 31/1990 republicată,
cu modificările și completările ulterioare, „(1) Creditorii sociali și orice alte persoane
prejudiciate prin hotărârile asociaților privitoare la modificarea actului constitutiv pot formula o
cerere de opoziție prin care să solicite instanței judecătorești să oblige, după caz, societatea sau
asociații la repararea prejudiciului cauzat, prevederile art. 57 fiind aplicabile”, iar potrivit art.
62 alin. (1), „Opoziția se face în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii asociaților
sau a actului adițional modificator în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, dacă
prezenta lege nu prevede un alt termen. Ea se depune la oficiul registrului comerțului care, în
termen de 3 zile de la data depunerii, o va menționa în registru și o va înainta instanței
judecătorești competente”.
Legea mai stabilește că „Cererile și căile de atac prevăzute de prezenta lege, de
competența instanțelor judecătorești, se soluționează de tribunalul în a cărui circumscripție își
are societatea sediul principal” (art. 63).
Este de reținut că instituția opoziției este prevăzută și de art. 243 din Legea nr. 31/1990 în
caz de fuziune sau divizare: „(1) Creditorii societăților care iau parte la fuziune sau la divizare
au dreptul la o protecție adecvată a intereselor lor. În vederea obținerii de garanții adecvate,
orice creditor care deține o creanță certă, lichidă și anterioară datei publicării proiectului de
fuziune sau de divizare, în una dintre modalitățile prevăzute la art. 242, nescadentă la data
publicării, a cărei satisfacere este pusă în pericol prin realizarea fuziunii/divizării, poate face
opoziție, în condițiile prezentului articol. (2) Opoziția se face în termen de 30 de zile de la data
publicării proiectului de fuziune sau de divizare în Monitorul Oficial al României, Partea a TV-a.
Ea se depune la oficiul registrului comerțului, care, în termen de 3 zile de la data depunerii, o va
menționa în registru și o va înainta instanței judecătorești competente. Hotărârea pronunțată
asupra opoziției este supusă numai apelului”.

Argumentele Curții de Apel Cluj sunt însușite de către formatorul INM:


Din analiza acestor texte se reține, în esență, că depunerea plângerii/opoziției la Registrul
Comerțului nu constituie o condiție de exercițiu a acțiunii civile similar cu reglementarea unei
proceduri prealabile obligatorii, ci mai degrabă poate fi asimilată cu o sesizare administrativă
68
similară cu procedura de depunere a plângerii contravenționale la organul din care face parte
agentul constatator, reglementată anterior de dispozițiile art. 32 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001
privind regimul juridic al contravențiilor.
Astfel, o atare dispoziție normativă a fost declarată neconstituțională de către Curtea
Constituțională prin Decizia nr. 393 din 19 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 53 din 23 ianuarie 2007. În cuprinsul motivării acestei decizii, instanța de jurisdicție
constituțională a reținut, între altele: „(…) existența oricărui impediment administrativ, care nu
are o justificare obiectivă sau rațională și care ar putea până la urmă să nege acest drept al
persoanei, încalcă în mod flagrant prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție. În cazul de
față, obligația depunerii plângerii la organul din care face parte agentul constatator, ca și
condiție de acces la justiție, nu poate fi justificată în mod obiectiv și rezonabil nici prin faptul că,
primind plângerea, organele administrative ar avea cunoștință de ea și nu ar porni la executarea
amenzii aplicate. Mai mult decât atât, textul de lege criticat poate da naștere la abuzuri săvârșite
de către agenții organelor administrative, ceea ce, în final, chiar dacă ar duce la tragerea la
răspundere penală sau disciplinară a acestora, ar îngreuna sau chiar nega dreptul
contestatorului la accesul liber la justiție.
În sensul principiului constituțional instituit de art. 21 privind accesul liber la justiție, se
înscrie și posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct și nemijlocit instanțelor de
judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Sub acest
aspect, precizarea din alin. (2) al art. 21, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi exercitarea
acestui drept, este firească. Din acest punct de vedere, textul criticat, prevăzând că "plângerea
însoțită de copia de pe procesul-verbal de constatare a contravenției se depune la organul din
care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat să o primească și să înmâneze
depunătorului o dovadă în acest sens", contravine textelor constituționale enunțate mai sus,
îngrădește accesul direct la justiție atâta timp cât nu prevede ca alternativă și posibilitatea ca
plângerea să poată fi depusă și la instanța de judecată.”
O decizie similară a fost pronunțată în ceea ce privește aceeași obligație prevăzută de art.
118 alin. (1) și (5) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice (în acest sens,
decizia Curții Constituționale nr. 347 din 3 aprilie 2007 publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 307 din 9 mai 2007).
Nu în ultimul rând, se poate avea în vedere practica Curții Constituționale privind
dispozițiile similare care sancționau cu nulitatea absolută dispozițiile procesuale de depunere a
recursului la altă instanță decât cea a cărei hotărâre se atacă. Astfel prin decizia nr. 737 din 24
iunie 2008 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial al României nr.
562 din 25 iulie 2008, s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 302 din Codul de
procedură civilă de la 1865 prin care se sancționează cu nulitatea absolută depunerea recursului la
altă instanță decât aceea a cărei hotărâre se atacă, evidențiindu-se, în esență, că această
reglementare apare ca un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea
exercitării căii de atac și să restrângă nejustificat accesul liber la justiție.

În unamitate, participanții au agreat punctul de vedere al INM, în sensul că


cererea depusă direct la instanță nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, depunerea la ORC
nefiind prevăzută ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, ci doar în scopul înregistrării în
registru și îndeplinirii, în acest fel, a exigențelor de publicitate și opozabilitate față de terți.
69
2. Situaţia administratorului statutar numit prin actul constitutiv şi revocat prin decizia
co-asociatului care deţine 50% din titlurile de interes. Condiţii de cvorum atunci când
actul constitutiv instituie regula unanimităţii - conflictul de interese. Legitimare
procesuală activă în acţiunea în anulare (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști
și insolvenței, Curtea de Apel Cluj, 5-6 noiembrie 2015, p. 46)

Opinia INM:

Potrivit art. 192 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, aplicabil societăţilor cu răspundere
limitată, pentru adunările având ca obiect modificarea actului constitutiv este necesar votul
tuturor asociaţilor, în afară de cazul în care legea sau actul constitutiv prevede altfel.
Articolul 193 alin. (3) prevede că, dacă adunarea legal constituită nu poate lua o hotărâre
valabilă din cauza neîntrunirii majorităţii cerute, adunarea convocată din nou poate decide asupra
ordinii de zi, oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea din capitalul social reprezentată de
asociaţii prezenţi.
Această prevedere nu este însă pe deplin lămuritoare cu privire la mecanismul de vot
aplicabil în această adunare generală care se întruneşte după a doua convocare; mai mult chiar,
examinarea ei relevă o serie de deficienţe ale logicii legislative. Astfel, din examinarea
prevederilor dedicate funcţionării societăţii cu răspundere limitată nu rezultă că, pentru validitatea
deliberărilor şi hotărârilor adunării generale s-ar cere un anumit cvorum, deci o anumită prezenţă
a asociaţilor la vot. Singurele condiţii impuse pentru adoptarea valabilă a hotărârilor adunării
generale se referă la întrunirea unanimităţii şi, respectiv, a majorităţii absolute a asociaţilor şi a
părţilor sociale, dacă actul constitutiv nu prevede altfel.
Cum derogarea prevăzută de art. 193 alin. (3) Legea nr. 31/1990 privind societățile
comerciale se referă la neîntrunirea „majorităţii cerute", rezultă că ea vizează numai acele
hotărâri ale adunării generale care necesită majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale
şi nu se aplică modificărilor actului constitutiv, pentru care se cere unanimitatea [„votul tuturor
asociaţilor"- art. 192 alin. (2) Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale].
În speţă, nu rezultă dacă la prima întâlnire nu a fost întrunit cvorumul (au fost prezenți
ambii asociați, reprezentând 100% din capital sau doar unul, deținând 50%) sau unanimitatea, în
sensul că fiecare din cei doi asociați a votat diferit.
În ambele situații, întrucât actul constitutiv nu prevede altfel, pentru luarea hotărârilor
privitoare la modificarea actului constitutiv este aplicabil întocmai art. 192 alin. (2) din Legea nr.
31/1990. Dacă nu este întrunită unanimitatea cerută de lege, înseamnă că hotărârea de modificare
a actului constitutiv nu s-a putut lua.
Textul art. 193 alin. (3) nu reprezintă o derogare de la textul art. 192 alin. (2). Atunci când
în adunarea legal constituită nu se poate lua hotărârea din cauza neîntrunirii votului, hotărârea pur
şi simplu nu se poate lua, iar asociaţii nemulţumiţi se pot, eventual, retrage din societate. A
interpreta altfel textul ar însemna că unii dintre asociaţi pot lua orice hotărâre, prin înfrângerea
voinţei celorlalţi prezenţi şi interesaţi, convocând o a doua adunare.

70
Nu există un text de lege care să fundamenteze opinia potrivit căreia asociatul cu interese
contrare societăţii nu poate lua parte la deliberări, și într-o astfel de situaţie, unanimitatea s-ar
raporta la restul asociaţilor. Faptul că sancțiunea participării la vot a unei astfel de persoane nu
este nulitatea hotărârii, ci atragerea răspunderii sale pentru daunele aduse societății confirmă
această interpretare (a se vedea în acest sens ÎCCJ, Secția comercială, Decizia nr. 4043 din 23
noiembrie 2010).

În ceea ce priveşte calitatea procesuală activă în introducerea acţiunii în anularea hotărârii


AGA de către asociatul-administrator revocat, într-adevăr, interdicţia prevăzută de art. 132 alin.
(4) din lege este de aplicabilitate generală, însă ea vizează numai folosirea căii de atac a acţiunii
în anulare/nulitate, lăsând însă deschisă posibilitatea administratorilor care au fost revocaţi cu
încălcarea legii, a actului constitutiv sau a prevederilor contractului de administrare, în cazul în
care există, de a introduce o acţiune în răspundere civilă împotriva societăţii.
Este controversată decizia nr. 3915/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Secția a II-a civilă, prin care s-a stabilit că asociatul administrator al unei societăţi nu are vocaţie
să atace hotărârile AGA, nici din perspectiva calităţii de asociat, nici din aceea a calităţii de
administrator şi nici măcar din aceea de terţ întrucât nu întruneşte cerinţele de „procedibilitate”,
prevăzute de art. 132 alin. (2), (4), ori (3), după caz, din Legea nr. 31/19901 .
În ceea ce privește interdicția instituită de art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990
administratorului de a ataca hotărârea sa de revocare, care își găsește justificarea în regulile de la
mandat (revocarea unilaterală a mandatului), o primă opinie este aceea că ea este aplicabilă și
pentru motivele de nulitate absolută și pentru cele de nulitate relativă. Articolul 132 alin. (4) din
Legea nr. 31/1990 prevede că: „membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de
supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie",
această dispoziţie legală justificându-se prin aceea că revocarea mandatului de administrator nu
trebuie motivată, caz în care nu poate opera un control de legalitate asupra acestei hotărâri.
Argumentul de topografie a textelor arată că alin. (4) instituie o derogare de la alin. (3), care
prevede posibilitatea atacării hotărârii de orice persoană interesată pentru motive de nulitate
absolută. Prin urmare, alin. (4) instituie o derogare în privința calității procesuale active a
administratorului atât de la prevederile alin. (2) (motive de nulitate relativă), cât și de la alin. (3)
(motive de nulitate absolută).
Este important însă de precizat că ÎCCJ a pronunțat și hotărâri în sens contrar. Astfel, prin
decizia nr. 713 din 15 februarie 2012 pronunțată de Secția a II-a civilă s-a reținut că:

1
În acest sens a se vedea: L. Săuleanu, Tot cu privire la interpretarea deciziei nr. 3915/2013 pronunțată de ICCJ cu
privire la calitatea procesuală activă a asociaților în promovarea acțiunii în constatarea nulității absolute a unei
hotărâri AGA; Adrian Vârgolici, Unele aspecte referitoare la interpretarea art. 132 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 în
funcție de poziția acționarului/asociatului față de adunarea generală care adoptă hotărârea contestată, juridice.ro;
Petre Piperea, Nulitatea absolută a unei hotărâri AGA poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de
asociații care s-au abținut sau care au votat pentru adoptarea hotărârii, juridice.ro

71
”Potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, membrii consiliului de
administraţie nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie, însă,
în cazul în care administratorul revocat este și acţionar al societăţii, devin aplicabile dispoziţiile
art. 132 alin. (3) din aceeași lege, conform cărora atunci „când se invocă motive de nulitate
absolută dreptul la acţiune este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată de orice persoană
interesată”.
Prin urmare, nu poate fi îngrădit dreptul acţionarului, care a fost revocat din funcţia de
administrator, de a ataca hotărârea AGA pentru alte motive decât cele ce vizează propria
revocare, în caz contrar fiind încălcat principiul liberului acces la justiţie, așa cum este el
reglementat prin dispoziţiile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituţia României.”
În același sens, într-o decizie recentă (decizia nr. 224/A/26.02.2015), Curtea de Apel
Timișoara, Secția a II-a civilă a reținut că: ”Sfera de aplicare a art. 132 alin. (4) din Legea nr.
31/1990 se referă însă doar la situaţiile în care administratorul contestă însăşi revocarea, ca
măsură luată de adunarea generală. În schimb, atunci când se invocă motive de nulitate absolută a
hotărârii adunării generale, nicio dispoziţie legală nu îngrădeşte dreptul administratorului societar
de a ataca în justiţie această hotărâre. În acest sens sunt dispoziţiile art. 132 alin. (3) din Legea nr.
31/1990, care prevăd expres faptul că atunci când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la
acţiune este imprescriptibil, iar acţiunea aparţine oricărei persoane interesate, inclusiv asociatului
administrator” 1.

În concluzie, propunem următorul răspuns:


 Derogarea prevăzută de art. 193 alin. (3) Legea nr. 31/1990 privind societățile
comerciale se referă la neîntrunirea „majorităţii cerute". Rezultă că ea vizează numai acele
hotărâri ale adunării generale care necesită majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale
şi nu se aplică modificărilor actului constitutiv, pentru care se cere unanimitatea [„votul tuturor
asociaţilor" ‒ art. 192 alin. (2) Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale].
Dacă actul constitutiv nu prevede altfel, pentru luarea hotărârilor privitoare la modificarea
actului constitutiv este aplicabil întocmai art. 192 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Dacă nu este
întrunită unanimitatea cerută de lege, înseamnă că hotărârea de modificare a actului constitutiv nu
s-a putut lua.
Textul art. 193 alin. (3) nu reprezintă o derogare de la textul art. 192 alin. (2). Atunci când
în adunarea legal constituită nu se poate lua hotărârea din cauza neîntrunirii votului, hotărârea pur
şi simplu nu se poate lua, iar asociaţii nemulţumiţi se pot eventual retrage din societate.
 Nu există un text de lege care să fundamenteze opinia potrivit căreia asociatul cu
interese contrare societăţii nu poate lua parte la deliberări, și într-o astfel de situaţie, unanimitatea
s-ar raporta la restul asociaţilor.
 Cu privire la problema dacă interdicția instituită de art. 132 alin. (4) din Legea nr.
31/1990 administratorului de a ataca hotărârea sa de revocare este aplicabilă și pentru motivele de
nulitate absolută și pentru cele de nulitate relativă, jurisprudența este controversată inclusiv la
nivelul ÎCCJ. În orice caz, însă, această interdicție vizează numai folosirea căii de atac a acţiunii
în anulare/nulitate, lăsând deschisă posibilitatea administratorilor care au fost revocaţi cu
încălcarea legii, a actului constitutiv sau a prevederilor contractului de administrare, în cazul în
care există, de a introduce o acţiune în răspundere civilă împotriva societăţii.

1
Pentru un comentariu al acestei decizii a se vedea Florin Moțiu, RRDA nr. 4/2015
72
Cu o largă majoritate, participanții au achiesat la soluția exprimată în opinia
formatorilor INM, respectiv:
 Derogarea prevăzută de art. 193 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 privind
societățile comerciale se referă la neîntrunirea „majorităţii cerute". Rezultă că ea vizează
numai acele hotărâri ale adunării generale care necesită majoritatea absolută a asociaţilor
şi a părţilor sociale şi nu se aplică modificărilor actului constitutiv, pentru care se cere
unanimitatea [„votul tuturor asociaţilor" ‒ art. 192 alin. (2) Legea nr. 31/1990 privind
societățile comerciale].
Dacă actul constitutiv nu prevede altfel, pentru luarea hotărârilor privitoare la
modificarea actului constitutiv este aplicabil întocmai art. 192 alin. (2) din Legea nr.
31/1990. Dacă nu este întrunită unanimitatea cerută de lege, înseamnă că hotărârea de
modificare a actului constitutiv nu s-a putut lua.
Textul art. 193 alin. (3) nu reprezintă o derogare de la textul art. 192 alin. (2). Atunci
când în adunarea legal constituită nu se poate lua hotărârea din cauza neîntrunirii votului,
hotărârea pur şi simplu nu se poate lua, iar asociaţii nemulţumiţi se pot eventual retrage
din societate.
 Nu există un text de lege care să fundamenteze opinia potrivit căreia asociatul
cu interese contrare societăţii nu poate lua parte la deliberări, și într-o astfel de situaţie,
unanimitatea s-ar raporta la restul asociaţilor. Practica ÎCCJ este constantă în același sens,
cu argumentul că sancțiunea participării acestei persoane la vot nu este nulitatea hotărârii,
ci atragerea răspunderii sale pentru daunele aduse societății.
 Interdicția instituită de art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990
administratorului de a ataca hotărârea sa de revocare este aplicabilă și pentru motivele de
nulitate absolută și pentru cele de nulitate relativă. Numai în ipoteza în care pe ordinea de
zi a AGA ar figura și alte puncte de discuție în afara revocării, pentru aceste aspecte se
poate cere nulitatea hotărârii AGA, atât pentru motive de nulitate absolută, cât și pentru
motive de nulitate relativă inclusiv de către administrator. Dacă însă pe ordinea de zi a
adunării figurează numai revocarea administratorului, administratorul nu are calitate
procesuală activă pentru a introduce acțiunea în anulare, nici pentru motive de nulitate
absolută, nici pentru motive de nulitate relativă. În orice caz, însă, interdicția impusă de
art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 vizează numai folosirea căii de atac a acţiunii în
anulare/nulitate, lăsând deschisă posibilitatea administratorilor care au fost revocaţi cu
încălcarea legii, a actului constitutiv sau a prevederilor contractului de administrare, în
cazul în care există, de a introduce o acţiune în răspundere civilă împotriva societăţii.

3. Admisibilitatea, în condiţiile dreptului comun reglementat de Legea nr.31/1990, a


acţiunii în anularea hotărârii Adunării generale a acţionarilor, asociaţilor, membrilor
persoanei juridice aflate în procedura insolvenţei, hotărâre prin care s-a procedat la
desemnarea administratorului special. Motive de nulitate a hotărârii. (Minuta întâlnirii
preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) din cadrul curţilor de apel, în
materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, 13-14 iunie 2016, Sinaia, p. 26)

73
Opinia INM:

Acţiunea este admisibilă pe calea dreptului comun, pentru motive de nerespectare a Legii
nr.31/1990.
Astfel, dincolo de aspectele speciale referitoare la titularul și momentul convocării,
precum și la prezidarea acestei adunări, ea rămâne o adunare generală de acționarilor, în sensul
Legii 31/1990.
În acest sens, semnificativ este și faptul că art.55 din Legea 85/2014 prevede că adunarea
generală de acționarilor își suspendă activitatea ”după deschiderea procedurii și numirea
administratorului special”, ceea ce implică o recunoaștere a faptului că, în vederea numirii
administratorului special, adunarea generală de acționarilor funcționează după regulile aplicabile
potrivit dreptului comun. Nu are relevanță faptul că instituţia administratorului special,
modalitatea de desemnare a acestuia, respectiv de către adunarea generală a acţionarilor,
asociaţilor, membrilor persoanei juridice, momentul ţinerii şedinţei adunării şi condiţiile legate de
convocare şi prezidare, se regăsesc reglementate numai în legea specială a insolvenţei, aceste
particularități putând fi avute în vedere de către instanța de drept comun învestită cu soluționarea
acțiunii în anularea hotărârii AGA de numire a administratorului special.
De altfel, numai încălcarea prevederilor Legii societăţilor cu privire la convocarea,
cvorumul, majoritatea etc. necesare pentru legala adoptare a hotărârii adunării generale ar putea
să fie invocate într-o astfel de acţiune (cu cele câteva particularități enumerate mai sus),
dispozițiile art.132 din Legea 31/1990 fiind pe deplin aplicabile.
În plus, art. 45 din Legea 85/2014 nu prevede printre atribuțiile judecătorului sindic și pe
cea de control a deciziilor asociaților/acționarilor cu privire la desemnarea administratorului
special, legea prevăzând atribuții pentru judecătorul sindic numai pentru anularea pentru
nelegalitate a hotărârilor adunării creditorilor, nu și pentru adunarea generală a acţionarilor,
asociaţilor, membrilor persoanei juridice.

Participanții au votat cu majoritate pentru opinia exprimată de formatorii INM.

4. Cererea de radiere a unei societăţi poate fi adresată direct de lichidator instanţei sau
trebuie depusă la ORC şi trimisă spre soluţionare instanţei, conform art. 260 alin. (8)
din Legea nr. 31/1990 şi art. 3 alin. (5) din O.U.G. nr. 116/2009? (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate
(foste comerciale) de la nivelul curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și
insolvenței Curtea de Apel Craiova, 27-28 aprilie 2015, p. 30)

Textele indicate ‒ art. 30 din Legea nr. 359/2004 și art. 31 Legea nr. 359/2004; art. 237 din
Legea nr. 31/1990; art. 1 din Legea nr. 314/2001 ; art. 3 din Legea nr. 314/2001; art. 5 din Legea
nr. 314/2001; art. 260 alin. (10) din Legea nr. 31/1990 ‒ se referă la 4 situații în care societățile
dizolvate intrate în lichidare se radiază (nepreschimbarea certificatului de înmatriculare și a celui
de înregistrare fiscală; nedepunerea situațiilor financiare, lipsa actualizării mențiunilor privind
sediul etc.; nemajorarea capitalului social; dizolvarea/lichidarea voluntară).

74
Opinia INM:

Depunerea cererii direct la instanță atrage respingerea ei pentru lipsa calității procesuale
active a lichidatorului. Lichidatorul nu are calitate procesuală activă pentru a sesiza direct instanța
cu o cerere de radiere, ci trebuie să adreseze solicitarea Oficiului Registrului Comerțului, care
sesizează instanța.
Potrivit reglementărilor menționate, lichidatorul desemnat în cazul societăților care au fost
dizolvate de drept/judiciar/voluntar are posibilitatea de a cere radierea acestora, ca urmare a
îndeplinirii procedurilor de lichidare, finalizate cu întocmirea de rapoarte. Solicitarea de radiere
se face către Oficiul Registrul Comerțului. Prevederile legale conferă Oficiului Registrului
Comerțului calitatea de a cere radierea societăților comerciale aflate în dizolvare/ lichidare
(textele prevăd expres la cererea Oficiului Registrului Comerțului).
În concluzie, lichidatorul nu poate sa sesizeze direct instanța cu o cerere de radiere, ci
trebuie să adreseze solicitarea Oficiului Registrului Comerțului, care sesizează instanța.

Cu unanimitate, participanții au agreat opinia formatorului INM, în sensul că


depunerea cererii direct la instanţă atrage respingerea ei pentru lipsa calităţii procesuale
active a lichidatorului. Lichidatorul nu are calitate procesuală activă pentru a sesiza direct
instanţa cu o cerere de radiere, ci trebuie să adreseze solicitarea Oficiului Registrului
Comerţului, care va sesizea instanţa.

5. Cererea de radiere a unei societăţi dizolvate formulată de Oficiul Registrului


Comerțului este scutită de plata taxei judiciare de timbru? (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate
(foste comerciale) de la nivelul curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și
insolvenței Curtea de Apel Craiova, 27-28 aprilie 2015, p. 31)

Opinia INM:

Cererea de radiere a unei societăți dizolvate formulată de ORC este scutită de plata taxei
judiciare de timbru.
Textul art. 261 din Legea nr. 26/1990 stabilește o excepție de la regula prevăzută de art. 1
din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit căreia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești
sunt supuse taxelor judiciare de timbru [art. 29 lit. l) din O.U.G. nr. 80/2013] și reglementează
scutirea de la plata taxelor de timbru a acțiunilor formulate în temeiul Legii nr. 26/1990.
Sintagma „cererile introduse de ONRC în temeiul Legii nr. 26/1990 privind registrul
comerțului” se referă la toate cererile privind înregistrări în registru, radierea societății vizând una
din operațiile ce privesc ținerea registrului comerțului.
ONRC este instituție publică cu personalitate juridică organizată în subordinea
Ministerului Justiției finanțată integral de la bugetul de stat a cărei activitate este reglementată de
Legea nr. 26/1990, având ca scop: ținerea registrului comerțului; informarea și eliberarea
înscrisurilor din registru; arhivarea înscrisurilor în baza cărora se efectuează înregistrările
în registrul comerțului.

75
În unanimitate, participanții au agreat opinia formatorului INM, în sensul că cererea
de radiere a unei societăţi dizolvate, formulată de ORC este scutită de plata taxei judiciare de
timbru.
Argumentul se regăsește în textul art. 261 din Legea nr. 26/1990 care stabileşte o
excepţie de la regula prevăzută de art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit căreia acţiunile şi
cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru [art. 29
lit. l) din O.U.G. nr. 80/2013] şi reglementează scutirea de la plata taxelor de timbru a
acţiunilor formulate în temeiul Legii nr. 26/1990 iar sintagma „cererile introduse de ONRC
în temeiul Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului” se referă la toate cererile privind
înregistrări în registru, radierea societăţii vizând una din operaţiile ce privesc ţinerea
registrului comerţului.
S-a menționat că problema a vizat și plata curatorului special, în practică fiind obligat la
plata onorariului Ministerul Justiției.
Referitor la necesitatea numirii curatorului, cu ocazia unei conferințe privind aspecte de
practică neunitară intervenite de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă s-a opinat
că dispozițiile privind citarea prin publicitate se aplică doar persoanei fizice, nu și persoanei
juridice (argumentele fiind în sensul că textul incident vorbește despre „domiciliu”, o persoană
juridică licită având întotdeauna un sediu), motiv pentru care nu s-ar impune numirea unui
curator.

Referitor la acest aspect, opinia agreată de majoritatea participanților la întâlnire a


fost în sensul că nu se impune numirea unui curator special, în acest caz. Discuțiile pe acest
subiect urmează a fi însă reluate în cadrul întâlnirilor de practică neunitară cu președinții
secțiilor I civile.

6. Posibilitatea de preluare a contractelor de arendare în cazul reorganizării arendaşului


prin fuziune sau divizare de către persoana juridică nou înfiinţată (Minuta întâlnirii
preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel, București, 15 decembrie 2020, p. 48)

Opinia INM:

Din perspectiva dispozițiilor art. 232 și art. 244 C. civ., reorganizarea persoanei juridice
este operațiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice și care are ca
efecte înființarea, modificarea ori încetarea acestora, încetarea persoanei juridice intervenind
inclusiv prin fuziune sau divizare totală.
Fără îndoială că, de principiu, încetarea persoanei juridice implică și pierderea capacității
de folosință, însă este important a se sublinia că efectele fuziunii sau dizolvării sunt reglementate
prin legislație specială, astfel încât interpretarea trebuie nuanțată în consecință.
˝Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea fără lichidare a societății sau societăților
care își încetează existența (societatea absorbită și societatea divizată) și transmiterea universală

76
sau cu titlu universal a patrimoniului lor (totalitatea activelor și pasivelor) către societatea
absorbantă sau către fiecare dintre societățile beneficiare, existente sau care iau ființă. […]
Efectul translativ se produce ope legis și privește atât raporturile dintre societatea absorbită sau
divizată.˝1
Sub aspect temporal, potrivit art. 249 litera b) din Legea nr. 31/1990 a societăților
˝fuziunea/divizarea produce efecte de la data înregistrării hotărârii ultimei adunări generale care a
aprobat operațiunea, cu excepția cazului în care, prin acordul părților, se stipulează că operațiunea
va avea efect la o altă dată, …˝
Prin urmare, fuziunea prin absorbție produce efecte de la data înregistrării în registrul
comerțului a actului modificator prin care adunare generală a societății absorbante a aprobat
fuziunea și majorarea capitalului social, iar în cazul divizării prin transmiterea patrimoniului
societății divizate către mai multe societăți existente, divizarea produce efecte de la data
înregistrării în registrul comerțului a ultimei adunări generale care a aprobat operațiunea și
majorarea capitalului social.2

Se poate observa că, în materia fuziunii și a divizării, având în vedere atât legea specială
(Legea nr. 31/1990) cât și legea generală (Codul Civil), persoana juridică existentă, care se
reorganizează, încetează concomitent cu transmiterea patrimoniului sau fracțiunii de patrimoniu
către persoana juridică nou creată, respectiv către persoana juridică preexistentă operațiunii.
Cum efectul translativ se produce prin efectul legii, apreciem că raportul juridic generat
de contractul de arendare va continua, fără nici un impediment, cu persoana juridică succesoare
universală sau cu titlu universal, după caz.
Prin urmare, nefiind vorba despre o incapacitate pură și simplă, aceasta fiind
„acompaniată” ope legis de transferul patrimonial, apreciem că nu este întrunită ipoteza prevăzută
de art. 1850 C. civ..

Nu în ultimul rând, precizăm că, în doctrină3 a fost avansată și interpretarea potrivit


căreia incapacitatea se referă la persoana fizică, cu precizarea că încetarea contractului prin
incapacitatea arendașului presupune punerea acestuia sub interdicție prin hotărâre judecătorească,
potrivit art. 43 alin. (1) lit. b) C. civ..
În acest caz, nu s-ar mai pune problema incidenței art. 1850 C. civ.

1
ST. D. Cărpenaru, Gh. Piperea, S. David, Legea societăților. Comentariu pe articole, ediția 5, Editura C. H. Beck,
2014, p.137
2
Ibidem, p.136
3
Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. III. Art. 1650-2664. Contracte speciale. Privilegii și
garanții. Prescripția extinctivă. Drept internațional privat, Editura Hamangiu, 2012de Dumitru Marcel Gavriș, Marius
Eftimie, Monna-Lisa Belu Magdo, Mădălina Afrăsinie, Carolina Maria Niță, Ana-Maria Mateescu, Dana Gârbovan,
Corina Pușchin, Mirela Alexandra Stoian, Emilia Mădulărescu, Gabriela Răducan, Veronica Dănăilă, Evelina
Oprina, Alexandru Bleoancă, Florina Morozan, Nicolae Horia Țiț, Diana-Alina Rohnean, p.48

77
În concluzie, opinia INM este în sensul că art. 1850 C. civ. nu este aplicabil în situația
reorganizării persoanei juridice prin fuziune sau divizare totală, care este succesorul
arendașului persoană juridică.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.

D. Probleme de drept în materia Legii societăților

1. Acţiune formulată de acţionarul unei societăţi tranzacţionate pe Piaţa RASDAQ prin


care solicită plata sumei reprezentând contravaloarea acţiunilor ca urmare a retragerii
acestuia din societate în condiţiile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 151/2014 (Minuta
întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație
și Justiție și ale curţilor de apel, Căciulata, 15-16 mai 2017, p. 57)

Opinia INM:

Acţionarul care votează în cadrul adunării generale convocate ca societatea să nu facă


demersurile legale în vederea admiterii la tranzacţionare a acţiunilor emise de societate pe o piaţă
reglementată sau a tranzacţionării acestora în cadrul unui sistem alternativ de tranzacţionare nu
are dreptul de a se retrage din societate în condiţiile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 151/2014 şi art.
134 alin. 1 din Legea nr. 31/1990.
Dispoziţiile legale menţionate prevăd această posibilitate exclusiv pentru situaţia în care
adunarea generală a acţionarilor hotărăşte ca societatea să nu facă demersurile legale necesare în
vederea admiterii la tranzacţionare a acţiunilor emise de societate pe o piaţă reglementată sau a
tranzacţionării acestora în cadrul unui sistem alternativ de tranzacţionare, iar acţionarul a votat
pentru efectuarea acestor demersuri.
Altfel spus, raportat la condiţia prevăzută de dispoziţiile art. 134 al.l precizate, este necesar ca
votul acţionarului să fie contrar hotărârii adunării generale, respectiv adunarea să fi hotărât
netranzacţionarea acţiunilor, iar acţionarul să fi votat pentru tranzacţionare, respectiv opus voinţei
societare.
Or, în situaţia în cauză, astfel cum a fost prezentată, acţionarul a votat în favoarea
hotărârii ca societatea să nu facă demersurile legale în vederea admiterii la tranzacţionare a
acţiunilor emise de societate pe o piaţă reglementată sau a tranzacţionării acestora în cadrul unui
sistem alternativ de tranzacţionare, nefiind astfel îndeplinite condiţiile art. 3 alin. 1 din Legea nr.
151/2014 şi art. 134 alin. 1 din Legea nr. 31/1990.

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM.

78
E. Probleme de drept în materia Legii nr. 77/2016

1. Admisibilitatea contestaţiei formulate de banca creditoare în situaţia formulării de


către debitor a unei notificări în baza art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, în
situaţia particulară a vânzării prealabile a bunului imobil în cadrul executării silite.
(Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei
Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicată dezbaterii problemelor de
practică neunitară în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, București, 21
iunie 2018, p. 33)

Opinia INM:

Poate fi suținută a doua opinie, potrivit căreia contestaţia formulată de creditor în cazul
formulării de către debitor a unei acţiuni în baza art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, în situaţia
particulară a vânzării prealabile a bunului imobil în cadrul executării silite, este inadmisibilă.
Legea nr. 77/2016 operează o distincţie între notificarea de dare în plată (art. 5) şi acţiunea
de stingere a datoriei ca urmare a executării silite a imobilului (art. 8).
Curtea Constituţională, prin decizia nr. 95/2017, a reţinut, în paragraful 44, că
„mecanismul procedural reglementat de legiuitorul ordinar în vederea aplicării art. 8 alin. (5)
din lege are în vedere, ca şi în cazul art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, două etape cu o semnificaţie
deosebită în economia acesteia.
Astfel, o primă etapă, obligatorie, se subsumează unei negocieri directe între părţi şi
priveşte procedura notificării reglementate de art. 5 alin. (1) din lege, părţile putând, ele însele,
să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, prin darea în plată a imobilului.
Această etapă se aplică şi trebuie parcursă indiferent că bunul imobil ipotecat a fost sau nu
vândut în cadrul unei proceduri execuţionale la data intrării în vigoare a legii.
Cea de-a doua etapă, judiciară, facultativă prin natura sa, vizează intervenţia instanţelor
judecătoreşti la cererea debitorilor, în vederea aplicării Legii nr. 77/2016, respectiv constatarea
stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit. Astfel, debitorul obligaţiilor de plată a
sumelor de bani în cadrul unui contract de credit trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu, prima
etapă procedurală, în sensul ajungerii la un consens cu creditorul şi al evitării, pe cât posibil, a
intervenţiei în cadrul raporturilor contractuale a instanţei judecătoreşti.
Legiuitorul a reglementat acest mecanism procedural în două etape pentru a da
posibilitatea încetării contractului, ca rezultat al acordului de voinţă al părţilor, fără intervenţia
instanţelor judecătoreşti, apelarea la forţa de constrângere a statului realizându-se, în mod
evident, numai atunci când părţile nu ajung la un consens.
Considerentele deciziei nr. 95/2017 a Curţii Constituţionale trebuie interpretate în sensul
că prin notificarea prevăzută la art. 5 s-a urmărit acordarea posibilităţii ca părţile însele să
constate stingerea datoriei, pentru a nu mai fi necesară acţiunea prevăzută de art. 8 alin. (5) din
lege, şi nu în sensul adăugării unui mijloc procedural, atâta vreme cât nu a fost prevăzut de însuşi
actul normativ.
Fiind obligatorie notificarea, conform Deciziei Curții Constituționale nr. 95/2017, este
aplicabil și mecanismul contestației la notificare prevăzut de art. 7, în care se poate analiza
îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 pentru aplicarea mecanismului dării în plată. Dacă se
79
recunoaște o etapă, trebuie să se recunoască în întregime: notificarea și răspunsul la notificare, fie
de a da curs cererii debitorului, fie de a contesta notificarea.
În concluzie, nu este posibilă o acțiune directă a creditorului întemeiată pe art. 8, aceasta
nefiind reglementată de lege.

În unanimitate, participanții au agreat argumentele exprimate de formatori.

2. Titlul problemei de drept: Dacă acţiunile întemeiate pe art. 8 din Legea nr.
77/2016 privind darea în plată sunt sau nu evaluabile în bani şi dacă hotărârile
sunt sau nu supuse recursului. (Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate
(foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicată
dezbaterii problemelor de practică neunitară în materia litigiilor cu profesioniști și
insolvenței, București, 21 iunie 2018, p. 35)

Opinia INM:

Poate fi agreată cea de-a doua opinie, având în vedere considerentele Deciziei nr. 61 din
18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept.
În parlament este în fază avansată proiectul de modificare a Codului de procedură civilă,
iar una din modificările preconizate este următoarea:
„ Alineatele (2)-(4) ale articolului 483 se modifică şi vor avea următorul cuprins:
(2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1
lit. a) – j3), în cele privind navigația civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de
asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin
erori judiciare în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor precum și
în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2017 privind darea în plată. De asemenea, nu sunt
supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că
hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.
(3) Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a
conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
(4) Recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat
hotărârea atacată.”

Cu majoritate (1 abținere) participanții au agreat soluția potrivit căreia acţiunile


prevăzute de art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt evaluabile în bani şi, ca urmare, sunt
supuse atât căii de atac a apelului, cât şi căii de atac a recursului, astfel cum s-a statuat în
considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept nr. 61 din 18 septembrie 2017.

3. În vederea dovedirii scopului încheierii contractului în sensul art. 4 alin. 1 lit. c


din Legea 77/2016, se pot administra orice mijloace de probă sau poate fi avut în
vedere exclusiv scopul dovedit prin înscrisul sub semnătură privată – contract de
80
credit, ce constituie titlul executoriu, prin raportare la scopul consemnat efectiv în
contractul de credit. Această întrebare a făcut obiectul dosarului Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie (Dosarul nr. 648/1/2019), sesizarea fiind respinsă ca
inadmisibilă (Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale)
ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, București, 15 decembrie
2020, p. 32)

Opinia INM:

Darea în plată reglementată de Legea nr. 77/2016 presupune verificarea întrunirii mai
multor condiții de admisibilitate, printre care și aceea prevăzută de Art. 4 alin. (1) litera c) -
Pentru stingerea creanței izvorând dintr-un contract de credit și a accesoriilor sale prin dare în
plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții: creditul a fost contractat de
consumator cu scopul de a achiziționa, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un
imobil cu destinație de locuință sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este
garantat cu cel puțin un imobil având destinația de locuință.

Această cerință legală privind destinația creditului privește de fapt cauza (mediată) a
contractului, acea condiţie de fond, esenţială, de validitate a actului juridic civil care constă în
motivul determinant, pentru fiecare parte, să încheie convenția ( a se vedea art. 948 pct. 4 și art.
966 din C. civ 1864, având în vedere că Legea nr. 77/2016 se referă la contractele de credit
încheiate în perioada 2007-2008).
De asemenea, aceasta ilustrează concepția legiuitorului, astfel cum rezultă din
Expunerea de motive a Legii nr. 77/2016: Darea în plată reprezintă o soluţie echitabilă atât
pentru debitor, cât şi pentru creditor care, la momentul acordării creditului, a apreciat că
imobilul adus ca şi garanţie acoperă valoarea acordată.

Prin urmare, art. 4 alin. (1) litera c trebuie interpretat în sensul că destinația utilizării
creditului reprezintă un aspect care trebuie cunoscut și acceptat de creditor încă de la momentul
încheierii contractului, acest element fiind, de altfel, hotărâtor pentru acordarea creditului și
pentru incidența regulilor speciale aplicabile diferitelor tipuri de servicii financiare (cum ar fi,
de exemplu, categoriile de credit ipotecar sau pentru nevoi personale).
„În realitate însă, cele două teze ale art. 4 alin. 1 lit. c din Legea nr. 77/2016 reflectă
două mari categorii de credite din practica bancară: prima teză („creditul a fost contractat de
consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un
imobil cu destinaţie de locuinţă”) se referă la credite pentru investiții imobiliare (cu
particularitatea că trebuie să fie vorba despre o locuință), iar cea de-a doua teză („indiferent de
scopul pentru care a fost contractat, creditul este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia
de locuinţă”) se referă la credite pentru nevoi personale nenominalizate, însă însoțite de o
ipotecă imobiliară (cu aceeași particularitate).”1
Pe cale de consecință, dovada îndeplinirii condiției de admisibilitate analizate este
reprezentată de mențiunea din contractul de credit referitoare la destinația creditului; în situația

1
L Mihali-Viorescu, Suport de curs INM disciplina Drept civil - litigii cu profesionişti, p. 6,7;
81
în care destinația prevăzută în contract este alta decât aceea care ar atrage aplicarea Legii nr.
77/2016, nu este posibilă producerea unor probe extrinseci în susținerea faptului contrar.
În situația în care s-ar susține că destinația creditului este deghizată (de exemplu, în
contract se prevede că destinația este pentru nevoi personale, în realitate creditul solicitat și
aprobat urmând a fi/fiind utilizat pentru a achiziționa, construi, extinde, moderniza, amenaja,
reabilita un imobil cu destinație de locuință) aplicarea Legii nr. 77/2016 ar fi posibilă numai
după promovarea cu succes a unei acțiuni în declararea simulației.

În concluzie, opinia INM este în sensul că, în vederea dovedirii condiției de


admisibilitate prevăzute de art. 4 alin. 1 lit. c din Legea 77/2016, trebuie avut în vedere
numai scopul dovedit prin înscrisul sub semnătură privată – contract de credit, ce
constituie titlul executoriu, prin raportare la mențiunea efectivă din contractul de credit;
în situația în care destinația prevăzută în contract este alta decât aceea care ar atrage
aplicarea Legii nr. 77/2016, nu este posibilă producerea unor probe extrinseci în
susținerea faptului contrar.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.

4. Condiţia impreviziunii. Notificare de dare în plată formulată de către un codebitor


sau de către un garant. Art.6 alin.3 şi alin.4 din Legea nr. 77/2016. (Minuta
întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și curților de apel, Ploiești, 27-28 iunie 2019, p. 11)

Opinia INM:

Este necesară interpretarea sistematică a următoarelor dispoziții:


Art. 3 din Legea nr. 77/2016: Prin derogare de la dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge
datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea
în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3)
părțile contractului de credit nu ajung la un alt acord.
Art. 6 alineat 3 din același act normativ: Demersurile prevăzute la art. 5 și art. 7-9 pot fi
întreprinse și de codebitori, precum și de garanții personali sau ipotecari ai consumatorului
principal, cu acordul acestuia sau al succesorilor săi.
Apreciem că scopul urmărit de legiuitor a fost acela a rezolvării situației juridice a
debitorului/consumatorului principal, care a devenit vădit defavorabilă în contextul socio-
economic al ultimilor ani, aspect consacrat expres în expunerea de motive a legii: Darea in plata
reprezintă o soluţie echitabilă, atât pentru debitor, cât şi pentru creditor care, la momentul
acordării creditului, a apreciat că imobilul adus ca garanţie ipotecară acoperă valoarea acordată.
Restabilirea echilibrului contractual înseamnă că, în situaţia unei „crize a contractului”, părţile
împart riscul.
Prin urmare, soluția legislativă, astfel cum prevede art. 3 mai sus citat, are în centrul său
pe consumatorul principal și urmărește stingerea tuturor datoriilor izvorâte din contractul de
credit.
82
Rațiunea extinderii exercițiului acțiunilor puse la îndemâna debitorului și în favoarea
codebitorilor sau garanților este că și aceștia au un interes în soluționarea situației juridice a
consumatorului principal, astfel încât legiuitorul le-a oferit o garanție pentru pasivitatea sau
dezinteresul debitorului.
În spiritul acestei interpretări, ar rezulta că terții interesați pot declanșa și susține
procedurile precizate în cadrul art. 6 alin. (3) din lege, fără a se schimba în vreun fel perspectiva
condițiilor de admisibilitate sau a cerinței impreviziunii, care trebuie examinate în raport cu
contractul de credit (iar nu cu contractele de garanție) și cu situația juridică a consumatorului
principal, al cărui acord este, de altfel, obligatoriu în vederea exercitării acțiunii de către
codebitori și garanți.

În concluzie, opinia INM este aceea că, în cazul art.6 alin.(3) şi (4) din Legea nr.
77/2016 examinarea condiției impreviziunii se realizează în raport cu contractul de credit
(iar nu cu contractele de garanție) și cu situația juridică a consumatorului principal.
În legătură cu acest aspect, problema se pune în ipoteza în care sunt mai mulți
codebitori fără a se putea stabili care dintre ei are calitatea de debitor principal. În
această ipoteză, opinia unanimă a fost aceea de a analiza condiția impreviziunii prin
raportare la fiecare dintre codebitori, un argument în sprijinul acestei soluții fiind
dispozițiile Codului civil care stabilesc efectele stingerii contractului în ceea ce îi privește
pe codebitorii solidari; astfel, în contextul în care stingerea contractului îi vizează și pe
codebitorii solidari, nu exista rațiuni care să justifice analiza condițiilor impreviziunii
doar în privința debitorului principal.
În urma discuțiilor s-a desprins ideea unanimă că debitorul principal sau
codebitorii trebuie introduși în cauză iar, în cazul în care există mai mulți codebitori,
condiția impreviziunii trebuie analizată cu privire la fiecare dintre aceștia.
Corelat cu acest punct al ordinii de zi, s-a ridicat problema de a se stabili care sunt
consecințele juridice ale necontestării notificării transmise în temeiul dispozițiilor art. 5 din Legea
nr. 77 din 2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor
asumate prin credite, decizându-se suplimentarea ordinii de zi.
Astfel, în legătură cu acest aspect, există două opinii:
1. Dacă există o notificare de dare în plată care a fost contestată potrivit dispozițiilor art. 7
din Legea nr. 77 din 2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii
obligațiilor asumate prin credite, instanța analizând măsura în care sunt îndeplinite condițiile
impreviziunii, în cazul unei contestații întemeiate pe dispozițiile art. 8, există autoritate de lucru
judecat cu privire la soluția instanței referitoare la impreviziune. În consecință, analizând
contestația, instanța nu mai poate face o nouă analiză legată de incidența impreviziunii, întrucât
existența sau inexistența acesteia a fost stabilită în litigiul având ca obiect notificarea privind
darea în plată.
2. Dacă există o notificare de dare în plată care nu a fost contestată potrivit dispozițiilor
art. 7 din Legea nr. 77 din 2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii
obligațiilor asumate prin credite, într-o acțiune în constatare introdusă în temeiul dispozițiilor art.
8 din același act normativ instanța nu va mai analiza în ce măsură sunt îndeplinite condițiile
impreviziunii întrucât, necontestând notificarea, creditorul a acceptat impreviziunea, achiesând la
notificare și, în consecință fiind de acord cu stingerea obligației prin modalitatea dării în plată. În

83
consecință, în ipoteza existenței unei contestații întemeiate pe dispozițiile art. 8, instanța admite
acțiunea și constată stingerea obligațiilor.
În ambele situații, instanța nu va mai analiza impreviziunea, punându-se astfel problema
finalității celor stabilite de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 623/2016.
Dacă pentru notificările emise ulterior pronunțării acestei decizii, se poate admnite faptul
că, necontestând notificarea, creditorul a achiesat la aceasta, o astfel de susținere nu poate fi
primită cu privire la notificările emise anterior pronunțării deciziei.
În urma dezbaterilor, cu unanimitate, s-a decis faptul că impreviziunea trebuie
analizată în cadrul unei contestații întemeiate pe dispozițiile art. 8, indiferent dacă
notificarea a fost sau nu contestată.

Participanții și-au însușit cu unaniamitate opinia formatorilor INM, cu mențiunea


că, în ipoteza mai multor codebitori, condiția impreviziunii trebuie examinată pentru
fiecare intre aceștia.

5. Încadrarea criticilor privind modul de aplicare de către instanţa de apel a teoriei


impreviziunii privind contractele de credit încheiate într-o monedă străină în
motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (Minuta
întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și curților de apel, Ploiești, 27-28 iunie 2019, p. 53)

Opinia INM:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când
hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Art. 969 din Codul civil din 1864 prevedea următoarele: convențiile legal făcute au putere
de lege între părțile contractante; ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze
autorizate de lege.
În conformitate cu art. 970 din același act normativ, convențiile trebuie executate cu bună-
credință; ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea,
obiceiul sau legea dă obligației, dupa natura sa.
Art. 7 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea
stingerii obligațiilor asumate prin credite prevede:
(1) În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu
dispozițiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a procedurii
reglementate de prezenta lege.
(2) Cererea se judecă în procedură de urgență, cu citarea părților, de judecătoria în
circumscripția căreia domiciliază consumatorul.
(3) Apelul împotriva hotărârii pronunțate în conformitate cu dispozițiile alin. (2) se
depune de partea interesată în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare și se judecă cu
celeritate.
(4) Până la soluționarea definitivă a contestației formulate de creditor se menține
suspendarea oricărei plăți către acesta, precum și a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare
demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva
debitorului.
84
(5) În situația în care se admite contestația formulată de creditor, părțile vor fi puse în
situația anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de prezenta lege.
(6) În termen de 10 zile de la data respingerii definitive a contestației, creditorul are
obligația să se prezinte, în conformitate cu notificarea prealabilă a debitorului, la notarul public
indicat în cuprinsul acesteia. Dispozițiile art. 5 alin. (4) sunt aplicabile atât în vederea transmiterii
informațiilor și a înscrisurilor, cât și în vederea stabilirii datei exacte a semnării actului de dare în
plată.
Art. 8 din același act normativ stipulează că:
(1) În situația în care creditorul nu se conformează dispozițiilor prevăzute de prezenta
lege, debitorul poate cere instanței să pronunțe o hotărâre prin care să se constate stingerea
obligațiilor născute din contractul de credit ipotecar și să se transmită dreptul de proprietate către
creditor. (2) Cererea se judecă cu celeritate, cu citarea părților, de către judecătoria în
circumscripția căreia domiciliază debitorul.
(3) Până la soluționarea definitivă a cererii prevăzute la alin. (1) se menține suspendarea
oricărei plăți către creditor, precum și a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate
de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului.
(4) Acțiunea prevăzută de prezentul articol este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
(5) Dreptul de a cere instanței să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de
credit aparține și consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat,
indiferent de titularul creanței, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se
continuă contra debitorului.
Potrivit art. 11 din lege, în vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit,
precum și din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit
aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât și contractelor încheiate după această
dată.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 623/25 octombrie 2016 s-a admis excepția de
neconstituționalitate a sintagmei "precum și din devalorizarea bunurilor imobile" din cuprinsul
art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea
stingerii obligațiilor asumate prin credite, constatându-se că aceasta este neconstituțională, în
esență, pentru următoarele considerente:
"În acest sens, Curtea reține că sub imperiul Codului civil din 1864 atât doctrina, cât și
practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment
excepțional și exterior voinței părților ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data
încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului. Această
instituție și-a găsit aplicarea în sistemul de drept românesc încă din prima parte a secolului XX,
după Primul Război Mondial, atunci când societatea s-a confruntat cu o importantă criză
economică, fiind de asemenea utilizată de judecătorii români după 1989 și în contextul
schimbărilor importante ce au avut loc ca urmare a transformării regimului politic din România și
a liberalizării prețurilor. Astfel, sub regimul Codului civil din 1864 (aplicabil contractelor din
dosarele de față) teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970 care stipulau:
"Convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-
însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa." Așadar,
chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din
însăși reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de
85
bună-credință și echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condițiile privind aplicarea
impreviziunii au fost decelate în jurisprudență și preluate în mare parte în Codul civil actual, într-
o formă aproximativ identică [art. 1.271] (…).
De asemenea, Curtea constată că regula pacta sunt servanda presupune luarea în
considerare a unor elemente precum buna-credinţă și echitatea, în condițiile schimbării
fundamentale a condiţiilor de executare a contractului. Ca principiu general, echitatea se
manifestă sub două aspecte: obiectiv - denumind principiul exactei compensaţii cu implicarea
egalităţii de tratament - şi subiectiv - însemnând luarea în considerare a unei situaţii particulare,
de regulă, slăbiciunea unei părţi contractante. Rămânând la acelaşi nivel general, funcţiile
echităţii sunt de interpretare şi de completare a normelor juridice, inclusiv a voinţei exprimate a
părţilor. Din coroborarea dispozițiilor art.969 și art.970 din Codul civil din 1864, rezultă două
principii 42 interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/forța
obligatorie pe care acesta o are pentru părțile contractante, pe de parte, și buna-credință în
executarea acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce
contractul prevede expres în clauzele sale, ci și toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă
obligației, după natura sa (art.970 alin.2 din Codul civil din 1864). Cu alte cuvinte, echitatea,
corolar al bunei-credințe, guvernează contractul civil de la nașterea sa până la epuizarea tuturor
efectelor, independent de existența unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Așadar,
executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a
celor două principii (forța obligatorie și executarea cu bună-credință), principii care nu au
existență de sine-stătătoare, ci se condiționează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe
cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada
executării acestuia, intervine o situație imprevizibilă, însă nici una dintre părțile contractante nu
abdică de la obligațiile care îi revin potrivit executării cu bună-credință a contractului. Aşadar,
echitatea, alături de buna-credinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia
existentă între ele.
Prin urmare, potrivit arhitecturii constituţionale şi legale, în caz de neînțelegere între părți,
evaluarea existenței situației neprevăzute (condiție obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării
contractului, a bunei-credințe în exercitarea drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților
(condiții subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una
subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare și cade în sarcina instanţei judecătoreşti, organ
care beneficiază de garanţia de independenţă şi imparţialitate şi care, pe această cale, dobândește
un rol important în determinarea condițiilor de executare a contractului. Consecinţa luării în
considerare a criteriului bunei-credinţe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar
securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenţia judiciară este limitată de
îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii contractuale (…).
Astfel, din analiza prevederilor legii criticate rezultă că legiuitorul înlătură posibilitatea
controlului judecătoresc în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor specifice impreviziunii,
respectiv condițiile cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanțelor (existența
situației neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absența unei clauze de adaptare a
contractului), și condițiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părților
contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării
circumstanțelor (caracterul licit al neexecutării obligațiilor contractuale). Legiutorul se limitează
la a stabili condițiile premisă ale incidenței noului cadru normativ, care se pot constitui eventual
în condiții de admisibilitate a cererii introductive de instanță, alături de dovada parcurgerii
86
procedurii prealabile a notificării, fără a reglementa nicio condiție specifică impreviziunii. Cu alte
cuvinte, legiuitorul stabilește o impreviziune aplicabilă ope legis, convertind situația premisă în
efect consumat, fără evaluarea niciuneia dintre condițiile obiective sau subiective care
caracterizează impreviziunea contractuală. Consecința directă este modificarea contractului în
baza legii, intervenția judecătorului fiind una strict formală, limitată la verificarea condițiilor de
admisibilitate a cererii, a căror întrunire cumulativă are ca efect direct darea în plată. Așa fiind,
legea criticată înlătură controlul efectiv al instanței cu privire la starea de fapt, respectiv cu privire
la cauza și efectele schimbării circumstanțelor de executare a contractului, dând prevalență unei
presupuse stări de criză a contractului în privinţa debitorului. În mod implicit, legea rupe
echilibrul contractului, instituind o prezumție absolută a incapacității de executare a contractului
de către debitor, și elimină orice remediu judiciar prin atribuirea unui rol formal judecătorului
cauzei, care este ținut de litera legii (...).
Așadar, singura interpretare care se subsumează cadrului constituțional în ipoteza unei
reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia
instanța judecătorească, în lipsa acordului dintre părți, are competența și obligația să aplice
impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condițiile existenței acesteia. Curtea
mai reiterează faptul că, față de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit,
prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deși au acționat cu bună-
credință, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituție, nu își mai pot îndeplini obligațiile
ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior și pe care nu l-au
putut prevedea la data încheierii contractului de credit.
În aceste condiții, Curtea constată că prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art.
3 teza a doua, art. 4, art. 7 și art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituționale numai în măsura în
care instanța judecătorească, în condițiile manifestării opoziției creditorului, poate și trebuie să
facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere
procedural, instanța judecătorească, în condițiile formulării contestației de către creditor sau a
acțiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiției notificării creditorului
conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege,
aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în
cadrul art. 9 din aceeași lege.
Instanța judecătorească care, în condițiile legii, este independentă în aprecierea sa va
putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016
(predarea imobilului și ștergerea datoriilor principale și accesorii). Cu alte cuvinte, în lipsa
acordului părților și în temeiul art. 969 și art. 970 din Codul civil din 1864, respectiv al Legii nr.
77/2016, instanța judecătorească va pronunța o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea
contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa."

Prin Decizia nr. 62/07.02.2017, Curtea Constituțională a admis obiecția de


neconstituționalitate și a constatat că Legea pentru completarea Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori este neconstituțională, în
ansamblul său, reținând astfel:
“Mai mult, în condițiile în care trăsătura esențială a statului de drept o constituie
supremația Constituției și obligativitatea respectării legii, "singura interpretare care se
subsumează cadrului constituțional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în
executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanța judecătorească, în lipsa acordului
87
dintre părți, are competența și obligația să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt
îndeplinite condițiile existenței acesteia. Curtea mai reiterează faptul că, față de cadrul legal
existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice
doar debitorilor care, deși au acționat cu bună-credință, în conformitate cu prevederile art. 57 din
Constituție, nu își mai pot îndeplini obligațiile ce rezultă din contractele de credit în urma
intervenirii unui eveniment exterior și pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii
contractului de credit." (paragraful 119)
Având în vedere cele expuse, Curtea apreciază că argumentele reținute în Decizia nr. 623
din 25 octombrie 2016 privind Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în
vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite cu privire la incidența teoriei impreviziunii sunt
pe deplin aplicabile și în materia contractelor de credit în franci elvețieni. Astfel, instanța
judecătorească are competența și obligația să aplice impreviziunea dacă sunt îndeplinite
cumulativ condițiile existenței acesteia, astfel că situația consumatorilor de credite în franci
elvețieni cunoaște un remediu judiciar viabil, de natură să înlăture efectele schimbării
circumstanțelor care au condus la contractarea creditului. Aceasta are posibilitatea de a interveni
asupra contractului în mod efectiv, fie în sensul dispunerii încetării executării sale, fie în cel al
adaptării sale noilor condiții, cu efecte juridice doar pentru viitor, prestațiile deja executate
rămânând câștigate contractului. Adaptarea la noile condiții se poate efectua inclusiv printr-o
conversie a ratelor de plată în moneda națională la un curs de schimb pe care instanța îl poate
stabili în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei în scopul reechilibrării obligațiilor, curs
valutar care poate fi cel de la data încheierii contractului, cel de la data survenirii evenimentului
imprevizibil sau cel de la data efectuării conversiei”.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. permite remedierea
oricărei nelegalități pe tărâmul dreptului substanțial, dacă invocarea sa de către recurent se face
cu respectarea tuturor cerințelor legale.1
Apreciem că motivele de nelegalitate cu privire la aplicarea teoriei impreviziunii de către
instanța de apel la o situație de fapt stabilită se circumscriu motivului de casare prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin urmare, analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor impreviziunii este susceptibilă a
se realiza în cadrul motivului de casare menționat, prin raportare la o situație de fapt pe deplin
stabilită de către instanța de apel, nefiind necesară o reapreciere a probelor administrate în cauză.
În măsura în care, în schimb, prin formularea unor asemenea critici, recurentul ar tinde la
contestarea situației de fapt deja stabilite, acestea nu pot fi valorificate în cadrul motivului de
casare analizat, care este limitat la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În concluzie, opinia I.N.M. este aceea că motivele de nelegalitate privind modul de


aplicare de către instanța de apel a teoriei impreviziunii în contractele de credit încheiate într-o
monedă străină sunt susceptibile a fi încadrate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin.
(1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept

1
O. Spineanu-Matei, în G. Boroi, coord. Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, Ed.
Hamangiu, 2013, p. 941.

88
material cu prilejul analizei teoriei impreviziunii, iar nu o reevaluare a probelor în vederea
schimbării situației de fapt stabilite de instanța de apel în aplicarea teoriei impreviziunii.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.

6. Existența sau inexistența obligației instanței, la analizarea impreviziunii, de a avea


în vedere şi alte aspecte în afara fluctuaţiei cursului valutar, precum veniturile
debitorului, bunurile acestuia; momentul la care se raportează această analiză -
data notificării, data formulării contestaţiei, data formulării acţiunii sau data
soluţionării definitive a cauzei. Această întrebare a făcut obiectul dosarului Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie (Dosarul nr. 2148/1/2019), sesizarea fiind respinsă ca
inadmisibilă (Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale)
ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, București, 15 decembrie
2020, p. 33)

Opinia INM:

Sub aspectul criteriilor care atrag impreviziunea, într-adevăr, Curtea Constituțională a


reținut, în cadrul Deciziei nr. 415/2018, următoarele:
˝32. În continuare, Curtea reține că impreviziunea vizează numai o ruină contractuală,
care afectează utilitatea socială a contractului de credit, și nicidecum o ruină personală a
debitorului. Astfel, în evaluarea impreviziunii se vor analiza, exclusiv, prestațiile părților din
contractul de credit de natură să determine ruina contractuală a debitorului, și nu se vor avea în
vedere aspectele financiare/materiale care nu se află în legătură cu contractul de credit. În caz
contrar ar fi alterată noțiunea de impreviziune contractuală, care ar glisa, în cazul dat, de la
evaluarea dezechilibrului dintre prestațiile părților la analiza caracterului suficient sau insuficient
al veniturilor debitorului.
35. În aceste condiții, instanța judecătorească învestită, în temeiul art. 7 sau, după caz, art.
8 din Legea nr. 77/2016, cu soluționarea unor acțiuni având ca obiect contestații formulate de
creditori și, respectiv, acțiuni ale debitorilor, ca expresie a obligației statului de a garanta dreptul
de proprietate privată, nu va analiza dacă patrimoniul debitorului se caracterizează prin
insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor, pe măsură ce acestea devin
scadente, ci își va limita analiza la dinamica obligațiilor reciproce întemeiate pe contractul de
credit și, în măsura în care va ajunge la concluzia că această dinamică este de natură să conducă
la ruina contractuală a debitorului, prin materializarea riscului supraadăugat, va putea constata că,
referitor la contractul de credit astfel analizat, a intervenit impreviziunea. Așadar, instanța
judecătorească, în evaluarea impreviziunii, nu poate împrumuta elemente/criterii specifice
procedurii insolvenței persoanei fizice.˝

89
Inclusiv în acest domeniu trebuie evocată decizia nr. 731/2019 referitoare la obiecția de
neconstituționalitate a dispozițiilor articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) și alin.
(13)], pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3) și (4)], pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. (11)], pct. 7 [cu
referire la art. 7 alin. (4)], pct. 8 [cu referire la art. 7 alin. (51)] și pct. 9 [cu referire la art. 8 alin.
(5) teza a doua] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în
plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite:
˝51. […] În acest context Curtea reține că, în deciziile sale cu privire la Legea nr. 77/2016,
a trebuit ea însăși să delimiteze impreviziunea de situația patrimonială actuală a debitorului [spre
exemplu, Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 781 din 12 septembrie 2018], tocmai pentru că în mod greșit instanțele judecătorești analizau
și administrau un probatoriu pentru a determina situația materială a debitorului în vederea
stabilirii unei afectări a echilibrului contractual, considerând că, în acest mod, se evaluează starea
de impreviziune a contractului de credit. Or, echilibrul contractual în ipoteza contractului de
credit nu se determină prin raportare la întregul patrimoniu al debitorului sau la posibilitățile sale
financiare de rambursare a împrumutului, ci prin raportare strictă la conținutul clauzelor
contractuale. Astfel, materializarea riscului supraadăugat are un efect direct acestor clauze și, în
consecință, generează în mod automat dezechilibrul contractual. […]
61. Impreviziunea implică o abatere majoră de la situația avută în vedere la încheierea
contractului, ea reflectă o situație continuă, cu o amploare deosebită, ce afectează utilitatea
socială a contractului și care se exprimă în ideea de ruină contractuală. În acest sens, prin Decizia
nr. 415 din 19 iunie 2018, anterior referită, Curtea a stabilit că ruina debitorului este o noțiune cu
o sferă de cuprindere mai largă, iar ruina contractuală face parte din aceasta. Ruina contractuală a
debitorului trebuie analizată numai din punctul de vedere al raportului contractual existent între
cele două părți, în sensul că această apreciere nu vizează evoluția/fluctuația situației
financiare/materiale a debitorului, ulterioară încheierii contractului de credit, ci are în vedere, în
mod exclusiv, disproporția și dezechilibrul survenite ca urmare a materializării riscului
supraadăugat. Prin urmare, impreviziunea în contracte nu are niciun element de contingență cu
situația economico- financiară a debitorului, ea circumscriindu-se exclusiv echilibrului dintre
prestațiile contractuale ale părților.˝
În consecință, Curtea Constituțională a consolidat jurisprudența sa anterioară, arătând, în
mod explicit, că nu pot constitui criterii care atrag impreviziunea aspectele ținând de veniturile,
averea debitorului, ci trebuie analizate numai împrejurările care se înscriu în contextul executării
contractului de credit, mai precis în raport strict cu prestațiile părților generate de contract.

De altfel, constatăm că și Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul deciziei nr.56/11


noiembrie 2019, a reținut că, deși Legea nr. 77/2016 este un act normativ intrat în vigoare relativ
recent, se poate observa că s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară şi constantă în legătură cu
chestiunile de drept care au făcut obiectul sesizării și care sunt readuse în discuție cu ocazia
prezentei întâlniri.

90
Astfel, se arată:
˝77. În cadrul contestaţiei formulate de creditor în temeiul art. 7 din Legea nr. 77/2016,
într-o covârşitoare majoritate, instanţele judecătoreşti, în ce priveşte contractele încheiate anterior
intrării în vigoare a noului Cod civil, nu şi-au limitat analiza privind condiţiile impreviziunii la
elementele de fapt obiective, cum este moneda contractului de credit, prin verificarea variaţiei
cursului valutar, ci au procedat la verificarea condiţiilor cumulative ale impreviziunii, astfel cum
au fost configurate sub regimul Codului civil din 1864, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 77/2016
şi în coordonatele stabilite de Curtea Constituţională.˝

În ceea ce privește momentul verificării îndeplinirii condiției impreviziunii, apreciem că


răspunsul rezultă din luarea în considerare a două aspecte:
- caracterul esențial al formulării notificării, pentru derularea oricărei proceduri
reglementate de Legea nr. 77/2016;
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din lege, în vederea aplicării prezentei legi, consumatorul
transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui
notar public, o notificare.
De asemenea, pentru ipotezele reglementate de art. 8 din același act normativ, Curtea
Constituțională a arătat că, indiferent dacă bunul imobil constituit drept garanție pentru
executarea contractului de credit a fost vândut anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr.
77/2016, debitorul este obligat, din punct de vedere procedural, să parcurgă mai întâi etapa
notificării și de-abia după aceea să solicite concursul instanțelor judecătorești pentru constatarea
stingerii datoriei.
- obligativitatea analizării condiției referitoare la impreviziune, indiferent dacă
îndeplinirea acesteia a fost sau nu contestată, astfel cum reiese din deciziile succesive ale
Curții Constituționale, care a arătat:
- instanța judecătorească, în condițiile formulării contestației de către creditor sau a
acțiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiției notificării creditorului
conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege,
aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în
cadrul art. 9 din aceeași lege (Decizia nr. 623/2016);
- în lipsa formulării contestației prevăzute de art. 7 alin. 1 din lege, notificarea transmisă
creditorului rămâne definitivă, în sensul că ambele părți acceptă faptul că aceasta îndeplinește
condițiile de admisibilitate, în condițiile intervenirii impreviziunii (Decizia nr. 93/2017).

În considerarea celor reținute, apreciem că verificarea îndeplinirii condițiilor de


admisibilitate, inclusiv a celei referitoare la impreviziune trebuie să aibă data notificării drept
reper temporal.

91
În concluzie, opinia INM este în sensul că nu pot constitui criterii care atrag
impreviziunea aspectele ținând de situația economico-financiară a debitorului, ea
circumscriindu-se exclusiv echilibrului dintre prestațiile contractuale ale părților;
verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, inclusiv a celei referitoare la
impreviziune trebuie să aibă data notificării drept reper temporal.

Opiniile exprimate în cadrul dezbaterilor


 Potrivit opiniei exprimate de către Curtea de Apel Cluj, decizia 731/2019 a Curţii
Constituţionale reprezintă un reviriment de jurisprudenţă faţă de Decizia nr. 623/2016
deoarece este înlocuit criteriul imposibilităţii de plată (ruina individuală) cu abordarea
clasică a instituţiei impreviziunii, dezechilibrul contractual (ruina contractuală)
independent de posibilitatea concretă a debitorului de a continua îndeplinirea obligaţiilor
contractuale. Astfel, există o schimbare radicală de abordare dacă comparăm paragraful
119 din Decizia 623/2016 cu paragrafe din noua decizie 731/2019. Astfel, în paragraful
119 din decizia 623 se spunea că „Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal
existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se
aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu
prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din
contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut
prevedea la data încheierii contractului de credit, În noua decizie 731/2019,
considerentele sunt în sens contrar şi dau prevalentă ruinei contractuale în detrimentul
celei personale, revenind astfel la definiţia clasică a impreviziunii. Paragraful 61 teza a
doua este relevant: „Ruina contractuală a debitorului trebuie analizată numai din
punctul de vedere al raportului contractual existent între cele două părţi, în sensul că
această apreciere nu vizează evoluţia/fluctuaţia situaţiei financiare/materiale a
debitorului, ulterioară încheierii contractului de credit, ci are în vedere, în mod exclusiv,
disproporţia şi dezechilibrul survenite ca urmare a materializării riscului supraadăugat.
Prin urmare, impreviziunea în contracte nu are niciun element de contingenţă cu situaţia
economico-financiară a debitorului, ea circumscriindu-se exclusiv echilibrului dintre
prestaţiile contractuale ale părţilor. Un alt aspect foarte important se referă la faptul că
devalorizarea accentuată a monedei naţionale faţă de o monedă străină poate fi
încadrată expres în noţiunea de impreviziune, iar devalorizarea accentuată a monedei
naţionale faţă de moneda contractului poate fi calificată ca „risc supraadăugat,,. Astfel,
potrivit paragrafului 65 din decizia 731/2019 „diferenţele de curs valutar de o anumită
amploare, sub aspectul cuantumului şi întinderii în timp, pot constitui, în sine, o situaţie
de impreviziune. Prin prisma acestor considerente, devalorizarea monedei naţionale faţă
de francul elveţian cu peste 120% într-un interval 7 - 8 ani se încadrează într-o situaţie
de impreviziune.În schimb, pentru celelalte monede situaţia este mult nuanţată deoarece
devalorizarea nu a fost atât de accentuată. în plus, potrivit unor considerente decizorii
ale deciziei analizate o devalorizare de doar 20 % a monedei naţionale faţă de o monedă
străină nu poate fi calificată ca fiind impreviziune şi risc supraadăugat.Astfel, potrivit
paragrafului 66 din decizia analizată „o fluctuaţie de curs de 20% în raport cu data
contractării creditului nu se poate subsuma riscului supraadăugat”.

92
 Trebuie avute în vedere şi cele statuate de către Curtea Constituţională în paragraful 50
al deciziei anterior menţionate prin care Curtea reţine că pot fi indicate prin intervenţia
legiuitorului cazuri de impreviziune însă, în ceea ce priveşte competenţele sale, apreciază
că nu are acest atribut, acesta aparținând fie legiutorului (original sau delegat), fie
instanţelor de judecată, care pot stabili, pe cale interpretativă, existenţa unui caz de
impreviziune. Din această perspectivă, ar trebui analizat în ce măsură Curtea
Constituţională a stabilit un caz de impreviziune sau doar a oferit o interpretare detaliată
care evocă Deciziile 415/2018 şi 623/2016 doar sub aspectul menţinerii noţiunii de
impreviziune în elementele sale obiective şi subiective, pe care le particularizează. În
acest sens, în paragraful 65 în care se reţine o analiză a laturii obiective (referitoare la
situaţia neprevăzută şi la inexistenţa unei clauze de adaptare a contractului în convenţia
de credit) şi a laturii subiective (care vizează buna credinţă a debitorului); în ceea ce
priveşte situația concretă vizând fluctuaţia de curs valutar, buna credinţă a debitorului
constă în faptul că acesta nu a influenţat în niciun fel această fluctuaţie şi nu şi-a asumat
în mod expres un astfel de risc supraadăugat.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.

F. Probleme în privința altor categorii de litigii cu profesioniști

1. Posibilitatea acordării penalităţilor de întârziere prevăzute în contractul de prestări


servicii (telefonie mobilă) după rezilierea contractului şi apoi cesionarea obligaţiei de
plată a sumelor prevăzute în contract, cumulul penalităţilor de întârziere contractuale
cu dobânda legală, posibilitatea aprecierii penalităţilor de întârziere ca fiind excesive şi
având caracter abuziv din acest motiv. (Minuta întâlnirii președinților secțiilor
specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel,
Ploiești, 27-28 iunie 2019, p. 3)

Opinia INM:

Prima chestiune care a determinat jurisprudență divergentă se referă la supraviețuirea unor


clauze momentului rezilierii, prin excepție de la dispozițiile art. 1554 alin. (3) C. civ., potrivit
cărora contractul reziliat încetează pentru viitor.
Existența unui regim derogatoriu este dată de lege, respectiv de art. 1554 alin. (2) C. civ.,
care prevede: Rezoluțiunea nu produce efecte asupra clauzelor (…) care sunt destinate să
producă efecte chiar în caz de rezoluțiune.1
Astfel, există o justificare legală pentru introducerea unor clauze care, prin convenţia
părţilor, prin natura lor ori potrivit împrejurărilor, să producă efecte după încetarea contractului,
fie pentru o perioadă de timp stabilită prin voința comună a părților (a se vedea clauza de

1
Potrivit art. 1549 alin. (3) C. civ., dacă nu se prevede altfel, dispozițiile referitoare la rezoluțiune se aplică în cazul
rezilierii.

93
neconcurență, clauza de confidențialitate, clauza de limitare sau de agravare a răspunderii etc.),
fie până la momentul executării obligației contractuale principale (clauza penală).
Cu referire la clauza penală, din interpretarea coroborată a art. 1538 alin. (1) C. civ. și art.
1359 cod civil, reiese că este clauza prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită
prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale sau pentru neexecutarea obligaţiei la timp
(pentru întârziere). Pe cale de consecință, penalitățile prevăzute în contract pentru ipoteza
întârzierii la plată au natura juridică a unei clauze penale.
Scopul acestei clauzei penale este determinarea debitorului să își execute obligaţiile, iar
nu încasarea penalităților, astfel încât, ulterior rezilierii, nu s-ar mai regăsi rațiunea pentru
supraviețuirea clauzei penale, atâta timp cât obligațiile contractuale nu mai există.
O asemenea interpretare este în concordanță cu natura și efectele instituțiilor
reoluțiunii/rezilierii, pe de o parte, și clauzei penale, pe de altă parte.
Cu toate acestea, în materia penalităților de întârziere prevăzute pentru neexecutarea la
termen a obligaţiilor băneşti, legea permite aplicarea acestora chiar şi după desfiinţarea
contractului prin rezoluţiune sau reziliere.
În acest sens, potrivit art. 1.535 alineat (1) C. civ., în cazul în care o sumă de bani nu este
plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul
plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să
dovedească vreun prejudiciu.
Dispozițiile citate instituie un regim special pentru daunele moratorii aferente obligațiilor
bănești inclusiv în situația în care cuantumul acestora este convenit de părți, așadar și în situația
penalităților de întârziere, astfel încât acestea supraviețuiesc momentului rezilierii.
Reținând că, în cazul penalităţilor de întârziere pentru obligaţii care au ca obiect sume de
bani, acest tip de clauză penală produce efecte și ulterior rezoluţiunii sau rezilierii contractului,
până la efectuarea plății, în condiţiile cadrului normativ actual (art. 1535 alin. (1) C.civ.), rămâne
fără obiect problema dacă se poate acorda dobânda legală începând cu data încetării contractului.
Cât privește posibilitatea acordării dobânzii legale (penalizatoare)1 alături de penalitățile
de întârziere, trebuie a se avea în vedere că ambele au natura unor daune moratorii, astfel încât
cumulul este exclus; de altfel, din redactarea art. 1.535 alineat (1) C. civ. mai sus citat, reiese, în
mod explicit, că daunele moratorii al căror cuantum este prevăzut de lege au o aplicare subsidiară
(în lipsa unei convenții a părților privind cuantumul daunelor moratorii).

În ceea ce privește posibilitatea stabilirii caracterului abuziv al unei clauze privind


penalitățile de întârziere prevăzute în contractele încheiate între consumatori și profesioniști,
jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în mod constant că Directiva 93/13
se bazează pe ideea că un consumator se găsește într o situație de inferioritate față de un vânzător
sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație
care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a
putea exercita o influență asupra conținutului ancestor. Curtea a subliniat că situația de inegalitate
care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr o
intervenție pozitivă, exterioară părților la contract. (Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, C
240/98-C 244/98, Mostaza Claro, C 168/05, Asturcom Telecomunicaciones, C 40/08).

1
Art. 1 alin.3 din OG nr. 13/2011: Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației
respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.
94
În lumina acestor principii, Curtea a hotărât astfel că instanța națională este obligată să
analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul
de aplicare al Directivei 93/13 și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între
consumator și vânzător sau furnizor (Mostaza Claro, Pannon GSM, C 243/08).

O clauză referitoare la penalitățile de întârziere intră în domeniul de aplicare a legislației


specifice protecției consumatorului atâta timp cât Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive
încheiate între profesioniști și consumatori prevede nu numai o definiţie generală a clauzei
abuzive ci și o anexă cu tipuri de clauze prezumate absolut ca fiind abuzive, o aşa-numită „listă
neagră” în cadrul căreia se regăsește următoarea prevedere:
Lista-anexă, art. 1 lit. i - Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale
care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii
obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist. (în
domeniul de aplicare al acestei norme se regăsește și clauza penală).
Acest aspect rezultă din dispozițiile exprese ale art. 4 alin.(4) din lege, potrivit cărora lista
cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele
considerate ca fiind abuzive.
Așadar, „lista neagră” cuprinde o enumerare a unor tipuri de clauze în care, dacă se
încadrează, o clauză prevăzută în contractul analizat este considerată abuzivă, fără a mai fi
necesară verificarea condiţiilor generale.
Această interpretare este susținută de jurisprudența CJUE: Ținând seama de obiectivul
urmărit de anexa la Directiva 93/13, și anume de a servi ca o „listă gri” a clauzelor care pot fi
considerate ca fiind abuzive, includerea în ea a unor clauze precum cele ce permit creditorului să
modifice în mod unilateral rata dobânzii ar fi în mare parte lipsită de efect util dacă aceste clauze
ar fi de la bun început excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv, în temeiul
articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. Acest lucru este valabil și în privința legislației
românești aplicabile și în special în privința articolului 4 alineatul (4) din Legea nr. 193/2000,
care urmărește să transpună articolul 3 alineatul (3) din Directiva 93/13 și anexa vizată de această
dispoziție pe calea unui mecanism care constă în redactarea unei „liste negre” a unor clauze care
trebuie considerate ca fiind abuzive. În definitiv, un astfel de mecanism intră sub incidența
dispozițiilor mai stricte pe care statele membre pot, cu respectarea dreptului Uniunii, să le adopte
sau să le mențină, în domeniul reglementat de Directiva 93/13, pentru a asigura consumatorului
un nivel de protecție mai ridicat, în temeiul articolului 8 din aceasta. (Cauza Matei, C‑ 143/13)
Caracterul disproporționat de mare al sumelor, comparativ cu pagubele suferite de
profesionist reprezintă o chestiune de apreciere a judecătorului învestit cu soluționarea cauzei, așa
cum se va arăta în cadrul opiniei exprimate cu privire la următoarea problemă de practică
neunitară.

În concluzie, opinia INM este în sensul că este posibilă acordarea penalităţilor de


întârziere prevăzute în contractul de prestări servicii (telefonie mobilă) după rezilierea
contractului şi apoi cesionarea obligaţiei de plată a sumelor prevăzute în contract și nu se
poate realiza cumulul penalităţilor de întârziere contractuale cu dobânda legală, atâta timp
cât clauza privind penalitățile supraviețuiește desființării contractului până la momentul
plății; de asemenea, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile legale, există posibilitatea

95
aprecierii penalităţilor de întârziere ca fiind excesive şi având caracter abuziv din acest
motiv.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.

2. Cuantumul penalităţilor acordate în cazul cererilor de valoare redusă formulate de


RCS RDS SA, SC GETBACK RECOVERY SRL etc. pentru contracte de prestări
servicii. Posibilitatea invocării caracterului abuziv al clauzei penale în situația în care
penalităţile de întârziere sunt convenite într-un cuantum mai mare decât 2% pe zi de
întârziere. (Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, Ploiești, 27-28 iunie 2019, p. 6)

Opinia INM:

Verificarea caracterului abuziv al clauzelor presupune existența unui contract valabil


încheiat, așadar reprezentând un acord de voință al părților, guvernat, în contextul normativ
intern, de principiul forței obligatorii a contractului – pacta sunt servanda - (potrivit art. 1270
alin. (1) contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante).
Principiul nu reprezintă, așadar, un impediment, pentru incidența protecției oferite
consumatorului, scopul fiind acela al reechilibrării raportului juridic valabil din perspectiva
obligațiilor reciproce asumate de părți.
Reținând și în acest caz, pertinența motivelor prezentate pentru problema anterioară
(referitoare la ˝lista neagră˝, caracterul ˝disproporționat de mare˝ al sumelor), mai sunt de adăugat
câteva argumente referitoare la reperul valoric de 2% adus în discuție de judecătorii care au
evocat această problemă de practică neunitară.
Astfel, este relevantă motivarea Curții de Justiție Uniunii Europene în Cauzele conexate
C 96/16 și C 94/17, care se referă chiar la contracte de împrumut (încheiate cu Banco Santander,
respectiv cu Banco de Sabadell) analizate de instanțele naționale din Spania, care au stabilit că
trebuie să fie declarate abuzive clauzele nenegociate ale contractelor de împrumut personal
încheiate cu consumatorii referitoare la dobânzile moratorii care îndeplinesc criteriul potrivit
căruia rata acestor dobânzi depășește cu mai mult de două puncte procentuale rata dobânzilor
obișnuite convenite între părțile contractante. Instituțiile bancare au criticat această interpretare
a instanțelor naționale, arătând că nu se poate stabili un criteriu valoric obligatoriu.
Curtea a arătat că, deși rezultă din jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă) în
discuție în litigiul principal că orice clauză care îndeplinește criteriul menționat la punctul 18
(n.r. - criteriul valoric, mai sus arătat) din prezenta hotărâre este prezumată abuzivă, această
jurisprudență nu pare în schimb să priveze instanța națională de posibilitatea de a considera că
o clauză a unui contract de împrumut încheiat cu un consumator care nu îndeplinește acest
criteriu, și anume o clauză care stabilește o rată a dobânzilor moratorii care nu depășește cu mai
mult de două puncte procentuale rata dobânzilor obișnuite prevăzută în contract, este totuși
abuzivă și, dacă este cazul, să o înlăture, aspect a cărui verificare este de competența instanței
de trimitere.

96
De asemenea, cu titlu general, în Cauza Aziz, Curtea a mai reținut că trebuie să se țină
seama în special de normele aplicabile în dreptul național în lipsa unui acord între părți în acest
sens. Instanța națională va putea evalua, prin intermediul unei asemenea analize comparative,
dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într‑ o situație juridică mai
puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. De asemenea, este
relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se găsește
consumatorul menționat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării
naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive.

Prin urmare, elementele de analiză, în cadrul controlului caracterului abuziv, sunt variate,
legate de particularitățile raportului juridic analizat, de dispozițiile legale efectiv aplicabile
acestuia, de ansamblul circumstanțelor speței, nefiind suficient criteriul unui prag valoric.
În concordanță cu legislația și jurisprudența specifice, instanțele trebuie să identifice
normele naționale aplicabile în diferite domenii similare cazului concret și să încerce să
stabilească nivelul daunelor moratorii care ar putea fi acceptat în mod rezonabil de un consumator
˝tratat în mod loial și echitabil în urma unei negocieri individuale, asigurând totodată, printre
altele, prezervarea funcției acestor dobânzi, care ar fi în special de a descuraja întârzierile la plată
și de a compensa în mod proporțional creditorul în cazul unor asemenea întârzieri˝ (cauzele
conexe anterior evocate)
Dacă s-ar prezuma absolut că un reper valoric fix reprezintă singura măsură pentru
stabilirea caracterului excesiv al penalităților, aceasta ar echivala cu aplicarea automată a unor
dispoziții legale, fără efectuarea tuturor verificărilor impuse de lege și de jurisprudența CJUE și
ar elimina posibilitatea reținerii caracterului abuziv și în situații în care cuantumul este plasat sub
nivelul stabilit.

În concluzie, opinia INM este în sensul că se poate invoca, în raport cu natura


excesivă, disproporționată a cuantumului penalităților, caracterul abuziv al clauzei privind
daunele moratorii; criteriul valoric al pragului de 2%, stabilit pe cale jurisprudențială, este
compatibil cu exigențele Directivei 93/13 și ale Legii nr. 193/2000, însă acesta nu poate fi
absolutizat, revenind judecătorului cauzei sarcina de a face verificările impuse de lege și de
jurisprudența CJUE pentru a stabili dacă, potrivit circumstanțelor speței, este relevant un
alt cuantum al penalităților.

O altă problemă reieșită din discuții, în legătură cu aceste penalități, a fost aceea de a se
ști în ce măsură instanța acordă dobânda legală, în ipoteza declararării ca abuzivă a clauzei vizând
penalitățile în cuantum de 2%. În legătură cu acest aspect, există 2 opinii:
- nu poate fi acordată dobânda legală întrucât, fiind o clauză declarată abuzivă, nu poate fi
înlocuită cu nicio altă penalitate, indiferent de cuantum, în caz contrar, mecanismul de protecție a
consumatorului fiind fără aplicabilitate. De asemenea, în ipoteza înlocuirii clauzei abuzivă cu
dobânda legală, o astfel de soluție ar încuraja practic prestatorul de servicii la introducerea unor
penalități ridicate întrucât o eventuală declarare ca abuzivă a acestei clauze nu ar determina
eliminarea completă a penalităților ci acordarea lor, dar într-un cuantum mai mic.
- se acordă dobânda legală, în măsura în care aceasta a fost solicitată. Un argument în
sprijinul acestei soluții este faptul că debitul există în continuare, singurul element eliminat din
contract fiind cel legat de despagubirea pentru plata efectuată cu întârziere. De asemenea, în
97
ipoteza în care nu ar fi existat în contract clauza potențial abuzivă, despăgubirile acordate ar fi
fost reprezentate de dobânda legală. Un alt argument în sprijinul acestei soluții este faptul că,
după declararea clauzei ca abuzivă, dobânda legală ar putea fi solicitată pe cale separată.
Sarcina judecătorului este însă una dificilă, în exercitarea rolului său activ și cu
respectarea principiului disponibilității, revenindu-i sarcina ca, luând în considerare toate
circumstanțele cauzei, să decidă în ce măsură o astfel de clauză este abuzivă.

Cu privire la problema supusă dezbaterii potrivit punctajului de discuții,


participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.

3. Modul de soluţionare a cererilor de chemare în judecată (pretenţii/cereri de valoare


redusă) formulate de Compania de Apă Târgovişte Dâmboviţa SA în ceea ce priveşte
debitele menţionate în facturi emise după data de 26.11.2016 (data intrării în vigoare a
art. 42 alineat 61 din Legea nr.51/2006 astfel cum a fost modificată prin Legea
nr.225/2016, publicată în M. Of. din 23.11.2016, care prevede că factura emisă pentru
serviciile de utilităţi publice constituie titlu executoriu). Situația facturilor emise în
temeiul unor contracte pentru furnizare de utilități publice, în sensul dacă reprezintă
titlu executoriu şi pentru plata penalităților de întârziere. (Minuta întâlnirii președinților
secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților
de apel, Ploiești, 27-28 iunie 2019, p. 9)

Opinia INM:

Cu privire la valorificarea caracterului de titlu executoriu a facturilor emise pentru


serviciile de utilități publice, trebuie arătat că această problemă a mai fost analizată, însă din
perspectiva soluționării cererii de încuviințare a executării silite, în cadrul Întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale Înaltei
Curți de Casație și Justiție și curților de apel (iunie 2018).
S-au arătat următoarele:
˝Potrivit art. 42 alin. (61) din Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006,
factura emisă pentru serviciile de utilități publice constituie titlu executoriu.
În cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 188/2017, aceasta a statuat că legiuitorul a
optat pentru o atare soluţie legislativă (conferirea caracterului de titlu executoriu facturii fiscale –
n.n.) având în vedere domeniul specific al serviciilor publice, pentru a se putea asigura
recuperarea cu celeritate a contravalorii serviciilor furnizate, împrejurare faţă de care se poate
asigura si continuitatea acestora.
Prin urmare, pornind de la rațiunea atribuirii caracterului de titlu executoriu facturii
fiscale pentru serviciile de utilități publice, menționată în cuprinsul deciziei anterioare, apreciem
că factura fiscală nu constituie titlu executoriu și pentru penalitățile de întârziere stabilite în
contract pentru executarea cu întârziere a obligației de plată a contravalorii serviciilor furnizate.
De altfel, penalitățile de întârziere nici nu pot fi stabilite prin intermediul unei facturi
fiscale, care nu are natura unui act juridic, însușit de către ambele părți, ci a unui mijloc de probă

98
în dovedirea executării obligațiilor de către furnizorul de servicii de utilități publice, în cazul
analizat.
În conformitate cu art. 666 alin. (5) pct. 2 C. proc. civ., instanța poate respinge cererea de
încuviințare a executării silite dacă hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii,
titlu executoriu.
În concluzie, opinia INM este în sensul că se impune respingerea, ca neîntemeiată, a
cererii de încuviințare a executării silite în privința creanței reprezentate de penalitățile de
întârziere aferente contravalorii serviciilor de furnizare de utilități publice, în temeiul art. 666
alin. (5) pct. 2 C. proc. civ., întrucât facturile nu constituie titlu executoriu și în privința
penalităților de întârziere.˝

Dispozițiile art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006 a serviciului de alimentare cu apă și
de canalizare, potrivit cărora "factura individuală pentru serviciul de alimentare cu apă și de
canalizare constituie titlu executoriu", se completează cu dispozițiile legii generale în materia
serviciilor de utilități publice, Legea nr. 51/2006, acesta fiind motivul pentru care problemele au
fost conexate, având un obiect identic.
Cu referire la sfera efectului executoriu conferit de legea specială facturilor fiscale,
apreciem că nu au intervenit modificări legislative sau alte împrejurări care să justifice
schimbarea opiniei juridice exprimate anterior, sens în care, pentru aceleași rațiuni, soluția asupra
capătului de cerere vizând contravaloarea serviciilor de utilități publice, formulat în cadrul unor
acțiuni în pretenții ( de drept comun sau pe calea procedurii cererilor cu valoare redusă) este
aceea de respingere ca fiind lipsi de interes.

În privința aplicării în timp a dispozițiilor referitoare la caracterul executoriu al facturilor


privind serviciile de utilități publice, regula tempus regit actum implică luarea în considerare a
momentului intrării în vigoare a normei (26 noiembrie 2016), neputându-se aplica efectul
executoriu tuturor facturilor fiscale emise pentru serviciile de utilități publice, chiar dacă acestea
au fost emise anterior datei precizate. O altă interpretare ar echivala cu retroactivitatea art. 42
alin. (61) din Legea nr. 51/2006, ceea ce contravine principiilor constituționale (art. 15 din
Constituția României).
Însă este esențial a se observa că nu contractul de furnizare a serviciului de utilitate
publică, în baza căruia se emite factura, constituie titlu executoriu, ci numai documentul de plată
(factura) emis în baza contractului de furnizare constituie titlu executoriu.
Voința legiuitorului este explicită, a ales să aloce beneficiul caracterului executoriu
facturilor fiscale, iar nu contractului, ceea ce sens în care conferă facturii fiscale o autonomie
clară față de convenția în temeiul căreia este emisă, astfel încât regimul juridic instituit prin art.
42 alin (61) din Legea nr. 51/2006 ar trebui să devină aplicabil în raport cu data emiterii facturii,
fără nicio relație cu data încheierii contractului.

În concluzie, opinia INM este în sensul că facturile fiscale emise în temeiul unor
contracte pentru furnizare de servicii utilități publice reprezintă titlu executoriu numai
pentru contravaloarea serviciilor, iar nu şi pentru plata penalităților de întârziere, astfel
încât cererile de chemare în judecată (pretenţii/cereri de valoare redusă) formulate de
Compania de Apă Târgovişte Dâmboviţa SA sau alți operatori de servicii de utilități publice
vor fi respinse ca lipsite de interes în ceea ce priveşte debitele menţionate în facturile emise
99
după data de 26.11.2016 (data intrării în vigoare a art. 42 alineat 61 din Legea nr.51/2006
astfel cum a fost modificată prin Legea nr.225/2016, publicată în M. Of. din 23.11.2016),
indiferent de data încheierii contractului.

Participanții și-au însușit cu majoritate opinia formatorilor INM.

II. INSOLVENȚĂ

A. Probleme în interpretarea Legii nr. 85/2006

1. Definirea noţiunii de „creanţă certă", după intrarea în vigoare a Noului Cod de


procedură civilă (Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii
și ai Ministerului Justiției cu președinții secțiilor specializate din cadrul curților de apel
și ai tribunalelor specializate - Târgu Mureș, 22 mai 2014, p. 7)

Opinia INM:

Au fost prezentate cele două abordări conturate în practică cu privire la această problemă,
după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, respectiv definirea noțiunii de “creanță
certă” prin raportare la textul art. 622 C. proc.civ., motivat de faptul că și procedura insolvenței
presupune tot o executare silită, chiar dacă colectivă, respectiv punctul de vedere potrivit căruia
caracterul cert trebuie circumscris doar posibilității de determinare a existenței creanței din însuşi
actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de
acesta, nefiind necesară în acest sens existența unui titlu executoriu. O definiție similară a fost
inclusă și în proiectul noii legi a insolvenței.
Participanții la întâlnire au agreat soluția potrivit căreia, pentru determinarea
caracterului cert al creanței este suficient ca existența acesteia să rezulte din însuşi actul de
creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de
acesta. S-a mai arătat că noua Lege a procedurilor de prevenire a insolvenței și de
insolvenţă defineşte, la art. 5 pct. 20, creanţa certă ca fiind acea creanţă a cărei existenţă
rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la
debitor sau recunoscute de dânsul.

2. Dreptul de preferinţă acordat statului (art. 2.328 Cod civil raportat la art. 142 alin. 7,
art. 171 alin. 1 C. proc. fisc. şi art. 121 din Legea nr. 85/2006) în procedura insolvenţei
(Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii și ai Ministerului
Justiției cu președinții secțiilor specializate din cadrul curților de apel și ai tribunalelor
specializate - Târgu Mureș, 22 mai 2014, p. 8)

Opinia INM:

100
Problema de practică neunitară vizează răspunsul la întrebarea dacă sunt preferate
creanţele fiscului şi dacă da, ce rang de preferinţă au acestea? În plus, care sunt formalităţile
necesare pentru ca aceste creanţe să beneficieze de o eventuală preferinţă? Totodată, există
anumite cazuri în care creanţa în cauză nu este o creanţă fiscală, ci doar una născută în legătură
cu activitatea unor instituţii care exercită (şi) atribuţii de putere publică. Care este tratamentul
acestor creanţe?
Soluția propusă prin punctajul de discuții a fost în sensul nuanțării răspunsului în funcție
de calificarea dată creanței, repectiv, în primul rând, de calificarea creanței ca bugetară (cu
excluderea creanțelor derivate din contracte administrative de concesiune, achiziții publice etc.),
includerea în categoria creanțelor garantate, cu un rang sau nu, după cum bunurile asupra cărora
poartă garanția au fost sau nu evidențiate în registrele speciale etc.
Având în vedere proiectului noii Legi a procedurilor de prevenire a insolvenței și de
insolvenţă, s-a apreciat că, prin noua reglementare, s-a urmărit, printre altele, eliminarea unor
reglementări paralele, exemplificându-se în acest sens materia răspunderii solidare în cadrul
procedurilor de executare derulate de ANAF, în care, potrivit unui proiect de ordin aflat în lucru
la nivelul ANAF, se prevede competența judecătorului sindic de a autoriza declanșarea procedurii
de executare silită, în ipoteza în care debitorul supus acestei proceduri este în stare de insolvență,
prevedere care nu are un corespondent în reglementarea insolvenței.

Participanții la întâlnire au agreat punctul de vedere potrivit căruia răspunsul la


problema supusă dezbaterii trebuie circumscris situației particulare a fiecărei creanțe. În
vederea stabilirii naturii creanței, trebuie definită creanța bugetară, pentru a evita
extinderea sferei acestei noțiuni și asupra creanțelor derivate din contracte administrative
(concesiune, achiziții publice etc.). În continuare, dacă este recunoscut un drept legal de
preferință al autorității publice asupra bunurilor debitorilor sau dacă a fost constituită o
garanție reală asupra acestor bunuri, trebuie determinat rangul de preferință dat de
înscrierea în registrele de publicitate etc. și, în funcție de particularitățile creanței, să se
facă aplicarea dispozițiilor art. 2.328 C. civ., care trimite la legislația specială.
De asemenea, s-a mai arătat că dacă bunul asupra căruia poartă garanția nu a fost
individualizat, nefiind instituită măsura asigurătorie, creanțele fiscului nu pot fi calificate
creanțe garantate, o soluție similară fiind consacrată și în viitoarea reglementare a
insolvenței care, la art. 5 pct. 22 teza finală prevede că simpla înscriere în Arhiva
Electronică de Garanții Reale Mobiliare a unei creanțe nu determină transformarea
acesteia în creanță care beneficiază de o cauză de preferință.

O problemă pusă în discuție cu prilejul dezbaterilor pe acest punct a fost cea a criteriilor
la îndemâna judecătorului-sindic pentru numirea administratorului/lichidatorului judiciar,
convenindu-se asupra necesității identificării unor criterii în baza cărora judecătorul sindic să
decidă, motivat, administratorul/lichidatorul, în ipoteza în care din partea creditorilor au fost
formulate mai multe propuneri sau, dimpotrivă, nu a fost formulată nicio propunere. Problema
prezintă o importanță deosebită în ipoteza în care, în apel, instanța de control judiciar realizează o
apreciere diferită, tot în absența unor criterii legale.
În acest context, au fost identificate ca posibile criterii:
- caracterizarea creanței din perspectiva certitudinii, cuantumului și rangului de preferință,
apreciindu-se că, având în vedere drepturile recunoscute creditorului majoritar în etapele
101
ulterioare ale procedurii, pentru a evita schimbarea ulterioară a praticianului în insolvență, ar fi de
dorit să se acorde acestui creditor, încă din etapa incipientă a procedurii, posibilitatea de a putea
putea alege administratorul/lichidatorul;
- inexistența unor sancțiuni aplicate practicianului în insolvență în alte proceduri;
- valorificarea portofoliului practicianului în insolvență, a cărui depunere este obligatorie
și în procedura actuală.

3. Natura (prescripţie sau decădere) şi curgerea termenelor reglementate de art. 81 din


Legea nr. 85/2006 (corespondent art. 118 în noul Cod al insolvenţei) pentru exercitarea
de către administratorul judiciar / lichidator, respectiv comitetul creditorilor a
acţiunilor reglementate de art. 79-80 din Legea nr. 85/2006 (Minuta întâlnirii
reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii și ai Ministerului Justiției cu
președinții secțiilor specializate din cadrul curților de apel și ai tribunalelor specializate
- Târgu Mureș, 22 mai 2014, p. 9)

O primă problemă discutată la acest punct a vizat natura celor două termene, în practică
fiind conturate două opinii:
- termenul de 1 an reglementat de art. 81 din Legea nr. 85/2006 este un termen de
prescripţie, iar cel de al doilea termen, de 16 luni de la data deschiderii procedurii, este un termen
de decădere,
- ambele termene sunt termene de prescripție.
Cea de a doua problemă a vizat aplicabilitatea și momentul de la care curg termenele în
cazul acțiunii exercitate de comitetul creditorilor, sens în care, într-o primă opinie s-a apreciat că
acestea sunt aplicabile atât ipotezei în care acțiunile sunt exercitate de administratorul
judiciar/lichidator, cât și acțiunii exercitate de comitetul creditorilor. Într-o a doua opinie,
acțiunea exercitată de comitetul creditorilor nu este supusă unui termen de decădere, ci doar
termenului general de prescripție de 3 ani.

Opinia INM :

a. Soluţia propusă în punctajul de discuții pentru prima problemă enunțată a fost în sensul
că primul termen (1 an) este un termen de prescripţie iar cel de-al doilea termen (16 luni de la
data deschiderii procedurii) este un termen de decădere, pentru următoarele argumente:
- termenul de 1 an este reglementat, ca orice termen de prescripţie, prin indicarea
momentului la care se naşte şi prin durată, Legea nr. 85/2006 utilizând, în legătură cu acest
termen şi cu dreptul la acţiune în sens material, termeni juridici uzuali în materie de prescripţie:
„acţiunea”„poate fi introdusă” „în termen de un an de la data”;
- faptul că termenul de 1 an începe să curgă la expirarea termenului în care trebuie depus
raportul prevăzut de art. 20 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 85/2006, care trimite la art. 59 alin. 1 din
Legea nr. 85/2006, privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia insolvenţei debitorului,
moment care marchează data limită până la care administratorul judiciar trebuia să cunoască
paguba şi persoanele care răspund de ea, acțiunea în anularea actelor frauduloase având caracterul
unei acțiuni în răspundere civilă delictuală;

102
- termenul de 16 luni începe să curgă de la data deschiderii procedurii, independent de
orice conduită a vreunui subiect de drept procesual îndreptăţit să exercite acţiunea şi expiră fără
posibilitatea influenţării lui de către vreun subiect de drept;
- Legea nr. 85/2006 utilizează, în legătură cu termenul de 16 luni, expresia „nu mai târziu
de”, care trimite, în mod neechivoc, la „tardivitate”, termen juridic asociat, în mod uzual, cu
instituţia juridică a decăderii, şi nu cu aceea a prescripţiei;
- dacă s-ar admite opinia că termenul de 16 luni este tot un termen de prescripţie s-ar
ajunge la concluzia că legiuitorul a reglementat, în cuprinsul aceleiaşi norme juridice și pentru
aceeaşi acţiune, două termene de prescripţie distincte, cu momente de începere a curgerii distincte
şi durate distincte, fără a diferenția situaţiile în care ar fi incidentă una sau cealaltă dintre
prescripţii, soluție lipsită de logică juridică și, totodată, o reglementare paralelă, inadmisibilă
conform art. 16 din Legea nr. 24/2000.
b. Cu privire la aplicabilitatea celor două termene, s-a propus soluția aplicării lor doar
acţiunii exercitate de administratorul judiciar/lichidator, acţiunea comitetului creditorilor nefiind
supusă vreunui termen de decădere, ci doar termenului general de prescripţie, de 3 ani, cu
următoarea motivare:
- dispozițiile art. 81 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 consacră o legitimare procesuală activă
pentru promovarea unei astfel de acţiuni comitetului creditorilor doar cu titlu subsidiar, respectiv
doar în ipoteza în care administratorul/lichidatorul judiciar nu iniţiază un astfel de demers;
- termenele prevăzute de art. 81 din actul normativ menționat se referă strict la ipoteza
acțiunii promovate de practicianul în insolvență, având caracter derogatoriu de la dreptul comun,
motiv pentru care nu pot fi extinse, prin analogie, și la alte ipoteze.

a. Referitor la natura celor două termene, opinia îmbrățișată de participanți a fost în


sensul propunerii din materialul INM, respectiv că termenul de 1 an este un termen de
prescripție iar cel de 16 luni un termen de decădere.
b. În ceea ce privește cea de-a doua problemă pusă în discuție, majoritatea
participanților au agreat opinia conform căreia trebuie recunoscută aplicarea acelorași
termene și în cazul acțiunilor promovate de comitetul creditorilor, cu reținerea însă a unor
remedii care să permită conservarea drepturilor comitetului creditorilor, respectiv:
- exercitarea de către judecătorul-sindic a rolului activ, în sensul de a cunoaște într-
un moment cât mai incipient al procedurii, dacă practicianul în insolvență intenționează să
promoveze una din acțiunile reglementate de Legea nr. 85/2006;
- posibilitatea repunerii comitetului creditorilor în termenul de exercitare a acțiunii, în
ipoteza în care poate fi dovedit un abuz de drept din partea practicianului în insolvență.

4. Cerere de precizare a declaraţiei de creanţă (depusă în termen), formulată de organele


fiscale ulterior termenului de depunere a declaraţiilor de creanţă, prin care se
precizează suma solicitată iniţial, prin majorare, creanţa precizată fiind compusă din
obligaţii fiscale, ce privesc perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei
debitoarei, determinate ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, fiind invocat de către
creditoare raportul de inspecţie fiscală finalizat ulterior deschiderii procedurii; cererea
a fost respinsă ca tardivă de administratorul judiciar, iar contestaţia creditoarei a fost
respinsă ca neîntemeiată de judecătorul sindic (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
103
Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste
comerciale) de la nivelul curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și
insolvenței Curtea de Apel Craiova, 27-28 aprilie 2015, p. 52)

Texte relevante:
Dispozițiile art. 64 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 prevăd „(1) Cu excepția salariaților ale
căror creanțe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidențelor contabile, toți
ceilalți creditori, ale căror creanțe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune
cererea de admitere a creanțelor în termenul fixat în sentința de deschidere a procedurii; cererile
de creanțe vor fi înregistrate într-un registru, care se va păstra la grefa tribunalului. (…) (3)
Cererea de admitere a creanțelor trebuie făcută chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu”.
Conform dispozițiilor art. 76 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, „(1) cu excepția cazului în
care notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 7, titularul de
creanțe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanțelor până la
expirarea termenului prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. b), va fi decăzut, cât privește creanțele
respective, din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor și nu va dobândi calitatea de creditor
îndreptățit să participe la procedură. El nu va avea dreptul de a-și realiza creanțele împotriva
debitorului sau a membrilor ori asociaților cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice
debitoare ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru
bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăți ori
transferuri frauduloase. (2) Decăderea va putea fi invocată oricând, de orice parte interesată, pe
cale de acțiune sau excepție”.

Opinia INM:

Creanța este anterioară deschiderii procedurii, fiind formată din obligații fiscale ce privesc
perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenței debitoarei, determinate de organele de
inspecție fiscală prin raportul de inspecție fiscală finalizat ulterior deschiderii procedurii.

Argumente:

Potrivit dispozițiilor legale citate mai sus, pentru creanțele anterioare deschiderii
procedurii nu se pot formula cereri de înscriere în tabelul de creanțe, ulterior termenului limită
pentru înregistrarea creanțelor, cu excepția prevăzută expres de art. 76 alin. (1), neincidentă în
cauză. Legea nr. 85/2006 nu prevede posibilitatea majorării cuantumului creanțelor, art. 204
C.proc.civ. nefiind aplicabil în procedura insolvenței.
Dispozițiile art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 nu sunt, de asemenea, incidente,
întrucât se referă la creanțele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observație
sau în procedura reorganizării judiciare, și care vor fi plătite conform documentelor din care
rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală.
Creanța în cauză, invocată ca fiind o majorare a creanței inițiale, pentru care s-a formulat
declarație de creanță în termen, nu este născută după data deschiderii procedurii, este anterioară
deschiderii procedurii, fiind fără relevanță faptul că a fost stabilită ca urmare inspecției fiscale
efectuate ulterior.
104
Creanța este anterioară deschiderii procedurii, fiind formată din obligații fiscale ce privesc
perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenței debitoarei, determinate de organele de
inspecție fiscală prin raportul de inspecție fiscală finalizat ulterior deschiderii procedurii.
Dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care,
potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează, astfel cum prevăd dispozițiile alin.
(1) al art. 23 din O.G. nr. 92/2003, moment la care se naște și dreptul organului fiscal de a
stabili/determina obligația fiscală datorată [alin. (2)], care poate avea loc la un moment ulterior,
în termenul de prescripție.
Caracterul anterior al acestor creanțe este confirmat, în prezent, și de dispozițiile Legii nr.
85/2014, care prevăd că „sunt creanțe anterioare și creanțele bugetare constatate printr-un raport
de inspecție fiscală întocmit ulterior deschiderii procedurii, dar care are ca obiect activitatea
anterioară a debitorului” (art. 102).
Potrivit noii legi a insolvenței, „în termen de 60 de zile de la data publicării în BPI a
notificării privind deschiderea procedurii, organele de inspecție fiscală vor efectua inspecția
fiscală și vor întocmi raportul de inspecție fiscală, potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr.
92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările
ulterioare. Creditorii bugetari vor înregistra cererea de admitere a creanței în termenul prevăzut la
art. 100 alin. (1) lit. b), urmând ca, în termen de 60 de zile de la data publicării în BPI a notificării
privind deschiderea procedurii, să înregistreze un supliment al cererii de admitere a creanței
inițiale, dacă este cazul”.

În unanimitate, participanții la întâlnire au achiesat la opinia formatorilor INM,


potrivit căreia, în situația analizată, este vorba despre o creanţă anterioară deschiderii
procedurii, care este formată din obligaţii fiscale ce privesc perioada anterioară deschiderii
procedurii insolvenţei debitoarei, determinate de organele de inspecţie fiscală prin raportul
de inspecţie fiscală finalizat ulterior deschiderii procedurii.

5. Creanţele bugetare, în condiţiile în care titlul executoriu a fost contestat, vor fi trecute
în tabelul de creanţe în mod provizoriu, afectate de condiţie suspensivă sau neafectate
de condiţie? (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) de la nivelul curților de apel, în
materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței Curtea de Apel Craiova, 27-28 aprilie
2015, p. 55)

Opinia INM:

Înregistrarea unei contestații fără să existe vreo dispoziție de suspendare a executării


titlului executoriu nu afectează caracterul cert, lichid și exigibil al creanței fiscale.
Existența neîndoielnică a creanței și caracterul său exigibil decurg tocmai din titlul
executoriu care, deși contestat, nu a fost suspendat, deci poate fi pus în executare, distribuirea
către acești creditori a unor sume nefiind altceva decât o formă de excutare. În acest caz, dacă
ulterior se admite contestația și titlul este anulat, devin pe deplin aplicabile dispozițiile privind
executarea pe riscul creditorului și întoarcerea executării.

105
De altfel, fiind titlu executoriu, în temeiul acestuia, chiar contestat fiind, atâta timp cât nu
s-a dispus suspendarea, se poate cere inclusiv deschiderea procedurii.
Simpla înregistrare a unei contestaţii, fără să existe vreo dispoziţie de suspendare a
executării titlului executoriu nu afectează caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei fiscale. În
consecință, nefiind suspendat, titlul executoriu poate fi pus în executare, distribuirea către
creditori a unor sume nefiind altceva decât o formă de excutare.
O problemă semnalată în practica instanțelor a fost cea în care singurul creditor la
deschiderea procedurii a fost creditorul bugetar cu titlu executoriu contestat, context în care au
fost pronunțate soluții de respingere a cererii, creditorul putând urma calea (mai facilă) a
procedurii de executare silită potrivit Codului de procedură fiscală. Referitor la această practică s-
a subliniat că, alegând calea procedurii insolvenței, creditorii urmăresc să beneficieze de
facilitățile oferite de procedură (anularea eventualelor acte cu caracter fraudulos, anagajarea
răspunderii personale etc.). În acest context, s-a pus și problema admiterii posibilității deschiderii
procedurii de către un singur creditor, având în vedere caracterul colectiv al acesteia. S-a
menționat însă că acest caracter nu este de esența, ci doar de natura procedurii insolvenței.
De asemenea, într-o altă situație practică evocată în cadrul întâlnirii, o decizie de
impunere (prin care se calcula TVA și impozitul pe profit) a devenit titlu executoriu pe baza unei
tranzacții efectuate de debitor. Pe parcursul procedurii, ca urmare a anulării tranzacțiilor de către
practicianul în insolvență și, subsecvent, a unor facturi, s-a solicitat, în temeiul art. 75,
modificarea creanței, în sensul reducerii cu suma corespunzătoare facturilor care fuseseră anulate.
Problema care s-a pus a fost dacă, în contextul expirării în speță a termenului de contestare a
deciziei de impunere în fața instanței de contencios administrativ și fiscal, judecătorul sindic se
poate substitui instanței de contencios administrativ și fiscal. O interferare de atribuții în sensul
prezentat ar presupune pentru judecătorul sindic posibilitatea de a verifica legalitatea unui act
administrativ fiscal. Pentru această ipoteză însă, soluția îmbrățișată în practica judiciară a fost în
sensul competenței exclusive a instanței de contencios administrativ. Poate fi analizată, în acest
caz, posibilitatea reținerii unor temeiuri pentru o eventuală repunere în termenul de contestare a
deciziei de impunere, în procedura fiscală.

În unanimitate, participanții au agreat punctul de vedere exprimat de formatorii


INM, în sensul că simpla contestare a titlului, fără să existe vreo dispoziţie de suspendare a
executării titlului executoriu nu afectează caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei
fiscale. În consecință, nefiind suspendat, titlul executoriu poate fi pus în executare,
distribuirea către creditori a unor sume în procedura insolvenței nefiind altceva decât o
formă de executare.

6. Situaţia impozitelor locale datorate pentru bunuri valorificate în procedură, pentru


perioada ulterioară deschiderii acesteia, respectiv ordinea lor de prioritate la distribuiri
(art. 121 pct. 1 şi art. 123 pct. 1 şi 3 din Legea nr. 85/2006, corespondent art. 159 şi art.
161 din Legea nr. 85/2014) (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste
comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție ți ale curţilor de apel, Căciulata, 15-16
mai 2017, p. 34)

Opinia INM:
106
Apreciem ca fiind întemeiată cea de a doua opinie, potrivit căreia impozitele nu au
prioritate, pentru următoarele considerente:
Din dispoziţiile art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006 rezultă că fondurile obținute
din vânzarea bunurilor din averea debitorului grevate în favoarea unui creditor, de ipotecă, se
distribuie în primul rând pentru taxe, timbre și orice altă cheltuială aferentă vânzării bunurilor
respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea și administrarea acestor bunuri.
Impozitul pe clădire sau pe teren nu reprezintă nici cheltuială aferentă vânzării și nici
cheltuială de administrare sau conservare a imobilului, spre a fi achitată la ordinea de preferință
de art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006. De altfel, având în vedere că nu a fost achitat,
el nu reprezintă nici măcar o cheltuială, ci o creanță bugetară născută, este adevărat, în raport cu
bunul valorificat în procedură. Or, în acest caz, prioritatea se întemeiază tocmai pe ideea unei
cheltuieli făcute în legătură cu acel bun, tocmai pentru ca el să poată fi valorificat.
Mai mult, din prevederile art. 253-254 și art. 255 din Legea nr. 571/2003 privind Codul
fiscal nu rezultă că impozitul pe clădire ar fi o cheltuială aferentă vânzării sau că aceste sume s-ar
achita, cu precădere, din prețul imobilului (că s-ar bucura de vreun drept de preferință sau
privilegiu).
Un argument în plus în sensul inexistenței unei astfel de priorități este faptul că
certificatul de atestare fiscală din care să rezulte achitarea tuturor obligațiilor fiscale datorate
autorității administrației publice locale în a cărei rază se află înregistrat bunul, necesar, potrivit
art. 113 alin. (4) și (5) C.pr.fisc. (O.G. 92/2003 republicată cu modificările și completările
ulterioare) pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor și terenurilor, nu este
cerut pentru vânzările efectuate în cursul procedurii insolvenței [art. 113 alin. (6)].

Participanții și-au însușit în majoritate opinia formatorilor INM.

7. Clauzele penale în contractele de leasing – aria analizei practicianului în insolvență, în


cadrul atribuției de verificare a creanței, respectiv aria analizei instanței de judecată în
cadrul procesual al contestației formulate de creditor cu privire la neînscrierea în
tabelul de creanțe a sumei reprezentând „daune interese” rezultând din clauzele penale
ale unui contract de leasing (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței,
Curtea de Apel Cluj, 5-6 noiembrie 2015, p. 10)

În condițiile în care contractele de leasing sunt încheiate între profesioniști, iar nu


între un profesionist și o persoană având calitatea de „consumator”, astfel cum este definită
de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, acestora nu li se aplică normele
speciale cuprinse în Legea nr. 193/2000.

Opinia INM:

107
Legea nr. 85/2006 nu a prevăzut reguli speciale în materia contractelor de leasing, însă
specificul acestui contract a generat dificultăţi frecvente în practică în ceea ce priveşte
modalitatea de înscriere a creanţei decurgând dintr-un astfel de contract în tabelul de creanţe sau
soarta acestui contract în situația în care utilizatorul debitor intra în procedura insolvenței.
Astfel, la momentul deschiderii procedurii insolvenței împotriva unui debitor, contractul
de leasing se poate afla în curs de executare, caz în care el poate fi menținut sau denunțat.
În ipoteza în care contractul era deja reziliat la data deschiderii procedurii din culpa
debitoarei (ca urmare a operării unui pact comisoriu de gradul IV), societatea de leasing solicita,
sub imperiul Legii nr. 85/2006, înscrierea în tabel a unei creanţe în cuantum egal cu valoarea
ratelor neachitate la data deschiderii procedurii şi o sumă calculată potrivit unei clauze penale
care estimează prejudiciul la totalitatea ratelor de leasing datorate de debitoare de la momentul
rezilierii până la finalizarea contractului (clauză devenită deja standard în aceste contracte şi
declarată ca abuzivă de unele instanţe, pe terenul Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în
contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, normă care nu este însă incidentă
raporturilor între profesionişti).
Această situație era des întâlnită în practică. Astfel, pentru dezvoltarea afacerilor sale,
comerciantul încheia, printre altele, contracte de leasing, dobândind calitatea de utilizator. La un
moment dat în derularea contractului utilizatorul nu mai reuşea să mai plătească ratele şi, somat
de către finanţator, preda bunul ce făcea obiectul acestui contract.
În această situație, contractul era reziliat în baza art. 15 din O.G. nr. 51/1997, conform
căruia dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută
obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la
scadenţa prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia
contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate
sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing.
Ulterior, dacă se deschidea procedura insolvenţei fostului utilizator, finanţatorul depunea
o cerere de înscriere la masa credală (sau, în unele cazuri, era chiar el iniţiatorul procedurii de
declarare a insolvenţei utilizatorului) prin care solicita:
‒ contravaloarea ratelor neachitate până la data rezilierii contractului, în baza unui pact
comisoriu expres inserat în contractul de leasing;
‒ penalităţi de întârziere până la data deschiderii procedurii pentru fiecare rată scadentă şi
neachitată;
‒ daune-interese reprezentând totalitatea ratelor ulterioare momentului rezilierii (aceste
daune se cereau ca urmare a unei clauze penale inserate în condiţiile generale ale contractului de
leasing financiar, nenegociabile şi care conţinea de multe ori şi valoarea reziduală);
‒ în cazul autovehiculelor supuse înmatriculării, contravaloarea ratelor de asigurare
CASCO neplătite, de la data rezilierii şi până la finalizarea contractului de leasing.
În legătură cu această situație sunt de menționat prevederile art. 1538 C. civ., care
definesc clauza penală ca fiind aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o
anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale. În caz de neexecutare, creditorul
poate cere fie executarea silită în natură a obligației principale, fie clauza penală.
În mod normal, conform dreptului comun, creditorul nu poate solicita atât executarea în
natură, cât și clauza penală. În cazul contractului de leasing însă, creditorul, prevalându-se de
efectul rezilierii, reintra în posesia bunului, proprietatea lui, dar solicita și plata ratelor pentru
întreaga perioadă a contractului desființat.
108
El beneficia de o dublă reparație, deoarece, pe lângă penalitate, creditorul rămânea și
proprietarul bunului finanțat, a cărui valoare nu era indicată în cererea de admitere a creanței,
valoare pe care creditorul o putea încasa fie prin vânzarea bunului către un terț, fie prin încheierea
unui nou contract de leasing.
Nereglementarea expresă a acestor situații a dus la o practică judiciară neunitară. În mod
evident, această conduită a creditorilor care invocau creanțe provenite din contracte de leasing era
menită să împiedice orice efort al debitorului și chiar al celorlalți creditori ai debitorului pentru
redresare și revenirea în circuitul economic, ducând, aproape invariabil, la faliment și la o poziție
privilegiată a acestor creditori în raport cu ceilalți creditori înscriși la masa credală.
Potrivit art. 67 din Legea nr. 85/2006 „(1) Administratorul judiciar va proceda de îndată la
verificarea fiecărei cereri şi a documentelor depuse şi va efectua o cercetare amănunţită pentru a
stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe. (2) În vederea îndeplinirii
atribuţiei prevăzute la alin. (1), administratorul judiciar va putea solicita explicaţii de la debitor,
va putea să poarte discuţii cu fiecare creditor, solicitându-i, dacă consideră necesar, informaţii şi
documente suplimentare”.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 3 pct. 7, ale art. 73, precum şi cele ale art.
67 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 rezultă că legitimitatea creanţelor solicitate spre înscriere în
tabelul preliminar al creanţelor va fi apreciată de către administratorul judiciar prin raportare la
înscrisurile depuse şi la actele juridice invocate în susţinerea cererii de admitere a creanţei.
Administratorul judiciar poate aprecia cu privire la legitimitatea lor, putându-le admite sau
respinge, iar judecătorul sindic cenzurează această soluţie prin soluţionarea contestaţiilor la tabel
formulate de cei interesaţi.
Legea nr. 85/2014 a încercat să dea o rezolvare problemelor practice legate de creanţele
provenite din contractele de leasing. Astfel, în Legea nr. 85/2014 sunt reglementate, la art. 105 şi
123, trei situaţii, corespunzătoare unor momente diferite din punct de vedere temporal:
1. În cazul contractelor de leasing reziliate înainte de data deschiderii procedurii
insolvenţei, creanţele vor fi înregistrate:
a) dacă proprietatea bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing se transferă
debitorului, finanţatorul va dobândi o ipotecă legală asupra acelor bunuri, având rang egal cu cel
al operaţiunii de leasing iniţiale, iar creanţa sa va fi înregistrată potrivit prevederilor art. 159 alin.
(1) pct. 3 din lege (creanţă care beneficiază de o cauză de preferinţă);
b) dacă bunurile ce fac obiectul contractului de leasing sunt recuperate de finanţator, va fi
înregistrată, beneficiind de ordinea de prioritate prevăzută la art. 161 pct. 8 (creanţe chirografare),
dacă nu există alte bunuri care să confere titularului calitatea de creditor care beneficiază de o
cauză de preferinţă, doar diferenţa dintre valoarea întregii creanţe şi valoarea de piaţă a bunurilor
ce fac obiectul contractului de leasing, stabilită de un evaluator independent;
c) dacă unul sau mai multe din bunurile recuperate au fost valorificate de către societatea
de leasing până la data întocmirii tabelului preliminar al creanţelor, pentru acestea se va deduce
din totalul creanţei de înregistrat preţul obţinut din vânzare.
2. În cazul contractului de leasing financiar în derulare la data deschiderii procedurii şi
menţinut, creanțele curente nu vor fi înscrise în tabelul de creanţe, fiind plătite la scadenţă. Pentru
ratele anterioare înscrise în tabel, acestea vor urma regimul juridic al creanţelor prevăzute la art.
159 alin. (1) pct. 3.
Dacă toate creanțele curente au fost plătite şi toate celelalte obligaţii născute după
deschiderea procedurii au fost achitate va opera transferul dreptului de proprietate către debitor
109
asupra bunului ce face obiectul contractului de leasing financiar, caz în care, pentru ratele
anterioare înscrise în tabel finanţatorul va dobândi concomitent o ipotecă legală asupra bunului
respectiv, având rang egal cu cel al operaţiunii de leasing iniţiale.
3. În cazul rezilierii contractelor de leasing financiar de către finanţator în cursul derulării
procedurii insolvenţei, acesta va putea opta pentru una dintre următoarele variante:
a) transferul proprietăţii asupra bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing către
debitor, caz în care finanţatorul dobândeşte o ipotecă legală asupra acelor bunuri, având rang egal
cu cel al operaţiunii de leasing, şi este înregistrat la masa credală, conform ordinii de prioritate
prevăzute la art. 159 alin. (1) pct. 3, cu contravaloarea ratelor şi accesoriilor restante facturate şi
neplătite la data deschiderii procedurii, la care se adaugă restul sumelor datorate, în temeiul
contractului de leasing, fără a se putea depăşi valoarea de piaţă a bunurilor, stabilită de un
evaluator independent;
b) recuperarea bunurilor ce fac obiectul material al contractului de leasing, iar finanţatorul
va fi înregistrat la masa credală potrivit prevederilor art. 161 pct. 8, dacă nu există alte bunuri
care să confere titularului calitatea de creditor care beneficiază de o cauză de preferinţă, cu
contravaloarea ratelor şi accesoriilor restante facturate şi neplătite la data deschiderii procedurii,
la care se adaugă restul sumelor datorate în temeiul contractului de leasing minus valoarea de
piață a bunurilor recuperate, stabilită de un evaluator independent, potrivit prevederilor art. 61.

Participanții au agreat, în unanimitate, opinia exprimată de formatorii INM.

8. Înscrierea valorii garanţiilor în tabelul definitiv de creanţe, în urma întocmirii


rapoartelor de evaluare, potrivit art. 41 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, la „valoarea de
piață” (valoarea de circulație) sau la „valoarea încasabilă” (reprezentând preţul rămas
de achitat de către promitenţii-cumpărători în urma perfectării unor antecontracte de
vânzare-cumpărare, anterior deschiderii procedurii de insolvenţă, având ca obiect
bunuri aflate în proprietatea debitoarei asupra cărora un creditor are instituit drept de
ipotecă). Aplicabilitatea prevederilor art. 53 din Legea nr. 85/2006, în cazul executării
obligaţiilor rezultând din antecontracte de vânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară
deschiderii procedurii, conform art. 931 din Legea nr. 85/2006 (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate
(foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în materia
litigiilor cu profesioniști și insolvenței, Curtea de Apel Cluj, 5-6 noiembrie 2015, p. 19)

Opinia INM:

În legătură cu prima problemă ridicată, respectiv aceea a înscrierii valorii garanţiilor în


tabelul definitiv de creanţe, în urma întocmirii rapoartelor de evaluare, potrivit art. 41 alin. (2) din
Legea nr. 85/2006, la „valoarea de piață” (valoarea de circulație) sau la „valoarea încasabilă”
(reprezentând preţul rămas de achitat de către promitenţii-cumpărători în urma perfectării unor
antecontracte de vânzare-cumpărare, anterior deschiderii procedurii de insolvenţă, având ca
obiect bunuri aflate în proprietatea debitoarei asupra cărora un creditor are instituit drept de
ipotecă) apreciem că întocmirea raportului de evaluare se înscrie într-o obligaţie legală a

110
administratorului/lichidatorului judiciar, conform art. 41 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, iar
această măsură se impune a fi realizată cu respectarea dispoziţiilor legale.
Potrivit art. 116 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, care detaliază procedura de evaluare, „în
vederea evaluării bunurilor din averea debitorului, lichidatorul poate fie să angajeze în numele
debitorului un evaluator, fie, cu acordul comitetului creditorilor, să utilizeze un evaluator propriu.
Evaluatorii trebuie să fie membri ai Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor din România, iar
evaluarea trebuie efectuată în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare”.
Prin urmare, nu există niciun motiv pentru care evaluarea să se refere la „valoarea
încasabilă” (reprezentând preţul rămas de achitat de către promitenţii-cumpărători în urma
perfectării unor antecontracte de vânzare-cumpărare, anterior deschiderii procedurii de
insolvenţă, având ca obiect bunuri aflate în proprietatea debitoarei asupra cărora un creditor are
instituit drept de ipotecă), întrucât nici un text legal nu permite o asemenea modalitate de
evaluare.
În ceea ce priveşte a doua problemă, respectiv aplicarea dispoziţiilor art. 931 din Legea nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei şi încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu
creditorii promitenţi cumpărători, practica judiciară a fost neunitară.
Astfel, potrivit prevederilor art. 931 din Legea nr. 85/2006, obligaţiile ce rezultă dintr-un
antecontract de vânzare-cumpărare cu dată certă anterioară deschiderii procedurii, în care
promitentul-vânzător intră în procedură, vor fi executate de către administratorul
judiciar/lichidator la cererea promitentului-cumpărător, dacă preţul contractual a fost achitat
integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia promitentului-cumpărător şi
preţul nu este inferior valorii de piaţă a bunului şi dacă bunul nu are o importanţă determinantă
pentru reuşita unui plan de reorganizare.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că prevederile art. 931 din Legea nr. 85/2006 au caracter
special, fiind prevăzute de legiuitor în favoarea promitentului-cumpărător şi în defavoarea
creditorului garantat şi derogând de la prevederile dreptului comun.
În sprijinul acestei opinii, pot fi aduse şi deciziile Curţii Constituţionale, care a fost
sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 931 din Legea nr. 85/2006 în mai
multe rânduri.
Cu acele prilejuri, prin Decizia nr. 549 din 3 mai 2011 (publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 606 din 29 august 2011), Decizia nr. 1.382 din 20 octombrie 2011 (publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 47 din 20 ianuarie 2012) și Decizia nr. 809/2012, Curtea
Constituţională a respins ca neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate.
În motivare, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile legale criticate nu încalcă
prevederile art. 44 din Constituţie, ele reprezentând opţiunea legiuitorului care a înţeles să
protejeze stabilitatea raporturilor juridice constituite înainte de deschiderea procedurii insolvenţei
şi, implicit, drepturile promitentului-cumpărător care, în lipsa acestor prevederi, ar fi obligat să
achite, pe lângă preţul imobilului, şi contravaloarea ipotecii la care acesta nu s-a obligat prin
încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare.
În noua reglementare, problema a fost rezolvată prin prevederile art. 131 din Legea nr.
85/2014, care conţine măsuri de natură să echilibreze interesele promitentului-cumpărător şi ale
creditorului garantat în asemenea situaţii.

Participanții au agreat, în unanimitate, opinia exprimată de formatorii INM.

111
9. Înlocuirea administratorului judiciar. Calitate procesuală activă la formularea căii de
atac împotriva încheierii judecătorului-sindic. Cale de atac formulată de un creditor
individual (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) de la nivelul curților de apel, în
materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței Curtea de Apel Craiova, 27-28 aprilie
2015, p. 57)

Opinia INM:

Doar comitetul creditorilor, ca organ reprezentativ, are calitate procesuală activă pentru
formularea căii de atac împotriva acestei încheieri de înlocuire a administratorului judiciar,
indiferent dacă judecătorul-sindic a dispus înlocuirea administratorului judiciar ca urmare a
cererii comitetului creditorilor sau din oficiu, în lipsa autorizării comitetului creditorilor un
creditor individual neavând legitimare procesuală activă de a formula - în nume propriu - o astfel
de cerere.

Argumente:
Comitetul creditorilor este singurul în măsură ca, pe baza unei decizii adoptate în acest
sens, să sesizeze judecătorul-sindic cu o cerere de înlocuire a administratorului judiciar.
Având în vedere caracterul colectiv, concursual și egalitar al procedurii, prevăzut la art. 3
alin. (3) din Legea 85/2006, legiuitorul a înțeles ca anumite acțiuni să fie exercitate individual de
către creditori, iar altele să fie exercitate prin organele lor colective, adunarea creditorilor sau
comitetul creditorilor.
În cazul cererii de înlocuire a administratorului judiciar, legea atribuie calitate procesuală
activă comitetului creditorilor, iar nu creditorilor acționând în mod individual. De asemenea,
judecătorul-sindic are posibilitatea de a se sesiza din oficiu. Așadar, textul de lege menționat
prevede în mod clar titularii abilitați să procedeze la inițierea demersurilor pentru înlocuirea
practicianului în insolvență: judecătorul-sindic, din oficiu, sau comitetul creditorilor, după ce a
fost adoptată o decizie în acest sens.
Posibilitatea ca, la momentul formulării cererii de înlocuire a administratorului judiciar, să
nu fie desemnat comitetul creditorilor ‒ conform dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr.
85/2006 ‒ nu duce la concluzia că, în această situație, calitatea procesuală activă pentru a solicita
înlocuirea administratorului judiciar, aparține oricărui creditor, având în vedere specificul
procedurii insolvenței de procedură concursuală, colectivă. În ipoteza în care nu a fost constituit
un comitet al creditorilor, creditorii își exercită drepturile conferite de Legea nr. 85/2006, ca
regulă, în cadrul adunării creditorilor și numai cu caracter de excepție în mod direct, în situațiile
expres menționate de lege. În cauză, respectivul creditor avea posibilitatea de a-și exercita
drepturile în procedură prin solicitarea adresată judecătorului sindic de a se sesiza din oficiu cu
privire la pretinsele abateri legale și judiciare ale administratorului judiciar și de a indica motivele
considerate întemeiate în acest sens, o atare sesizare din oficiu fiind admisibilă.

În unanimitate, participanții au îmbrățișat opinia expusă de formatorii INM, în


sensul că doar comitetul creditorilor, ca organ reprezentativ, are calitate procesuală activă
pentru formularea căii de atac împotriva încheierii de înlocuire a administratorului
112
judiciar, indiferent dacă judecătorul-sindic a dispus înlocuirea administratorului judiciar
ca urmare a cererii comitetului creditorilor sau din oficiu, în lipsa autorizării comitetului
creditorilor un creditor individual neavând legitimare procesuală activă de a formula - în
nume propriu - o astfel de cerere.

10. Modificarea art. 8 din Legea nr. 85/2006. Calea de atac – recurs 7 zile de la
comunicare, iar după data de 15.02.2013 – apel în 30 de zile. Art. 457 alin. (3) NCPC
(Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii
secţiilor specializate (foste comerciale) de la nivelul curților de apel, în materia litigiilor
cu profesioniști și insolvenței Curtea de Apel Craiova, 27-28 aprilie 2015, p. 59)

Problema constă în soluționarea diferită a căilor de atac greșit declarate de parte, fie ca
urmare a faptului că prima instanță a indicat eronat calea de atac, fie că partea a formulat altă cale
de atac decât cea indicată în hotărârea instanței.

Opinia INM:

Exercitarea unei căi de atac neprevăzute de lege poate atrage respingerea ei ca


inadmisibilă atunci când demersul eronat al părții își are cauza în menționarea inexactă a căii de
atac în chiar cuprinsul hotărârii atacate, ceea ce rezultă din conținutul art. 457 alin. (3) C. proc.
civ. Față de formularea permisivă a legiuitorului din cuprinsul textului citat, urmează să se
înțeleagă că instanța, pe lângă respingerea căii de atac ca inadmisibilă, are și posibilitatea de a o
recalifica, fără însă ca prin aceasta să prejudicieze drepturile părții care a declanșat calea de atac.
Atunci când partea a menționat greșit calea de atac, fără ca hotărârea atacată să conțină
vreo mențiune eronată sub acest aspect, singurul remediu este acela al recalificării căii de atac,
operațiune ce își găsește fundamentul în cuprinsul art. 152 C. proc. civ.
Această soluție a fost adoptată cu caracter de principiu și în cadrul întâlnirii pe practică
neunitară a secțiilor civile, de la Craiova, regăsindu-se în minuta întâlnirii.

Cu majoritate, participanții au votat pentru soluția înregistrării căii de atac


declarate de parte, motivat de faptul că numai judecătorul cauzei poate proceda la
recalificarea ei.

11. Apel. Procedura insolvenței – Legea nr. 85/2006. Confirmarea propunerii


administratorului judiciar de prelungire a planului de reorganizare a debitoarei (art. 95
alin. 3 și 4 din Legea nr. 85/2006) (Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate
(foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel,
Constanța, 7-8 septembrie 2017, p. 10)

Opinia INM:

Prin art. 95 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 s-a statuat cu privire la executarea planului de
reorganizare, iar prin alin. 4 al aceluiaşi text de lege s-a statuat cu privire la extinderea perioadei

113
de executare a planului confirmat: „(4) La recomandarea administratorului judiciar, după
trecerea unui termen de cel mult 18 luni de la confirmarea planului, această perioadă ( 3 ani, n.n)
va putea fi extinsă cu cel mult încă o perioadă de un an, dacă propunerea este votată de cel puţin
două treimi din creditorii aflaţi în sold la acea dată”.
Textul de lege stabileşte o majoritate specială, derogând deci de la dispoziţiile art. 15 alin.
1 din Legea nr. 85/2006, care impune ca regulă generală raportarea la votul favorabil al titularilor
majorității, prin valoare, a creanţelor prezente.
Astfel, potrivit disp. art. 15 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, cu excepţia cazurilor în care
legea cere o majoritate specială, şedinţele adunării creditorilor vor avea loc în prezenţa titularilor
de creanţe însumând cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor asupra averii debitorului, iar
deciziile adunării creditorilor se adoptă cu votul favorabil al titularilor majorităţii, prin valoare, a
creanţelor prezente. Este fără dubiu că acest text constituie regula generală privind modalitatea
de formare în procedură a voinţei juridice a organului colectiv – adunarea creditorilor, această
regulă aplicându-se ori de câte ori legea nu cere o majoritate specială.
Or, din textul art.95 alin. 4 al Legii nr. 85/2006 rezultă că, în această situaţie de excepţie
de la regula generală, nu s-a avut în vedere valoarea creanţelor aflate în sold, ci creditorii aflaţi în
sold, formularea fiind diferită de cea de la art. 15 alin. 1, şi fără a se face vreo referire cu privire
la „ creanţe” sau la „valoarea” acestora.
De altfel, ori de câte ori legiuitorul a avut în vedere criteriul „valoarea creanţelor” a
specificat-o expres în cuprinsul statuării, spre exemplu art. 15 alin 1 redat mai sus – care instituie
regula generală - şi art. 101 alin. 5 din Legea nr. 85/2006, conform căruia modificarea planului de
reorganizare se poate face oricând pe parcursul procedurii, cu respectarea condiţiilor de vot şi de
confirmare prevăzute de prezenta lege (condiţii prevăzute de art. 100 din Legea nr. 85/2006, în
care la alin. 4 s-a statuat: (4) Un plan va fi socotit acceptat de o categorie de creanţe dacă în
categoria respectivă planul este acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanţelor din acea
categorie).
Prin urmare, chiar dacă regula generală în cadrul procedurii este dată de art.15 alin. 1 din
Legea nr. 85/2006, din chiar acest text rezultă că pot exista cazuri în care se cere o majoritate
specială, iar art. 95 alin. 4 din Legea nr. 85/2006 constituie un astfel de caz, respectiv un caz în
care criteriul este altul decât „valoarea creanţelor”.
De asemenea, se constată că Legea nr. 85/2006 reglementează pe de o parte extinderea
perioadei de executare (prelungire) a planului- art.95 alin. 4, iar pe de altă parte modificarea
planului de reorganizare – art. 101 alin 5, fiecare dintre cele două proceduri aferente fiind cazuri
în care legea cere o majoritate specială, indicând în fiecare caz în parte cerinţele de adoptare
valabilă a hotărârilor. (A se vedea și Nicoleta Ţăndăreanu „ Insolvenţa în reglementarea Legii nr.
85/2006, Ed. Universul Juridic, 2012 p. 332).

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM, potrivit căreia


vor fi avuți în vedere creditorii aflați în sold, iar nu valoarea totală a creanțelor, fiind vorba
despre o normă derogatorie de la dispozițiile generale înscrise în art. 15 alin. 1 din Legea
nr. 85/2006.

114
12. Constituirea cadrului procesual în căile de atac, în situaţia atacării hotărârilor
judecătorului sindic de trecere la procedura falimentului (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate
(foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în materia
litigiilor cu profesioniști și insolvenței, Curtea de Apel Cluj, 5-6 noiembrie 2015, p. 13)

Opinia INM:

În acest caz este vorba despre două ipoteze diferite:


a) Constituirea cadrului procesual în căile de atac, în situaţia atacării hotărârilor
judecătorului sindic de deschidere a procedurii falimentului;
b) Stabilirea cadrului procesual în căile de atac declarate împotriva hotărârilor
judecătorului sindic asupra contestaţiilor la tabelul de creanţe, când se formează dosar asociat.
a) În ceea ce priveşte problema atacării hotărârilor judecătorului sindic de deschidere a
procedurii falimentului şi constituirea cadrului procesual în calea de atac, această problemă
urmează a fi soluţionată în funcţie de cazul concret de intrare în faliment, respectiv urmează a fi
avute în vedere prevederile art. 107 din Legea nr. 85/2006, prin raportare la textele legale care
reglementează ipotezele diferite în care urmează a se deschide procedura falimentului (art. 32, 54,
60, 94, 105 din Legea nr. 85/2006).
Prin raportare la aceste ipoteze şi texte legale, vor fi incidente dispoziţiile art. 7 alin. (2)
din Legea nr. 85/2006, conform cărora „în procedurile contencioase reglementate de prezenta
lege vor fi citate în calitate de părţi numai persoanele ale căror drepturi sau interese sunt supuse
spre soluţionare judecătorului-sindic, în condiţii de contradictorialitate. În toate celelalte cazuri se
aplică dispoziţiile din Codul de procedură civilă referitoare la procedura necontencioasă, în
măsura în care nu contravin unor dispoziţii exprese prevăzute de prezenta lege”.
De asemenea, sunt aplicabile şi prevederile art. 478 C. proc. civ., potrivit cărora „prin apel
nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe”.
b) În ceea ce priveşte stabilirea cadrului procesual în căile de atac declarate împotriva
hotărârilor judecătorului sindic asupra contestaţiilor la tabelul de creanţe, când se formează dosar
asociat, pot fi avute în vedere două ipoteze:
‒ când este vorba despre contestaţii la tabelul preliminar de creanţe vor fi aplicabile
prevederile art. 73 din Legea nr. 85/2006;
Potrivit art. 73 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 „debitorul, creditorii şi orice altă parte
interesată vor putea să formuleze contestaţii cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă
trecute de administratorul judiciar/lichidator în tabelul preliminar de creanţe”.
Coroborând aceste prevederi legale cu dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 85/2006
rezultă că la soluţionarea contestaţiei, deci implicit şi în căile de atac, în principiu ar trebui să fie
citaţi: contestatorul, creditorul a cărui creanţă este contestată şi practicianul în insolvenţă.
‒ când este vorba despre contestaţii la tabelul definitiv de creanţe vor fi aplicabile
prevederile art. 75 din Legea nr. 85/2006, iar cadrul procesual este prevăzut în această situaţie de
art. 75 alin. (2) din lege, potrivit căruia „judecarea contestaţiei se va face de judecătorul-sindic,
după citarea contestatorului, a creditorului care deţine creanţa contestată, dacă acesta nu este
chiar contestatorul, a administratorului judiciar/lichidatorului, a membrilor comitetului
creditorilor şi a oricărei alte părţi interesate, după caz”.

115
Şi în aceste cazuri sunt aplicabile prevederile art. 478 C. proc. civ., potrivit cărora „prin
apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe”.
Deși ipoteza problemei de drept propuse se referă la aplicarea Legii nr. 85/2006, problema
se poate pune și sub imperiul Legii nr. 85/2014. În această situație, considerăm că problema
urmează a fi rezolvată potrivit următoarelor principii:
Potrivit art. 342 din Legea nr. 85/2014, dispozițiile acestei legi se completează, în măsura
compatibilității, cu cele ale Codului de procedură civilă.
Articolul 43 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 prevede expres derogările de la Codul de
procedură civilă, în materia apelului, respectiv: „Apelul se judecă potrivit prevederilor Codului de
procedura civilă, cu următoarele derogări: termenul pentru depunerea întampinării este de
maximum 10 zile de la comunicarea cererii și a motivelor de apel, răspunsul la întâmpinare nu
este obligatoriu, iar judecătorul-sindic fixează, prin rezoluție, în termen de maximum 3 zile de la
data depunerii întampinării, primul termen de judecată, care va fi de cel mult 30 de zile de la data
rezoluției.”
Nici dispozițiile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, care reglementează expres citarea
în apel nu prevăd vreo derogare cu privire la constituirea cadrului procesual în apel. Astfel, cadrul
procesual se constituie în primă instanță, potrivit regulii prevăzute la art. 42 alin. (2), respectiv:
”în procedurile contencioase reglementate de prezentul capitol vor fi citate în calitate de părți
numai persoanele ale căror drepturi sau interese sunt supuse spre soluționare judecătorului-sindic,
în condiții de contradictorialitate. În toate celelalte cazuri se aplică dispozițiile din Codul de
procedură civilă referitoare la procedura necontencioasă, în măsura în care nu contravin unor
dispoziții exprese prevăzute de prezenta lege.”
În lipsa oricărei derogări prevăzute expres în această materie, acest cadru procesual nu se
poate schimba în apel, întrucât, potrivit art. 478 C. proc. civ.: „prin apel nu se poate schimba
cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe”.

Participanții au agreat, în unanimitate, opinia exprimată de formatorii INM.

13. Calitatea procesuală activă a Administraţiei Finanţelor Publice (creditor) de a formula


acţiune în răspundere în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006 şi de a exercita calea de
atac în cazul respingerii acţiunii în condiţiile art. 138 alin. (6) din lege (Minuta
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor
specializate (foste comerciale) de la nivelul curților de apel, în materia litigiilor cu
profesioniști și insolvenței Curtea de Apel Craiova, 27-28 aprilie 2015, p. 60)

Opinia INM:

În ceea ce privește calitatea procesuală activă a unui creditor de a solicita angajarea


răspunderii administratorului debitoarei, potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, atragerea
răspunderii se poate face, ca regulă, numai la cererea administratorului judiciar sau a
lichidatorului și numai ca excepție în condițiile art. 138 alin. (3) din lege, în acest ultim caz
președintele comitetului creditorilor ori un creditor desemnat de adunarea creditorilor sau
creditorul majoritar putând introduce această acțiune.

116
În ceea ce privește exercitarea căii de atac a apelului devin incidente dispozițiile art. 138
alin. (6) din Legea nr. 85/2006 care prevăd că: „în cazul în care s-a pronunțat o hotărâre de
respingere a acțiunii introduse în temeiul alin. (1) sau, după caz, alin. (3), administratorul
judiciar/lichidatorul care nu intenționează să formuleze apel împotriva acesteia va notifica
creditorii asupra intenției sale. În cazul în care adunarea generală sau creditorul care deține mai
mult de jumătate din valoarea tuturor creanțelor decide că se impune introducerea apelului,
administratorul judiciar trebuie să formuleze calea de atac, potrivit legii”.
Din interpretarea textului art. 138 din Legea nr. 85/2006 rezultă că un creditor individual
nu are calitatea procesuală activă să formuleze apel raportat la soluția pronunțată într-o astfel de
cerere, întrucât legiuitorul a înțeles să prevadă o procedură specială și să acorde legitimitate
procesuală specifică în cadrul soluționării acțiunii cuprinse în art. 138.
Un argument în plus îl reprezintă decizia Curții Constituționale nr. 363 din 14 iulie 2014,
prin care, respingându-se excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 138 alin. (6) din
Legea 85/2006, prin raportare la art. 21 din Constituție s-a arătat că: „Critica de
neconstituţionalitate are în vedere o ipoteză ce ţine de un eventual refuz al administratorului
judiciar/lichidatorului în cazul în care adunarea generală sau creditorul care deţine mai mult de
jumătate din valoarea tuturor creanţelor decide că se impune introducerea apelului, iar acesta
trebuie să formuleze calea de atac, potrivit legii. Or, textul criticat în cauza de faţă este imperativ,
impunându-se introducerea apelului în situaţia în care subiecţii îndrituiţi hotărăsc să solicite
utilizarea căilor de atac. În caz contrar, administratorului judiciar sau lichidatorului, i se poate
antrena răspunderea administrativă, disciplinară şi chiar penală, astfel cum este prevăzut de
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 13 octombrie 2011.
De altfel, dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 85/2006 prevăd măsurile şi sancţiunile pe care
judecătorul-sindic le poate aplica administratorului judiciar în cazul în care acesta nu îşi
îndeplineşte sau îşi îndeplineşte defectuos ori cu întârziere sarcinile prevăzute de lege sau
stabilite de judecătorul-sindic, una dintre aceste măsuri fiind înlocuirea administratorului judiciar
de către judecătorul-sindic. Astfel, în orice stadiu al procedurii, judecătorul-sindic, din oficiu sau
la cererea comitetului creditorilor, îl poate înlocui pe administratorul judiciar, prin încheiere
motivată, pentru motive temeinice.”
Situația s-a schimbat parțial prin Legea nr. 85/2014, în art. 169 alin. (7) prevăzându-se că:
„ În cazul în care s-a pronunțat o hotărâre de respingere a acțiunii introduse potrivit alin. (1) sau,
după caz, alin. (2), administratorul judiciar/lichidatorul judiciar care nu intenționează să
formuleze apel împotriva acesteia va notifica în acest sens comitetul creditorilor sau, în cazul în
care nu a fost desemnat un comitet al creditorilor, adunarea creditorilor. În cazul în care adunarea
creditorilor sau creditorul care deține mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanțelor decide
că se impune introducerea apelului, acesta va fi introdus de către președintele comitetului
creditorilor sau de către creditorul majoritar, după caz”.

Cu majoritate, participanții prezenți la întâlnire au îmbrățișat opinia exprimată de


formatorii INM, constatându-se însă că există practică judiciară și în sensul celei de-a doua
opinii exprimate.

117
14. Acțiune formulată de către lichidatorul judiciar al debitoarei, fundamentată pe
prevederile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 în ipoteza în care aceasta este
promovată, deși în raportul de cauze și împrejurări întocmit s-a menționat că nu există
persoane care ar putea fi trase la răspundere pe acest temei şi în lipsa unei motivări
explicite care să justifice schimbarea de poziţie (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste
comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în materia litigiilor
cu profesioniști și insolvenței, Curtea de Apel Cluj, 5-6 noiembrie 2015, p. 21)

Opinia INM:

Apreciem că, dacă prin raportul privind cauzele și împrejurările care au dus la insolvenţa
debitoarei s-a stabilit de către practicianul în insolvență că, deși a analizat actele puse la dispoziția
acestuia, nu a identificat fapte care să justifice antrenarea răspunderii personale și nici persoane
care să fie vinovate de insolvența debitoarei, promovarea ulterioară a unei acţiuni fundamentate
pe prevederile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 este posibilă doar dacă practicianul în
insolvență motivează care sunt împrejurările care au determinat schimbarea concluziilor iniţiale.
Această motivare a practicianului în insolvență este necesară, având în vedere prevederile
alin. (3) din art. 138 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora dacă administratorul judiciar, sau după
caz, lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvență a debitorului și/sau a
hotărât că nu este cazul să introducă acțiunea prevăzută la alin. (1), legiuitorul a recunoscut
legitimare procesuală activă altor participanţi la procedură, participanți care pot promova această
acțiune doar dacă practicianul în insolvență nu a făcut-o.
Este evident că, în lipsa predării actelor societăţii debitoare înainte de data întocmirii
raportului privind cauzele și împrejurările care au dus la insolvenţa debitoarei, dacă aceste acte îi
sunt predate ulterior poate fi formulată această acţiune, justificarea fiind dată de împrejurările
care au determinat schimbarea concluziilor iniţiale.
Apreciem, în acest caz, că nu este necesară completarea raportului iniţial în sensul
indicării persoanelor responsabile sau a justificării într-un alt mod a schimbării opţiuni sale
iniţiale, însă motivarea practicianului în insolvență este necesar să fie făcută prin intermediul
cererii de chemare în judecată.

Participanții au agreat, în unanimitate, opinia exprimată de formatorii INM.

15. Comunicarea sentinţelor de închidere a procedurii insolvenței (Minuta întâlnirii


reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii și ai Miniterului Justiției cu
președinții secțiilor specializate din cadrul curților de apel și ai tribunalelor specializate
- Târgu Mureș, 22 mai 2014, p. 11)

Opinia INM:

Soluția propusă în punctajul de discuții a fost în sensul că notificarea sentinţei către


Direcţia teritorială a finanţelor publice nu poate complini şi actul de procedură al comunicării
118
prevăzut ca obligaţie pentru instanţă, principalul argument adus în sprijinul acestei interpretări
fiind scopul distinct al notificării reglementate de dispozițiile art. 135 din Legea nr. 85/2006 – și
anume efectuarea mențiunilor corespunzătoare în registre, respectiv al comunicării actelor de
procedură prevăzută de art. 7 alin. 1 din aceeași lege, între care și sentința de închidere a
procedurii, singura care produce efecte cât privește exercitarea căii de atac.
De asemenea, întrucât implică efecte pe care hotărârea judecatorească le impune, atât
notificarea, cât şi comunicarea trebuie să fie menţionate ca atare în dispozitivul sentinţei, cu toate
consecinţele juridice ce decurg de aici, normele Codului de procedură civilă incidente în materie
dispunând în mod expres în acest sens (art. 154 și urm. raportat la art. 425 alin. 3 C. proc.civ.).

Cu unanimitate, participanții au agreat soluția propusă de INM, pentru argumentele


sus-menționate.

16. Admisibilitatea căii de atac exercitate separat de fond împotriva încheierii de


respingere a cererii de recuzare în materia insolvenţei şi împotriva încheierii de
admitere sau respingere a excepţiei de conexitate, în aceeaşi materie (Minuta întâlnirii
reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii și ai Ministerului Justiției cu
președinții secțiilor specializate din cadrul curților de apel și ai tribunalelor specializate
- Târgu Mureș, 22 mai 2014, p. 12)

Problema pusă în discuție vizează, în esență, raportul dintre reglementarea generală –


Codul de procedură civilă și reglementarea specială în materia insolvenței, în privința posibilității
exercitării căilor de atac împotriva încheierilor premergătoare separat de fond. Opinia potrivit cu
care încheierile premergătoare de respingere a cererii de recuzare, respectiv prin care se admite
sau se respinge excepția de conexitate nu pot fi atacate separat de fond, cu excepția situației în
care prin încheiere s-a întrerupt cursul judecății, se întemeiază pe regula generală din art. 282
alin. 2 C. proc. civ. 1865 (actual art. 466 alin. 4 NCPC), aplicabilă şi în recurs potrivit art. 299
alin. 1 C. proc. civ. Opinia contrară, conform căreia încheierea ce vizează măsura de conexare
dispusă de judecătorul-sindic a două dosare de insolvenţă a aceluiaşi debitor poate fi atacată
separat de fondul cauzei se întemeiază pe dispozițiile art. 149 din Legea nr. 85/2006, potrivit cu
care dispozițiile legii speciale se completează, numai în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale
Codului de procedură civilă, aprecindu-se că particularitățile procedurii insolvenței nu permit
aplicarea, în toate cazurile, a regulii consacrate în dreptul comun, ci aceasta urmează a fi făcută
de la caz la caz, de instanța de judecată.

Opinia INM:

În punctajul de discuții elaborat la nivelul INM soluția propusă a fost în sensul că


împotriva încheierii ce vizează măsura de conexare a două dosare de insolvenţă a aceluiaşi
debitor, dispusă de judecătorul-sindic, nu se poate face recurs (apel) decât odată cu fondul.
Soluția a fost motivată, în esență, pe regimul de reglementare derogatoriu, derivat din
particularitățile procedurii insolvenței (un dosar de insolvență reunește o pluralitate de cauze, care
pot avea obiect și părți diferite care să fie în legătură cu insolvența debitorului, de la deschiderea
procedurii şi până la închiderea ei pot fi declanşate în cadrul procedurii o serie de procese,
119
soluţionate prin hotărâri diferite, cărora uneori nu le pot fi ataşate încheieri premergătoare)
particularități care nu permit a se reține compatibilitatea cu dispozițiile dreptului comun. Se mai
menționează în motivare că, deși Legea nr. 85/2006 conține dispoziţii exprese cu privire la
condițiile în care se poate dispune conexarea, aceasta nu cuprinde niciun fel de dispoziţii
privitoare la atacarea separată a încheierilor premergătoare prin care judecătorul sindic conexează
mai multe cereri. Or, dacă legiuitorul ar fi dorit să deroge sub acest aspect de la dreptul comun ar
fi făcut-o, în contextul în care a reglementat special instituţia conexării în această materie. În mod
similar, Legea nr. 85/2006 prevede dispoziţii speciale numai cu privire la incompatibilitatea
judecătorului sindic, nu şi cu privire la recuzare, aşa cum o face, de altfel, şi art. 46 alin. (2) din
noua lege a insolvenţei, motiv pentru care soluția care trebuie reținută pentru această ipoteză
urmează să fie tot în sensul completării legislației speciale cu normele Codului de procedură
civilă.

Cu unanimitate, participanții au agreat soluția propusă în materialul eleborat de


INM, respectiv a atacării încheierii premergătoare numai o dată cu fondul cauzei, cu
precizarea însă că, de la caz la caz, urmează să se identifice hotărârea care dezleagă fondul
cauzei.

17. Răspunderea administratorilor statutari pentru nerecuperarea creanţelor.


Fundamentarea răspunderii (Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al
Magistraturii și ai Ministerului Justiției cu președinții secțiilor specializate din cadrul
curților de apel și ai tribunalelor specializate - Târgu Mureș, 22 mai 2014, p. 14)

Opinia INM:

Soluția propusă în materialul INM a fost în sensul că, de principiu, este posibilă
încadrarea omisiunii administratorului societății de a recupera creanțele restante față de terți în
sfera ilicitului de natură civil delictuală, reglementat de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. a) din
Legea nr. 85/2006, însă numai condiționat de îndeplinirea și a celorlate condiții prevăzute de lege
pentru antrenarea raspunderii patrimoniale prevăzute de dispozițiile menționate, între care și cele
privind latura subiectivă, respectiv săvârșirea faptei cu rea-credință, sub forma intenției.

Cu majoritate, participanții au votat opinia în sensul că nu se poate susține de plano


că simpla nerecuperare a creanțelor poate fi încadrată în ipoteza evocată la art. 138 alin. 1
lit. a), dar în situații particulare, în care poate fi făcută dovada relelei-credințe a
administratorului în nerecuperarea creanțelor, sub forma intenției, a vinovăției acestuia, a
legăturii de cauzalitate și a complexului de fapte și împrejurări descris în ipoteza de la lit. a)
(crearea stării de insolvență etc.), textul în care se încadrează ipoteza expusă urmează să fie
cel de la art. 138 alin. 1 lit. a).
Pentru a preîntâmpina pe viitor dificultăți de încadrare de natura celor puse în
discuție, în viitoarea reglementare a insolvenței, astfel de situații urmează a fi subsumate
ipotezei art. 169 lit. h) care reglementează o situație de răspundere patrimonială sui generis,
constând în „orice altă faptă săvârșită cu intenție, care a contribuit la starea de insolvență a
debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu”.
120
Totodată, art. 169 lit. d) teza a II-a rezolvă și o altă problemă care a generat practică
neunitară, respectiv prejudicierea debitorului ajuns în stare de insolvență prin nedepunerea
documentelor contabile de către administratorul/lichidatorul judiciar, textul instituind o
prezumție relativă, în sensul că nedepunerea acestor documente face dovada culpei
administratorului/lichidatorului și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

18. Încadrarea juridică corectă a faptei administratorului statutar de a reţine la sursă


obligaţiile constând în impozite şi contribuţii din salariile angajaţilor şi a nu le vira la
bugetul general consolidat al statului (Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului
Superior al Magistraturii și ai Ministerului Justiției cu președinții secțiilor specializate
din cadrul curților de apel și ai tribunalelor specializate - Târgu Mureș, 22 mai 2014, p.
15)

Opinia INM:

Soluția propusă în punctajul de discuții a fost în sensul că nevirarea contribuției


angajaților la fondul de asigurări sociale de sănătate nu poate fi încadrată nici în ipoteza art. 138
alin. 1 lit. a), nici în cea de la lit. f), nefiind, pe de o parte, în prezența unui mijloc ruinător folosit
în scopul întârzierii încetării de plăți (jurisprudența consacrând ca fiind astfel de mijloace
„împrumuturile oneroase angajate de administrator, vânzarea mărfurilor sau activelor la valori
mai mici decât valoarea lor de achiziţie, pentru a procura societăţii sumele necesare plăţii unor
datorii scadente, în scopul întârzierii încetării plăţilor, cu consecinţe negative pentru creditori”)
iar, pe de altă parte, contribuțiile nevirate nu aparțin societăţii, ci salariaţilor, aceștia fiind cei
prejudiciaţi; pentru recuperarea acestui prejudiciu salariaţii au la îndemână acţiuni specifice, în
timp ce societatea este sancţionabilă sub aspect contravenţional sau penal.

Cu unanimitate, participanții au agreat soluția propusă în materialul INM, în sensul


că fapta pusă în discuție nu poate fi încadrată, de principiu, nici în ipoteza art. 138 alin. 1 lit.
a), nici în cea prevăzută la lit. f), problema găsindu-și dezlegare în viitoarea reglementare a
insolvenței, prin încadrarea faptei în dispozițiile art. 169 alin. 1 lit. h).

19. Condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 19 alin. (21) din Legea nr. 85/2006.
Aplicabilitatea textului şi în cazul trecerii din procedura generală în procedura de
faliment (Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii și ai
Ministerului Justiției cu președinții secțiilor specializate din cadrul curților de apel și ai
tribunalelor specializate - Târgu Mureș, 22 mai 2014, p. 16)

Opinia INM:

Soluția propusă în punctajul de discuții a fost în sensul că, în absența unei prevederi
exprese în lege care să limiteze posibilitatea infirmării lichidatorului judiciar în fazele avansate
ale procedurii, creditorul majoritar are dreptul de a emite o decizie prin care să înlocuiască
lichidatorul provizoriu, în orice fază a procedurii. În același punct de vedere se mai precizează că
121
nu se poate susține că simplul fapt că în prima adunare a creditorilor nu a fost luată în discuţie
această chestiune echivalează cu o renunţare a adunării la dreptul de a-şi desemna administratorul
definitiv, câtă vreme legea prevede că acesta poate fi desemnat şi ulterior, la fel cum nu poate fi
primită nici teza confirmării tacite a adunării creditorilor în privinţa administratorului provizoriu,
care să îndreptăţească judecătorul sindic să-l desemneze pe acesta ca administrator definitiv.

Cu unanimitate, participanții au agreat opinia INM.


În sprijinul soluției conform căreia numirea administratorului/lichidatorului definitiv
poate avea loc în orice moment al procedurii, soluție la care participanții la întâlnire au
achiesat, s-a apreciat, în plus față de argumentele expuse în materialul INM, că suntem în
prezența unei decizii de oportunitate, ce trebuie recunoscută creditorului majoritar, care
are interesul și suportă consecințele procedurii de recuperare a pasivului societății. În
același sens sunt și dispozițiile art. 45 alin. 2 din noua lege în materia insolvenței, care
delimitează controlul de legalitate care poate fi exercitat de judecătorul-sindic, de aspectele
de oportunitate, care sunt apanajul creditorilor.
În ceea ce privește remunerarea administratorului/lichidatorului provizoriu, s-a
precizat că până la numirea administratorului definitiv, remunerația acestuia este stabilită
de judecătorul-sindic, iar după confirmare, de către creditori/creditorul majoritar.

20. În etapa de confirmare a planului de reorganizare, judecătorul sindic este îndrituit să


analizeze şi condiţiile formale de depunere a planului sau verifică doar condiţiile de
fond prevăzute de art. 101 din Legea nr. 85/2006? (Minuta întâlnirii reprezentanților
Consiliului Superior al Magistraturii și ai Ministerului Justiției cu președinții secțiilor
specializate din cadrul curților de apel și ai tribunalelor specializate - Târgu Mureș, 22
mai 2014, p. 17)

Opinia INM:

Soluţia propusă a fost în sensul că în această etapă nu mai pot fi verificate aspecte
suplimentare față de elementele expres indicate în art. 101 din Legea nr. 85/2006, toate celelalte
măsuri adoptate sau acţiuni întreprinse fiind supuse cenzurii judecătorului sindic în condiţiile art.
11 raportat la art. 21 alin. 3 sau 14 alin. 7. Astfel, chiar dacă, urmare a modificării Legii nr.
85/2006, nu mai există etapa admiterii în principiu a planului, verificarea îndeplinirii exigenţelor
cu privire la categoriile de persoane care pot propune un plan şi respectarea termenelor şi
condiţiilor instituite de textul legal pentru fiecare din categorii, prin raportare la dispoziţiile art.
94 din Legea nr. 85/2006, se realizează anterior momentului la care se procedează la publicarea
planului şi a anunţului referitor la şedinţa adunării creditorilor în care este votat planul de
reorganizare.

Concluzia agreată de participanți a fost în sensul că în faza de confirmare a planului


verificarea cerințelor de legalitate nu se limitează la cele expres prevăzute în art. 101 din lege,
putând fi verificate toate cerințele de acest tip care ar fi putut fi cenzurate și la momentul
anterior aprobării planului de reorganizare.

122
S-a agreat, de asemenea, că în ipoteza planului depus tardiv trebuie identificat
mijlocul procedural care să permită blocarea procedurii, pentru a nu se mai ajunge la
votarea și confirmarea acestuia și a se dispune direct trecerea în faliment. Impedimentele
identificate în practică vizează modalitatea concretă în care poate fi împiedicată votarea
planului, în contextul în care, potrivit dispozițiilor art. 94 din lege, depunerea planului la
dosar poate fi efectuată în termen de 30 de zile de la afișarea tabelului de creanțe,
operațiunea în sine de depunere desfășurându-se prin intermediul registraturii și arhivei
instanței. O posibilă soluție discutată în acest context a fost aceea ca, după expirarea
termenului legal de depunere a planului, judecătorul-sindic să acorde un termen, la care să
fie verificată depunerea planului, iar în cazul în care un atare plan nu a fost depus sau a
fost depus cu depășirea termenului prevăzut de lege, judecătorul urmează să constate, în
temeiul dispozițiilor art. 94 alin. 5, decăderea din dreptul de a mai propune planul de
reorganizare și să dispună intrarea în faliment. S-a apreciat că o atare soluție ține de
managementul dosarului, sens în care este de analizat oportunitatea reglementării ei prin
regulament.
În finalul dezbaterilor la acest punct s-a pus în discuție și problema afișării tabelelor, a
planurilor de distribuire și a rapoartelor – respectiv dacă acestea se afișează de către
instanță sau de către lichidatori. S-a precizat că, în practică, planul de distribuire este afișat
de lichidatori.

21. Interpretarea dispoziţiilor art. 100 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 85/2006, cu referire
la determinarea majorităţii absolute din valoarea creanţelor dintr-o categorie, pentru a
se considera acceptat planul de reorganizare de către acea categorie de creditori
(Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii
secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților
de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, Curtea de Apel Cluj, 5-6
noiembrie 2015, p. 26)

Obiectul acţiunii îl constituie anularea hotărârii adunării creditorilor prin care aceştia au
votat planul de reorganizare al debitorului, pentru motivul că administratorul judiciar a
determinat greşit majoritatea absolută din valoarea creanţelor dintr-o categorie. Prin ipoteză, în
acea categorie sunt înscrişi mai mulţi creditori, dintre care un creditor majoritar în categorie nu
poate vota cu privire la plan întrucât controlează societatea debitoare, iar planul îi acordă mai
mult decât ar primi în cazul falimentului. Ceilalţi creditori, care sunt minoritari în categorie, ca
valoare a creanţelor, votează pentru şi aprobă planul de reorganizare.
În această situaţie, noţiunea de „valoare a creanţelor din acea categorie” a fost interpretată
diferit în jurisprudență.
‒ Într-o opinie, s-a apreciat că în valoarea creanţelor nu trebuie inclusă şi valoarea creanţei
acelui creditor majoritar care nu poate vota;
‒ Într-o altă opinie s-a apreciat că, întrucât legea nu distinge, în această valoare se include şi
valoarea creanţei creditorului majoritar din categoria respectivă.

Opinia INM:
123
Potrivit art. 100 din Legea nr. 85/2006:
„(1) La începutul şedinţei de vot, administratorul judiciar va informa creditorii prezenţi
despre voturile valabile primite în scris.
(2) Fiecare creanţă beneficiază de un drept de vot, pe care titularul acesteia îl exercită în
categoria de creanţe din care face parte creanţa respectivă.
(3) Următoarele creanţe constituie categorii distincte de creanţe, care votează separat:
a) creanţe garantate;
b) creanţe salariale;
c) creanţe bugetare;
d) creanţe chirografare stabilite conform art. 96 alin. (1);
e) celelalte creanţe chirografare.
(4) Un plan va fi socotit acceptat de o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă
planul este acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanţelor din acea categorie.
(5) Creditorii care, direct sau indirect, controlează, sunt controlaţi sau se află sub control
comun cu debitorul, în sensul legislaţiei pieţei de capital, pot participa la şedinţă, dar pot vota cu
privire la plan doar în cazul în care acesta le acordă mai puţin decât ar primi în cazul
falimentului”.
Problema care se pune este dacă, în aplicarea şi interpretarea textului art. 100 alin. (4) din
Legea nr. 85/2006, în cazul în care sunt incidente dispoziţiile alin. (5) din acelaşi text de lege,
trebuie exclus doar votul creditorului sau şi creanţa sa, ultima de la calculul majorităţii cerute de
alin. (4) pentru votarea planului în acea categorie.
Astfel cum prevede în mod expres art. 100 alin. (4), un plan va fi considerat acceptat de o
categorie de creanţe, dacă în categoria respectivă planul este acceptat de o majoritate absolută din
valoarea creanţelor din acea categorie. Din interpretarea acestei dispoziţii reiese că, la stabilirea
procentelor de vot, raportarea trebuie să se facă nu doar la creditorii cu drept de vot din categoria
respectivă, ci la toţi creditorii din respectiva categorie, indiferent de faptul că aceştia au sau nu
dreptul legal de a-şi exprima votul. Potrivit alin. (5) din același text, ”creditorii care, direct sau
indirect, controlează, sunt controlaţi sau se află sub control comun cu debitorul, în sensul
legislaţiei pieţei de capital, pot participa la şedinţă, dar pot vota cu privire la plan doar în cazul în
care acesta le acordă mai puţin decât ar primi în cazul falimentului.”
Cu toate acestea, deși nu poate vota, la calculul majorității cerute de lege se ia în
considerare și creanța respectivă. Aşadar, pentru votarea planului, nu prezintă relevanţă numărul
creditorilor care au votat planul, ci valoarea creanţelor din categoria respectivă.

Participanții au agreat, cu o largă majoritate, opinia exprimată de formatorii INM,


deși apreciază că o astfel de reglementare nu este oportună, impunându-se modificarea sa.

22. Cereri de deschidere a procedurii de insolvenţă formulate de către lichidatorii


desemnaţi la Registrul Comerţului pentru societăţile dizolvate în intervalul 2004 – 2007
(Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii și ai Ministerului
Justiției cu președinții secțiilor specializate din cadrul curților de apel și ai tribunalelor
specializate - Târgu Mureș, 22 mai 2014, p. 18)

124
Opinia INM:

Referitor la această problemă, soluția propusă a fost în sensul calificării cererii formulate
de debitor, prin lichidator, în condiţiile art. 2701 din Legea nr. 31/1990, ca o cerere atipică de
deschidere a procedurii insolvenţei la cererea debitorului care este dizolvat şi faţă de care a fost
numit un lichidator în condiţiile Legii nr. 31/1990, cu consecința că această cerere va trebui să
îndeplinească toate condiţiile generale pentru deschiderea procedurii de insolvență,
reglementate de 27 şi 28 din Legea nr. 85/2006, între care și dovada stării de insolvență. Aceasta
din urmă condiție nu este îndeplinită în cazul în care se invocă doar un cuantum general al
creanţelor care apar într-o balanţă contabilă veche sau dacă aceste creanţe sunt prescrise. În acest
caz, cererea de deschidere a procedurii de insolvență va fi respinsă pentru neîndeplinirea condiției
privind starea de insolvență, condiție distinctă de cea a valorii prag a creanței.

Cu unanimitate, participanții la întâlnire și-au însușit punctul de vedere exprimat de


INM, precizându-se că, în practică, adesea, societățile debitoare care formulează astfel de
cereri nu mai au sediu sau organe statutare, singurul interes în declanșarea procedurii
insolvenței fiind al lichidatorului.
Referitor la ipoteza în care se invocă creanțe cu o valoare infimă, s-a arătat că, deși
reglementarea în vigoare nu condiționează deschiderea procedurii insolvenței de o valoare
prag a creanței, trebuie identificate mecanisme care să preîntâmpine declanșarea
mecanismului insolvenței, cu costurile aferente, pentru astfel de situații, sens în care se
analizează posibilitatea modificării dispozițiilor Legii nr. 31/1990, în vederea radierii
acestor societăți.
Viitoarea reglementare consacră un remediu pentru aceste situații, prin condiționarea
deschiderii procedurii de o valoare prag a creanțelor. În acest sens, în noua reglementare se
egalizează regimul deschiderii procedurii în cazul concursului dintre cererea debitorului şi a
creditorilor. Dacă în forma actuala a legii, era impusă o valoare-prag pentru formularea unei
cereri de deschidere a procedurii doar pentru creditor, prin noua lege se instituie o valoare-prag şi
pentru debitor, respectiv de 40.000 lei.

23. Cererea de atragere răspundere formulată după închiderea procedurii. Aplicarea


dispozițiilor art. 131 și art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Închiderea procedurii insolvenței cand se formulează cerere de instituire a răspunderii
membrilor organelor de conducere ale debitorului (Minuta întâlnirii reprezentanților
Consiliului Superior al Magistraturii și ai Ministerului Justiției cu președinții secțiilor
specializate din cadrul curților de apel și ai tribunalelor specializate - Târgu Mureș, 22
mai 2014, p. 19)

Problema pusă în discuție vizează admisibilitatea cererilor de atragere a răspunderii


membrilor organelor de conducere, în două ipoteze:
1. dacă astfel de cereri au fost formulate după închiderea procedurii de insolvență, în
practică fiind exprimate opinii în sensul inadmisibilității, cu motivarea că prin închiderea
procedurii falimentului, judecătorul-sindic, administratorul și lichidatorul judiciar se
dezînvestesc, respectiv în sensul admisibilității unei atare cereri, motivat de mandatul pe care
125
administratorul/lichidatorul judiciar l-ar păstra și după închiderea procedurii, înăuntrul termenului
de prescripție prevăzut de art. 139.
2. închiderea procedurii insolvenţei în timp ce pe rolul instanţei se află cererea de atragere
a răspunderii patrimoniale formulată în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006, și pentru această
ipoteză find înregistrate opinii în sensul că închiderea procedurii paralizează acțiunea în
răspundere patrimonială, respectiv în sensul că închiderea procedurii insolvenței nu afectează
soluţionarea nici în primă instanţă, și nici într-o eventuală cale de atac a cererii întemeiate pe
dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Opinia INM:
Soluția propusă în punctajul de discuții a fost, pentru prima ipoteză, inadmisibilitatea
cererilor de atragere a răspunderii formulate după închiderea procedurii, motivat de faptul că prin
închiderea procedurii falimentului judecătorul-sindic se dezînvesteşte iar promovarea cererii de
atragere a răspunderii este intrinsec legată de existenţa unei proceduri de insolvenţă în curs,
numai în acest context lichidatorul având legitimare procesuală pentru formularea ei.
Pentru cea de a doua ipoteză, soluția propusă a fost în sensul că închiderea procedurii
insolvenței nu ar trebui dispusă înainte de soluționarea definitivă a acțiunii în atragerea
răspunderii patrimoniale, pentru următoarele argumente:
- închiderea procedurii insolvenței înainte de soluționarea definitivă a acțiunii în atragerea
răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale societății lipsește de eficiență
juridică dispozițiile art. 138 alin. 6 și art. 140 din Legea nr. 85/2006 cu privire la declararea
apelului împotriva hotărârii de respingere a acțiunii, întrucât, dacă între timp procedura s-a închis,
lichidatorul nu va mai avea calitate procesuală pentru a promova calea de atac iar în ipoteza
casării cu trimitere nu se ştie cine ar mai fi învestit cu soluţionarea cauzei;
- destinația sumelor obținute în urma angajării răspunderii persoanelor care au cauzat
starea de insolvență după închiderea procedurii rămâne incertă, în condițiile în care, în temeiul
legii, prin închiderea procedurii, judecătorul sindic și administratorul/lichidatorul judiciar sunt
descărcați de orice îndatoriri și responsabilități cu privire la procedură, debitor şi averea lui,
creditori, debitorul urmând a fi radiat, dispozitiile art. 136 fiind imperative.

Cu unanimitate, participanții și-au însușit opinia cu privire la inadmisibilitatea


acțiunii în antrenarea răspunderii promovată după închiderea procedurii, moment la care
hotărârea devine executorie.

În ceea ce privește a doua ipoteză de discuție, respectiv a cadrului dezbaterilor privind


cererile aflate în curs la momentul închiderii procedurii, au fost formulate următoarele observații:
-în practică, acțiunile în antrenarea răspunderii pe temeiul art. 138 au fost formulate
concomitent cu calea de atac împotriva hotărârii de închidere a procedurii, unele instanțe
admițând calea de atac și casând cu trimitere, în vedere continuării procedurii insolvenței până la
soluționarea cererii formulate pe temeiul art. 138, în timp ce alte instanțe au respins căile de atac;
- analiza trebuie să aibă în vedere că art. 138 alin. 5 din Legea nr. 85/2006 consacră un caz
unic, în care o cerere formulată în dosarul procedurii de insolvență se judecă separat;
- trebuie analizat dacă într-o astfel de situație mai există fonduri disponibile în vederea
acoperirii cheltuielilor administrative, în sensul dispozițiilor art. 131 din Legea nr. 85/2006, în
caz contrar judecătorul-sindic având posibilitatea închiderii procedurii în orice stadiu al acesteia;
126
- în cazul unei decizii de menținere deschisă a procedurii insolvenței până la soluționarea
căii de atac exercitate împotriva soluției dispuse cu privire la cererea de antrenare a răspunderii,
se pune problema cine urmează să suporte costurile aferente remunerării
administratorului/lichidatorului;
- opinia potrivit căreia după închiderea procedurii de insolvență nu mai pot fi discutate
niciun fel de aspecte nu se conciliază cu posibilitatea atacării soluției de închidere a procedurii cu
contestație în anulare sau revizuire.

Pentru ipoteza în care, în paralel cu închiderea procedurii insolvenței a fost atacată


și soluția pronunțată cu privire la cererea de atragere a răspunderii, opinia agreată de
majoritatea participanților a fost în sensul că, pentru rațiuni de natură economică ce țin de
costurile procedurii, nu se impune prelungirea nejustificată a acesteia până la soluționarea
căii de atac cu privire la cererea formulată pe temeiul art. 138, dacă este evident că nu mai
există șanse de reușită în acoperirea pasivului prin antrenarea răspunderii organelor de
conducere ale debitorului aflat în insolvență.

24. Admisibilitatea acţiunii în răspundere patrimonială a administratorilor, formulată după


închiderea procedurii insolvenţei. Închiderea procedurii insolvenţei anterior
soluţionării irevocabile/definitive a cererii de atragere a răspunderii în baza
dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste
comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în materia litigiilor
cu profesioniști și insolvenței, Curtea de Apel Cluj, 5-6 noiembrie 2015, p. 23)

Opinia INM:

Această problemă a mai fost discutată şi cu ocazia întâlnirii reprezentanților Consiliului


Superior al Magistraturii și ai Ministerului Justiției cu președinții secțiilor specializate din cadrul
curților de apel și ai tribunalelor specializate de la Târgu Mureș din 22 mai 2014.
Cu acea ocazie s-a arătat că problema pusă în discuție vizează admisibilitatea cererilor de
atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere în 2 ipoteze:
1. dacă astfel de cereri au fost formulate după închiderea procedurii de insolvență, în
practică fiind exprimate opinii în sensul inadmisibilității, cu motivarea că prin închiderea
procedurii falimentului, judecătorul-sindic, administratorul și lichidatorul judiciar se
dezînvestesc, respectiv în sensul admisibilității unei atare cereri, motivat de mandatul pe care
administratorul/lichidatorul judiciar l-ar păstra și după închiderea procedurii, înăuntrul termenului
de prescripție prevăzut de art. 139;
2. închiderea procedurii insolvenţei în timp ce pe rolul instanţei se află cererea de atragere
a răspunderii patrimoniale formulată în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006, și pentru această
ipoteză find înregistrate opinii în sensul că închiderea procedurii paralizează acțiunea în
răspundere patrimonială, respectiv în sensul că închiderea procedurii insolvenței nu afectează
soluţionarea nici în primă instanţă și nici într-o eventuală cale de atac a cererii întemeiate pe
dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006.
127
[…]1

Participanții au agreat, în unanimitate, opinia exprimată de formatorii INM.

25. Cerere de închidere procedură. Art. 11 alin. (2) raportat la art. 131 din Legea nr.
85/2006. (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție
și curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, Curtea de Apel Cluj,
5-6 noiembrie 2015, p. 25)

Opinia INM:

Potrivit art. 131 din Legea nr. 85/2006, „în orice stadiu al procedurii prevăzute de
prezenta lege, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt
insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze
sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va da o sentinţă de închidere a procedurii, prin care se
dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat”.
Pentru a se dispune această măsură trebuie să se constate de judecătorul sindic, pe baza
rapoartelor prezentate de administratorul/lichidatorul judiciar desemnat pe seama debitoarei, că
debitoarea nu dispune de bunuri valorificabile şi că creditorii debitoarei nu şi-au manifestat
intenţia de a avansa eventualele sume ce ar fi necesare continuării procedurii de insolvenţă.
În aceste condiţii, închiderea procedurii în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006 se poate
dispune oricând, nefiind condiţionată de vreun act sau moment anume în cadrul procedurii
insolvenţei.
În ceea ce priveşte angajarea răspunderii administratorului debitoarei, potrivit art. 138
alin. (1) din Legea nr. 85/2006, administratorul/lichidatorul judiciar nu poate fi obligat să
formuleze o asemenea acţiune, dacă acesta consideră că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru
a se dispune antrenarea răspunderii membrilor de conducere sau de supraveghere din cadrul
debitoarei aflate în procedura insolvenţei.
În ceea ce priveşte susţinerea că nu au fost efectuate demersuri pentru atingerea scopului
procedurii, este de relevat faptul că legiuitorul a prevăzut soluţia închiderii procedurii în baza art.
131 din Legea nr. 85/2006 pentru a se evita efectuarea de cheltuieli din fondul de lichidare şi a fi
prelungită inutil procedura, în condiţiile în care creditorii, persoane direct interesate în
continuarea procedurii, nu îşi asumă riscul efectuării unor astfel de cheltuieli.
De asemenea, potrivit art. 20 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 85/2006, practicianul în
insolvenţă trebuie să sesizeze de urgenţă judecătorul sindic în cazul în care constată că nu există
bunuri în averea debitorului, în vederea închiderii procedurii în baza art. 131 din lege.

Participanții au agreat, în unanimitate, opinia exprimată de formatorii INM.

1
A se vedea argumentele prezentate la punctul anterior;
128
26. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 200 - 201 C. proc. civ. în materia insolvenţei (Minuta
întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii și ai Ministerului Justiției
cu președinții secțiilor specializate din cadrul curților de apel și ai tribunalelor
specializate - Târgu Mureș, 22 mai 2014, p. 21)

Problema a făcut obiectul dezbaterilor și cu prilejul întâlnirii reprezentanților Consiliului


Superior al Magistraturii și ai Înaltei Curți de Casație și Justiție cu președinții secțiilor civile
(Craiova, 21 martie 2014), ocazie cu care soluția agreată de participanți a fost în sensul că
procedurii insolvenței - o procedură specială, derogatorie, caracterizată prin celeritate, nu îi sunt
aplicabile dispozițiile de drept comun în materia regularizării cererilor.
Opinia INM:

În punctajul de discuții aferent întâlnirii cu președinții secțiilor specializate din cadrul


curților de apel, soluția propusă a fost în sensul că normele art. 200 C. proc. civ. privind
regularizarea cererii, cât şi etapa scrisă reglementată de art. 201 C. proc. civ. sunt aplicabile doar
cererilor introductive ale creditorilor, acţiunilor în răspundere - întemeiate pe art. 138 şi acţiunilor
în anularea actelor frauduloase - întemeiate pe dispozițiile art. 79 - 80, pentru care nu există
termen de soluţionare stabilit prin Legea nr. 85/2006, fiind greu de conceput regularizarea
cererilor cu un caracter urgent, pentru care Legea nr. 85/2006 stabileşte că: „judecătorul-sindic se
pronunţă de urgenţă" sau că se soluţionează în termen scurte, de exemplu: 3 zile, 15 zile. În cazul
acestor proceduri, termenul de judecată trebuie fixat odată cu înregistrarea cererii, iar
reclamantului i se pune în vedere prin citaţie necesitatea timbrării şi pârâtului i se comunică
duplicatul cererii odată cu citaţia.

Cu majoritate, participanții la întâlnire au exprimat opinia potrivit căreia, fără a


exclude de plano procedura regularizării în materia insolvenței, aceasta trebuie adaptată
exigențelor de celeritate specifice, caracterizate prin termene mai scurte, lipsa caracterului
obligatoriu al răspunsului la întâmpinare, fixarea primului termen de judecată. Aceasta este,
de atfel, și soluția consacrată de viitoarea lege a insolvenței, care reglementează reguli
specifice în materia judecății în primă instanță (art. 41 alin. 4, art. 43 alin. 3), excluzând,
totodată, expressis verbis regularizarea prevăzută de 200 C. proc. civ. la cererea de
deschidere a procedurii insolvenței. Legat de acest aspect, s-a atras atenția asupra
posibilității ca acest text să fie interpretat în sensul că este exclusă în mod expres de la
regularizare doar cererea de deschidere a procedurii insolvenței, nu și celelalte cereri care
ar putea fi formulate în cadrul procedurii, intenția legiuitorului fiind de a exclude
procedura regularizării în cadrul procedurii insolvenței în general.
În unanimitate s-a apreciat că, dat fiind specificul procedurii insolvenței, norma din
art. 238 C. proc. civ. privind estimarea duratei procesului nu este compatibilă cu specificul
acestei proceduri speciale și, prin urmare, este inaplicabilă.

27. Competenţa de soluţionare a acţiunii având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să
ţină loc de act de vânzare-cumpărare, întemeiată pe dispoziţiile art. 16 din O.G. nr.
51/2007 (potrivit cărora dacă locatorul/finanţatorul nu respectă dreptul de opţiune al
locatarului/utilizatorului, aşa cum este prevăzut în prezenta ordonanţă,
129
locatorul/finanţatorul datorează daune-interese egale cu totalul prejudiciului produs
prin încălcarea acestei obligaţii, iar instanţa judecătorească învestită cu stabilirea
daunelor-interese va putea pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-
cumpărare), atunci când finanţatorul se află în procedura de insolvenţă (Minuta
întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii și ai Ministerului Justiției
cu președinții secțiilor specializate din cadrul curților de apel și ai tribunalelor
specializate - Târgu Mureș, 22 mai 2014, p. 22)

Opinia INM:
Soluția propusă în punctajul de discuții a fost în sensul calificării litigiului ca unul
derivat/asociat procedurii insolvenței fiind aduse și argumente desprinse din practica Curții de
Justiție a Uniunii Eropene care, având a aprecia dacă art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr.
1346/2000, care reglementează competenţa judiciară în materie de insolvenţă, include acţiunile
revocatorii formulate în cadrul procedurii de insolvenţă, a statuat, cu caracter de principiu, că
dispoziţiile menționate din Regulamentul nr. 1346/2000 trebuie interpretate în sensul în care
Curţile de justiţie ale statelor membre, pe teritoriul cărora a fost deschisă procedura principală de
insolvenţă deţin jurisdicţie deplină în ceea ce priveşte pronunţarea unei hotărâri de revocare a
unor tranzacţii încheiate, anterior deschiderii procedurii, cu un partener al cărui sediu social este
situat pe teritoriul unui alt stat membru, „centralizarea tuturor acţiunilor relaţionate procedurii de
insolvenţă în faţa unei Curţi a unui stat membru fiind în concordanţă cu obiectivele îmbunătăţirii
şi eficientizării procedurilor transfrontaliere [cauza C-339/07 Frick Supermarkte GmbH v./Deko
Marty Belgium N.V].

Cu majoritate, participanții au agreat opinia potrivit căreia litigiul este de competența


instanței de drept comun, principalele argumente invocate în sprijinul acestei interpretări
fiind :
- situația din speță nu se încadrează în niciuna din operațiunile la care fac trimitere
dispozițiile art. 25 lit. j) din Legea nr. 85/2006, acțiunea formulată vizând executarea silită
în natură a unei obligații;
- jurisprudența CJUE în cauza Deko nu este relevantă pentru situația din speță,
întrucât ipoteza cauzei deduse judecății instanței europene a vizat o acțiune pauliană. Într-o
altă cauză, care a vizat, ca premisă factuală, o acțiune a vânzătorului întemeiată pe rezerva
dreptului de proprietate, având a se pronunța, între altele, asupra chestiunii de a ști dacă
împrejurarea că un bun, care face obiectul unei rezerve a dreptului de proprietate, se află,
la momentul deschiderii unei proceduri de insolvență împotriva cumpărătorului, în statul
membru în care s-a deschis această procedură, are drept consecință faptul că acțiunea
vânzătorului întemeiată pe această clauză de rezervă a dreptului de proprietate trebuie
considerată ca fiind o acțiune referitoare la faliment, în sensul art. 1 alin. 2 lit. (b) din
Regulamentul nr. 44/2001, Curtea de Justiție a statuat în sens contrar. Astfel, după ce a
reamintit principiul statuat în jurisprudența sa anterioară, în sensul că regulile privind
insolvența se aplică doar acțiunilor care decurg în mod direct din faliment și se află în
strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri sau de administrare judiciară
(Hotărârea din 22 februarie 1979, Gourdain, 133/78, Rec., p. 733, punctul 4), Curtea a decis
că acțiunea referitoare la clauza de rezervă a dreptului de proprietate promovată în speță
constituie o acțiune autonomă, care nu își găsește temeiul în dreptul referitor la procedurile
130
de insolvență și care nu impune nici deschiderea unei asemenea proceduri, nici intervenția
unui lichidator, simplul fapt că lichidatorul este parte în litigiu nefiind suficient pentru a
califica procedura ca decurgând în mod direct din faliment sau că se află în strânsă
legătură cu o procedură de lichidare de bunuri [cauza C‑ 292/08, German Graphics
Graphische Maschinen GmbH/Alice van der Schee, parag. 32, 33].

28. Admisibilitatea provizionării sumelor destinate să acopere cheltuielile viitoare ale averii
debitorului din fondurile obţinute prin vânzarea bunurilor grevate de sarcini reale (art.
121, 123, 127, 130 din Legea nr. 85/2006, art. 159, 160, 161, 165, 168 din Legea nr.
85/2014). Dacă se admite o astfel de posibilitate, care ar fi mecanismul prin care s-ar
putea echilibra ulterior situaţia? Este posibil ca creditorului garantat care a suportat
sarcina constituirii acestor provizioane să-i fie achitate ulterior sume, pe temeiul
subrogaţiei sau a dreptului de regres, în acord cu prevederile art. 121 alin. (1) pct. 1
(art. 159) sau art. 123 pct. 1 (art. 161 pct. 1, în noua reglementare), în categoria
cheltuielilor aferente procedurii? (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior
al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței,
Curtea de Apel Cluj, 5-6 noiembrie 2015, p. 16)

Opinia INM:

Apreciem că, din modul în care sunt redactate textele legale şi având în vedere poziţia
privilegiată a creditorului garantat în procedura insolvenţei, rezultă că nu sunt aplicabile
prevederile art. 127 din Legea nr. 85/2006 în cazul vânzării bunurilor garantate.
În acest sens, din prevederile art. 121 din Legea nr. 85/2006 rezultă că fondurile obţinute
din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri
sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel, vor fi distribuite pentru
acoperirea cheltuielilor aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare
pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, ceea ce înseamnă că doar aceste cheltuieli vor
fi achitate din preţul obţinut în urma valorificării acestor bunuri, iar nu şi altele, care privesc
averea debitorului 1.
Textul art. 121 din Legea nr. 85/2006 este un text special raportat la prevederile art. 123
din Legea nr. 85/2006, care se referă la „cheltuielile aferente procedurii instituite prin prezenta
lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea
debitorului”, fiind logic ca „rezervele destinate să acopere cheltuielile viitoare ale averii
debitorului” la care se referă art. 127 din Legea nr. 85/2006 să fie constituite doar în cazul
valorificării altor bunuri din averea debitorului decât cele garantate.
În sprijinul acestei opinii pot fi aduse şi prevederile art. 39 din Legea nr. 85/2006, potrivit
cărora „creditorul titular al unei creanţe garantate cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară
ori drept de retenţie de orice fel poate solicita judecătorului-sindic ridicarea suspendării prevăzute
la art. 36 cu privire la creanţa sa şi valorificarea imediată, în cadrul procedurii, cu aplicarea

1
A se vedea, în acelaşi sens, raportat şi la Legea nr. 85/2014, R. Bufan, A. Deli Diaconescu, F. Moţiu, Tratat
practic de insolvenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 757.
131
corespunzătoare a dispoziţiilor art. 116-118 şi cu condiţia achitării din preţ a cheltuielilor
prevăzute la art. 121 alin. (1) pct. 1, a bunului asupra căruia poartă garanţia sau dreptul de
retenţie”.
În această ipoteză, legea a prevăzut expres că valorificarea se poate face cu condiţia
achitării din preţ doar a cheltuielilor prevăzute la art. 121 alin. (1) pct. 1, deci provizionarea
sumelor destinate să acopere cheltuielile viitoare ale averii debitorului nu este posibilă.

Majoritatea participanților au îmbrățișat punctul de vedere exprimat în opinia


formatorilor INM.
S-a apreciat însă necesară verificarea practicii judiciare existente pe acest aspect,
pentru a analiza dacă se impune promovarea unui recurs în interesul legii.

29. Plata sumelor datorate cu titlu de onorariu pe seama practicianului în insolvenţă


desemnat în procedura debitoarei (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști
și insolvenței, Curtea de Apel Cluj, 5-6 noiembrie 2015, p. 18)

Opinia INM:

Potrivit art. 121 din Legea nr. 85/2006 „fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din
averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale
mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine:
1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv
cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata
remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23 şi 24”.
Apreciem că plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin.
(2), art. 23 şi 24 din Legea nr. 85/2006 trebuie făcută numai pentru acoperirea cheltuielilor
aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi
administrarea acestor bunuri, ceea ce înseamnă că doar aceste cheltuieli vor fi achitate din preţul
obţinut în urma valorificării acestor bunuri, iar nu şi altele, care privesc averea debitorului în
general.
În cazul distribuirii acestor fonduri, remuneraţiile acestor persoane vor fi cuprinse în
planul de distribuire şi vor fi putea fi contestate în condiţiile art. 122 din Legea nr. 85/2006.
Textul art. 121 din Legea nr. 85/2006 este un text special raportat la prevederile art. 123
din Legea nr. 85/2006, care se referă la „cheltuielile aferente procedurii instituite prin prezenta
lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea
debitorului”.
În rezolvarea acestei probleme poate fi avută în vedere şi noua reglementare din Legea nr.
85/2014, care prevede, în art. 159 alin. (1), că creditorii cu creanţe garantate vor suporta
cheltuielile aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru
conservarea şi administrarea acestor bunuri, dar şi „remuneraţiile datorate la data distribuirii
persoanelor angajate în interesul comun al tuturor creditorilor, în condiţiile art. 57 alin. (2), art.

132
61 şi 63, care se vor suporta pro rata, în raport cu valoarea tuturor bunurilor din averea
debitorului”1 .
Această reglementare este un specială, în sensul că se arată contribuţia creanţelor
garantate la suportarea unei anumite părţi din cheltuielile generale ale lichidării, în raport cu
valoarea tuturor bunurilor din averea debitorului, dar numai a acelei părţi.

Participanții au agreat, în majoritate, opinia exprimată de formatorii INM.

30. Situația dosarelor suspendate de drept în baza art.36 din Legea 85/2006, în lipsa unei
reglementări exprese în Legea nr.85/2006, similare celei din art.75 Legea nr.85/2014,
în sensul încetării acţiunii judiciare sau a executării silite. (Minuta întâlnirii
președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel, Ploiești, 27-28 iunie 2019, p. 14)

Opinia INM:

Problema care se impune a fi analizată în cadrul acestui punct este aceea a aplicării
soluției reglementată de art.75 alin.1 din Legea nr.85/2014 (încetarea acțiunii/executării silite) în
cazul în care față de debitor s-a deschis procedura insolvenței în temeiul Legii nr.85/2006.
Potrivit art.36 din Legea nr.85/2006 „De la data deschiderii procedurii se suspendă de
drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea
creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepţia acţiunilor exercitate în cadrul unui
proces penal.”
Potrivit art.75 din Legea 85/2014 „De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept
toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea
creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în
cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor. Repunerea pe rol
a acestora este posibilă doar în cazul desfiinţării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării
încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condiţiile art.178. În
cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desfiinţată sau, după caz, revocată,
acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului pot fi
repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii
de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite
suspendate încetează.”
Potrivit art.343 din Legea nr.85/2014 „Procesele începute înainte de intrarea în vigoare a
prezentei legi rămân supuse legii aplicabile anterior acestei date”.
Având în vedere prevederile exprese ale art.343 din Legea nr.85/2014, text care
reglementează aplicarea în timp a Legii nr.85/2014, se constată că dispozițiile art.75 din acest act
normativ nu se pot aplica insolvențelor începute anterior datei de 28.06.2014.
Încetarea acțiunii în temeiul art.75 din Legea nr.85/2014 este o măsură procesuală nou
introdusă prin dispozițiile Legii nr.85/2014, apărând ca o excepție de la regulile cuprinse în

1
Pentru dezvoltări raportat la Legea nr. 85/2006 şi la Legea nr. 85/2014, a se vedea R. Bufan, A. Deli Diaconescu,
F. Moţiu, Tratat practic de insolvenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 756 – 759.
133
Codul de procedură civilă, care reglementează soluțiile ce pot fi pronunțate de instanțele civile
(ex. anulare, respingere, admitere), motiv pentru care nu se poate aplica decât în cazurile expres
prevăzute de legea specială.
Aplicarea acestui mod special de încetare a acțiunii civile în cazul insolvențelor începute
sub imperiul Legii nr.85/2006 ar echivala cu o retroactivitate a prevederilor art.75 din Legea
nr.85/2014. Este adevărat că valorificarea pretențiilor față de o societate aflată în insolvență se
realizează în cadrul procedurii colective, însă atât timp cât Legea nr.85/2006 a prevăzut la art.36
soluția suspendării în situația în care față de debitor se deschide procedura insolvenței, această
soluție se impune față de prevederile dreptului comun.
De asemenea, se impune a se preciza că prevederile art.5 alin.3 din Noul Cod de
procedură civilă nu poate reprezenta temei pentru aplicarea prevederilor ar.75 din Legea
nr.85/2014 în cazul dosarelor în care față de debitor s-a deschis procedura insolvenței în temeiul
Legii nr.85/2006, deoarece prevederea cuprinsă în Codul de procedură civilă are ca situație
premisă lipsa unei prevederi legale care să permită soluționarea litigiului, or în situația dată
prevederea legală există și este prevăzută la art.36 din Legea nr.85/2006 – suspendarea cauzei.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.

31. Prescripția dreptului material la acţiunea în atragerea răspunderii fostului


administrator al debitoarei aflat în procedura insolvenţei. Interpretarea art.139 din
Legea 85/2006. (Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale)
ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, Ploiești, 27-28 iunie 2019, p.
16)

Opinia INM:

Potrivit dispoziţiilor art.139 din Legea nr.85/2006 „Acţiunea prevăzută la art.138 se


prescrie în termen de 3 ani. Prescripţia începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau
trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai târziu de 2 ani de
la data pronunţării deschiderii procedurii”.
Prevederea legală citată stabilește în mod clar termenul de prescripție de 3 ani, precum și
data cea mai îndepărtată de la care acest termen poate începe să curgă – 2 ani de la data
pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței.
Legea stabilește că prescripția începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau
trebuia să fie cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență, prevederi care nu
reprezintă altceva decât o aplicație a dispozițiilor art.2528 alin.1 C.civ.
Ca regulă, fapta și persoana care a cauzat starea de insolvență trebuie identificate cu
ocazia analizării cauzelor insolvenței și trebuie menționate în raportul prevăzut de art.59, dar
uneori nu se pot identifica cauzele reale ale insolvenței în termenul maxim de 40 de zile, prevăzut
de art.59 alin.1 din Legea nr.85/2006. Adesea la momentul întocmirii raportului asupra cauzelor
insolvenței, practicianul în insolvență poate avea doar niște indicii sau elemente preliminare
privind persoanele căror le-ar putea fi imputată insolvența. Fapta/ faptele care au cauzat
insolvența și persoana răspunzătoare pot fi descoperite și pe parcursul procedurii, de aceea
prescripția poate curge de la data descoperirii acestor împrejurări.
134
Cu toate acestea, dacă în termen de 2 ani de la data pronunțării hotărârii de deschidere a
procedurii insolvenței nu este cunoscută persoana care a cauzat apariția insolvenței debitorului,
termenul prescripției dreptului la acțiunea reglementată de art.138 începe să curgă de la expirarea
acestui termen de 2 ani.

În concluzie termenul de prescripție începe să curgă de la data la care a fost cunoscută


fapta și persoana, dar nu poate începe să curgă mai târziu de 2 ani de la data deschiderii
procedurii.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.

32. Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. IX şi X din O.U.G. nr.88/2018 pentru


modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte
normative în cazul insolvențelor începute în temeiul Legii nr.85/2006 (Minuta întâlnirii
președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel, Ploiești, 27-28 iunie 2019, p. 17)

Opinia INM:

Prin OUG nr.88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul
insolvenţei şi a altor acte normative, au fost introduse o serie de modificări Legii nr. 85/2014
privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, precum şi a altor acte normative
cu incidenţă asupra procedurilor de insolvenţă (Codul de Procedură Fiscală, O.G. nr. 89/2000
privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva
Electronică de garanţii Reale Mobiliare, O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de
expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017
privind unele măsuri fiscal - bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi
prorogarea unor termene, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea
activităţii practicienilor în insolvenţă).
De vreme ce actul normativ menționat nu face nicio referire la procedurile de insolvență
începute în temeiul Legii nr.85/2006 concluzia firească care se impune este aceea că modificările
legislative nu vizează respectivele cauze, ci numai procedurile ce se desfășoară în temeiul Legii
nr.85/2014.
În susținerea acestei concluzii se mai poate arată că art. IX din OUG nr.88/2018 face
trimitere când se referă la efectul retroactiv numai la „termenele” nu și la „prevederile” care ar
permite eventual o analiză din perspectiva dreptului de a cerere executarea silită individuală și în
procedurile suspuse Legii nr.85/2006.
De vreme ce art. IX alin.1 reprezintă o excepție de la principiul neretroactivității legii
reglementat de art.15 alin.2 din Constituție, această excepție trebuie să fie de strictă interpretare și
să vizeze exclusiv situațiile avute în vedere de legiuitor.
Astfel având în vedere și prevederile art.24 și art.25 Cod procedură civilă care
reglementează principul potrivit căruia procesele începute sunt guvernate de legea existentă la
momentul începerii lor se impune a se sublinia că dispoziţiile art. art. IX şi art. X din O.U.G.
nr.88/2018 se aplică exclusiv procedurilor începute şi derulate sub imperiul Legii nr. 85/2014,
135
fără a produce în vreun fel efecte asupra celor guvernate de Legea nr. 85/2006, care rămân în
continuare supuse prevederilor acesteia.

În strânsă corelație cu acest punct al ordinii de zi, s-a ridicat problema de a se ști în ce
măsură prevederile OUG nr. 88/2018 se aplică și procedurilor de insolvență începute anterior
intrării în vigoare a acestui act normativ. Problema se pune în lumina dispozițiilor art. IX din
OUG nr. 88/2018, potrivit cărora termenele prevăzute la art. 75 alin. (3) și art. 143 alin. (1) și (3),
precum și prevederile art. 75 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenței și de insolvență, se aplică și pentru cererile formulate în cadrul proceselor începute
înainte de data intrării în vigoare a acesteia, inclusiv celor nesoluționate până la data intrării în
vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. S-au conturat următoarele opinii:
1. Prevederile OUG nr. 88/2018 nu pot fi aplicate procedurilor de insolvență începute
anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, argumentele în sprijinul acestei soluții fiind
prevederile art. 6 Cod civil, art. 24 Cod procedură civilă privind neretroactivitatea legii civile și,
în lipsa unei prevederi exprese care să stabilească aplicabilitatea acestora nu există temei pentru a
aplica retroactiv legea.
2. Prevederile OUG nr. 88/2018 pot fi aplicate procedurilor de insolvență începute
anterior intrării în vigoare a acestui act normativ având în vedere faptul că reglementează un
termen aplicabil unei proceduri. În consecință, termenul nu poate fi aplicat fără a aplica și
procedura în care este prevăzut, în caz contrar dispozițiile legii rămânând fără efecte.

Având în vedere faptul că opiniile sunt diferite, cu unanimitate, participanții au stabilit ca


problema vizând aplicabilitatea prevederile OUG nr. 88/2018 procedurilor de insolvență începute
anterior intrării în vigoare a acestui act normativ să constituie un punct al ordinii de zi al viitoarei
întâlniri.

O altă problemă conexă pusă în discuție a fost aceea a competenței de soluționare a


contestației la executare formulată în raport de măsurile de executare silite începute în temeiul
art.143 din Legea nr.85/2014, în forma modificată prin OUG nr.88/2018, opiniile exprimate în
cadrul dezbaterilor fiind următoarele:
1. Competența de soluționare aparține judecătoriei, având în vedere dispozițiile art. 714
Cod de procedură civilă care stabilesc faptul că instanța competentă să judece contestația la
executare este instanța de executare1 . Un alt argument în sprijinul acestei soluții îl reprezintă și
Decizia RIL nr. 18 din 3 iunie 2019.
2. Competența de soluționare aparține judecătorului sindic, având în vedere faptul că ne
aflăm în prezența unei situații legate strict de insolvență, judecătoria nefiind competentă într-o
atare situație. Un alt argument în sprijinul acestei soluții îl reprezintă prevederile art. 45 alin. (2)
din Legea nr. 86/2014, potrivit cărora ”atribuțiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul

1
Art.651 Cod procedură civilă : (1) Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data
sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune
altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei
circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă
acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit
de creditor.

136
judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului judiciar și la procesele
și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței.”

Având în vedere faptul că opiniile sunt diferite iar acest aspect nu a fost pus în discuția
curților de apel, cu unanimitate, participanții au stabilit ca această problemă să constituie un punct
al ordinii de zi al viitoarei întâlniri.

33. Posibilitatea provizionării unor sume conform art. 127 pct. 4 din Legea nr. 85/2006 (art.
165 pct. 4 din Legea nr. 85/2014) cu ocazia distribuirii fondurilor obținute din vânzarea
bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri
sau alte garanții reale mobiliare ori drepturi de retenție de orice fel, conform art. 121
alin. 1 din Legea nr. 85/2006 (art. 159 alin. 1 din Legea nr. 85/2014) (Minuta Întâlnirii
președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel, București, 15 decembrie 2020, p. 17)

Opinia INM

În cuprinsul acestei probleme de drept, se pune, în esență, întrebarea dacă sunt aplicabile
dispozițiile art. 127 pct. 4 din Legea nr. 85/2006 (art. 165 pct. 4 din Legea nr. 85/2014) și în cazul
distribuirii fondurilor obținute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea
creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanții reale mobiliare ori drepturi de retenție de orice fel,
conform art. 121 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 (art. 159 alin. 1 din Legea nr. 85/2014).

Or, cu acest prilej, se impune a se sublinia regimul special al distribuirilor realizate din
fondurile obținute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului,
de ipoteci, gajuri sau alte garanții reale mobiliare ori drepturi de retenție de orice fel conform art.
121 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 (art. 159 alin. 1 din Legea nr. 85/2014), care a impus o
reglementare distinctă de regulile generale instituite de art. 123 din Legea nr. 85/2006 (art. 161
din Legea nr. 85/2014), pentru asigurarea plății cu prioritate a creanțelor garantate. Totodată,
pentru această situație se prevede că, dacă sumele realizate din vânzarea acestor bunuri ar fi
insuficiente pentru plata în întregime a respectivelor creanțe, creditorii vor avea, pentru diferență,
creanțe chirografare sau bugetare, după caz, iar o eventuală diferență în plus va fi depusă, prin
grija lichidatorului judiciar, în contul averii debitorului.

Prin urmare, în cazul fondurilor obținute din bunuri afectate de garații nu există
premisele unei distribuiri parțiale avute în vedere de dispozițiile art. 127 din Legea nr. 85/2006
(art. 165 din Legea nr. 85/2014) deoarece orice alte plăți, în afara celor a căror prioritate este în
mod expres și limitativ recunoscută prin lege, ar diminua suma alocată creditorului garantat,

137
transformându-i diferența rămasă în creanță chirografară, ceea ce contravine rolului garanțiilor și
demersului de asigurare a priorității plății creanțelor garantate.

În concluzie, opinia INM este în sensul inexistenței posibilității de provizionare a


unor sume conform art. 127 pct. 4 din Legea nr. 85/2006 (art. 165 pct. 4 din Legea nr.
85/2014) cu ocazia distribuirii fondurilor obținute din vânzarea bunurilor din averea
debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanții reale
mobiliare ori drepturi de retenție de orice fel, conform art. 121 alin. 1 din Legea nr. 85/2006
(art. 159 alin. 1 din Legea nr. 85/2014).

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.

34. Calificarea cererilor având ca obiect atragerea răspunderii pentru intrarea în


insolvenţă întemeiate pe dispoziţiile art.138 din Legea nr.85/2006 sau art.169 din Legea
nr.85/2014 din perspectiva normelor de drept al Uniunii Europene aplicabile executării
hotărârilor, respectiv dacă astfel de cauze se subsumează materiei „civile şi comerciale”
în sensul Regulamentului (UE) 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului
din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea
hotărârilor în materie civilă și comercială ori dacă acestea reprezintă acţiuni în materie
de „falimente, proceduri privind lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane
juridice, acorduri amiabile, concordate sau proceduri similare” ce intră în domeniul de
aplicare al Regulamentului (UE) 848/2015 al Parlamentului European și al Consiliului
din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență (Minuta Întâlnirii președinților
secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților
de apel, București, 15 decembrie 2020, p. 19)

Opinia INM

Problema de drept căreia trebuie să îi răspundem este identificarea regulamentului


aplicabil în cazul cererile având ca obiect atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă
întemeiate pe dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 (art. 169 din Legea nr. 85/2014), care a
apărut în contextul solicitărilor formulate de creditori pentru eliberarea, în cazul hotărârilor
eliberate în această materie, a unui certificat în conformitate cu dispozițiile art. 42 alin. 1 lit. b) și
art. 53 din Regulamentul nr. 1215/2012.

138
Spre deosebire de sfera materiei executării hotărârilor în materie civilă și comercială,
pentru care dispozițiile art. 42 din Regulamentul nr. 1215/2012 prevăd obligativitatea eliberării
unui certificat care atestă că hotărârea este executorie și care conține un rezumat al hotărârii,
precum și, dacă este cazul, informații relevante cu privire la cheltuielile de judecată recuperabile
și la calcularea dobânzilor, în materia procedurii insolvenței, hotărârile sunt recunoscute fără
îndeplinirea niciunei formalități, potrivit art. 32 din Regulamentul nr. 848/2015, care se aplică
deopotrivă și hotărârilor care decurg în mod direct din procedura de insolvență și care au strânsă
legătură cu aceasta, chiar dacă au fost pronunțate de o altă instanță.

Verificând aplicarea acestui text, se poate constata, cu ușurință, că hotărârile privitoare


la atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă întemeiate pe dispoziţiile art. 138 din Legea
nr. 85/2006 (art. 169 din Legea nr. 85/2014) sunt pronunțate de judecătorul sindic, în dosarul de
insolvență, în condițiile și după procedura prevăzute de legea insolvenței, calea fiind deschisă
doar administratorului / lichidatorului judiciar și anumitor participanți în procedură. Ele decurg în
mod direct din procedura insolvenței, pentru faptele și persoanele enumerate în lege, neputând fi
antrenată răspunderea decât în cadrul legii speciale, care presupune deschiderea procedurii
insolvenței, iar faptele în sine să fi contribuit la starea de insolvență.

Raportat la aceste constatări devine evidentă aplicarea în această materie a prevederilor


Regulamentului nr. 848/2015, și nu a Regulamentului nr. 1215/2012, de unde rezultă și absența
obligativității obținerii unui certificat în conformitate cu dispozițiile art. 42 alin. 1 lit. b) și art. 53
din Regulamentul nr. 1215/2012.

Aceleași concluzii cu privire la delimitarea sferelor de aplicare a celor două regulamente


se desprind și din jurisprudența europeană creată în jurul aplicării Convenției de la Bruxelles sau
a Regulamentului nr. 44/2001, care cuprindeau dispoziții similare Regulamentului nr. 1215/2012.

Astfel, prin Hotărârea pronunțată la 22 februarie 1979 în cauza C-133/79 (Gourdain),


CJUE a statuat că o acțiune asemănătoare celei în discuție în acțiunea principală (acțiune pentru
acoperirea pasivului social exercitată de lichidator împotriva administratorilor societății culpabili
de starea de insolvență, în dreptul francez) se referă la o procedură de faliment, de vreme ce
decurge în mod direct din faliment și se află în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de
bunuri sau de reorganizare judiciară.

Modalitatea de analiză a acestor criterii s-a dezvoltat spre aceleași concluzii și în


jurisprudența ulterioară (Cauzele C-339/07, C—167/08, C-111/08, C-292/08, C-213/10, C-
641/16), fiind subliniată necesitatea unor interpretări care să evite orice suprapunere între
normele juridice prevăzute de aceste texte și orice vid juridic.

Mai recent, în cuprinsul Hotărârii pronunțate la data de 6 februarie 2019 în cauza C-


535/17, s-a considerat ca fiind un criteriu determinant pentru Curte, în vederea identificării
domeniului în care se încadrează o acțiune, nu atât contextul procedural în care se înscrie acea
139
acțiune, ci temeiul juridic al acesteia din urmă. Potrivit respectivei abordări, trebuie să se
stabilească dacă dreptul sau obligația care servește drept temei al acțiunii își are originea în
normele comune de drept civil și comercial sau în norme derogatorii, specifice procedurilor de
insolvență. Și din această perspectivă, constatăm că fundamentul juridic al acestor acțiuni se
regăsește în legea specială, iar antrenarea răspunderii, deși grevată, în esență, pe o formă de
rărpundere civilă delictuală, ea nu poate interveni decât penru anumite fapte, expres enumerate,
cu un conținut specific, și sub condiția contribuției acestora la starea de insolvență.

În concluzie, opinia INM este că cererile având ca obiect atragerea răspunderii


pentru intrarea în insolvenţă întemeiate pe dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 (art.
169 din Legea nr. 85/2014) reprezintă acţiuni în materie de „falimente, proceduri privind
lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane juridice, acorduri amiabile,
concordate sau proceduri similare”, ce intră în domeniul de aplicare al Regulamentului
(UE) 848/2015 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind
procedurile de insolvență.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.

B. Probleme în interpretarea Legii nr. 85/2014

1. Desemnarea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar provizoriu în cazul unor


cereri multiple, având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei, respectiv cererea
debitorului în concurs cu cereri ale creditorilor, raportat la prevederile art. 45 lit. d) şi
art. 66 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 85/2014 (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) de la
nivelul curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței Curtea de Apel
Craiova, 27-28 aprilie 2015, p. 36)

Opinia INM:

Deși cererea debitorului se soluționează în procedură necontencioasă, judecătorul sindic


va desemna administratorul/lichidatorul provizoriu cu aplicarea art. 45 lit. d), dând prevalență
cererii creditorului în cazul în care atât debitorul, cât și creditorul/creditorii au solicitat
desemnarea câte unui administrator judiciar/lichidator judiciar.

Argumente:
Articolul 45 lit. d) stabilește un principiu al procedurii, și anume prevalența cererii
creditorului în cazul în care atât debitorul, cât și creditorul au solicitat desemnarea câte unui
administrator judiciar/lichidator judiciar. Acest principiu este reluat și de art. 73 care menționează
expres că: „Prin sentința de deschidere a procedurii generale, judecătorul-sindic desemnează un
administrator judiciar provizoriu, iar în cazul deschiderii procedurii simplificate desemnează un
140
lichidator judiciar provizoriu, dispunând efectuarea notificărilor prevăzute la art. 100.
Desemnarea se face potrivit prevederilor art. 45 alin. (1) lit. d) coroborate cu cele ale art. 57 alin.
(1). Prevederile art. 60 raman aplicabile.”
Textele art. 66 alin. (6) și (7) au ca obiect reglementarea modalităților procedurale în care
se constituie dosarul în ipoteza unor cereri multiple. Ele nu au ca scop reglementarea modului în
care se desemnează administratorul provizoriu și este greșit să li se atribuie această funcție, în
detrimentul unor norme exprese care au ca scop declarat să tranșeze problema concursului dintre
cererea creditorului și cererea debitorului, dând eficiență, exclusiv sub aspectul desemnării
administratorului, cererii creditorului.
O interpretare contrară presupune inaplicabilitatea textului art. 45 lit. d), or un text se
interpretează în sensul în care produce efecte.
Este adevărat că, în cazul în care sunt înregistrate atât cereri de deschidere a procedurii
formulate de creditori, cât și cererea de deschidere a debitorului, se soluționează cererea
debitorului în procedură necontencioasă, însă aplicarea principiului de drept enunțat în art. 45, pe
baza observării cererilor de desemnare a administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, nu
transformă procedura necontencioasă în una contencioasă, în contextul în care desemnarea
provizorie e atribuția judecătorului sindic. De altfel, în situația inexistenței oricărei cereri de
desemnare, acesta va numi aleatoriu pe oricare dintre practicienii în insolvență înscriși în Tabloul
Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România

În unanimitate, participanții la întâlnire au agreat opinia expusă de formatorii


INM, în sensul că la desemnarea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar
provizoriu în cazul unor cereri multiple, având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei,
respectiv cererea debitorului în concurs cu cereri ale creditorilor, deși cererea debitorului
se va soluționa în procedură necontencioasă, judecătorul sindic va desemna
administratorul/lichidatorul provizoriu cu aplicarea art. 45 lit. d), dând prevalenţă cererii
creditorului.

În ipoteza în care există mai mulți creditori care formulează cerere, judecătorul va
alege unul dintre administratorii/lichidatorii propuși, motivând alegerea făcută.

2. Interpretarea art. 57 alin. (2), alin. (6) şi alin. (7) din Legea nr. 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, privind stabilirea momentului
încetării provizoratului administratorului judiciar/ lichidatorului judiciar, în situaţia în
care acesta este confirmat în prima şedinţă a adunării creditorilor, însă judecătorul
sindic nu a dispus numirea sa prin încheiere, însoţită de încetarea atribuţiilor
administratorului judiciar provizoriu. (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) de la
nivelul curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței Curtea de Apel-
Craiova, 27-28 aprilie 2015, p. 38)

Ipoteza este aceea în care se formulează cerere de deschidere a procedurii insolvenței atât
de către debitor, cât și de către creditor, judecătorul sindic admite cererea debitorului și dispune
deschiderea procedurii, procedând la numirea administratorului judiciar provizoriu propus de
141
către debitor. Creditorul, nemulțumit de desemnarea acestui administrator judiciar înțelege să
exercite calea de atac a apelului împotriva hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței.
Între timp, până la soluționarea apelului, este afișat tabelul preliminar de creanțe, are loc
prima ședință a adunării creditorilor, în care este confirmat administratorul judiciar numit
provizoriu, hotărâre care, contrar prevederilor art. 57 alin. (6), nu se mai publică în Buletinul
Procedurilor de Insolvență și creditorul nu o contestă.
Potrivit art. 57 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, dacă administratorul judiciar numit
provizoriu este confirmat în prima ședință a adunării creditorilor, nu va mai fi necesară
confirmarea judecătorului sindic.

Opinia INM:

Chiar dacă judecătorul sindic nu a aplicat corect legea atunci când nu a dat prevalență
cererii creditoarei de desemnare a administratorului judiciar provizoriu, în apelul creditoarei nu se
mai poate proceda la desemnarea acestui administrator judiciar. Articolul 57 alin. (2) din Legea
nr. 85/2014 prevede, cu caracter de noutate, că, dacă adunarea creditorilor decide să confirme
administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar desemnat provizoriu, nu va mai fi necesară
confirmarea judecătorului sindic. De altfel, o nouă confirmare ar fi inutilă, de vreme ce
judecătorul sindic l-a desemnat, chiar și cu titlu provizoriu. Provizoratul funcției a încetat la
momentul confirmării administratorului judiciar de către adunarea creditorilor. Articolul 57 alin.
(7) din Legea nr. 85/2014, invocat în opinia contrară, vizează numirea administratorului judiciar
propus de creditori/creditorul ce deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor, altul decât cel
provizoriu, care va fi numit de sindic la expirarea termenului de contestare a hotărârii adunării
creditorilor, și nu pe aceea a administratorului judiciar provizoriu confirmat în prima ședință a
adunării creditorilor și care, prin urmare, nu va mai fi confirmat de către sindic.
O altă problemă pusă în discuție a vizat posibilitatea contestării hotărârii adunării
creditorilor de confirmare a administratorului judiciar pe motivul expus mai sus, având în vedere
că, potrivit legii, hotărârea se contestă într-un anumit termen de la publicarea în Buletinul
Practicienilor în Insolvență, respectiv care va fi soluția în ipoteza în care hotărârea nu a fost
publicată.
S-a apreciat că, având în vedere dispozițiile art. 57 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 care
prevede, cu caracter de noutate, că, dacă adunarea creditorilor decide să confirme administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar desemnat provizoriu, nu va mai fi necesară confirmarea
judecătorului sindic și în lipsa unui text de lege care să lege producerea efectelor de expirarea
termenului în care poate fi contestată hotârârea adunării creditorilor, aceasta produce efecte de la
momentul pronunțării, prin urmare provizoratul administatorului/lichidatorului judiciar încetează
la momentul confirmării în adunarea creditorilor.

Această opinie a fost îmbrățișată în unanimitate de participanții la întâlnire.


În continuare a fost sesizată o diferență de formulare între dispozițiile art. 57 alin. (2) și
(3) din Legea nr. 85/2014 (creditorii care dețin mai multe de 50% din valoarea creanțelor cu drept
de vot ‒ art. 57 alin. (2) / creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor ‒ art. 57
alin. (3).

142
Participanții au apreciat, în unanimitate, că dispozițiile alin. (3) al art. 57 trebuie
citite prin raportare la alin. (2) al aceluiași articol, prin urmare și creditorul trebuie să
dețină 50% din valoarea creanțelor cu drept de vot, nu din totalitatea creanțelor, indiferent
dacă sunt cu drept de vot sau nu.

3. Condițiile de majoritate necesare pentru confirmarea practicianului și stabilirea


onorariului în prima adunare generală a creditorilor (Minuta Întâlnirii președinților
secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de
apel, București, 15 decembrie 2020, p. 15)

Opinia INM:

Problema care se impune a fi analizată se referă la condițiile de majoritate necesare pentru


confirmarea în calitate de administrator / lichidator judiciar a practicianului desemnat provizoriu
de judecătorul sindic, citirea trunchiată a dispozițiilor art. 57 alin. 2 din Legea nr. 85/2014
generând opiniile diferite exprimate anterior.
Potrivit dispozițiilor art. 57 alin. 2 din Legea nr. 85/2014:
"În cadrul primei ședințe a adunării creditorilor, creditorii care dețin mai mult de 50% din
valoarea totală a creanțelor cu drept de vot pot decide desemnarea unui administrator judiciar,
stabilindu-i și onorariul. În cazul în care onorariul se va achita din fondul constituit potrivit
prevederilor art. 39 alin. (4), acesta va fi stabilit pe baza criteriilor prevăzute în Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 86/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Creditorii pot decide să confirme administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar desemnat
provizoriu, stabilindu-i onorariul. În această din urmă situație nu va mai fi necesară confirmarea
judecătorului-sindic. Prima ședință a adunării creditorilor va avea în mod obligatoriu pe ordinea
de zi atât confirmarea/desemnarea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, cât și
stabilirea onorariului acestuia."
Parcurgând întreg textul acestui aliniat, constatăm că el reglementează, cu prioritate,
obligativitatea includerii pe ordinea de zi la prima sedință a adunării generale a acționarilor a
confirmării / desemnării administratorului / lichidatorului judiciar și a stabilirii onorariului
acestuia. Confirmarea și desemnarea sunt văzute de legiuitor drept modalități alternative pentru
realizarea aceluiași scop, alegerea de către creditori a practicianului care va îndeplini acest rol
esențial în procedura insolvenței.
În continuare textul introduce și o cerință specială de majoritatea pentru adoptarea de către
creditori a hotărârii cu privire la acest punct de pe ordinea de zi. Chiar dacă prima teză are în
vedere aparent doar situația desemnării de către creditori a administratorului / lichidatorului
judiciar, nu identificăm în cuprinsul aliniatului și a articolului în ansamblu nici un argument
pentru care cele două modalității alternative pentru alegerea de către creditori a practicianului în
procedura insolvenței să presupună cerințe de majoritate diferite, singura diferență între cele două
situații fiind legată de votarea sau nu a unui anumit practician, și anume a celui desemnat inițial,
în mod provizoriu, de judecătorul sindic.
Pe de altă parte, faptul că într-una dintre situații practicianul în insolvență a fost desemnat
deja provizoriu de judecătorul sindic nu justifică diminuarea cerințelor de majoritate în cazul

143
confirmării aceleași persoane în calitate de administrator / lichidator judiciar deoarece în acest
mod s-ar diminua rolul adunării creditorilor în procedura insolvenței.

În concluzie, opinia INM este în sensul că dispozițiile art. 57 alin. 2 din Legea nr. 85/2014
impun un cvorum special şi o majoritate specială, de peste 50% din totalul creanţelor înscrise la
masa credală, și pentru confirmarea administratorului / lichidatorului desemnat provizoriu de
judecătorul sindic.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.

4. Mandatul ad-hoc (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii


cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) de la nivelul curților de apel, în
materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței Curtea de Apel Craiova, 27-28 aprilie
2015, p. 39)

Problema pusă în discuție vizează necesitatea modificării dispozițiilor art. 15 alin. (2) din
Legea nr. 85/2014, în sensul recunoaşterii prerogativei de sesizare a preşedintelui tribunalului în
vederea constatării încetării mandatului ad-hoc şi în favoarea creditorilor, precum şi din oficiu.
Potrivit art. 15 din Legea nr. 85/2014: „(1) Mandatul ad-hoc încetează: a) prin denunțarea
unilaterală a mandatului de către debitor sau de către mandatarul ad-hoc; b) prin încheierea
înțelegerii prevăzute la art. 13 alin. (2); c) dacă, în termenul prevăzut la art. 13 alin. (2),
mandatarul nu a reușit să intermedieze încheierea unei înțelegeri între debitor și creditorii săi. (2)
La cererea debitorului sau a mandatarului ad-hoc, președintele tribunalului va constata încetarea
mandatului ad-hoc, prin încheiere definitivă”.
Se observă faptul că doar debitorul sau mandatarul ad-hoc pot solicita președintelui
tribunalului să constate încetarea mandatului ad-hoc, deși mandatul ad-hoc încetează de drept în
cele 3 situații menționate mai sus.
În practică, se pune problema dacă mandatarul nu a reușit să intermedieze încheierea unei
înțelegeri între debitor și creditorii săi în termenul prevăzut de art. 13 alin. (2), el nu solicită
constatarea încetării mandatului ad-hoc, iar debitorul are interesul să se pronunțe constatarea
încetării mandatului ad-hoc cât mai târziu, deoarece, câtă vreme procedura mandatului ad-hoc nu
s-a încheiat, nu i se poate declara insolvența.

Opinia INM:

Mandatul ad-hoc încetează de drept dacă, în termenul prevăzut la art. 13 alin. (2),
mandatarul nu a reușit să intermedieze încheierea unei înțelegeri între debitor și creditorii săi.
Articolul 15 din Legea nr. 85/2014 vizează raportul dintre mandatarul ad-hoc și debitor
care, din formularea textului, par a fi guvernate de regulile mandatului, chiar dacă desemnarea
acestui mandatar ad-hoc se face de către judecătorul sindic. Recunoașterea calității procesuale
active pentru o acțiune în constatare având ca obiect constatarea încetării mandatului apare astfel
ca o reminiscență a concepției asupra acestei instituții, apropiate cumva de materia contractuală,
144
ceea ce ar conduce la aplicarea prin asimilare a regulilor de la mandat și a principiului potrivit
căruia în materie contractuală calitate procesuală activă pentru a cere încetarea/desființarea/
constatarea încetării/ rezoluțiunea/rezilierea etc. au părțile.
Evident că, dincolo de aceste dispoziții, creditorul care cere deschiderea procedurii de
insolvență va putea invoca, în susținerea admisibilității cererii sale, faptul că mandatul ad-hoc a
încetat de drept întrucât, în termenul prevăzut la art. 13 alin. (2), mandatarul nu a reușit să
intermedieze încheierea unei înțelegeri între debitor și creditorii săi, chiar dacă legea nu prevede
expres calitatea procesuală activă a acestuia pentru a formula o astfel de cerere pe cale principală,
printr-o acțiune în constatarea încetării. Creditorul poate invoca acest lucru, dar nu este necesar,
întrucât mandatul ad-hoc nu paralizează posibilitatea declanșării procedurii insolvenței.
Susținerea că, atâta vreme cât procedura mandatului ad-hoc nu s-a încheiat, nu i se poate
declara debitorului insolvența nu este susținută de niciun text legal, având în vedere că, potrivit
art. 31 din Legea nr. 85/2014, doar în perioada concordatului preventiv omologat nu se poate
deschide procedura insolvenței față de debitor, ceea ce înseamnă că pe tot parcursul procedurii de
mandat ad-hoc această procedură va putea fi deschisă, dacă sunt îndeplinite condițiile legale în
acest sens.
Se apreciază că nu se impune o atare modificare întrucât procedura mandatului ad-hoc nu
blochează cererea de deschidere a procedurii insolvenței. Procedura de negociere cu mandatarul
ad-hoc este confidențială, urmând a fi cunoscută doar de către creditorii cu care se vor purta
negocierile și care, până la finalizarea acestor negocieri, nu vor avea interesul să solicite
deschiderea procedurii insolvenței. Aceeași este și situația concordatului preventiv, care, până la
omologare, nu poate bloca declanșarea procedurii de insolvență.
Prin intermediul acestei proceduri se dă posibilitatea debitorului de a atrage în negociere
cât mai mulți creditori, astfel încât să evite declanșarea procedurii de insolvență.

În unanimitate, participanții au agreat soluția propusă în punctul de vedere al


INM, în sensul că nu se impune modificarea Legii nr. 85/2014 sub acest aspect.

5. Interpretarea prevederilor art.5 alin.1 pct.72 teza a II-a din Legea nr.85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, astfel cum a fost modificată prin
OUG nr.88/2018, respectiv dacă cerința referitoare la cuantumul creanţelor bugetare
mai mic de 50% din totalul declarat al creanţelor debitorului trebuie să fie îndeplinită
și în cazul unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței formulate de lichidatorul
desemnat în procedura de lichidare prevăzută de Legea nr.31/1990 (Minuta întâlnirii
președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel, Ploiești, 27-28 iunie 2019, p. 22)

Opinia INM:

Art.5 alin.1 pct.72 din Legea nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și
de insolvență, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr.88/2018, în vigoare la data introducerii
cererii de chemare în judecată, prevede următoarele: „În înțelesul prezentei legi, termenii și
expresiile au următoarele semnificații: (…) 72. valoarea-prag reprezintă cuantumul minim al
creanței, pentru a putea fi introdusă cererea de deschidere a procedurii de insolvență. Valoarea-
145
prag este de 40.000 lei atât pentru creditori, cât și pentru debitori, inclusiv pentru cererile
formulate de lichidatorul numit în procedura de lichidare prevăzută de Legea nr.31/1990,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru creanțe de altă natură decât cele
salariale, iar pentru salariați este de 6 salarii medii brute pe economie/ salariat. Când cererea de
deschidere a procedurii de insolvență este introdusă de debitor, cuantumul creanțelor bugetare
trebuie să fie mai mic de 50% din totalul declarat al creanțelor debitorului.”
Art.2701 din Legea nr.31/1990 privind societățile prevede că „În cazul în care societatea
aflată în lichidare este în stare de insolvență, lichidatorul este obligat să ceară deschiderea
procedurii insolvenței. În condițiile legislației insolvenței, creditorii vor putea cere deschiderea
procedurii insolvenței față de societatea aflată în curs de lichidare”, iar art.2702 din același act
normativ prevede că: „Constatând îndeplinirea condițiilor prevăzute de legea insolvenței,
judecătorul-sindic va dispune deschiderea procedurii simplificate a insolvenței.”
Legea nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență a
prevăzut o serie de cerinţe pentru a se putea deschide procedura insolvenţei faţă de o persoană
juridică (precum o societate constituită potrivit Legii nr.31/1990), printre acestea enumerându-
se şi cea a valorii-prag, respectiv al cuantumului minim al creanţelor pentru care se solicită
declanşarea procedurii.
În forma iniţială a legii, art.5 alin.1 pct.72 statua că valoarea-prag este de 40.000 de lei,
iar acest cuantum al creanţei trebuie să fie îndeplinit atât în situaţia în care cererea este
formulată de un creditor sau de debitor, cât şi în cazul în care solicitarea este introdusă de
lichidatorul numit în procedura de lichidare prevăzută de Legea nr.31/1990 (fiind vorba despre
desemnarea lichidatorului de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului de la sediul
societăţii debitoare dizolvate, ca urmare a solicitării unui creditor, astfel cum reglementează
dispoziţiile art.237 alin.6 şi7 din Legea nr.31/1990).
Prin O.U.G. nr.88/2018 s-au modificat prevederile art.5 alin.1 pct.72 din Legea
nr.85/2014, adăugându-se teza a II-a care stipulează că, în ipoteza în care „cererea de deschidere
a procedurii de insolvență este introdusă de debitor, cuantumul creanțelor bugetare trebuie să fie
mai mic de 50% din totalul declarat al creanțelor debitorului”. Această modificare nu se mai
referă şi la cererea depusă de lichidatorul numit conform Legii nr.31/1990.
Or, în situaţia în care legiuitorul delegat ar fi dorit ca şi în cazul acestui din urmă titular
al cererii de deschidere a procedurii insolvenţei să se aplice acest criteriu restrictiv, în sensul ca
valoarea creanţelor bugetare să fie sub 50% din totalul creanţelor aparţinând debitorului, ar fi
menţionat expres astfel cum s-a întâmplat în ipoteza reglementată de teza I a art.5 alin.1 pct.72
din Legea nr.85/2014 în cadrul căreia s-a stipulat – în mod special – că cerinţa valorii-prag
trebuie să fie îndeplinită inclusiv de lichidatorul numit în procedura de lichidare prevăzută de
LSC.
În plus, textul nou introdus prin O.U.G. nr.88/2018 trebuie interpretat şi prin raportare la
scopul urmărit de legiuitor. Astfel, în nota de fundamentare a O.U.G. nr.88/2018 se
menţionează că unul din motivele care au determinat emiterea acestui act normativ a fost
evitarea afectării mediul concurenţial prin folosirea procedurilor insolvenței în mod abuziv, de
către unii debitori care utilizează mecanismele reglementate de legea insolvenței cu scopul de a
se sustrage de la plata sumelor datorate bugetului general consolidat.
Aşadar, introducerea acestei noi cerinţe pentru formularea unei acţiuni de deschidere a
procedurii insolvenţei (respectiv ca valoarea creanţelor bugetare să fie mai mică de 50% din
totalul declarat al creanţelor debitorului) este justificată de încercarea unor debitori de a se
146
sustrage de la plata creanţelor bugetare (care, uneori, sunt majoritare în raport cu creanţele de
altă natură) prin formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.
Însă, acest pericol nu există în cazul acţiunilor de deschidere a procedurii iniţiate de
lichidatorul desemnat pentru debitor în procedura necontencioasă prevăzută de Legea
nr.31/1990, de vreme ce societatea debitoare este dizolvată, aceasta nemaidesfăşurând nicio
activitate comercială. Ca atare, nu se pune problema intenţiei de fraudare a creditorului/
creditorilor bugetar/ bugetari.
În acest context, faptul că teza a II-a art.5 alin.1 pct.72 din Legea nr.85/2014, introdusă
prin O.U.G. nr.88/2018, nu se referă şi la cererea de deschidere a lichidatorului este relevantă
pentru interpretarea teleologică a textului mai sus indicat, întrucât scopul actului normativ
modificator (evitarea folosirii abuzive a mecanismelor instituite prin Legea insolvenţei) nu se
atinge prin restricţionarea posibilităţii practicienilor în insolvenţă de a declanşa procedura
insolvenţei, neputându-se prezuma că aceştia acţionează pentru a frauda interesele creditorului/
creditorilor bugetar/ bugetari.
În plus, trebuie subliniat că prevederile art.5 alin.1 pct.72 teza I din Legea nr.85/2014 are
în vedere trei titulari ai cererii de deschiderii a procedurii insolvenței pentru creanţele de minim
40.000 de lei şi anume: creditorii, debitorii şi lichidatorul numit în procedura de lichidare
prevăzută de Legea nr.31/1990. Or, în condiţiile în care teza a II-a a art.5 alin.1 pct.72 face
referire doar la unul din aceşti titulari, interpretarea logică a acestui text ar conduce la concluzia
că ceilalţi titulari sunt excluşi.

Participanții și-au însușit cu majoritate opinia INM.

6. Posibilitatea deschiderii procedurii insolvenței la cererea debitoarei societate cu


răspundere limitată în situația în care, pentru a face dovada îndeplinirii cerințelor art.
5 pct. 72 teza finală din Legea nr. 85/2014, debitoarea se prevalează de o creanță
constatată printr-o ordonanță de plată emisă împotriva sa la cererea asociatului care
deține controlul asupra societății debitoare (Minuta Întâlnirii președinților secțiilor
specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel,
București, 15 decembrie 2020, p. 29)

Opinia INM:

Problema adusă în discuție de Curtea de Apel Târgu-Mureș este, în realitate, cea a unei
posibile cenzurări a creanțelor invocate de debitor într-o cerere de deschidere a procedurii
insolvenței împotriva sa în condițiile instituirii, prin dispozițiile art. 5 pct. 72 din Legea nr.
85/2014, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 88/2018, a cerinței ca valoarea creanțelor
bugetare să fie mai mică de 50% din totalul creanțelor debitorului, pentru asigurarea respectării
scopului urmărit de legiuitor.
În acest cadru, apreciem că dispozițiile art. 71 alin. 1 raportat la art. 66 din Legea nr.
85/2014 nu permit judecătorului sindic înlăturarea unei creanțe certe, lichide și exigibile,

147
confirmată printr-o hotărâre executorie obținută împotriva sa în procedura specială a ordonanței
de plată.
Faptul că titularul acestei creanțe este un asociat ce deține controlul asupra societății nu
permite cenzurarea listei de creanțe cât timp hotărârea judecătorească se bucură de caracter
obligatoriu potrivit art. 435 Cod procedură civilă. Concluzia nu se modifică atunci când este
vorba de o ordonanță de plată pronunțată potrivit procedurii prevăzute de art. 1014-1025 Cod
procedură civilă, indiferent dacă este vorba de o ordonanță de plată doar executorie sau dacă
aceasta a rămas definitivă prin respingerea acțiunii în anulare sau neintroducerea căii de atac
specifice. Hotărârea astfel pronunțată, chiar în cadrul unei proceduri speciale, este obligatorie și
nu poate fi cenzurată decât în calea de atac specifică, părțile având la dispoziție garanții
procesuale menite să o susțină.

În concluzie, opinia INM este în sensul recunoașterii posibilității deschiderii procedurii


insolvenței la cererea debitoarei societate cu răspundere limitată în situația în care, pentru a face
dovada îndeplinirii cerințelor art. 5 pct. 72 teza finală din Legea nr. 85/2014, debitoarea se
prevalează de o creanță constatată printr-o ordonanță de plată emisă împotriva sa la cererea
asociatului care deține controlul asupra societății debitoare.

Este de menționat și faptul că, prin Legea nr. 113/2020, publicată în Monitorul Oficial nr.
600 din 8 iulie 2020, s-a eliminat condiția existenței unei creanțe fiscale sub 50% din valoarea
creanțelor pentru introducerea cererii de deschidere a procedurii de către debitor.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.

7. Art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014 - ce atribuţii sunt conferite sindicului de
acest text legal şi limitele în care acestea pot fi exercitate (Minuta întâlnirii președinților
secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de
apel, dedicată dezbaterii problemelor de practică neunitară în materia litigiilor cu
profesioniști și insolvenței, București, 21 iunie 2018, p. 3)

Opinia INM:

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă face la


nivel de principiu o distincţie între controlul de oportunitate şi cel de legalitate al judecătorului-
sindic şi prevede, în art. 45 alin. (2), că atribuţiile acestuia sunt limitate la controlul judecătoresc
al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de
natură judiciară aferente procedurii insolventei.
Totuşi, legiuitorul, prin noua reglementare a insolvenţei, a introdus posibilitatea
judecătorului sindic de a debloca unele situaţii atunci când creditorii nu sunt activi în procedură;
în acest sens, legiuitorul prevede că, printre atribuţiile judecătorului-sindic se numără şi aceea de
a judeca cererile administratorului judiciar/lichidatorului judiciar în situaţiile în care nu se poate
lua o hotărâre în şedinţele comitetului creditorilor sau ale adunării creditorilor din lipsa de
148
cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi, la cel puţin două şedinţe ale
acestora, având aceeaşi ordine de zi [art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014].
Această atribuție trebuie exercitată numai atunci când legea obligă la obținerea
acordului/aprobării adunării creditorilor sau comitetului creditorilor pentru săvârșirea un act de
procedură de către practicianul în insolvență, iar aceştia nu își dau concursul la două convocări
consecutive.
În ceea ce priveşte limitele în care se poate aplica acest text legal, suntem de acord cu
prima opinie, respectiv că în temeiul acestui text legal poate fi suplinită lipsa voinţei masei
credale şi în ceea ce priveşte decizii manageriale sau aspecte de oportunitate.
Acest text legal este foarte util întrucât, în multe situaţii, din cauza dezinteresului şi a
lipsei de implicare a creditorilor, practicianul în insolvenţă desemnat în procedura insolvenţei nu
poate lua măsurile necesare desfăşurării normale a procedurii insolvenţei, pentru acestea fiind
nevoie de aprobarea creditorilor.
Cum, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, deciziile manageriale ale
practicianului în insolvenţă sunt controlate, sub aspectul oportunităţii, de creditori, prin organele
acestora, iar situaţia premisă este aceea că nu se poate lua o hotărâre în şedinţele comitetului
creditorilor sau ale adunării creditorilor din lipsa de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor
legal convocaţi, la cel puţin două şedinţe ale acestora, atribuția conferită de art. 45 alin. (1) lit. o)
din Legea nr. 85/2014 judecătorului sindic permite, în această situaţie specifică, luarea unor
decizii de oportunitate.
De altfel, controlul de oportunitate al judecătorului sindic în procedura insolvenţei mai
apare şi în alte situaţii reglementate de Legea nr. 85/2014, cum ar fi:
- posibilitatea conferită judecătorului sindic de a dispune convocarea adunării creditorilor,
cu o anumită ordine de zi [art. 45 alin. (1) lit. p)], care creează cadrul în care acesta poate depăşi
rolul de verificator al legalităţii, intrând în domeniul oportunităţii şi având libertatea de a stabili
punctele de pe ordinea de zi a adunării creditorilor;
- posibilitatea judecătorului sindic de a avea în vedere viabilitatea planului de reorganizare
pentru a confirma un astfel de plan; în acest sens, avem în vedere prevederile art. 139 alin. (1) din
Legea nr. 85/2014, care arată că judecătorul-sindic poate să ceară unui specialist să îşi exprime o
opinie privind posibilitatea de realizare a planului, înainte de confirmarea lui;
- posibilitatea judecătorului sindic de a decide, la cererea lichidatorului judiciar, vânzarea
bunurilor prin licitaţie publică, potrivit Codului de procedură civilă, în situaţiile prevăzute de art.
156 alin. (2) din lege etc.

În unamitate, participanții au agreat argumentele expuse de formatorii INM.


A fost reținută și propunerea de lege ferenda de modificare a dispozițiilor alin.
(2) ale art. 45 din Legea nr. 85/2014, în sensul prevederii ca excepție de la regula enunțată
în teza I a alin. (2) (“Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc
al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar şi la procesele şi
cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei”) a posibilității judecătorului
sindic de a exercita controlul de oportunitate în cazurile expres prevăzute de lege.

8. Obligaţia/dreptul judecătorului sindic de a verifica poliţa de asigurare profesională a


practicienilor în insolvenţă solicitaţi spre a fi numiţi în calitate de
149
administrator/lichidator judiciar, de către creditorul care a depus cererea de deschidere
a procedurii ori de către debitor, în cazul în care cererea aparţine acestuia (Minuta
întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație
și Justiție și curților de apel, Ploiești, 27-28 iunie 2019, p. 31)

Opinia INM:

Potrivit art.45 alin.1 lit. d din Legea nr.85/2014 „Principalele atribuții ale
judecătorului-sindic, în cadrul prezentului capitol, sunt (…) desemnarea motivată, după
verificarea eventualelor incompatibilităţi, prin sentinţa de deschidere a procedurii, după caz, a
administratorului judiciar provizoriu/lichidatorului judiciar provizoriu, solicitat de creditorul care
a depus cererea de deschidere a procedurii ori de către debitor, dacă cererea îi aparţine acestuia.
În lipsa unei astfel de propuneri făcute de către debitor sau de către oricare dintre creditori,
desemnarea se va face dintre practicienii în insolvenţă înscrişi în Tabloul Uniunii Naţionale a
Practicienilor în Insolvenţă din Romania, care şi-au depus oferta la dosar. (…) Totodată,
judecătorul-sindic va fixa onorariul în conformitate cu criteriile stabilite de Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr.86/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a
atribuţiilor acestuia pentru aceasta perioadă”, iar potrivit art.57 alin.1 „Practicienii în insolvenţă
interesaţi vor depune la dosar o ofertă de preluare a poziţiei de administrator judiciar în dosarul
respectiv, la care vor anexa dovada calităţii de practician în insolvenţă şi o copie de pe poliţa de
asigurare profesională.”
Potrivit art.36 din OG nr.86/2006 „Calitatea de practician în insolvenţă se suspendă:
(…) e) în cazul neplăţii primei de asigurare, în condiţiile art.42 alin.8”, potrivit art.42
„Practicienii în insolvenţă răspund, în desfăşurarea activităţii lor, disciplinar, administrativ, civil
sau penal, după caz. Fiecare membru al UNPIR este obligat ca, în termen de 30 de zile de la
admiterea în UNPIR, să se asigure profesional, prin subscrierea unei poliţe de asigurare valabile,
care să acopere eventualele prejudicii cauzate în îndeplinirea atribuţiilor sale. Riscul asigurat
trebuie să reprezinte consecinţa activităţii practicianului în insolvenţă pe perioada exercitării
calităţii sale. Nerespectarea obligației de asigurare de răspundere profesională în termenul
prevăzut la alin.(2) sau (7) duce la suspendarea calităţii de membru al UNPIR pe o perioada de
maximum 6 luni. Aceeaşi măsura se va lua şi în cazul în care poliţele de asigurare de răspundere
profesională nu sunt reînnoite la data expirării lor. Neîndeplinirea obligaţiei de asigurare
profesională pana la expirarea sancţiunii suspendării atrage radierea din Tabloul UNPIR. Măsura
radierii va fi comunicată practicianului”, iar potrivit art.72 „Constituie abateri disciplinare
următoarele fapte: (…) c) nerespectarea obligaţiei de asigurare de răspundere profesională”.
În ceea ce privește Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în
insolvenţă art.74 prevede că „Înscrierea în Tabloul UNPIR devine efectivă şi este efectuată de
Secretariatul general numai după: (…) e) încheierea poliţei de asigurare profesională la plafonul
minim prevăzut în statut în cazul persoanelor compatibile”, iar art. 120 prevede că „constituie
abateri următoarele fapte: (…) 3. nerespectarea obligaţiei de asigurare de răspundere
profesională, prevăzută la art. 42 alin. (8) din O.U.G.; 4. neplata primei de asigurare prevăzute la
art. 42 alin. (9) din O.U.G. privind neîndeplinirea obligaţiei de asigurare profesională până la
expirarea perioadei de suspendare”.

150
Plecând de la prevederile Legii nr.85/2014 rezultă că un practician în insolvență va fi
desemnat în calitatea de administrator/lichidator judiciar în măsura în care prezintă dovada
calităţii de practician în insolvenţă şi poliţa de asigurare profesională.
În ceea ce privește asigurarea profesională din dispozițiile OG nr.86/2006 se reține
necesitatea prezentării unei poliție de asigure valabilă atât la înscrierea în Tabloul UNPIR, cât și
pe durata exercitării profesiei, nerespectarea acestei obligații constituind abatere disciplinară și
putând conduce la suspendarea și, în final, la radierea practicianului în insolvență din Tabloul
UNPIR.
Din prevederile art.42 ale OG nr.86/2006 rezultă că asigurarea trebuie să acopere
eventuale prejudicii cauzate în îndeplinirea atribuţiilor practicianului în insolvență, riscul asigurat
trebuind să reprezinte consecinţa activităţii practicianului în insolvenţă pe perioada exercitării
calităţii sale.
Deși asigurarea practicianului în insolvență reprezintă o garanție pentru participanții la
procedură că eventualele prejudicii pe care le vor suferi vor fi acoperite, având în vedere
consecințele ce decurg din lipsa/nevalabilitatea poliției (suspendare sau chiar radiere din tablou)
nu se poate accepta desemnarea unui practician dorit de creditor sau de debitor, după caz, care nu
prezintă o poliță valabilă, cu motivarea că titularul solicitări își asumă riscul neacoperirii unui
eventual prejudiciu.
Administratorul/lichidatorul judiciar nu acționează numai în numele creditorului/
debitorului care l-a propus, motiv pentru care se impune a fi protejați toți participanţii la
procedură în cazul eventualelor prejudiciilor patrimoniale produse de practicianul în insolvență în
îndeplinirea atribuțiilor sale legale.
Dispoziţiile OUG nr.86/2006, precum şi cele cuprinse în Statutul privind organizarea şi
exercitarea profesiei de practician în insolvenţă relevă, fără echivoc, faptul că încheierea unei
poliţe de asigurare profesională, în limitele minime prevăzute de Statut, precum şi reînnoirea
acesteia pe tot parcursul exercitării profesiei, reprezintă o condiţie imperativă pentru dobândirea
calităţii de practician în insolvenţă, respectiv pentru păstrarea acesteia.
De vreme ce Legea nr.85/2014 prevede obligaţia practicienilor în insolvenţă de a face
dovada calităţii de practician şi a poliţei de asigurare profesională, judecătorului sindic îi revine
obligaţia de a verifica îndeplinirea acestor condiţii, indiferent dacă practicianul este desemnat din
cadrul ofertelor depuse la dosarul cauzei sau este unul propus de către creditorul care a solicitat
deschiderea procedurii/debitor.
Consecvent se impune a se arăta că în situaţia în care practicianul în insolvenţă propus
de creditor/debitor nu face dovada încheierii poliţei de asigurare profesională în cuantumul minim
prevăzut de Statut, judecătorul sindic va proceda la desemnarea unui alt practician în insolvenţă,
în ordinea de prioritate prevăzută de art.45 alin.1 lit. d) din lege.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia INM, participanții stabilind


faptul că judecătorul sindic are obligația de a verifica valabilitatea poliței de asigurare
profesională.

9. Efectele asupra procedurii insolvenţei a măsurii preventive a suspendării dizolvării sau


lichidării debitoarei aflate în procedura insolvenţei, măsură dispusă în temeiul art. 493
alin. (1) lit. a) Cod procedură penală (Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate

151
(foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicată
dezbaterii problemelor de practică neunitară în materia litigiilor cu profesioniști și
insolvenței, București, 21 iunie 2018, p. 5)

Opinia INM:

După ce multă vreme nu au fost aplicate în practica judiciară, măsurile preventive ce pot
fi luate în procesul penal față de persoanele juridice suscită astăzi un interes deosebit și ridică
numeroase probleme, unele provenind din reglementarea defectuoasă, iar altele din înțelegerea și
aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile.
Problema care se pune vizează efectele asupra procedurii insolvenţei a măsurii preventive
a suspendării dizolvării sau lichidării unei debitoare aflate în procedura insolvenţei, măsură
dispusă în temeiul art. 493 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală.
Potrivit art. 493 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală „judecătorul de drepturi şi libertăţi,
în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră
preliminară ori instanţa poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea
rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a
se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri: a)
interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei
juridice”.
Dacă acceptăm ideea că măsura preventivă a suspendării dizolvării sau lichidării poate
viza şi situaţia unei debitoare aflată în procedura insolvenţei, interferențele celor două domenii
(procedura penală şi procedura insolvenţei) pot duce la blocaje greu de gestionat în practică, la
afectarea drepturilor creditorilor concursuali şi la încălcarea principiilor şi scopului procedurii
insolvenței.
Măsura preventivă a interdicției inițierii sau suspendării procedurii de dizolvare ori de
lichidare a persoanei juridice este incompatibilă cu procedura insolvenței.
Singura procedură compatibilă cu măsura preventivă este cea de dizolvare sau lichidare
voluntară. Dizolvarea voluntară intervine atunci când organele competente (persoanele care au
constituit persoana juridică, în cadrul adunării generale, sau autoritatea publică care a constituit
persoana juridică) au hotărât dizolvarea persoanei juridice, mai înainte de expirarea duratei sau
când persoana juridică s-a constituit pe perioada nedeterminată. Lichidarea voluntară a persoanei
juridice se realizează în cadrul unei proceduri extrajudiciare, voluntară, care se realizează de un
practician în insolvență (lichidator) şi se face în interesul asociaților/membrilor persoanei juridice
aflate în lichidare.
Spre deosebire de aceasta, lichidarea în procedura insolvenței vizează o procedură
judiciară, colectivă, concursuală, egalitară, care are ca scop acoperirea pasivului debitorului, se
realizează de lichidatorul judiciar, se face în interesul creditorilor şi se desfășoară sub controlul și
supravegherea judecătorului-sindic.
Procedura insolvenţei nu poate fi suspendată în temeiul art. 493 alin. (1) lit. a) Cod
procedură penală şi nu poate fi suspendată nici în baza altui temei juridic, cum ar fi art. 413 C. pr.
civ., motivat de faptul că ar exista un proces penal împotriva persoanei juridice.

152
Cu o largă majoritate (13 din cele 14 curți de apel reprezentate la întâlnire),
participanții au agreat soluția interpretării restrictive a dispozițiilor art. 493 alin. (1) lit. a)
C.proc.pen., ca fiind aplicabile doar procedurii de dizolvare sau lichidare voluntară.
A fost reținută și soluția contrară, îmbrățișată la nivelul unei curți de apel, în sensul
că, în contextul redactării deficitare a textului art. 493 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., se impune
interpretarea extensivă a dispozițiilor acestuia, acestea fiind aplicabile și etapei lichidării
din procedura insolvenței.
În unanimitate, participanții au stabilit că se impune o propunere de modificare a
dispozițiilor legale prin precizarea expresă a faptului că interdicția inițierii sau suspendarea
poate viza doar dizolvarea sau lichidarea voluntară. În acest sens poate fi avută în vedere
fie modificarea dispozițiilor art. 493 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., fie inserarea unor prevederi
în acest sens în cuprinsul Legii nr. 85/2014. De asemenea, în măsura în care se va identifica
suficientă practică judiciară neunitară în materie, a fost agreată în unanimitate necesitatea
promovării unui recurs în interesul legii de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție.

10. Modalitatea de comunicare a hotărârii judecătorului sindic prin care s-a admis/respins
cererea de deschidere a procedurii insolvenţei. Momentul de la care curge termenul de
apel împotriva acestor hotărâri (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței,
Curtea de Apel Cluj, 5-6 noiembrie 2015, p. 32)

Opinia INM:

Situaţia este diferită atunci când s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei
faţă de cea în care s-a admis cererea de deschidere a procedurii insolvenţei de către judecătorul
sindic.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, “Buletinul procedurilor de
insolvenţă, denumit în continuare BPI, este publicaţia editată de Oficiul Naţional al Registrului
Comerţului, care are drept scop publicarea citaţiilor, convocărilor, notificărilor şi comunicărilor
actelor de procedură efectuate de instanţele judecătoreşti, administratorul judiciar/lichidatorul
judiciar după deschiderea procedurii de insolvenţă prevăzute de prezenta lege, precum şi a altor
acte care, potrivit legii, trebuie publicate, iar conform art. 42 alin. (9) “în vederea publicării
citaţiilor, convocărilor şi notificărilor actelor de procedură efectuate de instanţele judecătoreşti,
după deschiderea procedurii prevăzute de prezenta lege, se editează BPI”.
Articolul 42 alin. (1) din lege prevede regula potrivit căreia “citarea părţilor, precum şi
comunicarea oricăror acte de procedură se efectuează prin BPI”, însă conform art. 42 alin. (3)
“prin excepţie de la prevederile alin. (1), comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii
procedurii şi notificarea deschiderii procedurii se vor realiza potrivit prevederilor Codului de
procedură civilă”.
Conform art. 43 alin. (2) din lege “termenul de apel este de 7 zile de la comunicarea
hotărârii realizată prin publicare în BPI, dacă prin lege nu se prevede altfel”.

153
1. În ipoteza în care s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei nu există temei
juridic pentru comunicarea hotărârii prin BPI, dispoziţiile art. 42 alin. (9) din Legea nr. 85/2014
reglementând expres editarea prin BPI doar în vederea publicării citaţiilor, convocărilor şi
notificărilor actelor de procedură efectuate de instanţele judecătoreşti după deschiderea procedurii
insolvenţei.
În această ipoteză nu s-a dispus deschiderea procedurii, astfel că sunt incidente
prevederile Codului de procedură civilă, comunicarea prin BPI putându-se realiza numai după
trecerea de momentul procedural al deschiderii procedurii insolvenţei.
Comunicarea hotărârii în modalitatea reglementată de Codul de procedură civilă este
acceptată de legiuitor prin excepţia prevăzută de art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, respectiv
termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii realizată prin BPI, doar dacă prin lege nu se
prevede altfel. Astfel, în acest caz, comunicarea hotărârii trebuie realizată conform prevederilor
Codului de procedură civilă, iar termenul de apel este de 7 zile de la data acestei comunicări.
2. Situaţia este diferită însă în cazul în care în care s-a admis cererea de deschidere a
procedurii insolvenţei de către judecătorul sindic, în această ipoteză fiind incidente dispoziţiile cu
caracter de regulă din art. 42 alin. (1) şi art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, întrucât a fost
deschisă procedura insolvenţei, iar hotărârea judecătorului sindic este executorie, chiar dacă
împotriva ei se poate exercita calea de atac a apelului.
În acest caz, termenul de apel este de 7 zile şi curge de la comunicarea hotărârii realizată
prin publicare în BPI, nefiind incidente cazurile de excepţie prevăzute de art. 42 alin. (3) sau (4)
din Legea nr. 85/2014.
Cu privire la exercitarea dreptului la apărare şi existenţa dreptului la un proces echitabil,
Curtea Constituţională, sub imperiul Legii nr. 85/2006, prin Decizia nr. 1137/2007, ale cărei
considerente sunt valabile şi azi, a reţinut că instituirea unor proceduri speciale, ţinând cont de
specificul procedurii insolvenţei, nu poate fi privită ca aducând atingere dreptului la apărare sau
dreptului la un proces echitabil.
S-a stabilit că, din punct de vedere material, publicarea prin BPI este similară publicării
actului de procedură într-un ziar de mare circulaţie sau în Monitorul Oficial al României, în
ambele cazuri legiuitorul prezumând că mijloacele respective pot constitui o sursă de informare
suficient de generală pentru a fi accesibilă persoanelor vizate.
De asemenea, prin Decizia nr. 283/2014, Curtea Constituţională şi-a menţinut
jurisprudenţa şi cu privire la prevederile Legii nr. 85/2014, constatând că citarea şi comunicarea
actelor prin BPI îşi găsesc justificarea în însuşi specificul acestei proceduri şi au ca scop
desfăşurarea cu celeritate a acesteia. Obligaţiile corelative ale părţilor nu pot fi privite ca aducând
o restrângere a dreptului la apărare, atât timp cât părţile au posibilitatea de a participa la
termenele fixate de judecătorul sindic şi de a consulta dosarul în vederea cunoaşterii tuturor
actelor de procedură depuse la acesta.

Participanții au agreat, în unanimitate, opinia exprimată de formatorii INM.

11. Termenele pentru depunerea cererilor de admitere a creanţelor născute după


deschiderea procedurii, dar înainte de intrarea în faliment în procedura simplificată
(art. 147 din Legea nr. 85/2014) (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior
al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) de la nivelul
154
curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței Curtea de Apel Craiova,
27-28 aprilie 2015, p. 41)

În practica judiciară s-a constatat că aceste termene conduc, automat, la modificarea datei
stabilite prin hotărârea de deschidere a procedurii pentru definitivarea tabelului preliminar.
Respectarea strictă a duratei acestor termene face imposibilă respectarea dispozițiilor din
hotărârea de deschidere a procedurii generale a insolvenței.

Opinia INM:

Textul art. 147 din Legea nr. 85/2014 trimite expres la dispozițiile art. 100 alin. (2) pentru
ipoteza în care este justificată majorarea termenelor.
Referitor la problema pusă în discuție, în punctul de vedere exprimat de INM s-a precizat
că, dacă se impune majorarea termenelor, acest lucru este posibil, întrucât textul art. 147 din
Legea nr. 85/2014 trimite expres la dispoziţiile art. 100 alin. (2) pentru ipoteza în care o atare
majorare este justificată.

Opinia a fost însușită, în unanimitate, de participanții prezenți la întâlnire.

12. Cerere de deschidere a procedurii formulată de către debitor. Necesitatea dovedirii de


către debitor a existenţei şi a caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţelor deţinute de
terţi împotriva sa, într-un cuantum care să depăşească valoarea-prag (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate
(foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în materia
litigiilor cu profesioniști și insolvenței, Curtea de Apel Cluj, 5-6 noiembrie 2015, p. 28)

Opinia INM:

În cazul cererii debitorului de deschidere a procedurii insolvenţei trebuie dovedită


existenţa unor creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva acestuia, care să depăşească valoarea-
prag prevăzută de art. 3 pct. 72 din Legea nr. 85/2014.
Depunerea listei de creditori și înregistrarea creanțelor acestora în evidențele contabile ale
debitoarei sunt necesare şi suficiente pentru a se putea constata îndeplinirea condiţiilor legale
pentru deschiderea procedurii insolvenţei la cererea debitoarei.
Pentru a preîntâmpina situaţiile în care debitorul ar solicita deschiderea procedurii
insolvenţei în mod abuziv şi pentru a avea încă de la început o oglindă a situaţiei juridice a
debitorului, art. 67 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede că cererea debitorului de deschidere a
procedurii insolvenței trebuie să fie însoţită de mai multe acte, esenţiale pentru a se desfăşura în
bune condiţii procedura de insolvenţă.
Aceste documente au, în principal, menirea de a reflecta situaţia financiară şi rezultatele
activităţii economice a debitorului, de a se putea stabili masa activă şi masa pasivă, precum şi
modalitatea de derulare a procedurii (reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea

155
activităţii ori prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale ori
faliment).
Dacă în Legea nr. 85/2006 sancţiunea pentru nedepunerea documentelor prevăzute de lege
la cererea debitorului de deschidere a procedurii insolvenţei era decăderea din dreptul de a
propune un plan de reorganizare, în Legea nr. 85/2014 sancţiunea nedepunerii unor documente
este mult mai drastică.
Astfel, nedepunerea documentelor prevăzute la alin. (1) lit. a) - g), k), l), m) atrage
respingerea cererii de deschidere a procedurii, iar nedepunerea documentelor prevăzute la lit. h),
i) şi j) este sancţionată cu decăderea din dreptul de a depune un plan de reorganizare.
Excepţie fac cazurile prevăzute la art. 38 alin. (2) lit. c) şi d), precum şi cazul în care
cererea de deschidere a procedurii este formulată de lichidatorul numit în procedura de lichidare
prevăzută de Legea nr. 31/1990. Este vorba, în aceste cazuri, de debitori care nu deţin niciun bun
în patrimoniul lor ori actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite sau
administratorul nu poate fi găsit ori sediul social/profesional nu mai există sau nu corespunde
adresei din registrul comerţului, precum şi de persoane juridice dizolvate voluntar, judiciar sau de
drept, anterior formulării cererii introductive.
Întrucât deschiderea procedurii insolvenţei la cererea debitorului are loc în cadrul unei
proceduri necontencioase, depunerea de către debitor a documentelor prevăzute de lege este
suficientă pentru ca judecătorul sindic să se pronunţe asupra cererii de deschidere a procedurii
insolvenţei formulată de acesta. În cazul în care creditorii ar considera că nu sunt îndeplinite
condiţiile deschiderii procedurii au la îndemână opoziţia prevăzută de art. 71 alin. (2) din Legea
nr. 85/2014.

Participanții au votat, cu o largă majoritate, opinia exprimată de formatorii INM.


A fost exprimat și punctul de vedere că judecătorul are oricând posibilitatea să ceară
și alte acte, dar fără a fi obligat, textul de lege indicând clar care sunt actele a căror
depunere este necesară pentru deschiderea procedurii. Această abordare este necesară
pentru a dovedi îndeplinirea condiției valorii prag introdusă prin Legea nr. 85/2014 și a
evita deschiderea procedurii pentru creanțe cu valoare infimă, asa cum se întampla sub
imperiul Legii nr. 85/2006. Pentru lipsa demersurilor suplimentare nu poate fi însă aplicată
niciuna din sancțiunile prevăzute de art. 67, ci, eventual, respingerea cererii de deschidere a
procedurii pe fond pentru lipsa dovezii caracterului cert al creanței.

13. Admisibilitatea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei pentru creanţe bugetare


constatate prin titluri executorii contestate (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei
Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și
insolvenței, Curtea de Apel Cluj, 5-6 noiembrie 2015, p. 30)

Opinia INM:

Problema creanţelor bugetare, în condiţiile în care titlul executoriu a fost contestat, a fost
discutată şi la întâlnirea reprezentanţilor curţilor de apel pentru unificarea practicii judiciare în
materie comercială de la Craiova, din 27-28 aprilie 2015, la care s-a decis, în unanimitate, că
156
formularea unei contestații, fără să existe vreo dispoziție de suspendare a executării titlului
executoriu, nu afectează caracterul cert, lichid și exigibil al creanței bugetare.
Existența neîndoielnică a creanței și caracterul său exigibil decurg tocmai din titlul
executoriu care, deși contestat, nu a fost suspendat, deci poate fi pus în executare, distribuirea
către acești creditori a unor sume nefiind altceva decât o formă de executare. În acest caz, dacă
ulterior se admite contestația și titlul este anulat, devin pe deplin aplicabile dispozițiile privind
executarea pe riscul creditorului și întoarcerea executării.
De altfel, fiind titlu executoriu, în temeiul acestuia, chiar contestat fiind, atâta timp cât nu
s-a dispus suspendarea, se poate cere inclusiv deschiderea procedurii insolvenţei.
În concluzie, simpla înregistrare a unei contestaţii, fără să existe vreo dispoziţie de
suspendare a executării titlului executoriu, nu afectează caracterul cert, lichid şi exigibil al
creanţei bugetare.

Participanții au agreat, în unanimitate, opinia exprimată de formatorii INM.

14. Admisibilitatea cererii de deschidere a procedurii insolvenței formulate de debitoarea cu


privire la care, organele fiscale și direcțiile antifraudă, au emis o serie de decizii de
instituire a măsurilor asigurătorii și au încheiat mai multe procese verbale de sechestru
a celei mai mari părți din bunurile mobile și imobile aparținând debitoarei (Minuta
întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) din cadrul curţilor de apel,
în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, 13-14 iunie 2016, Sinaia, p.23)

Opinia INM:

Nu există temei pentru a considera că obligația debitorului instituită prin art. 66 alin. 1 din
Legea nr. 85/2014, de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor Legii nr.
85/2014, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă, este anihilată de
existența procedurii de executare silită.
Textul nu distinge în raport de începerea sau nu a executării silite de către organul fiscal
pentru executarea creanțelor bugetare. Obligația debitorului, este doar prorogată, potrivit art. 66
alin. 2 din Legea nr. 85/2014, stabilindu-se un termen de 5 zile de la eşuarea negocierilor
extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor, neexistând o dispoziție similară pentru situația în
care a început executarea silită de către organul fiscal.
Argumentele că formularea cererii de deschidere a procedurii de insolvență, de către
debitoare, constituie o încercare de a împiedica executarea silită începută de organul fiscal, că
această executare vizează un cuantum foarte ridicat al debitelor la bugetul general consolidat al
statului și că a fost pusă sub sechestru majoritatea bunurilor debitoarei nu sunt de natură să
înlăture aplicarea dispozițiilor art. 66 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 .

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia exprimată de formatorii INM.

15. Posibilitatea de a deschide procedura de insolvenţă, în baza Legii nr. 85/2014, pentru o
asociaţie de proprietari supusă dispoziţiilor Legii nr. 230/2007(Minuta întâlnirii

157
președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție
și curților de apel, dedicată dezbaterii problemelor de practică neunitară în materia
litigiilor cu profesioniști și insolvenței, București, 21 iunie 2018, p. 8)

Opinia INM:

Sub imperiul Legii nr. 85/2006, în practica judiciară s-a negat această posibilitate şi s-a
arătat că „asociaţia de proprietari este definită prin dispoziţiile art. 3 lit. g din Legea nr.
230/2007 ca fiind o formă de asociere autonomă şi nonprofit a majorităţii proprietarilor dintr-
un condominiu. Ca urmare, instanţa de fond a reţinut în mod just că asociaţiile de proprietari
sunt persoane juridice ce desfășoară activităţi non profit, avand drept scop exclusiv
administrarea proprietăţii comune dintr-un condominiu, astfel încât nu intră în categoria de
persoane juridice de drept privat care desfășoară activităţi economice, cu scopul obţinerii de
profit şi care pot fi supuse procedurii insolvenţei, în condiţiile art. 1 alin. (1) pct. 6 din Legea
nr. 85/2006. Faţă de considerentele expuse, întrucât judecătorul sindic a respins în mod corect
cererea pe cale de excepţie, este de prisos analizarea apărărilor ce vizează fondul cererii
introductive, referitoare la condiţiile prevăzute de lege cu privire la cuantumul creanţei
invocate şi la insolvenţa debitoarei.” (Curtea de Apel Craiova, decizia nr. 882/2009).
Legea nr. 230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de
proprietari reprezintă actul normativ special care reglementează aspectele juridice, economice și
tehnice cu privire la organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, precum și modul de
administrare și de exploatare a clădirilor de locuințe aflate în proprietatea a cel puțin 3 persoane
fizice sau juridice, de drept public sau privat (art. 1 din lege).
Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 prevede că „asociaţia de proprietari are drept
scop administrarea şi gestionarea proprietăţii comune care, pe lângă drepturi, impune obligaţii
pentru toţi proprietarii”.
Potrivit art. 6 alin. (1) din lege, „cererea pentru dobândirea personalităţii juridice a
asociaţiei de proprietari împreună cu statutul, acordul de asociere şi procesul-verbal al adunării
generale de constituire se depun şi se înregistrează la organul financiar local în a cărui rază
teritorială se află clădirea”, iar conform art. 6 alin. (4) „asociaţia de proprietari dobândeşte
personalitate juridică în baza încheierii judecătorului-delegat desemnat la organul financiar
local de către preşedintele judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială se află clădirea”.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare a procedurii insolvenţei, potrivit art. 3 alin. (1)
din Legea nr. 85/2014, ”Procedurile prevăzute de prezenta lege se aplică profesioniştilor, astfel
cum sunt definiţi la art. 3 alin. (2) din Codul civil, cu excepţia celor care exercită profesii
liberale, precum şi a celor cu privire la care se prevăd dispoziţii speciale în ceea ce priveşte
regimul insolvenţei lor”.
Art. 3 alin. (2) din Codul civil defineşte profesioniştii ca fiind toţi cei care exploatează o
întreprindere, iar exploatarea întreprinderii, conform art. 3 alin. (3) Cod civil presupune
exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce
constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii,
indiferent dacă are sau nu scop lucrativ.
Regimul juridic al asociaţiei de proprietari este unul special, scopul său fiind subsumat
administrării coproprietăţii forţate generate de un condominiu de locuinţe, astfel încât se poate
158
aprecia că asociaţia de proprietari nu constituie un profesionist în sensul art. 3 alin. (2) din
Codul civil, nefiind, deci, aplicabile prevederile Legii nr. 85/2014 în cazul acesteia.

Cu majoritate, participanții au agreat soluția potrivit căreia asociațiile de


proprietari nu pot fi supuse prevederilor Legii nr. 85/2014, având în vedere eficiența
redusă a procedurii insolvenței în cazul acestora.
A fost reținută și opinia minoritară conform căreia prevederile Legii nr. 85/2014 nu
pot fi excluse în cazul asociației de proprietari, aceasta realizând exploatarea unei
întreprinderi în sensul art. 3 alin. (3) C.civ.
În unanimitate, participanții au agreat necesitatea modificării dispozițiilor art. 3
din Legea nr. 85/2014, în sensul excluderii de la aplicare a profesioniștilor care desfășoară
activități fără scop lucrativ.

16. Desemnarea administratorului/lichidatorului judiciar provizoriu în cazul în care există


cereri de deschidere a procedurii insolvenţei formulate atât de debitoare, cât şi de
creditori (Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei
Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel, Constanța, 7-8 septembrie 2017, p. 8)

Opinia INM

Deși cererea debitorului se soluționează în procedură necontencioasă, judecătorul sindic


va desemna administratorul/lichidatorul provizoriu cu aplicarea art. 45 lit. d), dând prevalență
cererii creditorului în cazul în care atât debitorul, cât și creditorul/creditorii au solicitat
desemnarea câte unui administrator judiciar/lichidator judiciar.
Articolul 45 lit. d) stabilește un principiu al procedurii, și anume prevalența cererii
creditorului în cazul în care atât debitorul, cât și creditorul au solicitat desemnarea câte unui
administrator judiciar/lichidator judiciar. Acest principiu este reluat și de art. 73 care menționează
expres că: „Prin sentința de deschidere a procedurii generale, judecătorul-sindic desemnează un
administrator judiciar provizoriu, iar în cazul deschiderii procedurii simplificate desemnează un
lichidator judiciar provizoriu, dispunând efectuarea notificărilor prevăzute la art. 100.
Desemnarea se face potrivit prevederilor art. 45 alin. (1) lit. d) coroborate cu cele ale art. 57 alin.
(1). Prevederile art. 60 rămân aplicabile.”
Textele art. 66 alin. (6) și (7) au ca obiect reglementarea modalităților procedurale în care
se constituie dosarul în ipoteza unor cereri multiple. Ele nu au ca scop reglementarea modului în
care se desemnează administratorul provizoriu și este greșit să li se atribuie această funcție, în
detrimentul unor norme exprese care au ca scop declarat să tranșeze problema concursului dintre
cererea creditorului și cererea debitorului, dând eficiență, exclusiv sub aspectul desemnării
administratorului, cererii creditorului.
O interpretare contrară presupune inaplicabilitatea textului art. 45 lit. d), or un text se
interpretează în sensul în care produce efecte.
Este adevărat că, în cazul în care sunt înregistrate atât cereri de deschidere a procedurii
formulate de creditori, cât și cererea de deschidere a debitorului, se soluționează cererea
debitorului în procedură necontencioasă, însă aplicarea principiului de drept enunțat în art. 45, pe
baza observării cererilor de desemnare a administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, nu

159
transformă procedura necontencioasă în una contencioasă, în contextul în care desemnarea
provizorie e atribuția judecătorului sindic. De altfel, în situația inexistenței oricărei cereri de
desemnare, acesta va numi aleatoriu pe oricare dintre practicienii în insolvență înscriși în Tabloul
Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România
Problema a fost dezbătută în cadrul întâlnirii de practică neunitară de la Craiova,
concluzia fiind în sensul că la desemnarea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar
provizoriu în cazul unor cereri multiple, având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei,
respectiv cererea debitorului în concurs cu cereri ale creditorilor, deși cererea debitorului se va
soluționa în procedură necontencioasă, judecătorul sindic va desemna administratorul/lichidatorul
provizoriu cu aplicarea art. 45 lit. d), dând prevalenţă cererii creditorului. În ipoteza în care există
mai mulți creditori care formulează cerere, judecătorul va alege unul dintre
administratorii/lichidatorii propuși, motivând alegerea făcută.

Desemnarea practicianului în insolvență provizoriu în cazul în care există cereri de


deschidere a procedurii insolvenței formulate atât de debitoare, cât și de creditori se va
realiza potrivit procedurii necontencioase, în conformitate cu art. 45 alin. 1 lit. d din Legea
nr. 85/2014, cu modificările și completările ulterioare. Se va da astfel prevalență intereselor
colective ale creditorilor, ținându-se seama de scopul procedurii insolvenței, sens în care
judecătorul sindic va desemna un administrator/lichidator judiciar provizoriu, potrivit
cererii creditorului, iar în situația în care sunt mai mulți creditori, va alege dintre
practicienii în insolvență propuși de creditori.
Participanții au fost de acord, în unanimitate, cu opinia formatorilor INM și cu
menținerea punctului de vedere adoptat în cadrul întâlnirii președinților Înaltei Curți de
Casație și Justiție și secțiilor specializate desfășurată la Craiova, în perioada 27-28 aprilie
2015.

17. Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 111 alin. 6 din Legea nr. 85/2014: 1)
Judecătorul-sindic poate admite, în tot sau în parte, din oficiu, înscrierea creanţelor
respective în mod provizoriu în tabelul definitiv, fără să existe o cerere formulată în
acest sens?; 2) Judecătorul-sindic poate dispune înscrierea provizorie a creanţelor
contestate în tabelul definitiv, în mod distinct (prin încheiere sau sentinţă), fără să se
pronunţe în acelaşi timp asupra contestaţiei/contestaţiilor respective, pentru
soluţionarea căreia/cărora este nevoie de administrare de probe ori trebuie să
soluţioneze cererea de înscriere provizorie doar prin aceeaşi sentinţă prin care se
pronunţă asupra tuturor contestaţiilor, chiar dacă pentru soluţionarea unora ar fi
nevoie de administrare de probe?
(Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) din cadrul curţilor
de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, 13-14 iunie 2016, Sinaia, p.
15)

Opinia INM:

160
Așa cum rezultă cu claritate din chiar textul art.111 alin.6 din Legea 85/2014, judecătorul-
sindic se pronunţă asupra cererii contestatoarei de înscriere provizorie în tabelul definitiv odată
cu soluţionarea contestaţiilor.
Calea procedurală aleasă de contestatoare de a cere soluţionarea separată a cererii de
înscriere provizorie în tabelul definitiv nu este reglementată de lege, astfel încât cererea de
înscriere provizorie în tabelul definitiv trebuie respinsă ca inadmisibilă.
Art. 111 alin. (6) prevede ca acele creanţe care sunt înscrise provizoriu în tabelul de
creanţe, din dispoziţia judecătorului-sindic, până la soluţionarea contestaţiilor formulate
împotriva lor, vor avea toate drepturile prevăzute de lege (inclusiv dreptul de vot), cu excepţia
dreptului de a încasa sumele propuse spre distribuire. Acestea se vor consemna în contul unic
până la definitivarea creanţei.
În primul rând, trebuie observat că numai judecătorul sindic este cel care stabilește
caracterul provizoriu al înscrierii. Ca atare este greșită modalitatea prin care unii practicieni în
insolvenţă întocmesc tabelele de creanță, prin menționarea – raportat la anumite creanțe – a
regimului de „provizoriu”.
În al doilea rând, determinarea stării de provizorat este justificată strict din perspectiva
complexității probatoriului. Cu alte cuvinte, numai o astfel de argumentație poate să conducă la
soluția înscrierii provizorii.
În al treilea rând, din perspectiva noilor modificări aduse prin Codul insolvenței, soluția
înscrierii provizorii va trebui încurajată tocmai din perspectiva respectării termenului aferent
procedurii de observație, și anume 1 an.
Judecătorul-sindic poate admite, în tot sau în parte, din oficiu, înscrierea creanţelor
respective în mod provizoriu în tabelul definitiv, fără să existe o cerere formulată în acest sens
din partea contestatorului ori administratorului judiciar.
Judecătorul-sindic poate dispune înscrierea provizorie a creanţelor contestate în tabelul
definitiv prin aceeaşi sentinţă prin care se pronunţă asupra tuturor contestaţiilor, chiar dacă pentru
soluţionarea unora ar fi nevoie de administrare de probe.

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM.

18. Posibilitatea organelor fiscale de a se înscrie în tabelul creanţelor debitoarei aflate în


insolvenţă cu o creanţă fiscală justificată exclusiv prin dispoziţie de instituire a
măsurilor asigurătorii. (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste
comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție ți ale curţilor de apel, Căciulata, 15-16
mai 2017, p. 4)

Opinia INM:

Potrivit art. 102 alin. (1) tezele finale: „În termen de 60 de zile de la data publicării în BPI
a notificării privind deschiderea procedurii, organele de inspecţie fiscală vor efectua inspecţia
fiscală şi vor întocmi raportul de inspecţie fiscală, potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr.
92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare. Creditorii bugetari vor înregistra cererea de admitere a creanţei în termenul prevăzut la
art. 100 alin. (1) lit. b) urmând ca, în termen de 60 de zile de la data publicării în BPI a notificării

161
privind deschiderea procedurii, să înregistreze un supliment al cererii de admitere a creanţei
iniţiale, dacă este cazul.”
Textul are, în mod evident, în vedere creanța fiscului pentru care acesta nu are un titlu
executoriu preexistent deschiderii procedurii. Prin urmare, creanțele provizorii ale fiscului se
înscriu în termenul prevăzut la art. 100 alin. (1) lit. b), în temeiul art. 102 alin. (1) tezele finale în
baza documentului de estimare a creanței fiscale, sub rezerva ca, în termen de 60 de zile de la
data publicării în BPI a notificării privind deschiderea procedurii, organele de inspecţie fiscală să
efectueze inspecţia fiscală, să întocmească raportul de inspecţie fiscală și, ulterior, să înregistreze
un supliment al cererii de admitere a creanţei iniţiale, dacă este cazul.
Prin urmare, și creanța provizorie a fiscului (pentru care s-a luat măsura sechestrului
asigurător) trebuie înscrisă în tabel, însă nu pe baza sechestrului, ci a documentului de estimare a
creanței fiscale care a stat la baza instituirii sechestrului. O astfel de creanță va fi însă înregistrată
ca fiind una sub condiție (cu toate consecințele ce derivă de aici). Când se emite titlul de creanță
definitiv, ea va deveni o creanță fiscală (definitiv individualizată) și va avea regimul unei
asemenea creanțe. În orice caz, existența sechestrului nu validează creanța și nu o transformă în
titlu executoriu până când ea însăși nu este certă.

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM.

19. Modalitatea de înscriere în tabelul de creanţe a creanţei fiscale contestate (Curtea de


Apel Constanța, Curtea de Apel Cluj – pct. 6) (Minuta întâlnirii președinților secțiilor
specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel,
Constanța, 7-8 septembrie 2017, p. 4)

Opinia INM

Înregistrarea unei contestații, fără să existe vreo dispoziție de suspendare a executării


titlului executoriu nu afectează caracterul cert, lichid și exigibil al creanței fiscale.
Existența neîndoielnică a creanței și caracterul său exigibil decurg tocmai din titlul
executoriu care, deși contestat, nu a fost suspendat, deci poate fi pus în executare, distribuirea
către acești creditori a unor sume nefiind altceva decât o formă de executare. În acest caz, dacă
ulterior se admite contestația și titlul este anulat, devin pe deplin aplicabile dispozițiile privind
executarea pe riscul creditorului și întoarcerea executării.
De altfel, fiind titlu executoriu, în temeiul acestuia, chiar contestat fiind, atâta timp cât nu
s-a dispus suspendarea, se poate cere inclusiv deschiderea procedurii.
O problemă semnalată în practica instanțelor a fost cea în care singurul creditor la
deschiderea procedurii a fost creditorul bugetar cu titlu executoriu contestat, context în care au
fost pronunțate soluții de respingere a cererii, creditorul putând urma calea (mai facilă) a
procedurii de executare silită potrivit Codului de procedură fiscală. Referitor la această practică s-
a subliniat că, alegând calea procedurii insolvenței, creditorii urmăresc să beneficieze de
facilitățile oferite de procedură (anularea eventualelor acte cu caracter fraudulos, angajarea
răspunderii personale etc.). În acest context, s-a pus și problema admiterii posibilității deschiderii
procedurii de către un singur creditor, având în vedere caracterul colectiv al acesteia. S-a
menționat însă că acest caracter nu este de esența, ci doar de natura procedurii insolvenței.
162
De asemenea, într-o altă situație practică evocată în cadrul întâlnirii, o decizie de
impunere (prin care se calcula TVA și impozitul pe profit) a devenit titlu executoriu pe baza unei
tranzacții efectuate de debitor. Pe parcursul procedurii, ca urmare a anulării tranzacțiilor de către
practicianul în insolvență și, subsecvent, a unor facturi, s-a solicitat, în temeiul art. 75,
modificarea creanței, în sensul reducerii cu suma corespunzătoare facturilor care fuseseră anulate.
Problema care s-a pus a fost dacă, în contextul expirării în speță a termenului de contestare a
deciziei de impunere în fața instanței de contencios administrativ și fiscal, judecătorul sindic se
poate substitui instanței de contencios administrativ și fiscal. O interferare de atribuții în sensul
prezentat ar presupune pentru judecătorul sindic posibilitatea de a verifica legalitatea unui act
administrativ fiscal. Pentru această ipoteză însă, soluția îmbrățișată în practica judiciară a fost în
sensul competenței exclusive a instanței de contencios administrativ. Poate fi analizată, în acest
caz, posibilitatea reținerii unor temeiuri pentru o eventuală repunere în termenul de contestare a
deciziei de impunere, în procedura fiscală.
Problema a mai fost discutată la întâlnirile de practică neunitară de la Craiova şi Cluj,
participanții agreând punctul de vedere exprimat de formatorii INM, în sensul că simpla
contestare a titlului, fără să existe vreo dispoziţie de suspendare a executării titlului executoriu nu
afectează caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei fiscale. În consecință, nefiind suspendat,
titlul executoriu poate fi pus în executare, distribuirea către creditori a unor sume în procedura
insolvenței nefiind altceva decât o formă de executare.
În schimb, în ipoteza în care efectele titlului de creanţă sunt suspendate potrivit art. 14 sau
art. 15 din Legea nr. 554/2004, creanţa fiscală contestată nu va fi înscrisă provizoriu, potrivit art.
111 alin. 6 din Legea 85/2014, ci va fi o creanţă sub condiţie suspensivă.
În baza art. 102 alin. (4) şi (5), deşi înscrise la masa credală, creanţele sub condiţie
suspensivă şi cele a căror valorificare este condiţionată de executarea în prealabil a debitorului
principal (asimilate creanţelor sub condiţie suspensivă), nu au drept de vot şi drept de distribuţie
decât după îndeplinirea condiţiei respective, prin raportare la „măsura îngăduită de prezentul
titlu”. Aceste creanţe vor fi înregistrate în tabelele de creanţă, dar cu menţiunea ”sub condiţie”,
calificare care prezintă importanţă pentru a fi deosebite de creanţele înscrise provizoriu la masa
credală.

Dacă nu s-a suspendat executarea, creanța fiscală contestată va fi înscrisă ca o


creanță pură și simplă, putând fi înscrisă și cu mențiunea în litigiu, care nu va afecta
drepturile creditorului, cum ar fi dreptul de vot sau dreptul la distribuirea sumelor
(unanimitate).
Creanța fiscală contestată, în ipoteza în care s-a obținut fie în procedură
administrativă, fie în fața instanței de contencios suspendarea actului administrativ, va fi
înscrisă în tabelul de creanțe al debitoarei în insolvență sub condiție suspensivă (11 voturi)
sau în mod provizoriu (2 voturi).

20. Posibilitatea valorificării „garanţiei de bună execuţie”, achitată de debitoare anterior


deschiderii procedurii insolvenţei, garanţie aflată în stare de indisponibilizare la
antreprenor (terţ faţă de procedura insolvenţei) pentru o perioadă determinată de timp şi
sub condiţia apariţiei unor vici. (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate
163
(foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curţilor de apel, Căciulata,
15-16 mai 2017, p. 11)

Opinia INM:

Articolul 5 pct. 5 din Legea nr. 85/2014 definește averea debitorului ca fiind „totalitatea
bunurilor şi drepturilor sale patrimoniale, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenţei,
care pot face obiectul executării silite potrivit Codului de procedură civilă”. „Garanţia de bună
execuţie” nu reprezintă propriu-zis o garanție, astfel încât regimul său nu este acela al unei
garanții în procedura insolvenței. În fapt, sumele constituite drept garanție de execuție nu fac
parte din averea debitorului în sensul definiției de la art. 5 pct. 5 până la momentul împlinirii
termenului de restituire. Eventual, dacă împlinirea termenului de restituire și a condiției
inexistenței unor reclamații ar interveni în timpul derulării procedurii, atunci această sumă ar avea
regimul unei sume dobândite în cursul procedurii insolvenţei, care ar putea fi distribuită în mod
corespunzător.
Până la acest moment însă, problema distribuirii sale este una inexistentă, suma nefăcând
parte din averea debitorului.

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM.

21. Posibilitatea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar de a formula în nume


propriu cerere de recuzare a judecătorului sindic. Calitatea procesuală activă (Minuta
întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație
și Justiție și ale curţilor de apel, Căciulata, 15-16 mai 2017, p. 29)

Opinia INM:

Opinia judecătorilor redactori este în sensul opiniei majoritare, susținute de către


judecătorii redactori pentru următoarele considerente:
Legiuitorul a încredințat aplicarea procedurii insolvenţei unor organe expres determinate
și abilitate de lege, fiecare dintre aceste persoane de specialitate îndeplinind anumite acte şi
operaţiuni în cadrul procedurii, judecătorului sindic revenindu-i atribuţii specifice controlului de
legalitate, şi anume controlul judiciar al activităţii administratorului/lichidatorului judiciar, căruia
îi revine sarcina maximizării averii debitorului, în interesul creditorilor.
În acest sens, sunt şi dispoziţiile art.40 alin.2 din Legea nr.85/2014, potrivit cărora organul
procedurii trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de
prezenta lege, precum şi realizarea, în condiţiile legii, a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi
participanţi la aceste acte şi operaţiuni.
Raportat la dispoziţiile legale şi ţinând cont de opinia doctrinară în materie se poate
desprinde cu uşurinţă concluzia că atribuțiile administratorului/lichidatorului judiciar în
procedura insolvenţei nu sunt exercitate în nume propriu decât pentru aspecte ținând strict de
remunerația sa sau litigii generate de îndeplinirea (neîndeplinirea) obligațiilor sale profesionale.

164
În exercitarea celorlate atribuții el este fie un mandatar legal al debitorului pentru
introducerea de acțiuni în instanță (spre exemplu pentru recuperarea creanțelor), fie un organ al
procedurii ale cărui decizii de oportunitate sunt supuse controlului adunării creditorilor.
În acest context, considerăm că administratorul/lichidatorul judiciar este un organ, adică
un reprezentant al procedurii, cu atribuţii stabilite de lege şi de către judecătorul sindic, în limitele
unui mandat care are o natură legală.
În acest context, administratorul/lichidatorul judiciar nu poate acţiona decât în calitatea sa
de mandatar legal şi judiciar, calitate care nu-i permite formularea în nume propriu a unei cereri
de recuzare a judecătorului sindic pentru motive care-l privesc personal ca şi practician în
insolvenţă, decât în contextul unui litigiu care privește remunerația sa sau strict persoana sa de
practician în insolvență, nu de organ în procedură.
Cu alte cuvinte, administratorul judiciar, în calitatea sa de reprezentant al procedurii nu
poate îndeplini decât acele acte şi operaţiuni ce vizează derularea procedurii insolvenţei în
general şi părţile în special (creditorii şi debitoarea), recuzarea judecătorului sindic pe motiv de
vrăjmăşie fiind un act strict personal, incompatibil cu calitatea sa de mandatar legal.
În îndeplinirea mandatului său, administratorul/lichidatorul judiciar este subordonat
judecătorului sindic care-l desemnează, îi controlează activitatea şi îl poate înlocui, în condiţiile
legii. Evident, în condițiile legii, administratorul/lichidatorul judiciar poate refuza justificat
desemnarea sa în cauză.
Este adevărat că pentru soluţionarea cererii de înlocuire a administratorului judiciar, în
condiţiile art.57 alin.4 din Legea nr.85/2014, acesta este citat în cauză, alături de comitetul
creditorilor, dar chiar şi în această situaţie nu-şi pierde calitatea de organ al procedurii în sensul
dispoziţiilor art.40 din lege.
Chiar şi în această situaţie, administratorul judiciar nu participă la judecată în nume
propriu, ci tot ca reprezentant, neputând fi prezumat ca fiind subiectul unui raport juridic litigios
ce urmează a fi soluţionat de judecătorul sindic.
Prin urmare, chiar şi în ipoteza existenţei unui litigiu având ca obiect înlocuirea
administratorului judiciar, acesta nu poate acţiona în nume propriu pentru formularea unei cereri
de recuzare, după cum nu poate acţiona în nume propriu pentru formularea oricărei alte cereri,
calitatea sa în procedura insolvenţei fiind aceea de organ care aplică procedura, adică de
reprezentant legal şi judiciar.

Deși majoritatea participanților și-au însușit opinia formatorilor INM, numărul


mare de voturi exprimate în sens contrar denotă nevoia formulării unei cereri de
pronunțare a unui recurs în interesul legii sau a unei hotărâri preliminare în materie.

22. Contestația împotriva raportului cauzal. Termenul de formulare a contestației.


Admisibilitatea contestației (Minuta Întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste
comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, București, 15
decembrie 2020, p. 25)

Opinia INM:

165
Problema ce se solicită a fi analizată este aceea a admisibilității unei contestații împotriva
raportului întocmit de administratorul judiciar / lichidatorul judiciar cu privire la cauzele și
împrejurările care au dus la apariția insolvenței debitorului conform art. 97 din Legea nr.
85/2014.
Una din atribuţiile principale ale administratorului judiciar desemnat în cadrul unei
proceduri de insolvenţă este, potrivit art. 58 alin. 1 lit. b din Legea nr. 85/2014 „examinarea
activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au
dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea eventualelor indicii sau elemente preliminare
privind persoanele cărora le-ar fi imputabilă şi cu privire la existenţa premiselor angajării
răspunderii acestora, în condiţiile prevederilor art. 169 - 173, precum şi asupra posibilităţii reale
de reorganizare a activităţii debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea şi depunerea
la dosarul cauzei, într-un termen stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăşi 40 de
zile de la desemnarea administratorului judiciar” .
Această atribuţie este esenţială, având în vedere că, prin analiza activităţii debitorului de
până la deschiderea procedurii insolvenţei, se pot trage concluzii cu privire la cauzele şi
împrejurările care au dus insolvenţă şi persoanele responsabile de aceasta, potenţialele acte
juridice frauduloase încheiate în perioada premergătoare insolvenţei, precum şi asupra
posibilităţii reorganizării sau trecerii la faliment a debitorului.
Raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă a
debitorului este reglementat de art. 97 din Legea nr. 85/2014, iar legea nu prevede posibilitatea
contestării acestuia.
Argumentele pentru inadmisibilitatea contestaţiei la raportul asupra cauzelor şi
împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă ar fi următoarele:
a. raportul prevăzut de art. 59 din Legea nr. 85/2014 este diferit de raportul asupra
cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, având conţinut, finalitate şi
regim juridic distincte;
b. raportul prevăzut de art. 58 alin. 1 lit. b şi art. 97 din Legea nr. 85/2014 nu poate fi
contestat de către creditori în condiţiile art. 59 din Legea nr. 85/2014, întrucât art. 59
reglementează contestaţia împotriva măsurilor luate de administratorului judiciar, iar raportul
asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea
persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, nu cuprinde nicio măsură a practicianului în insolvenţă;
c. raportul prevăzut de art. 58 alin. 1 lit. b şi art. 97 din Legea nr. 85/2014 nu evidenţiază
modul de îndeplinire a atribuţiilor administratorului judiciar/lichidatorului şi nu cuprinde nici o
justificare a cheltuielilor efectuate în procedură, ci evidenţiază cauzele şi împrejurările care au
dus la apariţia insolvenţei debitorului, şi, eventual, persoanele cărora le-ar fi imputabilă;
d. raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă
reprezintă punctul de vedere profesional al practicianului în insolvenţă care l-a întocmit si căruia
nu i se poate impune includerea în raport a unor aspecte, puncte de vedere sau opinii pe care nu şi
le însuşeşte;
e. conţinutul celor două rapoarte este diferit:
- art. 59 din Legea nr. 85/2014 vizează rapoartele lunare întocmite de administratorul
judiciar în exercitarea atribuţiilor sale, prin care acesta aduce la cunoştinţa participanţilor la
procedura insolvenţei şi judecătorului sindic activitatea sa şi măsurile luate în exercitarea
atribuţiilor prevăzute de lege în sarcina sa;
- raportul prevăzut de art. 97 din Legea nr. 85/2014 trebuie să cuprindă:
166
1. arătarea cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu
menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă;
2. existenţa premiselor angajării răspunderii persoanelor cărora le-ar fi imputabilă apariţia
stării de insolvenţă;
3. posibilitatea reală de reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori motivele care nu
permit reorganizarea;
f. raportul prevăzut de art. 59 din lege se depune lunar, pe când raportul prevăzut de art.
97 este unic, iar întocmirea lui şi supunerea aprobării judecătorului sindic se va face în termenul
stabilit de judecătorul sindic, dar într-un termen care nu va putea depăşi 40 de zile de la
desemnarea administratorului judiciar;
g. art. 59 din Legea nr. 85/2014 vizează rapoartele lunare întocmite de administratorul
judiciar în exercitarea atribuţiilor sale, care cuprind activitatea sa şi măsurile luate în perioada de
după deschiderea procedurii insolvenţei. Art. 97 din Legea nr. 85/2014 vizează cauzele şi
împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă, deci analiza se referă la perioada
anterioară deschiderii procedurii insolvenţei;
h. În privinţa modalităţii de informare cu privire la cele două rapoarte sunt instituite
reglementări diferite: în timp ce raportul lunar prevăzut de art. 59 din Legea nr. 85/2014 se
depune la dosarul cauzei şi un extras se publică în Buletinul procedurilor de insolvenţă, raportul
privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă se depune la grefa
tribunalului şi la registrul comerţului sau, după caz, la registrul în care este înmatriculat debitorul,
şi se comunică debitorului, creditorii putând consulta pe cheltuiala lor raportul şi la sediul
administratorului judiciar;
i. Conform art. 59 alin. 5 şi 6 din Legea nr. 85/2014 măsurile luate de administratorul
judiciar pot fi contestate de debitorul persoană fizică, administratorul special al debitorului
persoană juridică, oricare dintre creditori, precum şi orice altă persoană interesată, iar contestaţia
trebuie să fie înregistrată în termen de 7 zile de la data publicării în Buletinul procedurilor de
insolvenţă, pe când art. 97 din Legea nr. 85/2014 nu prevede posibilitatea contestării raportului şi
un termen în care s-ar putea contesta;
j. nereglementarea unei căi de atac cu privire la raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor
care au dus la apariţia stării de insolvenţă nu înseamnă că este permisă contestaţia la raport,
neaplicându-se prin analogie normele prevăzute de art. 59 din Legea nr. 85/2014;
k. dacă ar fi permisă contestaţia la acest raport ar trebui să fie prevăzute în mod expres
persoanele care ar putea formula contestaţie, termenul în care ar putea fi introdusă, precum şi
procedura de judecată a acesteia.
În acest cadru, apreciem că, în absența unei trimiteri legale exprese, nu se justifică
extinderea sferei de aplicare a contestației instituite de dispozițiile art. 59 alin. 5 din Legea nr.
85/2014 împotriva măsurilor adoptate de administratorul judiciar, care se reflectă în raportul
lunar întocmit de acesta, având în vedere conținutul și finalitatea specială a raportului prevăzut de
dispozițiile art. 97 din Legea nr. 85/2014 față de rapoartele întocmite lunar conform art. 59 din
lege. Nu avem în vedere situaia particulară în care raportul întocmit în condițiile art. 97 din lege
cuprinde și măsuri care depășesc conținutul specific al unui asemenea act de procedură.
Impunându-se analiza cu prioritate, în acest caz, a admisibilității contestației, devine
inutilă analiza excepției tardivității.
Aceasta nu înseamnă însă că raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la
apariţia stării de insolvenţă nu este supus controlului judiciar din partea judecătorului sindic.
167
Dată fiind importanţa acestui raport, legiuitorul a prevăzut efectuarea unor formalităţi de
publicitate şi comunicare ale acestuia, tocmai pentru ca orice persoană interesată să poată să ia
cunoştinţă despre conţinutul lui şi, în cazul în care există obiecţii, acestea să poată fi formulate
până la momentul aprobării acestuia de judecătorul sindic.
Astfel, art. 97 din Legea nr. 85/2014 în alin. 6, prevede că „administratorul judiciar va
asigura posibilitatea consultării raportului prevăzut la alin. (1) la sediul său, pe cheltuiala
solicitantului. O copie de pe raport va fi depusă la grefa tribunalului şi la registrul comerţului sau,
după caz, la registrul în care este înregistrat debitorul şi va fi comunicată debitorului”.
Dispoziţiile art. 59 al. 1 lit. b şi art. 97 al. 1 din Legea nr. 85/2014 prevăd obligativitatea
din partea administratorului judiciar de a întocmi şi a supune judecătorului-sindic raportul privind
cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă, aceasta însemnând că
judecătorul sindic trebuie să se pronunţe asupra acestuia sub aspectul legalităţii.
Aceste prevederi legale se coroborează cu prevederile art. 45 al. 2 din Legea nr. 85/2014,
potrivit cărora „atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii
administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară
aferente procedurii insolvenţei”.
Aceasta înseamnă că judecătorul sindic nu are, aşa cum din păcate se întâmplă deseori în
practică, doar un rol pasiv, de a constata că raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la
apariţia stării de insolvenţă a fost întocmit şi depus la dosarul cauzei, ci dimpotrivă un rol activ,
de a verifica dacă acest raport conţine toate elementele prevăzute de lege şi este întocmit în
conformitate cu prevederile legale.
Judecătorul sindic, în exercitarea controlului judiciar asupra activităţii administratorului
judiciar, are obligaţia de a pune în discuţia părţilor interesate raportul privind cauzele şi
împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă şi, în cazul în care, din punct de vedere al
legalităţii, acesta nu este întocmit corespunzător sau este incomplet, va putea dispune refacerea
sau completarea acestuia.

În concluzie, opinia INM este în sensul inadmisibilității unei contestații împotriva


raportului întocmit de administratorul judiciar / lichidatorul judiciar cu privire la cauzele și
împrejurările care au dus la apariția insolvenței debitorului și, implicit, a inaplicabilității
termenului de 7 zile prevăzut de art. 59 alin. 6 din Legea nr. 85/2006.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.

23. Calitatea procesuală activă şi interesul unui creditor garantat din procedură de a
formula apel împotriva unei sentinţe prin care a fost admisă in parte contestaţia la
tabelul preliminar formulată de un alt creditor (care a solicitat trecerea lui in categoria
creanţelor garantate), dispunându-se înscrierea acestuia cu suma solicitată, cu titlu de
creanţă chirografară, în contextul în care administratorul judiciar refuzase anterior
trecerea lui in tabel (procedură derulată sub imperiul Legii nr. 85/2014) (Minuta
întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) din cadrul curţilor de apel,
în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, 13-14 iunie 2016, Sinaia, p.2)

168
Opinia INM:

Un astfel de creditor nu are calitate procesuală în cauză, în contextul în care cadrul


procesual de la fond a fost stabilit conform prev. art. 111 alin. 1, 4 și 5 din Legea 85/2014.
Astfel, potrivit art. 458 CPC, aplicabil în procedura insolvenței în temeiul art. 342 din
Legea 85/2014, ”căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces (...)”.
În acest sens, în primă instanță au, potențial, calitate procesuală activă pentru contestația
la tabelul preliminar de creanțe, conform art. 111 al. 1 debitorul, creditorii şi orice altă parte
interesată, în calitate de contestatori.
Au calitate procesuală pasivă, potrivit art. 111 alin. 4, administratorul judiciar/lichidatorul
judiciar, creditorul a cărui creanţă se contestă, precum şi administratorul special.
În apel vor avea calitate procesuală activă, respectiv pasivă părțile atrase în cadrul
procesual configurat în primă instanță. Prin urmare, calitatea procesuală activă în apel nu poate
aparține creditorului garantat care nu a fost parte în primă instanță.
De altfel, este discutabil care ar fi interesul unui creditor garantat în situația premisă, față
de soluția de admitere în parte a contestaţiei la tabelul preliminar- în care o creanță nu a fost
înscrisă –formulate de către creditorul titular al acestei creanțe, care a solicitat înscrierea sa în
categoria creanţelor garantate, dispunându-se însă înscrierea sa în tabel cu suma solicitată, dar cu
titlu de creanţă chirografară, care prin urmare nu ar intra în concurs cu o creanță garantată. Din
această perspectivă apreciem că nu ar exista interes nici în recunoașterea dreptului acestui
creditor de acționa pe cale oblică în temeiul art.1560 NCC.

Participanții și-au însușit în majoritate opinia formatorilor INM.

24. Decizie de prorogare a votului pentru planul de reorganizare. Sunt aplicabile prev. art.
49 alin. 1 sau cele ale art. 138 din Legea nr. 85/2014? (Minuta întâlnirii președinților
secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale
curților de apel, Constanța, 7-8 septembrie 2017, p. 16)

Opinia INM:

Sunt aplicabile prevederile art. 49 din Legea nr. 85/2014, decizia referitoare la amânarea
votului asupra planului putând fi adjudecată cu majoritatea simplă instituită de dispoziţiile art.49
din Legea nr. 85/2014, şi nu cu majoritatea calificată pretinsă de dispoziţiile art. 138 Legea nr.
85/2014.
Interpretarea literală şi gramaticală a dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 85/2014 conduce
la această concluzie, norma citată fiind intitulată ’’Votarea planului”.
Alin. 4 din cuprinsul acesteia reglementează strict ipoteza aprobării planului, stipulând
faptul că planul va fi socotit acceptat dacă în categoria în care votul a fost exprimat, planul este
acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanţelor din acea categorie.
Ţinând cont de sensul literal al titlului sub care fiinţează acest articol („Votarea planului”)
dar şi de termenii utilizaţi în sintagma „un plan va fi socotit acceptat”, de legătura dintre aceştia
,de înţelesul lor semantic se poate conchide faptul că norma în discuţie are în vedere doar votul
exprimat de creditori cu privire la legalitatea, viabilitatea planului, conformitatea,
169
compatibilitatea acestuia cu interesul creditorilor participanţi în procedura colectivă, iar nu
ipoteza amânării luării unei decizii în acest sens.
Concluzia transpare şi în cazul apelării la tehnica interpretării logice exprimate de adagiul
exceptio est strictissimae interpretationis (et aplicationis).
Excepţia prevăzută de art. 138 Legea nr. 85/2014 este de strictă interpretare şi aplicare, ea
neputând fi extinsă la alte situaţii, pe care norma juridică în discuţie nu le prevede, cum este
aceea de amânare a votului cu privire la plan. Conceptul de vot asupra planului nu poate fi
interpretat în sens larg şi extins la chestiuni aflate doar în conexitate cu acest obiectiv, cum este
ipoteza amânării votului cu privire la plan.

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM, în sensul că


pentru adjudecarea deciziei referitoare la amânarea votului asupra planului de
reorganizare se aplică dispozițiile art. 49 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, cu modificările și
completările ulterioare.

25. Modalitatea de alegere a comitetului creditorilor, prevăzută de art.50 alin.4 din Legea
nr.85/2014, respectiv dacă criteriile prevăzute de acest text se referă la odinea
creditorilor care se oferă voluntar raportat doar la cuantumul creanțelor sau se are în
vedere și categoria de creanțe din care fac parte creditorii care se oferă voluntar.
(Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și curților de apel, Ploiești, 27-28 iunie 2019, p. 30)

Opinia INM:

Potrivit art.50 alin.4 din Legea nr.85/2014 „În cadrul primei şedinţe a adunării
creditorilor, aceştia vor putea alege un comitet format din 3 sau 5 creditori, dintre primii 20 de
creditori cu drept de vot, dintre cei deţinând creanţe ce beneficiază de cauze de preferinţă, creanţe
bugetare şi creanţe chirografare, cele mai mari în ordinea valorii şi care se oferă voluntar, selecţia
fiind efectuată prin întrunirea acestor criterii cumulative pe baza celui mai mare procentaj de vot
din valoarea creanţelor prezente. Comitetul astfel desemnat va înlocui comitetul desemnat
anterior de judecătorul-sindic”.
După cum rezultă din textul de lege enunțat criteriile de alegere în comitet sunt
următoarele: membrul ales să facă parte din primii 20 de creditori cu drept de vot; criteriul de
alegere între primii 20 să fie valoarea creanței – cele mai mari în ordinea valorii; în comitet să fie
reprezentate toate categoriile de creanțe; membrul ales să se fi oferit voluntar.
Alegerea în comitet a creditorilor din fiecare categorie de creanțe enunțată păstrează
echilibrul în procedură și este de natură să ofere protecție tuturor creditorilor, indiferent de natura
sau felul creanțelor pe care le dețin. În plus, din cuprinsul legii, rezultă că ori de câte ori în
procedură ar conta numai valoarea creanței nu și calitatea titularului or natura creanței, legiuitorul
a prevăzut acest lucru în mod expres.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia INM.

170
26. Este aplicabil textul art. 51 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 şi în cazul deciziilor adoptate
de adunarea generală a creditorilor, respectiv este necesar ca acel creditor aflat în
conflict de interese să se abţină de la vot, sub sancţiunea anulării hotărârii astfel
adoptate, în cazul în care, fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută? ( Minuta
întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) din cadrul curţilor de apel,
în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, 13-14 iunie 2016, Sinaia, p. 3)

Opinia INM:

Nu pot fi aplicabile prin analogie dispozițiile referitoare la comitetul creditorilor şi în


cazul deciziilor adunării creditorilor.
Art. 48 din Legea 85/2014 reglementează în detaliu convocarea și deliberarea în cadrul
adunării creditorilor, fără a prevedea vreo situație în care un creditor ar trebui să se abțină de la
vot, iar art.48 alin.7 reglementează acțiunea în anularea hotărârii adunării creditorilor, pentru
motive de nelegalitate, fără vreo referire la motive legate de un posibil conflict de interese.
Legea nr. 85/2014 reglementează doar două situaţii în care creditorii sunt obligați să se
abţină de la vot, respectiv art. 51 alin. (5) şi art. 138 alin. (5) din Legea 85/2014, texte care sunt
de strictă interpretare, întrucât cuprind limitări ale dreptului de vot recunoscut tuturor creditorilor
îndreptățiți să participe la procedură, în sensul art. 5 pct.19 din Legea 85/2014.
Prin urmare, în lipsa unei obligaţii legale de a se abţine, votul creditorului în cadrul
adunării creditorilor este unul valabil exprimat.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.

27. Limitele controlului de legalitate exercitat de judecătorul sindic în cadrul unei


contestaţii la hotărârea adunării creditorilor – competenţa de a examina legalitatea
măsurilor adoptate de creditori (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate
(foste comerciale) din cadrul curţilor de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și
insolvenței, 13-14 iunie 2016, Sinaia, p. 24)

Opinia INM :

Pe calea contestaţiei reglementate de art. 14 alin. 7 din Legea nr. 85/2006, se poate invoca
şi analiza numai legalitatea hotărârii adunării creditorilor, sub aspectul convocării, cvorumului,
majorității, atribuțiilor etc., iar nu şi legalitatea măsurii adoptate de creditori din perspectiva
Codului civil, cu atât mai mult cu cât, în speţă, prin măsura adoptată nu s-a constituit efectiv
dreptul de servitute, ci doar s-a aprobat o asemenea constituire. Persoana interesată poate ataca cu
o acţiune în nulitate actul juridic prin care se constituie efectiv dreptul de servitute, o astfel de
acțiune urmând a fi soluționată pe calea dreptului comun, neoperând suspendarea prevăzută de
art.75 din Legea 85/2014.

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia exprimată de formatorii INM.

171
28. Posibilitatea efectivă a debitorului de a solicita şi administra, în calea de a atac a
apelului declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de deschidere a procedurii
formulată chiar de către el, proba cu înscrisuri constând în actele pe care nu le-a depus
integral sau parţial în faţa primei instanţe, dintre cele enumerate de art. 67 din Legea nr.
85/2006, a căror administrare este obligatorie sub sancţiunea respingerii cererii (Minuta
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor
specializate (foste comerciale) de la nivelul curților de apel, în materia litigiilor cu
profesioniști și insolvenței Curtea de Apel Craiova, 27-28 aprilie 2015, p. 41)

Opinia INM:

Omisiunea de a depune integral la dosarul primei instanţe actele reglementate de art. 67


alin. (1) lit. a)-g), k), l), m) din Legea nr. 85/2014 nu poate fi înlăturată prin depunerea acestor
înscrisuri în apel, pentru următoarele argumente:
– sancţiunea respingerii cererii de deschidere a procedurii este expres reglementată pentru
această ipoteză, fiind o dovadă a intenţiei legiuitorului de a institui o decădere a debitorului din
dreptul de a depune ulterior aceste înscrisuri;
– documentele vizate de textul în discuție au, în principal, menirea de a reflecta situaţia
financiară şi rezultatele activităţii economice a debitorului, în vederea stabilirii masei active şi
masei pasive, precum şi modalitatea de derulare a procedurii (reorganizare, conform unui plan,
prin restructurarea activităţii ori prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în vederea stingerii
datoriilor sale ori faliment). Intenția avută în vedere de legiuitor la adoptarea legii a fost de
disciplinare de debitorului și de evitare, în acest fel, a încercărilor de tergiversare a procedurii de
către debitor.
– nimic nu împiedică debitorul să formuleze o nouă cerere de deschidere a procedurii
insolvenţei în cazul respingerii cererii sale pentru nedepunerea documentelor prevăzute de lege,
neputându-se invoca autoritatea de lucru judecat, dat fiind că respingerea se bazează pe aspecte
formale, nedepunerea documentelor constituind fine de neprimire a cererii de deschiderii
procedurii.

Cu majoritate, participanții la întâlnire au agreat opinia referitoare la


imposibilitatea complinirii, sub aspect probator, în apel, a cererii inițiale, cu înscrisurile
menționate la art. 67 alin. (1) lit. a)-g), k), l), m) din Legea nr. 85/2014, pentru a căror
nedepunere a operat sancțiunea repingerii cererii, că dispozițiile legii insolvenței consacră o
procedură specială, derogatorie de la dreptul comun privind administrarea probelor în
apel, sancţiunea respingerii cererii de deschidere a procedurii formulată de debitor, expres
reglementată pentru această ipoteză, urmând a fi menținută în apel.
Au fost însă reținute și opiniile în sensul că apelul este admisibil, când se urmărește,
de pildă, rectificarea unor erori ale judecătorului sindic, chestiuni care trebuie să fie posibil
să fie apreciate de la caz la caz. Soluția contrară ar permite interpretarea potrivit căreia
este posibilă în apel prelungirea termenului de depunere a documentelor peste termenul de
10 zile, ceea ce nu poate fi acceptat.

172
29. Situația în care, la cererea unui creditor, judecătorul sindic admite cererea de
deschidere a procedurii insolvenței, iar în apelul debitorului se constată că nu sunt
îndeplinite condițiile deschiderii procedurii insolvenței; cine suportă cheltuielile
efectuate de administratorul judiciar (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei
Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și
insolvenței, Curtea de Apel Cluj, 5-6 noiembrie 2015, p. 36)

Articolul 43 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 reglementează ipoteza în care „Curtea de apel
învestită cu soluționarea apelului declarat împotriva hotărârii judecătorului sindic prin care s-a
respins cererea de deschidere a procedurii insolvenței, admițând apelul, va anula hotărârea și va
trimite cauza judecătorului sindic pentru deschiderea procedurii insolvenței”.
Nu este reglementată situația în care, la cererea unui creditor, judecătorul sindic admite
cererea de deschidere a procedurii insolvenței, iar în apelul debitorului constată că nu sunt
îndeplinite condițiile deschiderii procedurii insolvenței, admite apelul apelantului debitor și
respinge cererea creditorului de deschidere a procedurii insolvenței.
Problema juridică care a fost dezbătută la nivelul instanței a fost cine suportă, în această
situație, cheltuielile efectuate de administratorul judiciar (onorariu+cheltuieli de procedură).

Opinia INM:

În situația în care, la cererea unui creditor, judecătorul sindic admite cererea de deschidere
a procedurii insolvenței, iar în apelul debitorului curtea de apel constată că nu sunt îndeplinite
condițiile deschiderii procedurii insolvenței, aceasta, în baza art. 480 C. proc. civ., va admite
apelul apelantului debitor și va respinge cererea creditorului de deschidere a procedurii
insolvenței.
Articolul 57 alin. (13) din Legea nr. 85/2014 prevede expres ce se întâmplă în această
situaţie, respectiv: „în cazul desfiinţării pentru orice motive a hotărârii de deschidere a procedurii,
instanţa care va desfiinţa hotărârea va decide asupra onorariului practicianului, aplicându-se
corespunzător alin. (2), iar plata acestui onorariu şi a cheltuielilor de procedură va fi suportată de
pârât sau de reclamant, potrivit reglementărilor privitoare la cheltuielile de judecată din Codul de
procedură civilă”.
În consecinţă, instanţa de apel este obligată, la solicitarea practicianului în insolvenţă, să
se pronunţe prin decizia din apel asupra onorariului practicianului în insolvenţă şi asupra
cheltuielilor de procedură efectuate până la acel moment, aplicând dispoziţiile art. 451-455 C.
proc. civ. privitoare la cheltuielile de judecată.

Participanții au agreat, în unanimitate, opinia exprimată de formatorii INM.

30. Calitatea procesuală a lichidatorului judiciar de a ataca hotărârea prin care judecătorul
sindic a confirmat planul de reorganizare propus de debitoare, în condițiile în care
hotărârea adunării creditorilor – prin care s-a aprobat planul de reorganizare – nu a
fost atacată de lichidatorul judiciar (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate

173
(foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție ți ale curţilor de apel, Căciulata,
15-16 mai 2017, p. 19)

Opinia INM:

Considerăm că lichidatorul judiciar nu are calitate procesuală de a ataca hotărârea prin


care judecătorul sindic a confirmat planul de reorganizare propus de debitoare, prin
administratorul special, cu toate că, în exercitarea atribuției stabilite prin art. 58 alin. (1) lit. d) din
Legea nr. 85/2014, a elaborat planul de reorganizare, dar, prin votul exprimat de adunarea
creditorilor, convocată potrivit procedurii prevăzute de art. 137-138, a fost aprobat planul
întocmit de debitoare, prin administratorul special, și nu cel întocmit de administratorul judiciar.
Astfel, sentința de confirmare a planului vine să medieze între 2 interese contrare: cel al
persoanei care a propus planul și cel al creditorilor care l-au votat sau nu.
În ipoteza în care planul propus nu îi aparține, administratorul judiciar va fi chemat să
aplice planul confirmat, dar nu poate ataca sentința de confirmare, acest drept aparținând doar
creditorilor care nu l-au votat.
În schimb, potrivit art. 48 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar poate
ataca hotărârea adunării creditorilor în care a fost aprobat planul. Astfel, potrivit acestui text,
hotărârea adunării creditorilor poate fi anulată de judecătorul sindic pentru nelegalitate, la
cererea creditorilor care au votat împotriva luării măsurii respective şi au făcut să se consemneze
aceasta în procesul-verbal al adunării, precum şi la cererea creditorilor care au lipsit motivat sau
voturile nu le-au fost consemnate în procesul-verbal, norma specială prevăzând, în mod expres,
faptul că hotărârea adunării creditorilor, cu excepţia celei prin care a fost desemnat, poate fi
atacată, pentru motive de nelegalitate, şi de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar.
Atâta timp cât practicianul în insolvenţă (administratorul judiciar) nu și-a exercitat dreptul
conferit de lege, de a ataca hotărârea adunării creditorilor prin care s-a aprobat un plan de
reorganizare, confirmat, ulterior, de judecătorul sindic, printr-o hotărâre care consolidează
legalitatea hotărârii adunării creditorilor, administratorul judiciar nu are calitate procesuală activă
de a ataca hotărârea judecătorului sindic, invocând aspecte care, în ordinea procedurală prevăzută
de dispozițiile Legii nr. 85/2014, ar fi trebuit invocate pe calea unei cereri în anularea hotărârii
adunării creditorilor, pe temeiul art. 48 alin. (7).
O altă abordare ar risca să șteargă etapele convocării, dezbaterii și aprobării/respingerii
planului de reorganizare de către adunarea creditorilor și să rezume controlul de legalitate la etapa
confirmării planului.

Participanții au agreat cu unanimitate opinia conform căreia lichidatorul judiciar


are calitate procesuală de a ataca hotărârea prin care judecătorul sindic a confirmat planul
de reorganizare propus de debitoare.

31. Posibilitatea judecătorului sindic de a invoca din oficiu decăderea din dreptul de a
propune planul de reorganizare (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate
(foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curţilor de apel, Căciulata,
15-16 mai 2017, p. 32)

174
Opinia INM:

În procedura insolvenţei, excepţia decăderii din dreptul de a propune plan de reorganizare


nu poate fi invocată din oficiu de judecătorul sindic, pentru următoarele considerente:
Efectul decăderii constă în pierderea dreptului subiectiv neexercitat în termen sau, după
caz, în împiedicarea efectuării actului unilateral după împlinirea termenului. Dacă este cazul,
partea interesată poate opune decăderea numai la judecata în primă instanţă, cel mai târziu la
primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate (art.2550 alin.1 Cod civil).
Art.2550 alin.2 Cod civil prevede că instanţa este obligată să invoce şi să aplice din oficiu
termenul de decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu îl pune în discuţie, cu excepţia
cazului când acesta priveşte un drept de care părţile pot dispune în mod liber. Considerăm că
această dispoziţie legală vizează numai termenele de decădere instituite prin dispoziţii legale care
ocrotesc un interes general, deci termenele de decădere de ordine publică (G. Boroi, C.A.
Anghelescu, op.cit., pag.188).
Ca şi prescripţia, decăderea poate fi invocată pe cale de excepţie, cel târziu la prima zi de
înfăţişare în faţa primei instanţe. Spre deosebire însă de prescripţie, care poate fi invocată doar de
partea interesată, decăderea poate fi invocată şi de instanţă din oficiu, însă tot in limine litis,
excepţia decăderii având caracter absolut numai în ceea ce priveşte posibilitatea invocării de către
instanţă din oficiu.
Se face distincţie, de asemenea, între situaţiile în care decăderea ar viza un drept cu privire
la care părţile pot dispune sau nu. În cazul în care decăderea afectează un drept cu privire la care
părţile pot tranzacţiona, excepţia are un caracter relativ, neputând fi invocată decât de partea
interesată. Se impune astfel a se face tocmai această distincţie şi a se stabili dacă dreptul de a
propune un plan de reorganizare în procedura insolvenţei este un drept cu privire la care părţile
pot dispune sau este un drept public care să atragă caracterul absolut al excepţiei şi prin aceasta
obligaţia judecătorului sindic de a invoca din oficiu decăderea.
În opinia judecătorilor redactori, judecătorul sindic nu poate invoca din oficiu decăderea
din dreptul de a propune un plan de reorganizare, deoarece sancţiunea este instituită printr-o
dispoziţie legală care nu ocroteşte un interes juridic, ci interesul privat al participanţilor la
procedură.
Un argument în această calificare ar fi şi acela că prin exprimarea votului de către un
creditor asupra unui plan de reorganizare, creditorul respectiv renunţă la beneficiul decăderii,
pentru că exprimarea votului asupra planului presupune acceptarea împrejurării că planul a fost
propus în mod valabil.
Prin urmare, atâta vreme cât decăderea în ipoteza prezentată vizează un drept cu privire la
care părţile pot dispune în mod liber, judecătorul sindic nu este obligat să invoce şi să aplice din
oficiu termenul de decădere.

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM.

32. Aplicarea art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 („La data rămânerii
definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau
extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează”), în absenţa unei corelări
legislative cu Codul de procedură civilă care nu prevede soluţia încetării procesului pe
175
acest temei şi nici a reluării judecăţii decât după suspendare (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate
(foste comerciale) de la nivelul curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și
insolvenței Curtea de Apel Craiova, 27-28 aprilie 2015, p. 43)

Opinia INM:

S-a arătat că în practică nu se pronunță soluții de încetare pe acest temei, ci se constată


suspendarea de drept conform art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 chiar dacă la momentul la
care s-a constatat suspendarea hotărârea de deschidere a procedurii era definitivă iar soluția legală
era încetarea.
În susținerea acestei opinii, s-a apreciat, pe de o parte, că nu există concordanță între
soluția procesuală a încetării acțiunii suspendate stabilită de art. 75 alin. (1) din Legea nr.
85/2014 și repunerea pe rol a cauzei reglementată doar în cazul desființării hotărârii de deschidere
a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii
conform art. 178 din Legea nr. 85/2014.
Pe de altă parte, nu s-au identificat nici în Hotărârea CSM nr. 387/2005 pentru aprobarea
Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești norme care să prevadă situația
concretă a dosarelor în care s-ar dispune măsura încetării conform art. 75 alin. (1) din Legea nr.
85/2014, necondiționat dacă sunt sau nu incidente ipotezele legale care să permită repunerea pe
rol, o soluție fiind aceea a aplicării prin analogie a normelor privind dosarele suspendate.

Chestiunea se impune a fi lămurită și din perspectiva soluției finale care să fie pronunțată
în dosarele în care s-ar dispune încetarea judecății/acțiunii și nu sunt incidente ipotezele legale
care să permită repunerea pe rol în condițiile aceluiași text de lege.
S-a apreciat că în acest caz poate opera instituția perimării în condițiile art. 416 Cod
procedură civilă, dacă se acceptă teza conform căreia, fiind în prezența unui caz de
suspendare/încetare de drept a judecății, repunerea pe rol a cauzei se face din oficiu de către
instanță doar în cazul desființării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de
deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii conform art. 178 din Legea nr. 85/2014.
În cazul în care închiderea procedurii de insolvență se pronunță pe alte temeiuri decât cele
enumerate anterior, reluarea judecății nu poate avea loc din oficiu decât pentru a se pronunța
perimarea.

În unanimitate, participanții au agreat soluția împărtășită în punctul de vedere al


INM, în sensul că, în situația analizată, urmează a se face aplicarea dispozițiilor din Codul
de procedură civilă referitoare la perimare.
În acest context, la o viitoare modificare a legii insolvenței este de dorit inserarea
unei trimiteri exprese în text la normele din Codul de procedură civilă care reglementează
perimarea.

33. Aplicarea art. 75(1) și (2) din Legea nr. 85/2014 analizate în coroborare cu prevederile
art. 105(1) din aceeași lege și cu normele de procedură cuprinse în art. 633 C.p.civ.

176
(Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) din cadrul curţilor
de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, 13-14 iunie 2016, Sinaia, p.29)

Opinia INM:

Apreciem că, deși este, într-adevăr, susceptibil de critici din perspectiva regulilor
aplicabile în materia judecății apelului, textul actual al art.75 din Legea 85/2014 nu permite o
interpretare în sensul în care vor fi judecate ambele apelurile, textul făcând referire expresă la
calea de atac formulată de debitor.
Or, dată fiind lipsa de echivoc a textului, interpretul (instanța) nu se poate substitui
voinței legiuitorului, creând o excepție de la aplicarea acestui text, argumentele extrem de
pertinente în susținerea opiniei contrare putând fi avute în vedere doar în cadrul unei propuneri de
lege ferenda de modificare a legii.

Întrucât problema de la acest punct a vizat interpretarea articolului în cauză și nu


practica neunitară generată, s-a decis prorogarea votului pentru următoarea întâlnire
pentru sondarea practicii și consultări suplimentare. S-a constatat o conturare a majorității
în favoarea interpretării date de formatorii INM.

34. Cerere de plată. Procedura de soluţionare a cererii prin prisma dispoziţiilor art. 75 alin.3
din Lege nr.85/2014. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii judiciare de învestire a
judecătorului sindic cu cererea de plată. Caracterul excepţiei. (Minuta întâlnirii
preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) din cadrul curţilor de apel, în
materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, 13-14 iunie 2016, Sinaia, p. 11)

Opinia INM:

Potrivit dispoziţiilor art. 75 alin.3 din Legea nr.85/2014, „nu sunt supuse suspendării
prevăzute la alin. (1) acţiunile judiciare pentru determinarea existenţei şi/sau cuantumului unor
creanţe asupra debitorului, născute după data deschiderii procedurii. Pentru astfel de acţiuni se va
putea formula, pe parcursul perioadei de observaţie şi de reorganizare, cerere de plată ce va fi
analizată de către administratorul judiciar cu respectarea prevederilor art. 106 alin. (1), care se
aplică în mod corespunzător, fără ca aceste creanţe să fie înscrise în tabelul de creanţe. Împotriva
măsurii dispuse de către administratorul judiciar se va putea formula contestaţie cu respectarea
art. 59 alin. (5), (6) şi (7).”
Se constată că pentru recuperarea acestor creanţe curente legea a prevăzut o altă procedură
de recuperare a creanței, prin formularea unei cereri de plată adresate administratorului judiciar.
Apreciem că o astfel de cerere de plată nu reprezintă o procedură prealabilă, pentru a face
incidente dispozițiile art.193 CPC, care prevăd într-adevăr că invocarea lipsei unei astfel de
plângeri se poate face numai de către pârât, prin întâmpinare. Astfel, această cerere de plată nu
reprezintă o simplă procedură prealabilă, ci chiar actul de învestire în această procedură specială
de recuperare a creanțelor curente, iar soluția este dată, ca regulă, de către administratorul
judiciar, numai pe cale de excepție răspunsul putând fi contestat la judecătorul sindic. Prin

177
urmare, numai faţă de acest răspuns sau față de măsurile întreprinse, se vor putea formula
contestaţii care se soluţionează de judecătorul sindic.
A admite că judecătorul sindic poate fi sesizat direct cu cererea de plată este echivalentul
(plastic vorbind) depunerii declarației de creanțe (pentru creanțe anterioare) la judecătorul sindic.
Or, faptul că cererea este formulată direct la judecătorul sindic, eludându-se astfel
procedura instituită de art.75 alin.3 din Legea nr.85/2014 nu este o chestiune care să protejeze
doar un interes privat, ci ține chiar de caracterul special al procedurii de recuperare a creanțelor
curente, consacrate la nivel de principiu de către art.4 alin.8 din Legea 85/2014, situat în Capitol
II, ” Principiile fundamentale ale procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență”,
Secțiunea 1, ”Principii”. Or, tocmai consacrarea la nivel de principiu a caracterului special al
procedurii de recuperare a creanțelor curente face ca protejarea caracterului special al acestei
proceduri să treacă dincolo de natura unui interes privat, către interesul public al respectării
principiilor fundamentale ale procedurilor de insolvență.
Pentru acest motiv considerăm că excepţia inadmisibilităţii cererii în această situație poate
fi admisă și din oficiu.

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM.

35. Interpretarea dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire
a insolvenţei şi de insolvenţă. Măsurile procesuale pe care le poate dispune instanţa de
judecată - încetarea acţiunii sau suspendarea judecății - în situaţia în care pârâta
societate comercială este în stare de insolvenţă şi s-a dispus deschiderea procedurii
generale a insolvenţei prin încheiere rămasă definitive (Minuta întâlnirii preşedinţilor
secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale
curţilor de apel, Căciulata, 15-16 mai 2017, p. 6)

Opinia INM:

Ambele măsuri - suspendarea, respectiv încetarea acțiunii - sunt prevăzute de Legea nr.
85/2014, însă aplicarea lor operează distinct în raport de stadiul de soluționare a cererii de
deschidere a procedurii.
Astfel, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare,
extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii
debitorului. Noutatea față de vechea legislație constă în aceea că aceste acțiuni nu rămân
suspendate pe toată durata pe care procedura este în curs, ci numai până la data rămânerii
definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, dată la care atât acţiunea judiciară sau
extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează.
Prin urmare, instanța va verifica stadiul în care se află soluționarea cererii de deschidere a
procedurii. Dacă aceasta a fost admisă în primă instanță, dar hotărârea nu este definitivă, se va
dispune suspendarea până la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii. Dacă
hotărârea de deschidere a procedurii a rămas deja definitivă, se va dispune direct încetarea
acţiunii judiciare sau extrajudiciare (sau a executării silite, după caz).

178
S-a discutat necesitatea (participanții au apreciat ca fiind utilă înaintarea punctelor de
vedere exprimate în cadrul întâlnirii pentru a fi avute în vedere în proiectul de revizuire a Legii
85/2014 împreună cu materialul deja existent la MJ) formulării unei propuneri de lege ferenda
trimisă la CSM la comisiile specializate, deși în propunerile de modificare actuale ale Legii
85/2014 această problemă a fost ridicată ca urmare a uneia dintre întâlnirile anterioare.

O parte semnificativă a participanților a apreciat că textul din art. 79 trebuie interpretat în


sensul în care suspendarea termenului de prescripție operează prin soluția de deschidere a
procedurii, situație față de care dispunerea ulterioară a încetării acțiunii întrerupe cursul acestei
suspendări care continuă să opereze. De asemenea au fost semnalate următoarele ipoteză privind
aplicarea acestui text care poate ridica probleme - existența unei hotătâri în primă instanță și
rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței intervenită după momentul
acestei sentințe însă anterior împlinirii termenului de declarare a apelului (respectiv declarării
apelului de către creditor).

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM.

36. Suspendarea acţiunilor judiciare sau a măsurilor de executare silită pentru realizarea
creanţelor împotriva averii debitorului împotriva căruia a fost deschisă procedura
insolvenţei. Aplicarea art.75 alin.1 din Legea nr.85/2014 în situaţia în care procedura
insolvenţei este deschisă în temeiul Legii nr.85/2014 - actul de procedură prin care se
poate face aplicarea acestui text legal – încheiere/ hotărâre. (Minuta întâlnirii
președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție
și curților de apel, Ploiești, 27-28 iunie 2019, p. 20)

Această problemă de drept a figurat pe agenda întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate


ale ICCJ şi curţilor de apel de la Căciulata, 15-16 mai 2017, ocazie cu care s-a votat cu majoritate
opinia formatorilor INM, în sensul că instanța „va verifica stadiul în care se află soluționarea
cererii de deschidere a procedurii. Dacă aceasta a fost admisă în primă instanță, dar hotărârea nu
este definitivă, se va dispune suspendarea până la data rămânerii definitive a hotărârii de
deschidere a procedurii. Dacă hotărârea de deschidere a procedurii a rămas deja definitivă, se va
dispune direct încetarea acţiunii judiciare sau extrajudiciare (sau a executării silite, după caz)”.
Totodată, cu ocazia discuţiilor, s-a reliefat necesitatea lămuririi unor aspecte vizând: situaţia
hotărârii de primă instanţă în apel; soluţia anulării hotărârii de primă instanţă poate înrăutăţi
situaţia creditorilor cărora li se admisese în parte acţiunea de către instanţa de fond; soluţia
încetării acţiunii ar urma să producă efecte şi asupra părţii din hotărârea de fond care a intrat sub
puterea lucrului judecat ca urmare a neatacării sale; soluţia încetării acţiunii nu este prevăzută
expres în Codul de procedură civilă.

Opinia INM:

Potrivit art.75 alin.1 din Legea nr.85/2014 „De la data deschiderii procedurii se suspendă
de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea
creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în

179
cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor. Repunerea pe rol
a acestora este posibilă doar în cazul desfiinţării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării
încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condiţiile art.178. În
cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desfiinţată sau, după caz, revocată,
acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului pot fi
repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii
de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite
suspendate încetează”
Potrivit art.424 alin.1 Cod procedură civilă „hotărârea prin care cauza este soluționată de
prima instanță sau prin care aceasta se dezînvestește fără a soluționa cauza se numește sentință”,
iar potrivit alin.5 al aceluiași articol „toate celelalte hotărâri date de instanță se numesc încheieri,
dacă legea nu prevede altfel”.
Încetarea acțiunii în temeiul art.75 din Legea nr.85/2014 este o măsură procesuală nou
introdusă prin dispozițiile Legii nr.85/2014, apărând ca o veritabilă excepție de la dispozițiile
Codului de procedură civilă, care reglementează soluțiile ce pot fi pronunțate de instanțele civile
(ex. anulare, respingere, admitere), scopul său fiind acela de a stopa acțiunile în pretenții și
executările silite îndreptate împotriva debitorului (față de care s-a deschis procedura insolvenței
prin hotărâri definitivă in temeiul Legii nr.85/2014) și valorificarea creanțelor numai în cadrul
procedurii colective.
În atare situație acțiunea nu rămâne fără obiect, deoarece o asemenea soluție ar presupune
dispariția obiectului cererii, respectiv dispariția creanței a cărei valorificare se urmărește. Scopul
legii este acela de a se verifica/valorifica creanța în procedura colectivă, soluția ce se impune a se
pronunța fiind chiar cea prevăzută de lege „încetarea acțiunii”.
După cum s-a indicat mai sus, soluția prevăzută de art.75 alin.1 teza finală din Legea
nr.85/2014 apare ca o excepție de la prevederile Codului de procedură civilă și se dispune ca
atare.
În ceea ce privește actul de procedură prin care se dispune încetarea procesului, față de
prevederile art.424 alin.1 C.pr.civ., se constată că acesta trebuie să fie o sentință, deoarece în
acest caz instanța se dezînvestește fără a soluționa cauza.

În ceea ce privește problema supusă dezbaterii, cu unanimitate, participanții și-au


însușit opinia INM.
Legat de acest punct al ordinii de zi, s-a pus problema de a se ști ce se întâmplă în căile
de atac, posibilitățile fiind:
- fie încetează și calea de atac, cu consecința rămânerii definitive a hotărârii de fond;
- fie hotărârea instanței de fond poate fi atacată cu apel/recurs, în acest caz problemele
care se ridică fiind numeroase.

Având în vedere, pe de o parte numeroasele probleme care se ridică în legătură cu căile de


atac și, pe de altă parte faptul că opiniile sunt diferite iar acest aspect nu a fost pus în discuția
curților de apel, cu unanimitate, participanții au stabilit ca această problemă să constituie un punct
al ordinii de zi al viitoarei întâlniri, cu atât mai mult cu cât acest aspect nu a fost pus în discuția
curților de apel, o opinie unitară neexistând nici la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

180
37. Art. 41, 43, 45, 46 şi 342 din Legea nr. 85/2014 - corecta calificare a căii de atac
declarate împotriva unei încheieri prin care sindicul suspendă judecata unui dosar care
este de competenţa sa. (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste
comerciale) din cadrul curţilor de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței,
13-14 iunie 2016, Sinaia, p.4)

Opinia INM:

Considerăm ca fiind aplicabile dispozițiile art. 414 CPC, „Hotărârea de suspendare”,


potrivit cărora:
1) Asupra suspendării judecării procesului instanța se va pronunța prin încheiere, care
poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanța ierarhic superioară. Când suspendarea a fost
dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, hotãrârea este definitivã.
2) Recursul se poate declara cât timp dureazã suspendarea cursului judecãrii procesului,
atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât și împotriva încheierii prin care s-a
dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului.
Este adevărat că, diferite legi speciale reglementează exclusiv calea de atac a apelului
pentru hotărârile pronunțate în aplicarea acelei legi. Cu toate acestea, calea de atac împotriva
încheierii de suspendare nu este întotdeauna identică în raport de calea de atac de care este
susceptibilă hotărârea pronunțată pe fondul cauzei, ci încheierea de suspendare rămâne supusă
recursului. A admite calea de atac a apelului din Legea 85/2014 ar presupune și preluarea
termenului de apel special, ceea ce nu pare să coincidă cu voința legiuitorului de a stabili că
încheierea de suspendare poate fi atacată ”în mod separat” cu recurs, care ”se poate declara cât
timp durează suspendarea cursului judecării procesului”.
Dacă am admite că aplicăm calea de atac din legea specială și încheierii de suspendare ar
însemna să admitem că în toate materiile în care avem o cale de atac stabilită prin legea specială
aceasta se va aplica și incidentelor procedurale precum suspendarea, ceea ce în practică nu se
întâmplă, jurisprudența acceptând, ca și doctrina, că pentru incidentele procedurale primează
calea de atac specifică respectivului incident procedural.
Dispozițiile art. 342 CPC nu reprezintă un argument, întrucât nu există o contradicție sau
o incompatibilitate între opțiunea legiuitorului de a supune hotărârile judecătorului sindic date în
exercitarea atribuțiilor prevăzute la art. 45 din Legea 85/2014 apelului și posibilitatea ca pe
anumite incidente procedurale să avem căi de atac specifice acelui incident procedural.
A aplica exclusiv calea de atac a apelului în materia Legii 85/2014 cu argumentul de text
de la art.46 din acest normativ, respectiv că orice hotărâri ale sindicului sunt supuse apelului, iar
nu doar cele în exercitarea atribuțiilor de la art. 45, ar însemna bunăoară să admitem că, inclusiv
în materia excepției de necompetență avem apel, indiferent de soluția de admitere sau respingere
a excepției, ceea ce nu pare a corespunde intenției legiuitorului Noului CPC exprimate în art. 132
CPC de a distinge între soluția de admitere și cea de respingere a excepției. Iar exemplele ar putea
continua.

Participanții și-au însușit în majoritate opinia formatorilor INM.

181
38. Momentul la care se naşte creanţa Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale
(fostă Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit) izvorâtă dintr-un contract de
finanţare prin care se acordă asistenţă financiară nerambursabilă din fondul european
agricol pentru dezvoltare rurală - înainte de deschiderea procedurii generale a
insolvenţei sau după deschiderea procedurii (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor
specializate (foste comerciale) din cadrul curţilor de apel, în materia litigiilor cu
profesioniști și insolvenței, 13-14 iunie 2016, Sinaia, p.6)

Într-o primă opinie, creanţa izvorâtă dintr-un contract de finanţare prin care se acordă
asistenţă financiară nerambursabilă din FEADR este o creanţă născută înainte de deschiderea
procedurii generale a insolvenţei în temeiul contractului de finanţare potrivit art. 2 alin. 1 lit. c din
HG nr. 224/2008 conform căruia contractul de finanţare este titlu executoriu.
În acest sens, se arată că temeiul verificării îl constituie contractul de finanţare şi
activităţile întreprinse anterior deschiderii procedurii insolvenţei, doar verificarea fiind făcută
după data deschiderii procedurii, astfel că nu se poate aprecia că o eventuală creanţă
individualizată prin actul de control este ulterioară deschiderii procedurii. Aşadar, prin procedura
de verificare, se identifică în fapt o creanţă ce îşi are originea temporal înainte de data deschiderii
procedurii, legiuitorul stabilind obligaţia organelor de control de a o individualiza în condiţiile
prevăzute la art. 36 din OUG nr. 66/2011, după deschiderea procedurii de insolvenţă.
În cea de-a doua opinie, creanța izvorâtă dintr-un contract de finanţare prin care se acordă
asistenţă financiară nerambursabilă din FEADR este o creanţă născută după deschiderea
procedurii, respectiv la momentul încheierii procesului verbal de constatare a neregulii conform
art. 43 din OUG nr. 66/2011.
În susținerea acestei opinii se reține că doar la data deschiderii procedurii de insolvenţă s-
a născut creanţa bugetară rezultată din fonduri europene, deoarece starea de insolvenţă a
debitoarei reprezintă un criteriu de neeligibilitate în calitatea sa de beneficiar, conform regulilor
de finanţare nerambursabile stabilite în baza Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-
2013 – PNDR- precum şi în baza prevederilor HG nr. 244/2008 privind stabilirea cadrului
general de implementare a măsurilor cofinanţate din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare
Rurală prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013.
Prin deschiderea procedurii de insolvenţă debitoarea a încălcat dispoziţiile referitoare la
„Obligaţii generale”, „ Obligaţiile”, „Încetarea contractului”, „ Eligibilitatea cheltuielilor” din
prevederile generale a contractului de finanţare, iar necesitatea respectării criteriilor de
eligibilitate de a nu intra în insolvenţă pe durata de valabilitate a contractului de finanţare a fost
cunoscută de debitoare, care a declarat pe propria răspundere că nu este în procedura insolvenţei,
stare care trebuia respectată pe toată durata acordării finanţării.

39. Acestor contracte le sunt aplicabile dispoziţiile art. 341 din Legea 85/2014 (art. 1542 din
Legea 85/2006)? (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale)
din cadrul curţilor de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, 13-14 iunie
2016, Sinaia, p.7)

182
A existat o practică în temeiul art. 1542 din Legea nr. 85/2006 conform căreia aceste
creanţe erau considerate a se fi născut doar în momentul trecerii la faliment. În prezent, nu au fost
identificate dosare în care să se fi invocat şi să se fi făcut aplicarea art. 341 din Legea 85/2014.

Opinia INM:

Caracterul neunitar al jurisprudenţei mai sus relevate derivă din calificarea diferită dată de
instanţe asupra regimului juridic al creanţelor solicitate de creditorul finanţator al debitorului, din
fonduri europene nerambursabile.
Sintetizând, pot fi desprinse următoarele patru categori de soluții:
- asemenea creanţe sunt anterioare deschiderii procedurii insolvenţei și trebuie înscrise în
tabelul preliminar al creanţelor debitorului. Totuşi, unele instanţe impun, ca o condiţie a
constatării certitudinii şi exigibilităţii creanţei, necesitatea dovedirii de către creditor a îndeplinirii
unui anumit demers administrativ-fiscal reprezentat de procesul-verbal de constatare a neregulilor
finanţării şi de determinare a obiectului şi cuantumului creanţei, în vreme ce altele apreciază că
izvorul juridic al acestor creanţe este contractul de finanţare şi normele dreptului UE;
- aceste creanţe se nasc la data deschiderii procedurii insolvenţei, având natura juridică a
creanţelor curente şi, ca o consecinţă, nu trebuie înscrise în tabelele de creanţe, urmând a fi
valorificate direct în procedura falimentului;
- aceste creanţe trebuie înscrise în tabelul creanţelor, însă sub condiţie suspensivă, în
sensul că vor fi consolidate şi vor participa la valorificare numai condiţionat de intrarea
debitorului în faliment;
- în lipsa întocmirii procesului-verbal de constatare a neregulilor finanţării şi de
determinare a obiectului şi cuantumului creanţei, o asemenea creanţă nu este certă şi exigibilă,
astfel că nu poate fi înscrisă la masa credală a debitorului.
- creanţa izvorâtă dintr-un contract de finanţare prin care se acordă asistenţă financiară
nerambursabilă din FEADR este o creanţă născută înainte de deschiderea procedurii generale a
insolvenţei în temeiul contractului de finanţare potrivit art. 2 alin. 1 lit. c din HG nr. 224/2008
conform căruia contractul de finanţare este titlu executoriu.
Considerăm că:
- Natura juridică a creanței este de creanță anterioară deschiderii procedurii, iar izvorul
acesteia este procesul-verbal de constatare a neregulilor finanţării. În lipsa întocmirii procesului-
verbal de constatare a neregulilor finanţării şi de determinare a obiectului şi cuantumului creanţei,
o asemenea creanţă nu este certă şi exigibilă, astfel că nu poate fi înscrisă la masa credală a
debitorului
- Temeiul verificării îl constituie contractul de finanţare şi activităţile întreprinse anterior
deschiderii procedurii insolvenţei, doar verificarea fiind făcută după data deschiderii procedurii,
astfel că nu se poate aprecia că o eventuală creanţă individualizată prin actul de control este
ulterioară deschiderii procedurii. Aşadar, prin procedura de verificare, se identifică în fapt o
creanţă ce îşi are originea temporal înainte de data deschiderii procedurii, legiuitorul stabilind
obligaţia organelor de control de a o individualiza în condiţiile prevăzute la art. 36 din OUG nr.
66/2011, după deschiderea procedurii de insolvenţă.
- Art. 341 din Legea 85/2014 este aplicabil și acestor contracte, pentru considerentele
reținute anterior de jurisprudență în aplicarea art. 1542 din Legea 85/2006.

183
În ceea ce privește primele două aspecte referitoare la temeiul și natura creanței,
participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM. Mai departe,
participanții au decis prorogarea discutării aplicabilității art.341 din Legea 85/2014 până la
întâlnirea următoare.

40. Contestație la tabelul preliminar de creanțe. Caracterul de creanță garantată sau


bugetară a sumei reprezentând accesoriile (dobânzi și penalități de întârziere) aferente
debitului principal pentru care a fost instituit sechestrul asupra bunurilor mobile ale
debitoarei, de către organul fiscal – accesorii cuprinse într-un titlu executoriu emis după
data întocmirii procesului-verbal de sechestru (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor
specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție ți ale curţilor de apel,
Căciulata, 15-16 mai 2017, p. 21)

Opinia INM:

Potrivit art. 2354 C.civ., ipoteca garantează cu acelaşi rang capitalul, dobânzile,
comisioanele, penalităţile şi cheltuielile rezonabile făcute cu recuperarea sau conservarea bunului,
aceste dispoziţii constituind o normă generală aplicabilă în speță, în ipoteza unei ipoteci legale.
În schimb, art. 2372 C.civ. nu își găsește aplicabilitatea în speță, dat fiind că norma
generală se referă la ipoteca convențională, iar cea instituită de organul fiscal este una legală,
fiind prevăzută, ca atare, de normele speciale – art. 154 alin. (6) C.pr.fisc. stabilind că sechestrul
aplicat asupra bunurilor imobile în temeiul alin. (5) constituie ipotecă legală.
Accesoriile (dobânzile și penalitățile de întârziere) stabilite de organul fiscal, prin titlu
executoriu, în temeiul art. 119-1201 C.pr.fisc. (O.G. nr. 92/2003), trebuie să urmeze soarta
debitului principal, inclusiv în privința caracterului de creanță garantată, având în vedere că
dreptul de a percepe creanţe fiscale accesorii rezultă din raporturile de drept material fiscal,
conform art. 21 alin. (1), alin. (2) lit. b) C.pr.fisc., astfel încât cuantumul acestora este
determinabil, iar iminența calculării lor mai mult decât predictibilă, ele urmând oricum a se
determina conform legii și a curge până la plata integrală, deci suma totală nu s-ar putea cunoaște.
Este adevărat că, potrivit art. 141 alin. (11) C.pr. fisc., în titlul executoriu emis, potrivit
legii, de organul de executare, se înscriu toate creanţele fiscale neachitate la scadenţă,
reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat, precum şi
accesoriile aferente acestora, stabilite în condiţiile legii. Însă, în contextul în care, la data
încheierii procesului-verbal de instituire a sechestrului nu era, încă, emis un titlu de creanță, care
să reprezinte și titlu executoriu, cu privire la accesorii, nefiind, așadar, individualizată obligația
fiscală referitoare la dobânzi și penalități de întârziere, nu se poate susține că, în acest proces-
verbal trebuiau să se treacă, în temeiul art. 152 alin. (1) lit. e) [la care face trimitere art. 154 alin.
(5)], „cota” accesoriilor și „actul normativ” pe baza căruia a fost stabilită obligația plății acestora.
În schimb, considerăm că mențiunea din arhiva/CF ar trebui să precizeze că sechestrul
acoperă și accesoriile, fără să fie nevoie să le determine ca sumă, în special pentru opozabilitatea
față de terți.

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM.

184
41. Contestație la tabelul de creanțe. Depunerea unor documente suplimentare, în
susținerea cererii de admitere a creanței, doar cu ocazia formulării contestației.
Admisibilitatea probei cu aceste înscrisuri (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor
specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție ți ale curţilor de apel,
Căciulata, 15-16 mai 2017, p. 23)

Opinia INM:

Este adevărat că art. 104 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 prevede obligația anexării
documentelor justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de cauze de preferinţă în chiar
termenul stabilit pentru depunerea cererii de admitere a creanţei.
Cu toate acestea, sancțiunea neanexării tuturor documentelor justificative nu este una
expresă, legiuitorul prevăzând drept remediu, în art.106 alin. (3) din Legea nr. 85/2014,
posibilitatea ca administratorul judiciar să solicite explicaţii de la debitor, să poarte discuţii cu
fiecare debitor, solicitându-i, dacă consideră necesar, informaţii şi documente suplimentare.
Or, dacă sancțiunea care ar opera ar fi, așa cum se susține în a doua opinie, decăderea din
dreptul de a mai depune documente în completare, după împlinirea termenului stabilit pentru
depunerea cererii de admitere a creanţei, ar însemna ca nici măcar la cererea administratorului, în
aplicarea art. 106 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, aceste documente să nu mai poată fi depuse.
Pe de altă parte, de vreme ce practicianul în insolvenţă nu a solicitat, în temeiul art. 106
alin. (3) teza finală, în cadrul îndeplinirii atribuţiei de verificare a cererii de admitere a creanţei,
documente suplimentare, iar în notificarea trimisă conform art. 110 alin. (4) a invocat tocmai
lipsa unor documente justificative, nu poate fi negat dreptul persoanei care a depus cererea și,
apoi, contestația, de a-și susține argumentele prin înscrisuri, pentru a combate concluziile
practicianului în insolvență privind înlăturarea creanței, chiar dacă aceste înscrisuri sunt noi.
Cu atât mai mult proba cu înscrisuri constând în documente suplimentare este admisibilă,
persoana care a depus declarația de creanță în termenul stabilit prin hotărârea de deschidere a
procedurii putând anexa contestației documente justificative suplimentare.
Concluzia este confirmată și de textul art. 111 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 care dă
posibilitatea atașării, la contestație, a tuturor înscrisurilor de care partea înţelege să se folosească
în dovedirea susţinerilor sale, iar obligația instituită prin art. 111 alin. (4), referitoare la trimiterea,
de către contestator, a acestor documente, către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar,
susține, odată în plus, admisibilitatea probei cu „documente suplimentare”.

Participanții și-au însușit în majoritate opinia formatorilor INM.

42. Posibilitatea înstrăinării bunurilor din averea debitorului de către administratorul


judiciar/lichidatorul judiciar, asupra cărora au fost instituite măsuri asigurătorii
dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse
(Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție ți ale curţilor de apel, Căciulata, 15-16 mai 2017, p. 25)

Opinia INM:
185
Menţionăm că această problemă a figurat şi pe ordinea de zi a întâlnirii preşedinţilor
secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel,
organizate în perioada 5-6 noiembrie 2015 la Cluj-Napoca, cu acea ocazie fiind îmbrăţişată opinia
INM, pe care o reluăm în cele ce urmează:
Întrucât chiar legiuitorul a înţeles, prin prevederile art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr.
85/2014, să excepteze măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării
speciale şi/sau confiscării extinse de la regula prevăzută la art. 91 alin. (1) teza I, înseamnă că vor
fi aplicabile prevederile Codului de procedură penală, iar înstrăinarea bunurilor din averea
debitorului de către administratorul/lichidatorul judiciar în cadrul procedurii insolvenţei asupra
cărora au fost dispuse măsuri asigurătorii în procesul penal se poate realiza numai în condiţiile
prevăzute de acest cod.
Astfel, potrivit art. 249 alin. (4) C. proc. pen., „măsurile asigurătorii în vederea confiscării
speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale
altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate”, iar
conform art. 250 alin. (1) C. proc. pen. „împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a
modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană
interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a
măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la
instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond”.
Sechestrul instituit de organele de urmărire penală sau de instanţa penală nu poate fi
ridicat decât prin contestarea măsurii asigurătorii în procesul penal, în conformitate cu dispoziţiile
Codului de procedură penală.
În cursul procedurii insolvenţei, practicianul în insolvenţă poate cere instanţei penale
ridicarea sechestrului instituit şi poate valorifica bunurile numai după eventuala ridicare a măsurii
de indisponibilizare, după soluţionarea definitivă a procesului penal sau dacă este încuviinţată
valorificarea lor în procesul penal.
Problema a făcut obiectul unei serii de 6 conferințe derulate în parteneriat INM-INPPI, în
care aceeași concluzie a fost prezentată ca fiind una comună catedrelor de drept comercial și
drept penal. Trebuie însă subliniat că această concluzie nu a fost întotdeauna îmbrățișată de toți
participanții, existând și argumente contrare și prezentându-se și hotărâri în sens contrar, care ar
putea justifica apelarea la mecanismul recursului în interesul legii.

Participanții și-au însușit în majoritate opinia formatorilor INM.

43. Creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor, în cadrul
procedurii insolvenţei, poate în orice moment al procedurii să decidă desemnarea
unui alt administrator/ lichidator judiciar - art. 57 alin 2- 4 din Legea nr.85/2014?
(Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) din cadrul curţilor
de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, 13-14 iunie 2016, Sinaia, p. 9)

Opinia INM:

186
Creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor poate decide,
fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator / lichidator judiciar, până
la momentul în care adunarea creditorilor confirmă administratorul / lichidatorul provizoriu,
desemnat de judecătorul sindic.
Soluția reiese cu evidență din faptul că art.57 alin.3 din Legea 85/2014 prevede
posibilitatea creditorului care deţine mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor de a decide,
fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator judiciar ori lichidator
judiciar în locul administratorului judiciar sau lichidatorului judiciar provizoriu ori de a confirma
administratorul judiciar provizoriu/lichidatorul judiciar provizoriu.
Or, după desemnarea de către adunarea creditorilor a unui alt administrator/lichidator
judiciar în locul administratorului judiciar sau lichidatorului judiciar provizoriu sau după
confirmarea de către adunare a administratorului/lichidatorului judiciar provizoriu suntem în
prezența unui administrator/lichidatorul judiciar definitiv.
Ulterior acestui moment, în orice stadiu al procedurii, administratorul / lichidatorul
judiciar poate fi înlocuit doar de judecătorul sindic, fie pentru motive temeinice (art. 57 alin 4
din Legea nr.85/2014) , fie la cererea acestuia pentru motive bine justificate (art. 57 alin 5 din
Legea nr. 85/2014).
Niciun text nu prevede o atribuție similară având ca titular pe creditorul majoritar, care să
îi confere dreptul de a înlocui administratorul / lichidatorul judiciar definitiv, în orice stadiu al
procedurii.
Rezultă din interpretarea sistematică a textelor că alineatele 2 și 3 au în vedere
administratorul / lichidatorul judiciar provizoriu, în vreme ce alineatul 4, care succede acestora în
ordine logică, se referă la un moment ulterior, respectiv la administratorul / lichidatorul judiciar
definitiv. Din aceeași interpretare sistematică rezultă că alineatul 3 nu instituie o derogare de la
regula înlocuirii motivate a administratorului / lichidatorului judiciar de către judecătorul sindic,
ci este o regulă în oglindă față de alineatul 2 (consecință logică a regulii majorității, care rămâne
respectată în ambele alineate) care conferă creditorului majoritar aceleeași drepturi ca și adunării
creditorilor, dar nu mai mult decât acesteia, adică desemnarea unui alt administrator/lichidator
judiciar în locul administratorului judiciar sau lichidatorului judiciar provizoriu sau confirmarea
administratorului/lichidatorului judiciar provizoriu.
Adunarea creditorilor poate, cu votul a mai mult de 50 % din valoarea totală a creanţelor
cu drept de vot (art. 57 alin 4 din Legea nr.85/2014), să sesizeze judecătorul sindic în vederea
înlocuirii administratorului / lichidatorului judiciar, iar judecătorul va decide în acest sens numai
dacă există motive temeinice.

44. Ce se întâmplă dacă totuşi creditorul majoritar numeşte un alt administrator/ lichidator
judiciar, ulterior adunării generale, iar decizia sa nu este contestată la judecătorul
sindic, potrivit art. 57 alin 6 din Legea nr.85/2014? Judecătorul sindic prin încheiere va
numi noul administrator judiciar/ lichidator? (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor
specializate (foste comerciale) din cadrul curţilor de apel, în materia litigiilor cu
profesioniști și insolvenței, 13-14 iunie 2016, Sinaia, p. 10)

Opinia INM:

187
Considerăm că o astfel de hotărâre, adoptată fără o atribuție legală în acest sens de către
creditorul majoritar nu îl poate ține pe judecătorul sindic, acesta nefiind obligat să îl numească pe
noul administrator judiciar/ lichidator. Dacă este sesizat cu această chestiune, judecătorul sindic
poate cel mult să pună în discuție calificarea acestei hotărâri a creditorului majoritar, dacă în fapt
creditorul majoritar înțelege să solicite înlocuirea administratorului/ lichidatorului judiciar.

În ceea privește întrebările formulate la subpunctele 1 și 2 ale problemei,


participanții și-au însușit în unanimitate opiniile formatorilor INM.

45. Posibilitatea judecătorului sindic de a confirma administratorul/lichidatorul judiciar şi


de a-i stabili remuneraţia acestuia, în conformitate cu disp. art. 45 alin. 1 lit. o din Legea
nr. 85/2014 în situaţiile in care nu se poate lua o hotărâre în şedinţele adunării
creditorilor din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi, la
cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi (Minuta întâlnirii
preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție
ți ale curţilor de apel, Căciulata, 15-16 mai 2017, p. 26)

Opinia INM:

Considerăm întemeiată prima opinie, care este de altfel îmbrățișată și de către judecătorii
redactori, cu următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 57 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 prevăd că în cadrul primei şedinţe a
adunării creditorilor, creditorii care deţin mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor cu
drept de vot pot decide desemnarea unui administrator judiciar, stabilindu-i şi onorariul.
…Creditorii pot decide să confirme administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar desemnat
provizoriu, stabilindu-i onorariul. În această din urmă situaţie nu va mai fi necesară confirmarea
judecătorului-sindic. Prima şedinţă a adunării creditorilor va avea în mod obligatoriu pe ordinea
de zi atât confirmarea/desemnarea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, cât şi
stabilirea onorariului acestuia.
Imposibilitatea desfăşurării acestei şedinţe din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea
creditorilor legal convocaţi, la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi, nu
conferă posibilitatea judecătorului sindic de a confirma administratorul/lichidatorul judiciar şi de
a-i stabili remuneraţia acestuia, în conformitate cu dispoziţiile art. 45 alin. 1 lit. o) din Legea nr.
85/2014.
Adunarea creditorilor are în mod exclusiv atribuţiile prevăzute la art. 57 alin. 2 din Legea
nr. 85/2014.
Atribuţiile judecătorului sindic cu privire la numirea administratorului judiciar
/lichidatorului judiciar, sunt cele prevăzute expres de dispoziţiile art. 45 alin. 1 d) şi e) din Legea
nr. 85/2014, privind desemnarea motivată, după verificarea eventualelor incompatibilităţi, prin
sentinţa de deschidere a procedurii, după caz, a administratorului judiciar
provizoriu/lichidatorului judiciar provizoriu, solicitat de creditorul care a depus cererea de
deschidere a procedurii ori de către debitor, dacă cererea îi aparţine acestuia, iar în lipsa unei
astfel de propuneri dintre practicienii în insolvenţă înscrişi în Tabloul Uniunii Naţionale a
Practicienilor în Insolvenţă din România, care şi-au depus ofertă la dosar, precum şi confirmarea,
188
prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar desemnat de adunarea
creditorilor ori de creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor.
Dispoziţiile art. 45 lit. o) din Legea nr. 85/2014 se referă la cereri ale administratorului
judiciar/lichidatorului judiciar în situaţiile în care nu se poate lua o hotărâre în şedinţele
comitetului creditorilor sau ale adunării creditorilor din lipsa de cvorum cauzată de neprezentarea
creditorilor legal convocaţi, la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi, şi nu
se referă la confirmarea administratorului judiciar, acesta fiind desemnat în mod provizoriu de
judecător sindic.
În mod evident, pe de o parte, în condiţiile în care judecătorul sindic a desemnat
provizoriu administratorul judiciar, adunării creditorilor îi revine atribuţia de confirmare a
acestuia, şi nu tot judecătorului sindic – astfel că măsura iniţială a judecătorului sindic îşi produce
efectele până la momentul acestei confirmări -, iar pe de altă parte dispoziţiile art. 45 lit. o) se
referă exclusiv la cereri formulate de administratorul /lichidatorul judiciar.

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM.

46. Nedepunerea de către administratorul judiciar a raportului privind propunerea de


intrare în procedura simplificată în termenul de 20 de zile de la desemnarea sa, potrivit
art. 92 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, atrage sau nu decăderea din dreptul de a mai face
această solicitare? Există sau nu o altă sancţiune? (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale)
de la nivelul curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței Curtea de
Apel Craiova, 27-28 aprilie 2015, p. 44)

Opinia INM:

Termenul de 20 de zile este unul de recomandare, astfel încât nerespectarea, în situația


unei depășiri scurte, nu poate atrage decăderea din dreptul de a mai face propunerea, ci doar
sancțiuni pentru neîndeplinirea atribuțiilor prevăzute de lege [art. 60 alin. (2) și art. 45 alin. (1)
lit. f) din Legea nr. 85/2014].

În unanimitate, participanții la întâlnire au agreat opinia împărtășită și în punctul de


vedere al INM, în sensul că termenul de 20 de zile este unul de recomandare, astfel încât
nerespectarea, în situaţia unei depăşiri scurte, nu poate atrage decăderea din dreptul de a
mai face propunerea, ci doar sancţiuni pentru neîndeplinirea atribuţiilor prevăzute de lege
[art. 60 alin. (2) şi art. 45 alin. (1) lit. f] din Legea nr. 85/2014].

47. Termenul stabilit prin sentinţa de deschidere a procedurii pentru definitivarea tabelului
de creanţă (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) de la nivelul curților de apel, în materia
litigiilor cu profesioniști și insolvenței Curtea de Apel Craiova, 27-28 aprilie 2015, p. 45)

Potrivit prevederilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, a insolvenţei, toate cererile și
contestaţiile se judecă potrivit prevederilor Codului de procedură civilă cu privire la judecata în
189
primă instanţă, cu menţiunea că termenul pentru depunerea întâmpinării este maximum 15 zile de
la comunicare, răspunsul la întâmpinare nu este obligatoriu iar judecătorul sindic fixează, prin
rezoluţie, în termen de 5 zile de la data depunerii întâmpinării, primul termen de judecată, care va
fi de cel mult 30 de zile de la data rezoluţiei.
În art. lll alin. (6) din Legea nr. 85/2014 se prevede că, la termenul stabilit prin sentinţa de
deschidere a procedurii pentru definitivarea tabelului de creanţă, judecătorul sindic va soluţiona
deodată, printr-o singură sentinţă, toate contestaţiile, chiar dacă pentru soluţionarea unora ar fi
nevoie de administrare de probe.
Problema care se pune, având în vedere că termenul stabilit prin sentinţa de deschidere
pentru soluţionarea contestaţiilor la tabelul de creanţă nu coincide cu cel ce va fi stabilit în
procedura de regularizare prevăzută de art. 41 alin. (4) din Legea insolvenţei, este aceea de a
stabili cărui text de lege mai înainte menţionat să se dea prioritate.

Opinia INM:

Textul art. 111 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 are prioritate, fiind un text special,
procedura la care face referire art. 41 alin. (4) nefiind susceptibilă de aplicare în cazul soluționării
contestațiilor la creanțe.

În unanimitate, participanții au agreat soluția cuprinsă în punctul de vedere al INM,


respectiv că textul art. 111 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 are prioritate, fiind un text
special, procedura la care face referire art. 41 alin. (4) nefiind susceptibilă de aplicare în
cazul soluţionării contestaţiilor la creanţe.

48. Natura termenului de 60 de zile prevăzut de art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2014,
acordat în vederea efectuării şi finalizării inspecţiei fiscale (imperativ sau de
recomandare?). Aplicabilitatea prevederilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ. Care va fi
situaţia creanţei estimate declarate în termenul prevăzut de art. 100 alin. (1) lit. b) din
lege, în cazul în care intervalul de 60 de zile nu este respectat? Înțelesul noțiunii de
„supliment al cererii de admitere a creanţei iniţiale” cuprinse în art. 102 alin. (1) din
Legea nr. 85/2014 (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii
cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, Curtea de
Apel Cluj, 5-6 noiembrie 2015, p. 37)

Opinia INM:

Pentru a clarifica aspectele divergente din practica judiciară de sub imperiul Legii nr.
85/2006 în legătură cu calificarea drept creanțe anterioare deschiderii procedurii sau creanțe
curente a creanțelor bugetare constatate prin controale efectuate de organele fiscale după
deschiderea procedurii, art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede că sunt creanţe anterioare
şi creanţele bugetare constatate printr-un raport de inspecţie fiscală întocmit ulterior deschiderii
procedurii, dar care are ca obiect activitatea anterioară deschiderii procedurii insolvenței
debitorului.
190
În termen de 60 de zile de la data publicării în BPI a notificării privind deschiderea
procedurii, organele de inspecţie fiscală vor efectua inspecţia fiscală şi vor întocmi raportul de
inspecţie fiscală, potrivit prevederilor O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Creditorii bugetari vor înregistra cererea de admitere a creanţei în termenul prevăzut la
art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, urmând ca, în termen de 60 de zile de la data
publicării în BPI a notificării privind deschiderea procedurii, să înregistreze un supliment al
cererii de admitere a creanţei iniţiale, dacă este cazul.
Prin urmare, cererea de admitere a creanţei bugetare se depune în termenul de maximum
45 de zile de la data deschiderii procedurii, corespunzător unui creditor obişnuit. Deşi creditorul
bugetar a fost informat personal de către debitor cu privire la intenţia sa de declanşare a
procedurii (dovada notificării organului fiscal competent fiind obligatoriu a se regăsi printre
documentele care însoţesc cererea de deschidere sau cel mai târziu la primul termen de judecată)
sau, dacă suntem în situaţia deschiderii procedurii la cererea unui creditor, însăşi instanţa de
judecată are obligaţia de a o comunica în termen de la 48 de ore de la înregistrarea cererii
creditorului şi organului fiscal competent, totuşi legiuitorul a prevăzut în favoarea acestuia un
termen suplimentar, calculat de la data publicării în BPI a notificării privind deschiderea
procedurii, în vederea întocmirii şi depunerii unui supliment al cererii de admitere a creanţei
iniţiale.
În lipsa depunerii cererii de admitere a creanţei în termenul legal al art. 100 alin. (1) lit. b),
„suplimentul” depus de creditorul bugetar în termenul de 60 de zile nu se justifică, fiind nelegal.
Termenul de 60 de zile, acordat cu titlu suplimentar creditorilor bugetari, prin art. 102
alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a fost stabilit în mod imperativ, care exclude posibilitatea
derogării de la îndeplinirea acestor obligații. Fiind vorba despre o excepţie de la regula generală a
înregistrării declaraţiilor de creanţă de către creditori, ea trebuie interpretată în mod restrictiv,
fiind de strictă interpretare.
Este adevărat că, prin art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, s-a creat o poziție
privilegiată creditorilor bugetari, în comparație cu ceilalți creditori, în considerarea naturii
creanțelor a căror înscriere în tabelul de obligații ale debitoarei poate fi solicitată de către
creditorii bugetari, respectiv sume reprezentând impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri
bugetare, precum şi accesoriile acestora, însă această favoare nu poate fi extinsă dincolo de
prevederile exprese ale textului legal.
În această situaţie, la expirarea termenului legal, vor deveni aplicabile dispoziţiile art. 114
alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014, conform cărora titularul de creanţe anterioare deschiderii
procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanţelor până la expirarea termenului prevăzut
la art. 100 alin. (1) lit. b – text la care face trimitere și art. 102 alin. (1) –, va fi decăzut, cât
priveşte creanţele respective, din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor şi nu va dobândi
calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură.

Participanții au agreat, în unanimitate, opinia exprimată de formatorii INM.

49. Interpretarea dispoziţiilor art. 102 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 85/2014 în coroborare cu
dispoziţiile art. 146 din aceeaşi lege. (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate
(foste comerciale) din cadrul curţilor de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și
insolvenței, 13-14 iunie 2016, Sinaia, p. 17)

191
Opinia INM:

1. În situaţia în care s-a deschis procedura falimentului, după deschiderea procedurii


generale a insolvenţei (după perioada de obsevație sau reorganizare) şi se solicită valorificarea
unei creanţe născute după data deschiderii procedurii, așa cum rezultă cu claritate din redactarea
art. 102 alin.7 din Legea 85/2014, creditorul poate să solicite doar înscrierea creanţei în tabelul
suplimentar.
Cererea de plată prevăzută la alineatul 6 al aceluiași articol privește perioada de obsevație
sau reorganizare, după cum rezultă și din dispozițiile art.75 alin3, care arată că pentru astfel de
acțiuni se va putea formula cerere de plată ”pe parcursul perioadei de obsevație sau
reorganizare”. După trecerea la faliment devin incidente dispozițiile art.102 alin.7 din Legea
85/2014, iar creditorul poate să solicite doar înscrierea creanţei în tabelul suplimentar.
2. Cererea de plată prevăzută la art.102 alin.6 din Legea 85/2014 se soluţionează în
prealabil de către lichidatorul judiciar. Potrivit art.75 alin.3 din Legea 85/2014, împotriva măsurii
dispuse de către administratorul judiciar se va putea formula contestație cu respectarea art.59
alin.5, 6 și 7.

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM.

50. Problema sancţiunii care intervine în cazul neîndeplinirii cerinţei prevăzute de art. 67
alin. 1 lit. n) din Legea nr. 85/2014. (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate
(foste comerciale) din cadrul curţilor de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și
insolvenței, 13-14 iunie 2016, Sinaia, p. 18)

Opinia INM:

În lege nu există sancțiune. Este posibil ca organele fiscale să ceară prelungirea


teremenului de 60 de zile prevăzut la art.102 alin.1 din Legea 85/2014, având în vedere că nu au
fost notificate în prealabil, așa cum cer dispozițiile legale, pentru a putea efectua controlul.

51. Aplicarea dispozițiilor art. 120 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 [art. 83 alin. (1) din
Legea nr. 85/2006], de către judecătorul sindic. Stabilirea obligațiilor prin dispozitivul
hotărârii (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) de la nivelul curților de apel, în materia
litigiilor cu profesioniști și insolvenței Curtea de Apel Craiova, 27-28 aprilie 2015, p. 45)

Conform normei speciale cuprinse în art. 120 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, terțul
dobânditor în cadrul unui transfer patrimonial, anulat potrivit prevederilor art. 117, va trebui să
restituie averii debitorului bunul transferat sau, dacă bunul nu mai există ori există impedimente
de orice natură pentru preluarea acestuia de către debitor, terțul va restitui valoarea acestuia de la
data transferului efectuat de către debitor, stabilită prin expertiză efectuată în condițiile legii. În

192
caz de restituire, părțile vor fi repuse în situația anterioară, astfel încât sarcinile existente la data
transferului vor fi reînscrise.
O dispoziție similară era cuprinsă și în art. 83 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, respectiv
terțul dobânditor în cadrul unui transfer patrimonial, anulat conform art. 80, va trebui să restituie
averii debitorului bunul transferat sau, dacă bunul nu mai există, valoarea acestuia de la data
transferului efectuat de către debitor, stabilită prin expertiză efectuată în condițiile legii.
În contextul normativ relevat, se observă să legiuitorul a instituit o obligație principală –
constând în restituirea bunului, averii debitorului – aplicabilă în situația în care bunul transferat
printr-un act fraudulos există, și o obligație subsidiară – restituirea valorii bunului, averii
debitorului – aplicabilă în cazul în care bunul nu mai există, precum și în cazul [adăugat prin art.
120 alin. (1) din Legea nr. 85/2014] în care „există impedimente de orice natură pentru preluarea
acestuia de către debitor”.
În aceste condiții, se pune problema dacă, admițând cererea de anulare a
actului/operațiunii formulată de practicianul în insolvență/comitetul creditorilor/creditorul care
deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală, judecătorul sindic
trebuie, în aplicarea dispozițiilor art. 120 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 [art. 83 alin. (1) din
Legea nr. 85/2006], să includă în dispozitivul hotărârii atât obligația principală, cât și cea
subsidiară, pentru a evita ivirea unor impedimente la executare.
Pe de altă parte, în cazul în care bunul nu mai există sau sunt impedimente de orice natură
pentru preluarea acestuia de către debitor, se pune problema dacă, odată cu obligarea pârâtului la
restituirea valorii bunului, este suficientă cuprinderea, în dispozitivul hotărârii, ad literam, a
ipotezei legale, și anume valoarea acestuia de la data transferului efectuat de către debitor,
stabilită prin expertiză efectuată în condițiile legii.
În caz afirmativ, se pune problema demersurilor efective ce trebuie întreprinse pentru
stabilirea acestei valori – precum și influența acestora asupra duratei/derulării procedurii.

Opinia INM:

Considerăm că, în situația în care din înscrisurile dosarului rezultă că bunul există, în
hotărâre se va cuprinde doar obligația principală – restituirea acestuia averii debitorului –, iar în
situația în care bunul nu mai există se va cuprinde obligația subsidiară, după ce s-au administrat
probe în privința valorii acestuia la data transferului (expertiza de specialitate), excepție făcând
cazul în care părțile nu contestă această valoare (probată, în cauză).
Credem că prelungirea duratei procedurii prin administrarea probei expertizei nu poate fi
evitată, în contextul prevederilor art. 120 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 [art. 83 alin. (1) din
Legea nr. 85/2006], cu atât mai mult cu cât neindicarea unei valori concrete atenuează, în fapt,
caracterul executoriu al hotărârii.
De vreme ce valoarea bunului de la data transferului efectuat de către debitor, stabilită
prin expertiză efectuată în condițiile legii, trebuie să fie menționată în dispozitivul hotărârii,
înseamnă că proba cu expertiza va fi administrată pe parcursul procesului. Apreciem că
administrarea acestei probe nu poate echivala cu o antepronunțare în sensul admiterii cererii,
având în vedere dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 teza a II-a din Codul de procedură civilă, normă
generală, aplicabilă prin efectul normei de trimitere cuprinse în art. 342 alin. (1) din Legea nr.
85/2014 (art. 149 din Legea nr. 85/2006), conform căreia „(…) punerea în discuția părților, din

193
oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) și (5), nu îl face pe judecător
incompatibil”.

În unanimitate, participanții au achiesat la punctul de vedere exprimat de INM.

52. Plan de reorganizare propus de creditoare. Admisibilitatea modificării actului


constitutiv al societăţii debitoare, în sensul majorării capitalului social prin aportul în
creanţe al creditoarei (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței,
Curtea de Apel Cluj, 5-6 noiembrie 2015, p. 39)

Opinia INM:

Potrivit art. 133 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, modificarea actului constitutiv al
debitoarei ca măsură de implementare a planului nu se poate face decât în condiţiile legii, adică
potrivit Legii nr. 31/1990.
Derogarea de la prevederile Legii nr. 31/1990 reglementată de alin. (6) al art. 133 din
Legea nr. 85/2014 priveşte exclusiv posibilitatea de modificare a actului constitutiv al debitoarei
fără acordul asociaţilor/acţionarilor, neputând fi reţinute ca temei pentru orice fel de modificare a
actului constitutiv propusă de către un creditor.
Potrivit prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, sunt interzise aporturile în
creanţe, în cazul societăţilor cu răspundere limitată. În aceste condiţii, indiferent dacă este vorba
despre un aport în creanţe sau conversia creanţelor, majorarea capitalului social al unei societăţi
cu răspundere limitată nu se poate realiza în aceste modalităţi, fiind interzisă de lege cu caracter
imperativ, iar prevederile art. 210 alin. (2) şi 221 din Legea nr. 31/1990 trebuie interpretate prin
corelare cu prevederile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Cu o largă majoritate, participanții au agreat opinia exprimată de formatorii INM.

53. Atragerea răspunderii patrimoniale a administratorilor și membrilor din conducerea


debitorului pentru acoperirea pasivului, atunci când au contribuit la ajungerea acestuia
în stare de insolvență, în temeiul art. 169 lit. d) din Legea nr. 85/2014, teza nepredării
documentelor contabile (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste
comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție ți ale curţilor de apel, Căciulata, 15-16
mai 2017, p. 18)

Opinia INM:

Modificarea suferită de textul anterior (art. 138 din Legea nr. 85/2006) cu privire la fapta
de neținere a contabilității a avut ca scop eliminarea jurisprudenței contradictorii cu privire la
atragerea răspunderii pentru neținerea contabilității, atunci când administratorul social nu a
preluat documentele contabile.

194
De altfel, chiar în vechea reglementare, opinia majoritară era în sensul antrenării
răspunderii, însă concluzia se întemeia pe o prezumție judecătorească: neținerea contabilității este
o faptă negativă generală, care nu poate fi dovedită decât prin faptul pozitiv contrar.
În noua reglementare, prezumția este una legală. În cazul nepredării documentelor
contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de
cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă, astfel încât autorul faptei
o poate răsturna prin predarea contabilității.
Prin urmare, intenţia legiuitorului este clară: omisiunea de predare a documentelor
contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar trebuie asimilată fie faptei de a
face să dispară documentele contabile ale societăţii, fie faptei de a nu ţine contabilitatea în
conformitate cu legea.

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM.

54. Statutul creanţei subordonate în procedură. Votează creanţa subordonată (ca pură şi
simplă) în procedură, ţinând cont de faptul că la distribuire participă doar în cazul
existenţei unui excedent rămas în urma acoperirii pasivului invocat de restul creditorilor
sociali sau are statutul unei creanţe afectate de modalitatea condiţiei suspensive
(condiţia existenţei unui excedent rămas în urma acoperirii pasivului invocat de restul
creditorilor sociali) cu toate consecinţele ce decurg de aici? (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate
(foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în materia
litigiilor cu profesioniști și insolvenței, Curtea de Apel Cluj, 5-6 noiembrie 2015, p. 40)

Opinia INM:

Întrucât Legea nr. 85/2014 nu prevede, în afara ordinii de plată a creanţelor prevăzută de
art. 161, nicio regulă specială în privinţa creanţelor subordonate, înseamnă că aceste creanţe au
regimul unor creanţe pure şi simple, cu toate consecinţele care rezultă de aici, inclusiv cu dreptul
de vot în adunarea generală a creditorilor.
În condiţiile în care aceste creanţe sunt suspuse verificării prevăzute de Legea nr. 85/2014,
întocmai ca toate creanţele împotriva averii debitorului, dacă nu se constată că aceste creanţe sunt
fictive, nu există nicio raţiune pentru care dreptul de vot în privinţa acestora să fie suspendat,
întrucât nu există nicio prevedere legală în acest sens.
Pe de altă parte, avându-se în vedere că în categoria creanţelor subordonate nu sunt
incluse numai creanţele asociaţilor sau acţionarilor care au creditat debitorul, ar fi greu de
justificat suspendarea dreptului de vot în privinţa celorlalte creanţe subordonate.
Înscrierea acestor creanţe sub condiţie suspensivă ar fi greşită, având în vedere că în cauză
nu sunt incidente dispoziţiile art. 1399 – 1410 C. civ., care reglementează condiţia ca modalitate a
obligaţiilor, dacă nu se probează că, potrivit convenţiei părţilor, obligaţiile debitoarei faţă de un
asociat sau acţionar ar fi condiţionale.
Eventuale abuzuri care s-ar putea produce prin deturnarea procedurii de la scopul său
trebuie apreciate şi analizate de la caz la caz, aplicându-se, atunci când se constată, sancţiunile
prevăzute de lege.
195
Participanții au agreat, în unanimitate, opinia exprimată de formatorii INM.

55. Posibilitatea înstrăinării bunurilor din averea debitorului de către administratorul


judiciar/lichidatorul judiciar, asupra cărora au fost instituite măsuri asigurătorii
dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse
(Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii
secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de
apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, Curtea de Apel Cluj, 5-6 noiembrie
2015, p. 41)

Opinia INM:

Întrucât chiar legiuitorul a înţeles, prin prevederile art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr.
85/2014, să excepteze măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării
speciale şi/sau confiscării extinse de la regula prevăzută la art. 91 alin. (1) teza I înseamnă că vor
fi aplicabile prevederile Codului de procedură penală, iar înstrăinarea bunurilor din averea
debitorului de către administratorul/lichidatorul judiciar în cadrul procedurii insolvenţei asupra
cărora au fost dispuse măsuri asigurătorii în procesul penal se poate realiza numai în condiţiile
prevăzute de acest cod.
Astfel, potrivit art. 249 alin. (4) C. proc. pen., „măsurile asigurătorii în vederea confiscării
speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale
altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate”, iar
conform art. 250 alin. (1) C. proc. pen. „împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a
modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană
interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a
măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la
instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond”.
Sechestrul instituit de organele de urmărire penală sau de instanţa penală nu poate fi
ridicat decât prin contestarea măsurii asigurătorii în procesul penal, în conformitate cu dispoziţiile
Codului de procedură penală.
În cursul procedurii insolvenţei, practicianul în insolvenţă poate cere instanţei penale
ridicarea sechestrului instituit şi poate valorifica bunurile numai după eventuala ridicare a măsurii
de indisponibilizare, după soluţionarea definitivă a procesului penal sau dacă este încuviinţată
valorificarea lor în procesul penal.

Participanții au agreat, în unanimitate, opinia exprimată de formatorii INM, însă au


apreciat că se impune ca această problemă să fie deferită, împreună cu hotărârile înaintate
de Curtea de Apel Cluj, catedrei de drept penal și procesual penal din cadrul INM, pentru
identificarea unei soluții comune.

56. Incidenţa dispoziţiilor art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006, respectiv a
dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2014, în ipoteza în care

196
administratorul, care este şi unic asociat al societăţii cu răspundere limitată, a transmis
dreptul de administrare unei terţe persoane, prin procură notarială, iar această din urmă
persoană a realizat efectiv toate operaţiunile societăţii (Minuta întâlnirii preşedinţilor
secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție ți ale curţilor
de apel, Căciulata, 15-16 mai 2017, p. 10)

Opinia INM:

Dispozițiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 reglementează răspunderea membrilor
organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi a oricăror alte
persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului.
Chiar delegând integralitatea atribuțiilor legate de administrarea societății, administratorul
și asociatul unic al societății ar putea intra fără discuție în categoria foarte largă a altor persoane
care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului. Prin urmare, nu problema calității este în
discuție, ci cea a caracterului subiectiv al răspunderii, răspunderea prevăzută de art. 169 din
Legea nr. 85/2014 fiind una pentru faptă proprie.
Apreciem că simpla încheiere a unei procuri, fie chiar notariale (înscrisă sau, cu atât mai
mult, neînscrisă la registrul comerțului) prin care se deleagă atribuțiile de administrare nu poate
de plano valora exonerarea de orice obligație și exceptarea din sfera de aplicare a art. 169 din
Legea nr. 85/2014, atâta vreme cât în sarcina sa poate fi reținută una din faptele limitativ
prevăzută la art. 169 din Legea nr. 85/2014, fie ele săvârșite direct sau cu mijlocirea unei
persoane care a acționat în numele său.

Participanții și-au însușit în majoritate opinia formatorilor INM.

57. Persoana obligată la plata remuneraţiei curatorului special numit de instanţă în


condiţiile art.167 din noul Cod de procedură civilă, în materie de insolvenţă, ca urmare
a citării pârâtului prin publicitate, în situaţia în care curatorul este de acord să presteze
serviciul de asistenţă juridică, chiar dacă onorariul său nu este avansat la începutul
procesului, atât pentru situaţia în care reclamantul creditor câştigă procesul, cât şi
pentru situaţia în care acesta pierde procesul (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale)
ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în materia litigiilor cu
profesioniști și insolvenței, Curtea de Apel Cluj, 5-6 noiembrie 2015, p. 43)

Opinia INM:

Referitor la necesitatea numirii curatorului în cazul citării prin publicitate a pârâtului


persoană juridică, această problemă a fost discutată şi în cadrul întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) de la
nivelul curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, desfășurată la Craiova
în perioada 27-28 aprilie 2015, opinia formatorilor INM fiind aceea că dispozițiile privind citarea
prin publicitate se aplică doar persoanei fizice, nu și persoanei juridice (argumentele fiind în
197
sensul că textul incident vorbește despre „domiciliu”, o persoană juridică licită având întotdeauna
un sediu), motiv pentru care nu s-ar impune numirea unui curator.
Referitor la acest aspect, opinia agreată de majoritatea participanților la întâlnire a fost în
sensul că nu se impune numirea unui curator special, în acest caz. Discuțiile pe acest subiect
urmau a fi însă reluate în cadrul întâlnirilor de practică neunitară cu președinții secțiilor I civile.
Potrivit minutei întâlnirii de practică neunitară a președinților secțiilor I civile, desfășurată
la Iași, în luna mai 2015, soluția îmbrățișată, în unanimitate, de participanții prezenți la întâlnire a
fost în sensul că dispozițiile art. 167 C. proc.civ. privind citarea prin publicitate nu se aplică și
persoanei juridice.

Participanții au agreat, în unanimitate, opinia expusă în punctul de vedere al


formatorilor INM.

58. În actuala reglementare a procedurii insolvenţei, Legea nr. 85/2014, este posibilă sau nu
majorarea termenului pentru depunerea tabelului definitiv al creanţelor? (Minuta
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor
specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în
materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, Curtea de Apel Cluj, 5-6 noiembrie 2015,
p. 45)

Opinia INM:

Prin prevederile art. 100 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 a fost exclus de la majorare
termenul pentru depunerea tabelului definitiv de creanţe, prevăzându-se în mod expres această
posibilitate doar pentru data depunerii creanţelor, întocmirea tabelului preliminar şi data primei
şedinţe a creditorilor.
Această dispoziţie legală este justificată de următoarele argumente:
- celeritatea procedurii;
- în vechea reglementare, art. 62 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 prevedea în mod expres
posibilitatea majorării termenului de depunere a tabelului definitiv cu 15 zile, însă termenul de
definitivare a tabelului creanţelor era de maxim 15 zile, pe când art. 100 alin. (1) lit. d) din Legea
nr. 85/2014 prevede un termen de 25 de zile;
- prin noile dispoziţii legale, legiuitorul a stabilit o procedură clară în ceea ce priveşte
soluţionarea contestaţiilor la tabelul preliminar, în art. 111 alin. (1)- (6) din Legea nr. 85/2014;
- în cazul în care este nevoie de administrarea de probe pentru soluţionarea unor
contestaţii, creanţele pot fi înscrise provizoriu de judecătorul sindic. Articolul 111 alin. (6)
prevede că acele creanţe care sunt înscrise provizoriu în tabelul de creanţe, din dispoziţia
judecătorului-sindic, până la soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva lor, vor avea toate
drepturile prevăzute de lege (inclusiv dreptul de vot), cu excepţia dreptului de a încasa sumele
propuse spre distribuire; acestea se vor consemna în contul unic până la definitivarea creanţei;
- dispoziţiile art. 112 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, în conformitate cu care durata
maximă a perioadei de observaţie este de 12 luni, au fost instituite tocmai pentru a nu fi
prelungită în mod nejustificat starea de provizorat şi incertitudine a debitorului aflat în procedura
insolvenţei;
198
- nerespectarea acestor termene nu este sancţionată de lege.

Participanții au agreat, în unanimitate, opinia exprimată de formatorii INM.

59. Modalitatea în care se achită TVA-ul inclus în preţ, în cazul vânzării bunurilor
debitoarei, în cadrul procedurii falimentului, ca şi creanţă curentă sau în conformitate
cu ordinea de preferinţă prevăzută de art. 161 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2014
(Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și ale curților de apel, Constanța, 7-8 septembrie 2017, p. 17)

Opinia INM:

TVA-ul inclus în preţ în cazul vânzării bunurilor din averea debitoarei reprezintă creanţă
curentă şi, în condiţiile în care este încasată, trebuie plătită organului fiscal, neputând fi
distribuită altor creditori, nici măcar celor garantaţi.
În acelaşi sens, în practica judiciară s-a decis astfel :„Cât priveste TVA –ul de plata
stabilit a fi dedus din suma cuvenită recurentei, s-a constatat că aceasta reprezintă cota de TVA
aferentă bunului garantat în favoarea recurentei și vândut în timpul procedurii, taxa care trebuie
virată în contul bugetului de stat. Această sumă este aferentă valorificarii bunului și reprezintă o
creanță născută în timpul procedurii care se platește cu prioritate, înainte de distribuirea vreunei
sume către creditorul garantat.
Astfel, din explicitarea veniturilor si cheltuielilor efectuate sau care trebuie să fie plătite,
lichidatorul judiciar defalcă separat pe fiecare categorie de bunuri valorificate în cadrul procedurii
care este TVA-ul aferent, iar apoi îl deduce din suma care urmează a fi distribuită creditorilor.
Obligația de plată a acestei sume de către debitoare este prevazută de lege și reprezintă o
cheltuială aferentă valorificarii bunurilor în cadrul procedurii. Pe acest considerent, TVA – ul de
plată a fost inclus în categoria cheltuielilor de procedură și dedus separat pe fiecare categorie de
bunuri valorificate, urmând a fi virat direct de către practicianul în insolvență organelor fiscale” (
A se vedea C.A. Oradea, decizia nr. 197/15.10.2015).

În unanimitate, participanții la întâlnire au fost de acord cu opinia formatorilor


INM, în sensul că TVA-ul obținut în urma valorificării bunurilor în cadrul procedurii
insolvenței este calificat ca fiind o creanță curentă și este virat organelor fiscale.

60. Posibilitatea închiderii procedurii falimentului în ipoteza în care nu există bunuri


valorificabile, ci doar creanţe de recuperat de la o altă societate aflată la rândul său în
faliment, în temeiul art.174 alin.1 din Legea nr.85/2014. (Minuta întâlnirii președinților
secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de
apel, Ploiești, 27-28 iunie 2019, p. 25)

Opinia INM:

Potrivit art.45 alin.2 din Legea nr.85/2014 „Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la
controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar şi la
199
procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei. Atribuţiile manageriale
aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului judiciar sau, în mod excepţional, debitorului,
dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea. Deciziile manageriale ale
administratorului judiciar, lichidatorului judiciar sau debitorului care şi-a păstrat dreptul de
administrare pot fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora”,
iar potrivit art.174 din același act normativ „în orice stadiu al procedurii prevăzute de prezentul
titlu, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente
pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele
corespunzătoare, judecătorul-sindic va audia de urgenţă creditorii într-o şedinţă, iar în cazul
refuzului exprimat de aceştia de a avansa sumele necesare sau în cazul neprezentării acestora,
deşi s-a îndeplinit procedura citării prin BPI, va da o sentinţă de închidere a procedurii, prin care
se dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat. (2) În cazul prevăzut la
alin. (1) nu sunt aplicabile prevederile art.167.”
Art.45 alin.2 din Legea nr.85/2014 face o delimitare netă între atribuțiile judecătorului
sindic care sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al
lichidatorului și la acele procese de natură juridică aferente procedurii insolvenței, și atribuțiile
administratorului judiciar/lichidatorului sau chiar ale debitorului (în măsura în care nu a fost
ridicat dreptul de administrare) care sunt de natură managerială.
În concret judecătorul sindic verifică îndeplinirea prevederilor legale care reglementează
activitatea administratorului/lichidatorului judiciar, fără a verifica, în demersul făcut, modul în
care sunt exercitate atribuțiile manageriale, ci doar rezultatul acestora.
În ceea ce privește aplicarea art.174 din Legea nr.85/2014 se constată că legea nu prevede
cine poate solicita închiderea procedurii insolvenței, însă coroborând acest text cu alte dispoziții
legale se poate afirma fără rezerve că administratorul judiciar, respectiv lichidatorul judiciar au
nu doar facultatea, ci chiar obligația să solicite închiderea procedurii. Dispozițiile art.58 alin.1 lit.
i din Legea nr.85/2014 prevăd că administratorul judiciar are ca atribuție principală sesizarea de
urgență a judecătorului sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în averea debitorului
sau că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile de procedură.
Deși textul de lege nu impune, în practică și în doctrină s-a apreciat că la baza cererii de
închidere a procedurii ar trebui să stea un raport al practicianului în insolvență, în care să se arate
lipsa activului, demersurile făcute pentru identificarea elementelor de activ, necesitatea
continuării/nu a procedurii, premisele măririi activului deoarece numai în acest mod creditorii pot
aprecia dacă se impune continuarea procedurii sau închiderea ei.
Se impune astfel concluzia că posibilitatea judecătorului sindic de a aprecia asupra
perspectivelor recuperării unei creanţe nu se încadrează în limitele controlului judecătoresc,
conform art.45 alin.2 Legea 85/2014, ci reprezintă o chestiune de oportunitate a continuării
procedurii prin analizarea şanselor de recuperare a creanţei prin raportare la costurile de
recuperare a acestora implicate de continuarea procedurii, chestiune ce intră în sfera atribuţiilor
creditorilor prin organele lor în procedură.

În concluzie, cu unanimitate, participanții au stabilit faptul că judecătorul sindic va


putea face aplicarea dispozițiilor art. 174, în măsura în care are raportul practicianului în
insolvență și opinia adunării creditorilor în sensul imposibilității recuperării bunului ( în
ipoteza în care nu este învestit cu o contestație împotriva raportului de evaluare).Închiderea

200
procedurii poate fi dispusă doar în baza probatoriului din care să rezulte imposibilitatea
recuperării creanței.

61. Soluția instanței de apel în situația în care apreciază întemeiată calea de atac cu
caracter devolutiv declarată împotriva hotărârii judecătorului sindic de respingere a
cererii de trecere a debitorului la faliment, formulată de un creditor sau de
administratorul judiciar în conformitate cu art. 143 alin. 1 din Legea nr. 85/2014
(Minuta Întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și curților de apel, București, 15 decembrie 2020, p. 8)

Opinia INM

Problema care se impune a fi analizată în cadrul acestui punct este aceea a soluției ce o va
pronunța instanța de apel în cazul în care apreciază ca nelegală și/sau netemeinică soluția
judecătorului sindic de respingere a cererii de intrare în faliment formulată în temeiul art. 143
alin. 1 din Legea nr. 85/2014.
Pentru a obține un răspuns, considerăm că ar trebui să urmărim originea actualei
reglemetări din art. 43 alin. 7 din Legea nr. 85/2014, care, în esență, transpune efectele Deciziei
nr. 5/2011 pronunțate într-un recurs interesul legii privitor la aplicarea dispozițiilor art. 11(1) și
art. 12 din Legea nr. 85/2006 în contextul căii de atac a recursului prevăzute de Codul de
procedură civilă 1865. În cadrul legislativ anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că,
"în aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) și art. 12 din Legea nr. 85/2006 coroborate cu
dispozițiile art. 312 alin. 2-4 din Codul de procedură civilă, curtea de apel, învestită cu
soluționarea recursului declarat împotriva hotărârii judecătorului sindic prin care s-a respins
cererea de deschidere a procedurii insolvenței, admițând recursul, va casa hotărârea și va trimite
cauza judecătorului sindic pentru deschiderea procedurii insolvenței".
În adoptarea acestei soluții de unificare a practicii judiciare, s-a avut în vedere aplicarea
prevederilor art. 312 alin. 2-4 din Codul de procedură civilă nu în litera lor, ci în mod
circumstanțiat, în măsura compatibilității lor cu specificul procedurii insolvenței de a fi etapizată
legal și succesiv. S-a reținut că atribuțiile pe care legea le prevede pentru fiecare dintre
participanții la procedura insolvenței sunt de competență exclusivă, ele neputând fi îndeplinite de
un alt participant la procedură și că "pronunțarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii
și, după caz, de intrare în faliment atât prin procedura generală, cât și prin procedura simplificată"
revine în mod exclusiv judecătorului sindic. În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție a
exclus posibilitatea ca prin decizia de casare instanța de recurs să pronunțe deschiderea procedurii
și să trimită cauza judecătorului sindic pentru dispunerea celorlalte măsuri pe care le impune
această fază distinctă a procedurii.
Odată cu adoptarea Legii nr. 85/2014 și în contextul modificării regimului căilor de atac
prin intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă 2010, efectele obligatorii ale Deciziei nr.
201
5/2011 au fost transpuse în noua lege. Trebuie subliniat faptul că soluția adoptată prin Decizia nr.
5/2011 a fost rezultatul aplicării dispozițiilor procedurale de drept comun de o manieră
considerată compatibilă cu procedura specială a insolvenței, ce se impune a fi menținută și în
actualul cadru legislativ cât timp rațiunile avute în vedere în considerentele acestei decizii în
interesul legii nu au suferit modificări.
Prin urmare, chiar dacă dispozițiile art. 43 alin. 7 din Legea nr. 85/2014 au în vedere doar
stadiul soluționării cererii de deschidere a procedurii insolvenței, o normă similară nefiind reluată
cu prilejul reglementării intrării în faliment, apreciem că soluția trebuie aplicată și în acest caz
chiar dacă ea nu corespunde întocmai soluțiilor propuse de art. 480 Cod procedură civilă. Și
aceasta întrucât, în aplicarea principiului "ubi eadem este ratio, eadem solutio esse debet",
pronunțarea soluției de intrare în faliment revine deopotrivă în atribuția judecătorului sindic, iar
această competență, apreciată ca fiind exclusivă, a constituit argumentul aplicării circumstanțiate
a dispozițiilor procedurale de drept comun.

În concluzie, soluția propusă de INM este în sensul anulării sentinţei apelate şi trimiterii
dosarului la judecătorul sindic cu dispoziţie de trecere a debitorului în faliment.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM, cu precizarea că


vor fi făcute propuneri de modificare a textului de lege şi formulare a unui RIL.

62. Plata creanţelor curente născute după deschiderea procedurii generale a insolvenţei
până la trecerea în faliment solicitată după intrarea în faliment a debitoarei. (Minuta
întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație
și Justiție și curților de apel, Ploiești, 27-28 iunie 2019, p. 28)

Opinia INM:

Potrivit art.5 pct.21 din Legea nr.85/2014 „creditor cu creanțe curente sau creditor curent
este acel creditor ce deține creanțe certe, lichide și exigibile, născute în timpul procedurii de
insolvență și care are dreptul de a i se achita cu prioritate creanța, conform documentelor din care
rezultă”, potrivit art.5 pct.70 „tabelul suplimentar cuprinde toate creanţele născute după data
deschiderii procedurii generale şi până la data începerii procedurii falimentului, acceptate de către
lichidatorul judiciar în urma verificării acestora”, art.102 alin.6 „creanțele născute după data
deschiderii procedurii, în perioada de observație sau în procedura reorganizării judiciare vor fi
plătite conform documentelor din care rezultă”, iar potrivit art.146 „în cazul intrării în faliment în
procedura generală, lichidatorul judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în
lista depusă de debitor/administratorul judiciar, prevăzută la art.145 alin. (2) lit. e), ale căror
creanţe s-au născut după deschiderea procedurii, debitorului şi registrului unde debitorul este
înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii. Dispoziţiile art.99 alin. (2) şi (3) se aplică în mod
corespunzător”.

202
Rezultă din prevederile legale enunțate că este creditor curent acel creditor care deține
creanțe certe, lichide și exigibile, născute în timpul procedurii de insolvență și care are dreptul de
a i se achita cu prioritate creanța, conform documentelor din care rezultă, în acord cu prevederile
art.102 alin.6 din Legea nr.85/2014.
Ca atare titularul unei creanțe curente poate cere plata acesteia în cursul procedurii, pe
perioada de observație sau de reorganizare, fără a fi înscris în tabelul de creanțe, în condițiile
art.75 alin.3 sau poate solicita deschiderea procedurii de faliment în condițiile art.75 alin.4 din
Legea nr.85/2014.
Cu toate acestea, în măsura în care creditorul curent nu a cerut sau cererea sa nu a fost
soluționată până la momentul trecerii debitoarei la faliment, creditorul trebuie să depună cerere de
admitere a creanței în condițiile art.146 și art.147 din Legea nr.85/2014.
Este adevărat că prevederile art.102 alin.6 teza finală din Legea nr.85/2014 permit plata
creanțelor curente născute după data deschiderii falimentului pe bază de cerere de plată, însă
această dispoziție nu permite achitarea creanțelor curente născute în perioada de observație sau de
reorganizare după deschiderea procedurii de faliment.
În concluzie față de prevederile legale enunțate rezultă că pot fi plătite creanţele curente
născute după deschiderea procedurii generale a insolvenţei, în perioada de observaţie sau în
reorganizare, după trecerea în faliment a societăţii, numai prin înscrierea în tabelul suplimentar a
creanţei şi cu întocmirea unui raport asupra fondurilor şi plan de distribuţie.

Participanții și-au însușit cu majoritate opinia INM stabilind faptul că pot fi plătite
creanţele curente născute după deschiderea procedurii generale a insolvenţei, în perioada
de observaţie sau în reorganizare, după trecerea în faliment a societăţii, numai prin
înscrierea în tabelul suplimentar a creanţei.

63. Competența judecătorului sindic de a soluționa capătul din cererea de închidere a


procedurii, formulată de lichidatorul judiciar, având ca obiect plata cheltuielilor de
procedură (onorariu practician și insolvență și cheltuieli efective - avansate de acesta)
(Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii
secţiilor specializate (foste comerciale) de la nivelul curților de apel, în materia litigiilor
cu profesioniști și insolvenței Curtea de Apel Craiova, 27-28 aprilie 2015, p. 47)

Opinia INM:

Trimiterea la O.U.G. nr. 86/2006 cu privire la modalitatea de efectuare a plăților, cuprinsă


în art. 4 din Legea nr. 85/2006, respectiv în art. 39 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, nu creează o
competență exclusivă în favoarea U.N.P.I.R., mai exact nu anihilează competența judecătorului
sindic, ci are în vedere conformitatea plăților cu normele speciale.
Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) lit. i) din
Legea nr. 85/2006, art. 58 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar sesizează
judecătorul sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea
sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative, iar conform art. 21 alin. (1) din
Legea nr. 85/2006, rapoartele practicianului în insolvență, depuse la dosarul instanței, trebuie să
cuprindă și o justificare a cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli
203
efectuate din fondurile existente în averea debitorului - potrivit art. 59 alin. (1) din Legea nr.
85/2014, raportul trebuind să menționeze și onorariul încasat al administratorului judiciar, cu
precizarea modalității de calcul al acestuia.
Împrejurarea că, în acord cu dispozițiile art. 57 din O.U.G. nr. 86/2006, adunarea
reprezentanților permanenți ai U.N.P.I.R. stabilește tarifele pentru onorarii și standardele de cost
pentru cheltuielile de procedură, atunci când acestea se plătesc din fondul constituit conform art.
4 din Legea nr. 85/2006 (art. 39 din Legea nr. 85/2014), nu este aptă să lipsească de efecte
competența judecătorului sindic de a se pronunța asupra cererii vizând aprobarea plății
onorariului și cheltuielilor de procedură din fondul special constituit.
Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât judecătorul sindic trebuie să stabilească, prin
raportare la condițiile concrete ale cauzei, dacă onorariul se va plăti din fondul U.N.P.I.R. sau din
averea debitoarei – o asemenea dispoziție nefiind de competența U.N.P.I.R. În plus, chestiunea
plății cheltuielilor de procedură trebuie să fie tranșată prin hotărârea de închidere a procedurii, în
condițiile în care judecătorul sindic dispune și descărcarea practicianului în insolvență de orice
îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de
garanții, acționari sau asociați, în acord cu dispozițiile art. 136 din Legea nr. 85/2006, art. 180 din
Legea nr. 85/2014. În fine, textul art. 99 alin. (2) din Statutul U.N.P.I.R. nu este elocvent, de
vreme se întemeiază pe practicile locale, distincția pe care o cuprinde nefiind legalmente
fundamentată.

În unanimitate, participanții au agreat punctul de vedere exprimat de INM, în


sensul că o atare competență aparține judecătorului sindic, și nu U.N.P.I.R., pentru
următoarele argumente:
– trimiterea la dispozițiile O.U.G. nr. 86/2006 cu privire la modalitatea de efectuare a
plăților, cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 85/2006, respectiv în art. 39 alin. (4) din Legea nr.
85/2014, nu creează o competență exclusivă în favoarea U.N.P.I.R., ci are în vedere
conformitatea plăților cu normele speciale.
– potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) lit. I) din Legea nr. 85/2006, art. 58 alin. (1) lit.
I) din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar sesizează judecătorul sindic în cazul în
care constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente
pentru a acoperi cheltuielile administrative, iar conform art. 21 alin. (1) din Legea nr.
85/2006, rapoartele practicianului în insolvență, depuse la dosarul instanței, trebuie să
cuprindă şi o justificare a cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor
cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea debitorului - potrivit art. 59 alin. (1)
din Legea nr. 85/2014, raportul trebuind să menționeze și onorariul încasat al
administratorului judiciar, cu precizarea modalităţii de calcul al acestuia.
– împrejurarea că adunarea reprezentanților permanenţi ai U.N.P.I.R. stabilește
tarifele pentru onorarii şi standardele de cost pentru cheltuielile de procedură, atunci când
acestea se plătesc din fondul constituit conform art. 4 din Legea nr. 85/2006 (art. 39 din
Legea nr. 85/2014), nu este aptă să lipsească de efecte competența judecătorului sindic de a
se pronunța asupra cererii vizând aprobarea plății onorariului și cheltuielilor de procedură
din fondul special constituit.
– judecătorul sindic este cel care trebuie să stabilească, prin raportare la condițiile
concrete ale cauzei, dacă onorariul se va plăti din fondul U.N.P.I.R. sau din averea
debitoarei – o asemenea dispoziție nefiind de competența U.N.P.I.R., chestiunea plății
204
cheltuielilor de procedură trebuind să fie tranșată prin hotărârea de închidere a procedurii,
în condițiile în care judecătorul sindic dispune și descărcarea practicianului în insolvență de
orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori,
titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi, în acord cu dispozițiile art. 136 din Legea nr.
85/2006, art. 180 din Legea nr. 85/2014.

64. Posibilitatea judecătorului sindic de a cenzura, în calea de atac a contestației, onorariul


practicianului în insolvență stabilit prin hotărârea creditorului majoritar (Minuta
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor
specializate (foste comerciale) de la nivelul curților de apel, în materia litigiilor cu
profesioniști și insolvenței Curtea de Apel Craiova, 27-28 aprilie 2015, p. 49)

Opinia INM:

Considerăm că aspectul relevant pentru stabilirea abilitării judecătorului sindic de a


analiza și cenzura hotărârea creditorului majoritar ține de caracterul unei astfel de chestiuni,
respectiv dacă este una de legalitate sau una de oportunitate.
Considerăm că aceasta este, în principiu, o chestiune de oportunitate, care scapă
controlului de legalitate al judecătorului sindic. Numai în măsura în care s-ar invoca motive de
nelegalitate poate interveni o astfel de cenzură.

În unanimitate, participanții la întâlnire au îmbrățișat punctul de vedere exprimat


de INM, în sensul că aprecierea asupra modului de stabilire a onorariului practicianului în
insolvență de către creditorul majoritar reprezintă, în principiu, o chestiune de
oportunitate, care scapă controlului de legalitate al judecătorului sindic. Numai în măsura
în care s-ar invoca motive de nelegalitate (de ex. frauda, nesocotirea scopului procedurii)
poate interveni o astfel de cenzură din partea judecătorului sindic.

65. Procedura verificării și regularizării cererilor formulate în dosarele asociate, în


procedurile de insolvenţă, prin raportare la condiţiile prescrise de art. 41 alin. (4) din
Legea nr. 85/2014 (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii
cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) de la nivelul curților de apel, în
materia. litigiilor cu profesioniști și insolvenței Curtea de Apel Craiova, 27-28 aprilie
2015, p. 50)

Opinia INM:

Prin norma specială au fost excluse de la procedura verificării și regularizării cererii,


prevăzută de art. 200 C. proc. civ., atât cererile de deschidere a procedurii, cât și cererile având ca
obiect angajarea răspunderii patrimoniale personale (art. 169), respectiv anularea actelor
frauduloase (art. 117-118).
Chestiunea a făcut obiect de discuție în cadrul întâlnirii reprezentanților C.S.M. și ai
Î.C.C.J. cu președinții secțiilor civile (Craiova, 21 martie 2014), soluția propusă fiind în sensul că
205
normele art. 200, art. 201 C.proc.civ. sunt aplicabile doar cererilor introductive ale creditorilor,
acţiunilor în răspundere − întemeiate pe art. 138 din Legea nr. 85/2006 − şi acţiunilor în
anularea actelor frauduloase − întemeiate pe dispozițiile art. 79-80 −, pentru care nu există
termen de soluţionare stabilit prin Legea nr. 85/2006, întrucât este greu de conceput regularizarea
cererilor cu un caracter urgent, pentru care legea statornicește că „judecătorul-sindic se pronunţă
de urgenţă" sau că se soluţionează în termene scurte (e.g., 3 zile, 15 zile).
Problema a fost dezbătută și cu ocazia întâlnirii reprezentanților C.S.M. și ai M.J. cu
președinții secțiilor specializate din cadrul curților de apel și ai tribunalelor specializate (Târgu-
Mureș, 22 mai 2014), ajungându-se la concluzia că, fără a exclude de plano procedura
regularizării în materia insolvenței, aceasta trebuie adaptată exigențelor de celeritate specifice,
caracterizate prin termene mai scurte, lipsa caracterului obligatoriu al răspunsului la întâmpinare,
fixarea primului termen de judecată, aceasta fiind, de altfel, și soluția consacrată de viitoarea
lege a insolvenței, care reglementează reguli specifice în materia judecății în primă instanță [art.
41 alin. (4), art. 43 alin. (3)], excluzând, totodată, expressis verbis, regularizarea prevăzută de
art. 200 C.proc.civ. la cererea de deschidere a procedurii insolvenței.
În legătură cu acest ultim aspect s-a atras atenția asupra posibilității ca textul art. 41 alin.
(4) să fie interpretat în sensul că este exclusă în mod expres de la regularizare doar cererea de
deschidere a procedurii insolvenței, nu și celelalte cereri care ar putea fi formulate în cadrul
procedurii.
Cu toate acestea, intenţia expresă a legiuitorului, exprimată pe întreaga evoluţie a
procesului legislativ, a fost aceea de a exclude procedura regularizării în contextul procedurii
speciale instituite de Legea nr. 85/2014, având în vedere incompatibilitatea acestei proceduri cu
specificul litigiilor de insolvenţă.

În unanimitate, participanții la întâlnire au îmbrățișat opinia expusă de formatorii


INM, în sensul că procedura regularizării – cu exigențele și forma impuse de dispozițiile
art. 200, 201 C. proc. civ. – nu este aplicabilă niciunei categorii de cereri din procedura
insolvenței, având în vedere incompatibilitatea ei cu specificul litigiilor în insolvență.

66. Aplicarea în căile de atac a dispoziţiilor art. 144 din Hotărârea nr. 1375/2015 privind
aprobarea Regulamentului de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti şi ale art. 185
alin. (3) din Legea nr. 85/2014, respectiv dacă repartizarea căilor de atac exercitate
împotriva hotărârilor date de acelaşi judecător sindic în dosare de faliment diferite,
vizând societăţi care fac parte din acelaşi grup de societăţi se face aleatoriu, ori după
repartizarea aleatorie a primei căi de atac cele formulate ulterior în alte dosare se
repartizează manual la primul complet învestit (Minuta întâlnirii președinților secțiilor
specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel,
dedicată dezbaterii problemelor de practică neunitară în materia litigiilor cu profesioniști
și insolvenței, București, 21 iunie 2018, p. 12)

Opinia INM:

Potrivit art. 144 din Hotărârea nr. 1375/2015: „(1) La data înregistrării unei cereri de
deschidere a procedurii de insolvenţă, grefierul registrator verifică dacă există pe rol un dosar de
206
insolvenţă aparţinând unei alte societăţi care face parte din acelaşi grup de societăţi, potrivit
menţiunii din cerere, respectiv din declaraţia depusă de debitor potrivit art. 67 alin. (1) lit. l) din
Legea nr. 85/2014, cu modificările şi completările ulterioare, sau a listei cuprinzând membrii
grupului, prevăzută de art. 194 din aceeaşi lege. Dacă s-a înregistrat un asemenea dosar, dosarul
înregistrat ulterior, ce vizează o persoană juridică din acelaşi grup de societăţi, se repartizează
manual aceluiaşi judecător-sindic.
(2) Dacă există o cerere comună de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva mai
multor societăţi aparţinând aceluiaşi grup de societăţi, pentru fiecare membru al grupului se
formează un dosar separat. Primul dosar înregistrat se repartizează aleatoriu în sistem informatic,
iar celelalte se repartizează manual aceluiaşi judecător-sindic.
(3) Dacă la cererea comună de deschidere a procedurii insolvenţei subscrie unul sau mai
mulţi membri ai aceluiaşi grup de societăţi, deşi nu se află la momentul respectiv în stare de
insolvenţă sau de insolvenţă iminentă, dar formulează cererea pentru a evita deschiderea
ulterioară a unei proceduri separate, pentru fiecare dintre membrii care subscriu se constituie un
dosar distinct, acestea fiind repartizate manual aceluiaşi judecător-sindic, desemnat aleatoriu în
primul dosar”.
De asemenea, conform art. 185 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, „prin derogare de la
prevederile art. 53 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
toate dosarele formate potrivit prevederilor alin. (2) vor fi repartizate judecătorului-sindic
desemnat conform sistemului de repartizare aleatorie în primul dosar înregistrat în sistemul
informatizat al instanţelor”.
Este adevărat că, în cazul grupului de societăţi, reglementarea legală este deficitară,
întrucât nu face referire expresă la situaţia din calea de atac a apelului, însă considerăm că
interpretarea ar trebui să fie aceea că, pentru asigurarea soluţionării unitare şi pentru identitate de
raţiune, se impune ca şi căile de atac să fie repartizate aceluiaşi complet, la fel ca şi în primă
instanţă.
Această soluție respectă și principiul înscris în art. 4 pct. 12 – coordonarea procedurilor –
și în faza apelului – în scopul abordării integrate. În fond, insolvența unor societăți membre ale
aceluiași grup este o procedură unitară.
Se impune sesizarea CSM pentru completarea ROI.

În unanimitate, participanții au decis că se impune sesizarea Consiliului Superior al


Magistraturii în vederea completării Regulamentului de ordine interioară al instanțelor
judecătorești, după cum urmează:
1. Reglementarea expresă a modalității de repartizare a dosarelor în apel în cazul
grupurilor de societăți, similar procedurii de repartizare pentru soluționarea în primă
instanță, având în vedere principiul prevăzut de art. 4 pct. 12 din Legea nr. 85/2014.
2. Reglementarea expresă a modalității de repartizare a dosarelor pentru
soluționarea recursului formulat împotriva soluției pronunțate cu privire la incidentele
procedurale ivite în dosarul de insolvență (renunțare la judecată, suspendare), în sensul
repartizării manuale la completul desemnat pentru soluționarea căii de atac a apelului în
dosarul de insolvență, complet care, în vederea soluționării recursului, se va întregi cu
judecătorul din planificarea de permanență din ziua declarării căii de atac.

207
67. Închiderea procedurii: Aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 174 alin. (1) din
Legea nr. 85/2014: Cine convoacă adunarea creditorilor pentru a îi audia într-o
şedinţă? Cu cât timp înainte? Cine constată refuzul lor de a avansa sumele de bani în
sensul finalizării procedurii? (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) de la nivelul curților
de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței Curtea de Apel Craiova, 27-28
aprilie 2015, p. 51)

Opinia INM:

Din analiza textului legal rezultă că, pentru a se dispune închiderea procedurii, este
necesar să fie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele trei condiţii:
a) inexistenţa bunurilor în averea debitorului sau insuficienţa acestora pentru acoperirea
cheltuielilor administrative;
b) niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele necesare acoperirii cheltuielilor
administrative; și
c) creditorii audiați într-o ședință de către judecătorul-sindic refuză să avanseze sumele
necesare acoperirii cheltuielilor administrative sau nu se prezintă, deși au fost citați prin BPI.
Pentru a dispune închiderea procedurii insolvenţei în temeiul art. 174 din Legea nr.
85/2014, judecătorul sindic trebuie să fie sesizat de către practicianul în insolvenţă în acest sens
[potrivit art. 58 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 85/2014], iar creditorii pot lua cunoștință de
inexistența bunurilor din averea debitorului sau insuficiența acestora pentru acoperirea
cheltuielilor administrative în cadrul adunării creditorilor, convocată de către administratorul
judiciar sau lichidatorul judiciar, cu scopul de a solicita acestora avansarea sumelor necesare
continuării procedurii.
Modalitatea de audiere a creditorilor nu este definită de către lege, astfel că, în fapt, la
termenul de judecată stabilit în acest sens creditorii prezenți vor fi întrebați dacă avansează
sumele necesare, iar refuzul acestora de a avansa sumele sau absența acestora de la judecată vor fi
consemnate în încheierea de şedinţă. Considerăm, de asemenea, că poziția exprimată în scris a
creditorilor va trebui luată în considerare.

În unanimitate, participanții la întâlnire au achiesat la punctul de vedere exprimat


de formatorii INM.

III. PROBLEME SPECIALE DE PROCEDURĂ CIVILĂ

1. Încuviinţarea executării silite a unui contract de credit, la cererea creditorului


cesionar al creanţei (Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al
Magistraturii și ai Ministerului Justiției cu președinții secțiilor specializate din cadrul
curților de apel și ai tribunalelor specializate - Târgu Mureș, 22 mai 2014, p. 2)

Opinia INM:
208
Problema de drept pusă în discuție a vizat interpretarea dispoziţiilor art. 120 din O.U.G.
nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, coroborat cu art. 1.396 C. civ.,
respectiv dacă transferul creanței implică sau nu și transmiterea caracterului de titlu executoriu.
Soluţia propusă în punctajul de discuții elaborat la nivelul INM a fost în sensul
admisibilității încuviințării executării silite a unui contract de credit, la cererea creditorului
cesionar al creanței, cu o motivare care face trimitere, între altele, la considerente reținute în
raportul întocmit în cauza ce a făcut obiectul unei întrebări preliminare adresate de Curtea de
Apel Cluj, soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3/2014, în sensul că:
- poziţia pe care se află cesionarul este aceea a unui veritabil succesor cu titlu particular,
care preia toate drepturile pe care cedentul le avea în legătură cu creanţa, motiv pentru care
modificarea părţilor originare ale actului juridic care constituie titlu executoriu nu afectează
substanţa titlului executoriu;
- din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, a impune unei persoane
fizice sau juridice, care este titulara unei creanţe constatate printr-un titlu executoriu şi dobândite
în mod legal, să parcurgă o nouă procedură judiciară pentru a obţine un alt titlu executoriu ar
reprezenta, pe de o parte, o sarcină disproporţionată, incompatibilă cu dreptul la respectarea
bunurilor reglementat de art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, dreptul de creanţă
fiind cuprins în noţiunea autonomă de bun iar, pe de altă parte, poate aduce atingere garanțiilor
dreptului la un proces echitabil, astfel cum au fost dezvoltate pe tărâmul art. 6;
- soluția transferului către cesionar a tuturor drepturilor pe care cedentul le are în legătură
cu creanța cedată, incluzând acțiunile al căror titular era cedentul până la momentul cesiunii, a
fost prevăzută expres și de Noul Cod civil, în art. 1.568 alin. 1 pct. 1, o opțiune similară a
legiuitorului regăsindu-se și în legea procesuală, care permite transmiterea cu titlu particular a
calității de creditor în procedura executării silite – art. 644 alin. 2 C.proc. civ.

Cu majoritate, participanții și-au însușit punctul de vedere exprimat de INM, în


sensul admisibilității cererii de încuviințare a executării silite formulată de creditorul cesionar
al contractului de credit bancar, pentru motivele expuse în Decizia ICCJ nr. 3/2014.
Reprezentanții Curții de Apel Cluj și-au menținut opțiunea pentru punctul de vedere
potrivit căruia atributul executorialității nu se transmite, în toate situațiile, prin cesiunea
contractului de credit.
În vederea unificării practicii în această materie, s-a propus sesizarea Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea promovării unui recurs în interesul
legii.1

2. Delimitarea competenţei materiale a tribunalelor specializate de cea a tribunalelor în


materia litigiilor cu profesionişti (foştii comercianţi vs. profesii liberale şi alte
categorii de profesionişti) (Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al

1
A se vedea Decizia nr. 23/2019 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de către Colegiul de
conducere al Curții de Apel București cu privire la o problemă de drept; publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.
142 din 21 februarie 2020.
209
Magistraturii și ai Ministerului Justiției cu președinții secțiilor specializate din cadrul
curților de apel și ai tribunalelor specializate - Târgu Mureș, 22 mai 2014, p. 5)

Opinia INM:

Problema pusă în discuție a vizat, în esență, sfera litigiilor de competența tribunalelor


specializate, respectiv dacă sunt avute în vedere doar litigiile între profesioniști în materie
economică (foștii comercianți) sau competența materială specializată trebuie recunoscută pentru
litigiile generate de activitatea tuturor profesioniștilor?
Soluţia propusă în punctajul de discuții a fost în sensul că tribunalele specializate sunt
competente material să soluţioneze litigiile generate de activitatea tuturor profesioniştilor, pentru
următoarele argumente:
- în concepţia monistă a noului Cod civil, noţiunea de “comerciant’’ nu mai există, ci doar
aceea de „profesionist’’, acesta fiind singurul criteriu consacrat de Cod care ar putea fi utilizat
pentru delimitarea sferei litigiilor de competența tribunalelor specializate, neputându-se crea
artificial o delimitare pe care legea nu o mai prevede, între profesioniştii în materie economică
(foştii comercianţi) şi ceilalţi profesionişti;
- transformarea fostelor tribunale comerciale în tribunale specializate, prin Hotărârea nr.
654 din 31 august 2011 a Consiliului Superior al Magistraturii, implică o continuitate cu privire
la tipurile de cauze care intră în competenţa acestor tribunale.

Opinia împărtășită în unanimitate de participanți a fost în sensul continuității


competenței materiale stabilite la nivelul fostelor secții comerciale.

3. Problema competenţei funcţionale între completurile specializate în materia litigiilor


cu profesionişti sau a completurilor de contencios administrativ, în cazul sesizării
tribunalului de către Comisariatul de Protecţia Consumatorilor, în baza art. 12 din
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
profesionişti şi consumatori (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) de la nivelul
curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței Curtea de Apel
Craiova, 27-28 aprilie 2015, p. 14)

Opinia INM:

Această problemă a făcut şi obiectul întâlnirii pe practică neunitară a preşedinţilor Secţiilor


de contencios administrativ organizată în perioada 26-27 martie 2015, la sediul Curții de Apel
București. La această întâlnire opinia participanţilor, exprimată în unanimitate, a fost aceea că, în
speţă, competenţa revine secţiilor civile care soluţionează litigii cu profesionişti, pentru
considerentele expuse în cele ce urmează.
Din intepretarea sistematică a prevederilor art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000 rezultă că
scopul principal al mecanismului procesual astfel reglementat constă în verificarea caracterului
abuziv al unor clauze inserate în contractele de adeziune încheiate între profesionişti şi
210
consumatori şi înlăturarea clauzelor abuzive din acest tip de contracte. Aplicarea sancţiunii
contravenţionale are numai un caracter accesoriu, încadrându-se pe deplin în definiţia cuprinsă în
art. 30 alin. (4) C. proc. civ. Împrejurarea că art. 12 alin. (1) reglementează o procedură specială
de învestire a instanţei de către autorităţile publice cu atribuţii de control, menţionate în art. 8, nu
imprimă litigiului o altă natură juridică, neexistând, în lipsa unei prevederi exprese a legii,
argumente rezonabile pentru care proceduri judiciare având acelaşi scop − modificarea
contractelor prin eliminarea clauzelor abuzive − reglementate în diferitele alineate ale art. 12, să
primească interpretări şi calificări diferite în funcţie de calitatea reclamantului.
Elementul hotărâtor în delimitarea competenţei instanţei de contencios administrativ de cea
a instanţei civile (comerciale) este natura de drept public a actului juridic dedus judecăţii, iar nu
modalitatea de învestire a instanţei sau existenţa unei proceduri prealabile învestirii sale. Or,
natura juridică a contractului de adeziune încheiat între profesionişti şi consumatori este, în mod
evident, una de drept privat. Un argument suplimentar îl oferă însăşi evoluţia în timp a
conţinutului art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000, care nu marchează doar modificarea unei norme
de competenţă, ci sugerează o veritabilă schimbare de filosofie a legii în ceea ce priveşte natura
juridică a raportului litigios, interesul ocrotit și mijloacele de atingere a scopului propus. Astfel,
dacă în reglementarea anterioară, accentul era pus pe natura contravenţională a faptei şi pe
antrenarea răspunderii contravenţionale (competentă era judecătoria în a cărei rază teritorială a
fost săvârşită fapta sau în raza căreia se afla sediul sau domiciliul contravenientului, iar în cazul
în care constata existenţa clauzelor abuzive în contract, instanţa aplica sancţiunea
contravenţională conform art. 16 şi dispunea, sub sancţiunea daunelor, modificarea clauzelor
contractuale, în măsura în care contractul rămâne în fiinţă, sau desfiinţarea acelui contract, cu
daune-interese, după caz), în prezent, norma de competenţă face referire la noţiunea de
„profesionist”, iar măsura principală stabilită prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti în cazul
constatării existenţei clauzelor abuzive este aceea a obligării profesionistului să elimine clauzele
abuzive din contracte, la care se adaugă aplicarea sancţiunii contravenţionale.
Pe de altă parte, există o serie de argumente care nu pot fi ignorate care susţin natura
administrativă a litigiului şi care au fost reţinute de către Curtea de Apel București, Secția a V-a
în trei regulatoare de competență, prin care s-a stabilit că, în astfel de litigii, competența de
soluționare aparține Sectiei de contencios administrativ și fiscal. Aceste argumente sunt expuse în
cele ce urmează:
Potrivit art. 8 din Legea nr. 193/2000, „Controlul respectării dispoziţiilor prezentei legi se
face de reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor,
precum şi de specialişti autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit
competenţelor” iar potrivit art. 9 din aceeași lege, „Organele de control efectuează verificări la
sesizarea persoanelor prejudiciate prevăzute la art. 2 alin. (1) sau din oficiu”.
Așadar, controlul la operatorul financiar bancar se efectuează în baza unui Ordin
(administrativ), având în vedere dispozițiile art.1 din H.G. nr. 700/2012 privind organizarea și
funcționarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor și care prevede că „ANPC
este o instituție publică și care funcționează ca organ de specialitate al administrației publice
centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și în coordonarea ministerului
economiei, comerțului și mediului de afaceri”.
Ca urmare a controlului efectuat, ANPC, potrivit art. 11 din Legea nr. 193/2000, încheie un
proces-verbal în cadrul căruia consemnează faptele constatate cu ocazia verificărilor efectuate,
precum și articolele din lege încălcate de profesionist, sesizând, potrivit art. 12 alin. (1) și (2), în
211
cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, tribunalul
de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice
contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive, la cererea de chemare în
judecată fiind anexat și procesul-verbal întocmit potrivit art. 11 din Legea nr. 193/2000.
Susţinătorii acestei opinii arată că, urmare a încheierii procesului-verbal de contravenție,
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor trebuie să se adreseze instanței de
contencios administrativ, în temeiul dispozițiilor art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000,
aceasta fiind instanța competentă material deoarece în urma administrării unui probatoriu
specific, O.G. nr. 2/2001, doar instanța de contencios administrativ poate să procedeze la analiza
trăsăturilor generale ale faptei ilicite, respectiv contravenţia ce se pretinde a fi săvârșită și
sancţionată conform alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 193/2000 şi care constă în stipularea de către
profesionişti de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – apte să genereze
declanșarea răspunderii contravenționale, abaterea contravenţională reţinută să fie sancţionată în
ambele forme prevăzute de art. 13 din acelaşi act normativ, respectiv răspunderea sancţionatorie
prin aplicarea unei amenzi de la 200 la 1.000 lei şi cea reparatorie, prin modificarea tuturor
contractelor de adeziune în curs de executare şi eliminarea clauzelor abuzive din contractele
preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale.
Se mai arată că faptul că instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze
astfel de litigii rezultă și din împrejurarea că, în cazul în care se constată inexistenţa unor clauze
abuzive în contract, potrivit alin. (4) din art. 13 mai sus-citat, instanţa trebuie să anuleze procesul-
verbal întocmit.
În materie contravenţională, regula generală stabilită de art. 21 alin. (1) din O.G. nr.
2/2001, sediul materiei în acest domeniu, este ca agentul constatator, prin procesul-verbal de
constatare, să aplice şi sancţiunea incidentă.
În prezenta cauză, actul normativ care stabilește şi sancţionează săvârșirea unei contravenţii,
este Legea nr. 193/2000, lege care prevede în mod expres că agentul constatator nu are dreptul să
aplice şi sancţiunea, procesul-verbal de constatare a fost înaintat de către ANPC tribunalului de la
sediul profesionistului asupra activităţii căruia a fost efectuat controlul, pentru a hotărî asupra
sancţiunii contravenţionale ce urmează a fi aplicată.
În aceste condiții, se suţine, în această opinie, că nu ne aflăm în prezența unui litigiu cu
profesioniști, în condițiile în care în litigiile în care ANPC este parte nu ne regăsim în prezenţa
unei acţiuni formulate de către cocontractantul prejudiciat, persoana fizică ce are calitatea de
consumator potrivit Legii nr. 193/2000, prin care să se solicite, în conformitate cu prevederile
Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, constatarea caracterului abuziv şi pronunţarea
nulităţii unor clauze contractuale din convenţia de credit, pentru a putea fi atrasă competenţa
instanţelor civile, potrivit dispoziţiilor art. 14 şi 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000. Litigiul este
un litigiu contravenţional, care-şi are propriul regim de stabilire şi sancţionare, instanţa sesizată
de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor fiind chemată ca, pe baza probelor
ce se vor administra, să verifice temeinicia procesului-verbal de contravenţie, să hotărască asupra
sancţiunii şi să dispună măsurile necesare pentru restabilirea ordinii de drept nesocotite, respectiv
eliminarea clauzelor abuzive din convenţiile de creditare şi stabilirea despăgubirilor ce li se cuvin
părţilor vătămate prin săvârşirea faptului contravenţional ilicit, conform art. 13 din Legea nr.
193/2000. Nu se poate spune că ne aflăm în prezenţa unui act administrativ tipic sau asimilat, din
moment ce activitatea de constatare a contravenţiei se realizează şi se materializează prin
încheierea unui proces-verbal, care este actul administrativ prin care se individualizează fapta
212
ilicită şi contravenientul de către reprezentanţii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorilor, în calitate de organ de specialitate al administraţiei publice centrale. Or, tocmai
acesta este înscrisul care a generat litigiul şi a condus la sesizarea instanţei în condiţiile descrise
de articolul 12 alin. (1) şi (2) din sus-menționata lege.
Prin urmare, în regulatoarele de competenţă pronunţate de CAB, Secţia a V-a s-a reţinut că,
dată fiind natura juridică de act administrativ cu caracter contravenţional a procesului–verbal de
contravenţie prin care se finalizează activitatea de verificare întreprinsă de către Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul
Tribunalului Bucureşti este competentă, din punct de vedere funcţional, să stabilească
răspunderea contravenţională a persoanei juridice chemate în judecată. Astfel, încălcarea unei
norme de drept administrativ va determina răspunderea administrativă şi aplicarea unei astfel de
sancţiuni, aceasta putând fi aplicată doar de instanța (secția) competentă în materie, respectiv
secția de contencios administrativ. Că suntem în prezența unui litigiu de competența secției de
contencios administrativ, și nu în prezența unui litigiu cu și între profesioniști o dovedește și
faptul că, în astfel de spețe, capătul principal al cererii de chemare în judecată constă în
solicitarea ANPC de constatare a răspunderii contravenţionale a pârâtei, care este doar o formă a
răspunderii administrative, contravenţia fiind doar o modalitate de manifestare a ilicitului
administrativ, iar regimul său juridic este în mod preponderent, un regim de drept administrativ.
Astfel, din perspectiva teoriei generale a răspunderii juridice, dispozițiile contravenţionale
ni se înfăţişează ca norme ale dreptului administrativ, esenţa unui asemenea litigiu fiind dată de
norma de drept administrativ, Legea nr. 193/2000 impunându-se a fi completată cu dispoziţiile
generale cuprinse în O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, în ceea ce priveşte
regulile procedurale ce se impune a fi urmate în vederea soluţionării aspectelor reţinute prin
procesal-verbal de contravenţie, a verificării cu prioritate a modalităţii de întocmire şi stabilirii
validității acestui document de control, obligația de a modifica toate contractele fiind o sancțiune
complementară, și nu principală (avem în vedere situația proceselor-verbale întocmite de ANAF
și în care se prevede confiscarea bunurilor/sumelor de bani găsite la sediul profesionistului și care
nu sunt evidențiate în documentele fiscale ale acestuia).
Prin urmare, nu suntem în prezența unui litigiu prin care consumatorul lezat prin
stipularea unor clauze abuzive solicită răspunderea civilă a cocontractantului său ca urmare a
nesocotirii unor norme imperative cu ocazia încheierii convenţiei de creditare, de natură să atragă
competenţa instanţelor civile, raportul juridic dedus judecăţii fiind unul creat între o autoritate
publică de control şi persoana juridică care acţionează în cadrul activităţii sale comerciale,
probatoriul administrat în astfel de litigii fiind diferit față de cel administrat în cadrul proceselor
în care ANPC este parte. Legiuitorul stabileşte în sarcina instanţei care a constatat săvârşirea
contravenţiei, obligaţia de a modifica toate contractele de adeziune în curs de executare, încheiate
de către profesionistul contravenient cu consumatorii, prin eliminarea clauzelor abuzive,
sancţiunea reparatorie dispusă nefiind limitată, precum în cadrul răspunderii civile, doar la
convenţiile juridice deduse judecăţii şi la participanţii din proces.
Totodată, cum temeiul răspunderii contravenţionale ‒ faptul ilicit care o declanşează ‒ îl
constituie contravenţia, stabilirea caracterului abuziv al clauzelor contractuale ce au format
obiectul procesului-verbal de contravenţie este solicitată în scopul verificării existenței laturii
obiective, a elementului material al contravenției, prevăzut de art. 1 alin. (3), şi nicidecum pentru
a conduce la nulitatea acestor clauze, cum se întâmplă în faţa instanţei civile. Aceasta deoarece
contravenţia, ca şi infracţiunea, are un element constitutiv, un obiect reprezentat de valorile,
213
relaţiile sociale apărate prin normele cărora li se aduce atingere sau sunt puse în pericol prin fapta
săvârşită. Prin urmare, latura obiectivă a contravenţiei o formează acţiunea sau inacțiunea
producătoare a urmărilor socialmente periculoase şi care este prevăzută ca ilicită în actul
normativ de stabilire a contravenţiei.
Pe cale de consecinţă, constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale menţionate
în procesul-verbal de contravenţie reprezintă, în cazul de faţă, latura obiectivă a contravenţiei ce
se solicită a fi constatată şi se impune ca verificările să fie efectuate din această perspectivă.
Acestea sunt raţiunile pentru care, date fiind natura şi specificul obiectului litigios, ce presupune
verificarea legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, hotărârea asupra sancţiunii şi despăgubirii
stabilite, competenţa de soluţionare a litigiilor contravenţionale a fost stabilită de către O.G. nr.
2/2001, prin art. 34 alin. (2), în sarcina secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.
Totodată, modificarea competenţei materiale de soluţionare a litigiilor referitoare la
contravenţiile prevăzute de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 nu este de natură să conducă la
concluzia că s-ar impune soluţionarea acestora în primă instanţă de către secţia civilă specializată
în litigii cu profesioniști a tribunalului, din moment ce natura juridică a litigiului a rămas
neschimbată, iar legea-cadru în materie ‒ O.G. nr. 2/2001, la care se face trimitere expresă în
dispozițiile art. 16 alin. (2) din art. Legea nr. 193/2000 („Prevederile prezentei legi se
completează cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi
completările ulterioare, cu excepţia art. 27-29") ‒ stabileşte necesitatea soluţionării lor definitive
de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

Având în vedere practica neunitară în materie, existența unor argumente pertinente


în textele legale în susținerea ambelor soluții, precum și faptul că în speță nu este aplicabil
mecanismul întrebării preliminare adresată ÎCCJ (întrucât nu vizează un aspect care
privește soluționarea fondului), participanții la întâlnire au agreat necesitatea unificării
practicii judiciare fie prin intermediul promovării unui recurs în interesul legii, fie prin
intermediul unei modificări legislative (în acest sens, un proiect de modificare a Legii nr.
193/2000 inițiat de Ministerul Justiției se află în dezbatere parlamentară). De asemenea,
reprezentanții CSM au precizat că, strict pe acest aspect al Legii nr. 193/2000, CSM, prin
intermediul Comisiei nr. 1, urmează să sesizeze Ministerul Justiției.
Până la pronunțarea soluției în recursul în interesul legii, soluția agreată de
majoritatea participanților la întâlnire a fost în sensul recunoașterii competenței
funcționale de soluționare a acestor litigii în favoarea secțiilor civile (completurilor
specializate în soluționarea litigiilor cu profesioniști).1

1
A se vedea Decizia nr. 24/2015 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere
al Curţii de Apel Bucureşti cu privire la stabilirea instanţei competente funcţional/specializării secţiei sau a
completului competent(e) să soluţioneze litigiile în care sunt implicate Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Consumatorilor şi băncile comerciale/profesioniştii, atunci când instanţa de judecată este sesizată de Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Consumatorilor. Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76
din 2 februarie 2016.
214
4. Competenţa de soluţionare a căilor de atac declarate împotriva sentinţelor pronunţate
în contestaţii la executare, în condiţiile în care una dintre părţile implicate este
profesionist (secţia civilă a tribunalului sau instanţa specializată) (Minuta întâlnirii
preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție și ale curţilor de apel, Căciulata, 15-16 mai 2017, p.45)

Opinia INM:

Anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, problema a făcut obiectul unui recurs în
interesul legii (Decizia nr. XV din 5 februarie 2007)1 cu privire la stabilirea competenței de
soluționare a contestațiilor la executare având ca obiect hotărâri judecătorești pronunțate în litigii
comerciale, în care s-a reținut că:
„Cu toate acestea, în considerarea principiului specializării este firesc ca, atunci când
contestația la executare propriu-zisă sau contestația la titlu vizează un titlu emis în materie
comercială, acestea să se îndrepte la secția comercială – dacă aceasta există – a instanței
competente.
Sub acest aspect, nu poate fi primit punctul de vedere exprimat în unele hotărâri, conform
căruia, atunci când este vorba despre o contestație la executare propriu-zisă, natura litigiului
rămâne fără relevanță.
Aceasta cu atât mai mult cu cât există posibilitatea ca, într-o atare contestație, să se invoce
și apărări de fond, a căror natură comercială să fie indiscutabilă.”
Cu toate că soluția a continuat să fie aplicată și după intrarea în vigoare a noului Cod civil,
actuala competenţă materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate a făcut recent
obiectul unui recurs în interesul legii care pare să confirme exact soluția contrară.
Astfel, prin Decizia nr. 18/2016, ÎCCJ a admis recursul în interesul legii formulat de
Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti şi, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.
226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte următoarele:
”Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în
funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de
art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare”.
Din considerentele deciziei RIL se desprinde intenția de raportare a competenţei materiale
a tribunalelor/secţiilor specializate exclusiv la criteriul obiectiv, determinat de obiectul sau natura
litigiilor, cu excluderea celui subiectiv. Cum contestația la executare nu poate fi asimilată listei,
fie ea și exemplificative, din art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, simpla implicare a unui profesionist în procedura

1
A se vedea și Decizia nr. 2/2019 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere
al Curții de Apel Cluj privind „interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art.
95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, privind determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor
specializate (Argeș, Cluj, Mureș) în soluționarea, în apel, a cererilor formulate în procedura executării silite,
respectiv: contestația la titlu, contestația la executare propriu-zisă, încuviințarea executării silite și altele specifice,
ținând seama de lipsa unui criteriu legal pentru atribuirea competenței în aceste litigii, în care titlul executoriu este
emis în contextul exploatării unei întreprinderi”; a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863
din 25 octombrie 2019.
215
execuțională nu este un element care să atragă competenţa materială a tribunalelor/secţiilor
specializate, după cum rezultă foarte clar din considerentele RIL:
„173. Interpretarea în sens contrar, dată de instanţele de judecată care au calificat litigiile
nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără
nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din Codul de
procedură civilă, conform cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea
normelor prezentului cod", şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit
cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin
lege".
174. În realitate, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin.
(2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, pentru determinarea
competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate, se va ţine seama de
criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu
exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările
ulterioare.”
Ideea de continuitate a procesului civil în sensul art.6 CEDO nu ar putea justifica nici ea o
altă soluție, decât în măsura în care continuitatea procesului ar fi raportată strict la un criteriu
obiectiv, respectiv pronunțarea sentinței titlu executoriu de către instanța/completul specializat,
noțiunea de „titlu emis în materie comercială” neputând primi o altă interpretare în contextul
criteriilor clar definite în recursul în interesul legii.

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM.

5. Calea de atac, termenul de formulare şi instanţa competentă să soluţioneze calea de


atac în materia achiziţiilor publice, în cazul litigiilor care decurg din executarea
contractelor, în urma modificărilor introduse prin Legea nr. 212/2018 (Minuta
întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și curților de apel, București, 15 decembrie 2020, p. 40)

Opinia INM:

Anterior adoptării Legii nr. 101/2016, competența soluționării cauzelor având ca obiect
acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire,
precum și în cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea
unilaterală a contractelor de achiziție publică a fost reglementată prin Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 34/2006 - capitolul 9 - și a aparținut fie instanțelor de contencios administrativ (la
data publicării actului normativ, art. 287 stabilea expres că se aplică dispozițiile Legii nr.
554/2004), fie instanțelor comerciale (competență stabilită începând cu data de 3 ianuarie 2011,
prin art. I pct. 74 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 76/2010 pentru modificarea și
completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006, astfel cum a fost modificat prin
articolul unic pct. 35 din Legea nr. 278/2010), fie a fost partajată între cele două instanțe, în
sensul că litigiile de natură precontractuală erau soluționate de instanțele de contencios
administrativ, iar cele ulterioare contractului, de instanțele comerciale (începând cu 23 iunie
216
2009, conform art. I pct. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 72/2009 pentru
modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006).
Considerăm relevante următoarele dispoziții legale:
A. Anterior intrării în vigoare a OUG 23/2020
Art.8 alin. (2) din Legea nr.554/2004: Instanţa de contencios administrativ este
competentă să soluţioneze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract
administrativ, precum şi orice litigii legate de încheierea contractului administrativ, inclusiv
litigiile având ca obiect anularea unui contract administrativ. Litigiile care decurg din
executarea contractelor administrative sunt în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de
drept comun.
Art.53 alin. (11) Legea nr.101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de
atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de
concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea
Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor: Procesele şi cererile care decurg din
executarea contractelor administrative se soluţionează în primă instanţă, de urgenţă şi cu
precădere, de către instanţa civilă de drept comun în circumscripţia căreia se află sediul
autorităţii contractante.
Art. 55 alin. (3) din același act normativ: Hotărârea poate fi atacată cu recurs, în
termen de 10 zile de la comunicare, la secţia contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel,
care judecă în complet specializat în achiziţii publice. Recursul este soluţionat de urgenţă şi cu
precădere, într-un termen ce nu va depăşi 30 de zile de la data sesizării legale a instanţei.

În legătură cu problema supusă discuției, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,


Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a pronunţat Decizia nr. 40/18 mai
2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 683 din 31/07/2020, statuând următoarele:
„În interpretarea şi aplicarea art. 55 alin. (3) raportat la art. 53 alin. (11) din Legea
nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de
achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi
concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de
Soluţionare a Contestaţiilor (în forma în vigoare anterior modificării prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 23/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative
cu impact asupra sistemului achiziţiilor publice), stabileşte că:
Hotărârea pronunţată în primă instanţă în procesele şi cererile care decurg
din executarea contractelor administrative se atacă cu recurs în termen de 10 zile de la
comunicare la instanţa ierarhic superioară - secţia sau completul specializat în litigii cu
profesionişti, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 101/2016.
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea cu privire la normele de drept substanţial
aplicabile.”
ICCJ a reținut în motivare că o interpretare în sensul că și în cazul hotărârilor
pronunțate în fond de instanța de drept comun calea de atac se judecă la secția contencios
administrativ și fiscal a curții de apel, în complet specializat în achiziții publice, ar fi de
natură să încalce, în primul rând, principiul specializării secțiilor/ completurilor de
judecată din cadrul unei instanțe, iar, în al doilea rând, chiar voința declarată a
legiuitorului, care a fost aceea de degrevare a secției de contencios administrativ și fiscal,
respectiv a completului specializat în achiziții publice (fără nicio distincție după cum
217
acestea ar funcționa în cadrul tribunalelor sau curților de apel) de unele tipuri de cauze, în
legătură cu care a apreciat că pot fi rezolvate și de alte secții sau completuri specializate.

B. După intrarea în vigoare a OUG 23/2020 – 12 februarie 2020


Art. 55 alineat (3): Hotărârea pronunțată în cazul litigiilor de la art. 53 alin. (1) poate fi
atacată cu recurs, în termen de 10 zile lucrătoare de la comunicare, la secția contencios
administrativ și fiscal a curții de apel, care judecă în complet specializat în achiziții publice.
Recursul este soluționat de urgență și cu precădere, într-un termen ce nu va depăși 30 de zile
lucrătoare de la data sesizării legale a instanței.
Art. 55 alin. (31): Hotărârea pronunțată în cazul litigiilor de la art. 53 alin. (11) poate fi
atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, la instanța ierarhic superioară.
Apelul este soluționat de urgență și cu precădere, într-un termen ce nu va depăși 30 de zile
lucrătoare de la data sesizării legale a instanței.
Astfel, pentru litigiile născute începând cu data de 12 februarie 2020, pentru
procesele şi cererile care decurg din executarea contractelor administrative, hotărârile sunt
supuse numai apelului, în termen de 10 zile de la comunicare, la instanța ierarhic
superioară.

C. După intrarea în vigoare a OUG nr. 114/2020 privind modificarea şi completarea


unor acte normative cu impact în domeniul achiziţiilor publice – publicată în Monitorul
Oficial nr. 614 din 13 iulie 2020
– a fost abrogată OUG nr. 23/2020

Textele legale actuale:


Art. 55 alin. (3) - Hotărârea pronunţată în cazul litigiilor prevăzută la art. 53 alin. (1)
poate fi atacată cu recurs, în termen de 10 zile de la comunicare, la secţia contencios
administrativ şi fiscal a curţii de apel, care judecă în complet specializat în achiziţii publice.
Recursul este soluţionat de urgenţă şi cu precădere, într-un termen ce nu va depăşi 30 de zile
de la data sesizării legale a instanţei.
Art. 55 alin. (31): Hotărârea pronunţată în cazul litigiilor prevăzută la art. 53 alineatul
(1^1) poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, la instanţa
ierarhic superioară. Apelul este soluţionat de urgenţă şi cu precădere, într-un termen ce nu va
depăşi 30 de zile de la data sesizării legale a instanţei.

Cu unanimitate, participanții au luat act de faptul că problema a fost tranşata de către


Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin pronunţarea HP nr. 40/2020 și de către legiuitor prin
adoptarea OUG nr. 23/2020 și OUG nr. 114/2020.

6. Natura juridică a cererilor prin care se solicită anularea clauzelor abuzive din
contractele de credit (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste
comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curţilor de apel, Căciulata, 15-
16 mai 2017, p.47)

218
Opinia INM:

Considerăm că este fără îndoială că litigiul este unul între un profesionist și un consumator.
Cu toate acestea, acest criteriu nu este suficient pentru a determina competența instanței
specializate (tribunalul specializat/secția specializată), după cum rezultă din Decizia nr. 18/2016,
ÎCCJ a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel
Piteşti şi, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea
nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi
completările ulterioare, stabileşte următoarele:
”Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în
funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de
art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare”.
Din redactarea minutei pare să se desprindă intenția de raportare a competenţei materiale a
tribunalelor/secţiilor specializate exclusiv la criteriul obiectiv, determinat de obiectul sau natura
litigiilor, cu excluderea celui subiectiv, astfel încât considerăm oportună reluarea problemei după
motivarea deciziei în interesul legii.
După cum rezultă din motivarea deciziei în interesul legii nr. 18/2016:
„173. Interpretarea în sens contrar, dată de instanţele de judecată care au calificat litigiile
nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără
nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din Codul de
procedură civilă, conform cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea
normelor prezentului cod", şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit
cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin
lege".
174. În realitate, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin.
(2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, pentru determinarea
competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate, se va ţine seama de
criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu
exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările
ulterioare.”
Litigiul menționat nu poate fi circumscris vreuneia dintre categoriile de litigii de la art.
226, deși prezintă o strânsă legătură cu activitatea economică a întreprinderii.
Cu toate acestea considerăm că litigiile de acest tip ar trebui să rămână în competența
instanțelor/secțiilor specializate prin aplicarea, prin analogie, a raționamentului ÎCCJ in din
decizia RIL nr. 24/2015, în care se arată: in par. 55 "În consecinţă, având în vedere că obiectul
litigiului este reprezentat, în principal, de analiza caracterului abuziv al clauzelor unui contract
guvernat de norme de drept privat, competenţa revine secţiei civile/completelor specializate în
materie civilă (litigii cu profesionişti) din cadrul tribunalului..." (par.55)
Este adevărat ca ICCJ nu argumentează de ce competența revine instanței specializate /
secției specializate și nu celei "pur civile", dar decizia este obligatorie. Aplicând principiul a
fortiori, dacă litigiile în care sunt implicate ANPC/alte organe ale administraţiei publice şi băncile
comerciale/profesioniştii, atunci când instanţa de judecată este sesizată de ANPC/alte organe ale
administraţiei publice, se soluţionează de către secţiile civile/completele specializate în materie

219
civilă (litigii cu profesionişti) din cadrul tribunalului, cu atât mai mult litigiile în care instanța este
sesizată de către consumator se judecă de aceleași instante / secții.
Prin urmare, argumentele din decizia 24/2015 nu își pierd valabilitatea după pronunțarea
deciziei 18/2016, deoarece argumentarea ICCJ nu se raportează la calitatea părților de a fi
profesioniști, ci la natura și obiectul litigiului, iar aplicarea prin analogie a acestui RIL conduce la
includerea în cadrul competenței instanței/completului specializat a litigiilor având ca obiect
clauze abuzive în relația consumator/profesionist.

Majoritatea participanților au decis că revine secțiilor civile I (secțiilor civile pure)


competența de a soluționa cererilor prin care se solicită anularea clauzelor abuzive din
contractele de credit.

7. Competența de soluționare a cererii de apel în cauze având ca obiect contestații la


executare cu privire la măsuri de executare silită luate pe fundamentul unui contract
de împrumut încheiat de o persoană fizică, pe de o parte, și o casă de ajutor reciproc
(salariați), pe de altă parte. Caracterul de profesionist/neprofesionist, în sensul legii, a
casei de ajutor reciproc. Consecințe asupra abilitării instanței de a analiza
argumentele ținând de existența unor clauze abuzive într-un astfel de contract
(Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți
de Casație și Justiție și ale curţilor de apel, Căciulata, 15-16 mai 2017, p.50)

Opinia INM:

Considerăm că este fără îndoială că litigiul este unul între un profesionist și un consumator.
Astfel, potrivit art. 3 alin. (2) Cod civil – „Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care
exploatează o întreprindere”. Potrivit art. 3 alin. (3) Cod civil, „Constituie exploatarea unei
întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi
organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.
Prin urmare, profesionistul, în accepțiunea noului Cod civil, nu este doar cel care urmărește
un scop lucrativ, criteriul determinant fiind exercitarea sistematică, de către una sau mai multe
persoane, a unei activităţi organizate, ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de
bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
Chiar și o organizație non-profit, un ONG pot fi incluse în această accepțiune largă.
Or, caselor de ajutor reciproc ale salariaților desfășoară în mod cert o astfel de activitate
sistematică de prestare de servicii, având un obiect de activitate bine determinat prin art. 2 alin.
(1) din Legea nr. 122/1996, privind regimul juridic al caselor de ajutor reciproc ale salariaţilor şi
al uniunilor acestora, și anume acordarea de împrumuturi cu dobândă către membrii acestora -
dobânda la împrumuturi reîntorcându-se la fondul social al membrilor, după deducerea
cheltuielilor statutare. În acord cu art. 38 alin. 1 din Legea nr. 93/2009, casele de ajutor reciproc
desfășoară activitate de creditare.
Prin urmare, casele de ajutor reciproc ale salariaților reprezintă în mod cert profesioniști în
sensul art. 3 Cod civil.

220
Cu toate acestea, acest criteriu nu este suficient pentru a determina competența instanței
specializate (tribunalul specializat/secția specializată), după cum rezultă din Decizia nr. 18/2016,
ÎCCJ a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel
Piteşti şi, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea
nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi
completările ulterioare, stabileşte următoarele:
”Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în
funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de
art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare”.
Din redactarea minutei pare să se desprindă intenția de raportare a competenţei materiale a
tribunalelor/secţiilor specializate exclusiv la criteriul obiectiv, determinat de obiectul sau natura
litigiilor, cu excluderea celui subiectiv, astfel încât considerăm oportună reluarea problemei după
motivarea deciziei în interesul legii.
După cum rezultă din motivarea deciziei în interesul legii nr. 18/2016:
„173. Interpretarea în sens contrar, dată de instanţele de judecată care au calificat litigiile
nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără
nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din Codul de
procedură civilă, conform cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea
normelor prezentului cod", şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit
cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin
lege".
174. În realitate, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin.
(2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, pentru determinarea
competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate, se va ţine seama de
criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu
exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările
ulterioare.”

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM.

8. Competenţa materială funcţională de soluţionare a apelului împotriva sentinţelor


pronunţate în cadrul litigiilor având ca obiect constatarea caracterului abuziv al
contractelor de credit. (Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste
comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicată
dezbaterii problemelor de practică neunitară în materia litigiilor cu profesioniști și
insolvenței, București, 21 iunie 2018, p. 27)

Opinia INM:

Problema a mai fost discutată cu ocazia întâlnirii de practică neunitară de la Călimăneşti din
mai 2017.
Prin Decizia nr. 18/2016 din 17.10.2016 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie – Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, publicată în Monitorul
221
Oficial nr. 237/06.04.2017, a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de
conducere al Curţii de Apel Piteşti şi, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi
art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că: ,,Competenţa materială
procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura
litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr.
71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi
completările ulterioare”.
În motivarea acestei decizii, la paragraful 160, se precizează că „toţi profesioniştii,
indiferent de statutul lor juridic (…), sunt supuşi regulilor de drept civil, şi nu unor reguli
speciale”.
De asemenea, urmare a intrării în vigoare a Noului Cod Civil, a Legii nr. 71/2011 de punere
în aplicare a Noului Cod Civil şi prin intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă,
criteriile de determinare a competenţei materiale sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea
pretenţiilor (paragrafele 161-165).
În motivarea deciziei nr. 18/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine şi faptul că:
„168. În mod asemănător, dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu
modificările şi completările ulterioare, stabilesc drept criterii în funcţie de care se pot înfiinţa, în
cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii
obiectul şi natura acestora, prezentând o enumerare exemplificativă a patru categorii de litigii. Se
constată că textul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările
următoare, nu indică in terminis, în afară de natura şi obiectul litigiului, alte criterii în funcţie de
care se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate ori, după caz, tribunale
specializate.”
„173. Interpretarea în sens contrar, dată de instanţele de judecată care au calificat litigiile nu
după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără
nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din Codul de
procedură civilă, conform cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea
normelor prezentului cod", şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit
cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin
lege".
„174. În realitate, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin.
(2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, pentru determinarea
competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate, se va ţine seama de
criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu
exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările
ulterioare.”
Aşadar, potrivit Deciziei nr. 18/2016 din 17.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe de la data publicării în Monitorul
Oficial, conform art. 517 alin. (4) Cod procedură civilă, competenţa de soluţionare a cauzelor se
determină după natura şi obiectul litigiului, neavând relevanţă calitatea de profesionist a uneia
dintre părţi.
Litigiile de acest tip ar trebui să rămână în competența instanțelor/secțiilor specializate prin
aplicarea, prin analogie, a raționamentului ICCJ din decizia RIL nr. 24/2015, în care se arată, în
par. 55 "în consecinţă, având în vedere că obiectul litigiului este reprezentat, în principal, de
222
analiza caracterului abuziv al clauzelor unui contract guvernat de norme de drept privat,
competenţa revine secţiei civile/completelor specializate în materie civilă (litigii cu profesionişti)
din cadrul tribunalului..."
Este adevărat ca ÎCCJ nu argumentează de ce competența revine instanței
specializate/secției specializate și nu celei "pur civile", dar decizia este obligatorie. Aplicând
principiul a fortiori, dacă litigiile în care sunt implicate ANPC/alte organe ale administraţiei
publice şi băncile comerciale/profesioniştii, atunci când instanţa de judecată este sesizată de
ANPC/alte organe ale administraţiei publice, se soluţionează de către secţiile civile/completele
specializate în materie civilă (litigii cu profesionişti) din cadrul tribunalului, cu atât mai mult
litigiile în care instanța este sesizată de către consumator se judecă de aceleași instanţe/secții.
Prin urmare, argumentele din decizia nr. 24/2015 nu își pierd valabilitatea după pronunțarea
deciziei nr. 18/2016, deoarece argumentarea ÎCCJ nu se raportează la calitatea părților de a fi
profesioniști, ci la natura și obiectul litigiului, iar aplicarea prin analogie a acestui RIL conduce la
includerea în cadrul competenței instanței/completului specializat a litigiilor având ca obiect
clauze abuzive în relația consumator/profesionist.

Cu majoritate (3 voturi împotrivă și 1 abținere), participanții au achiesat la soluția că


litigiile în discuție sunt de competența instanțelor/secțiilor specializate, fiind aplicabil, prin
analogie, raționamentul din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (RIL) nr. 24/2015.

9. Competenţa materială procesuală a secţiilor civile în litigiile având ca obiect plata de


despăgubiri materiale şi morale izvorând din accidente de circulație, în care calitatea
procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de
intervenient forţat. (Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste
comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, Ploiești, 27-28
iunie 2019, p. 43)

Opinia INM:

Această problemă a mai fost analizată în cadrul Întâlnirii reprezentanţilor Consiliului


Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și
curților de apel (iunie 2018), avându-se în vedere cererile formulate de terţele personae păgubite
prin producerea accidentelor de vehicule împotriva asigurătorului de răspundere civilă, a
acţiunilor în regres formulate de asigurătorul de bunuri împotriva asigurătorului de răspundere
civilă obligatorie, precum si a cererilor formulate de societatea de asigurare, în calitate de
asigurător, în contradictoriu cu terţe personae vinovate, ce nu sunt părţi în contractul de asigurare
S-au arătat următoarele:
Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18/2016, pronunțată în recurs în
interesul legii, s-a statuat astfel: „Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor
specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere
cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările si completările ulterioare”.

223
Potrivit art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, prin hotărâre a Consiliului Superior al
Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor,
se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor
categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:
a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv si mandat ad hoc;
b) cererile în materia societăţilor comerciale si a altor societăţi, cu sau fără personalitate
juridică, precum si în materia registrului comerţului;
c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;
d) cererile privind titlurile de valoare si alte instrumente financiare.
Art. 3 C. civ. prevede că dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre
profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil; sunt
considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere; constituie exploatarea unei
întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități
organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
Potrivit art. 35 alin. (2) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată (așa cum au
fost modificate prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare), se prevede expres că în
cadrul curților de apel și în cadrul tribunalelor funcționează “secții sau, după caz, complete
specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părților”.
În considerentele deciziei menționate se arată că toți profesioniștii, indiferent de statutul
lor juridic (întreprinzător, persoană fizică sau juridică, ce desfășoară o activitate organizată, cu
sau fără caracter lucrativ, indiferent că este vorba despre regii autonome, societăți, companii
naționale, asociații, fundații, societăți agricole, liber-profesioniști ori societăți profesioniste), sunt
supuși regulilor de drept civil, și nu unor reguli speciale.
De asemenea, Înalta Curte reține că „dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011,
cu modificările și completările ulterioare, stabilesc drept criterii în funcție de care se pot înființa,
în cadrul secțiilor civile, complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii
obiectul și natura acestora, prezentând o enumerare exemplificativă a patru categorii de litigii. Se
constată că textul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările
următoare, nu indică in terminis, în afară de natura și obiectul litigiului, alte criterii în funcție de
care se pot înființa, în cadrul secțiilor civile, complete specializate ori, după caz, tribunale
specializate.
Interpretarea în sens contrar, dată de instanțele de judecată care au calificat litigiile nu
după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părți, este fără
nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 C. proc. civ.,
conform cărora „reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor
prezentului cod”, și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora
„competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
În realitate, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2)
din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, pentru determinarea
competenței materiale procesuale a tribunalelor/secțiilor specializate, se va ține seama de
criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu
exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările
ulterioare.”
224
Potrivit art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, la stabilirea cauzelor de competența
tribunalelor specializate sau, după caz, a secțiilor civile reorganizate potrivit alin. (1) se va ține
seama de numărul și natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării
experienței profesionale a acestora, precum și de volumul de activitate al instanței.
Instanța supremă a apreciat, în considerentele Deciziei nr. 86/2017, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, că raporturile juridice dintre asigurat și asigurător își au
fundamentul în contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse
prin accidente de vehicule, în vreme ce raporturile juridice dintre terțul păgubit și asigurat își au
izvorul în fapta delictuală a asiguratului producătoare de pagube morale sau materiale în
patrimoniul, respectiv persoana terțului păgubit. De asemenea, legea a acordat legitimare
procesuală activă persoanei păgubite împotriva societății de asigurare de răspundere civilă, iar
dacă această persoană păgubită are și calitatea de asigurat într-un contract de asigurare facultativă
de bunuri, aceasta poate fi indemnizată de asigurătorul facultativ, care se subrogă în locul
acestuia pentru a acționa în regres asigurătorul RCA.
Cu referire la cererile formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor
de vehicule împotriva asigurătorului de răspundere civilă al asiguratului vinovat de producerea
accidentului, acestea au ca temei art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, între cele două părți
neexistând nici raporturi contractuale de asigurare, nici delictuale.
Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de
răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie,
despăgubirea se stabilește și se plătește în conformitate cu prevederile art. 14, iar în cazul
stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor prejudiciate prin
accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România seexercită
împotriva asigurătorului RCA, în limitele obligației acestuia cu citarea obligatorie a
persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați.
Legea prevede această posibilitate de acționare în justiție, în considerarea asigurării obligatorii de
răspundere civilă.
În ceea ce privește acţiunile în regres formulate de asigurătorul facultativ de bunuri al
persoanei păgubite, exercitate în limita indemnizației plătite, împotriva asigurătorului de
răspundere civilă obligatorie, acestea au ca temei subrogația în drepturile persoanei păgubite
specificate anterior, prin urmare, atât contractul de asigurare facultativă de bunuri, cât și
asigurarea obligatorie de răspundere civilă.
Cererile formulate de asiguratorul facultativ de bunuri sau asigurătorul de răspundere
civilă obligatorie în contradictoriu cu terţe persoane vinovate au ca temei art. 2.210 alin. (1) C.
civ. și privesc subrogația în drepturile persoanei păgubite specificate anterior, prin urmare, atât
contractul de asigurare facultativă de bunuri, cât și asigurarea obligatorie de răspundere civilă.
Astfel, potrivit art. 2210 alin. (1) C. civ., în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este
subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor
răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane.
Având în vedere, pe de o parte, caracterul exemplificativ al enumerării cuprinse în art. 226
alin. (1) din Legea nr. 71/2011, iar pe de altă parte, criteriul specializării judecătorilor și cel al
necesității valorificării experienței profesionale a acestora menționate de art. 228 alin. (2) din
același act normativ impuse, printre altele, la stabilirea cauzelor de competența secțiilor civile
specializate în litigii cu profesioniști, ținând cont că, potrivit art. 3 din Codul comercial în prezent
abrogat, asigurările constituiau fapte de comerț obiective, iar acțiunile în discuție se soluționau de
225
secțiile comerciale, apreciem că litigiile menționate sunt de competența specializată a unei secții
specializate în litigiile cu profesioniști.

Apreciem că nu au intervenit modificări legislative sau alte împrejurări care să


justifice schimbarea opiniei juridice exprimate anterior, sens în care, pentru aceleași
rațiuni, opinia INM este aceea că în ceea ce privește competenţa specializată de soluționare
a cererilor formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de vehicule
împotriva asigurătorului de răspundere civilă, aparține secției civile specializate în litigii cu
profesioniști.

10. Stabilirea competenţei materiale în favoarea Judecătoriei sau a Tribunalului în cazul


acţiunilor în anularea incidentelor de plată având în vedere cele statuate prin Decizia
RIL nr.85/2007 pronunţată de ÎCCJ, respectiv prin Decizia nr.217 din data de
03.02.2016 pronunţată de ÎCCJ, Secţia a II-a Civilă. (Minuta întâlnirii președinților
secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților
de apel, Ploiești, 27-28 iunie 2019, p. 41)

Opinia INM:

Potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă 1865, procesele și cererile în
materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum și procesele și
cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani sunt de competența tribunalului,
în primă instanță.
Prin decizia Înaltei curți de Casație și Justiție pronunțate în cadrul unui recurs în interesul
legii nr. LXXXV/ 2007 s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de
procedură civilă, raportat la art. 3 pct. 11 din Codul comercial, acțiunile în anularea incidentelor
de plăți înscrise în Fișierul național de incidente de plăți sunt de competența tribunalului, ca
primă instanță.
În considerente, a arătat: ˝Așadar, câtă vreme pentru una dintre părți, respectiv Banca
Națională a României, prin Centrala Incidentelor de Plăți, actul este comercial, întregul raport
juridic ce se referă la actul respectiv trebuie să fie supus legii comerciale. Caracterul special al
normelor de drept comercial față de cele ale Codului civil, subliniat prin art. 1 din Codul
comercial, determină deci aplicarea reglementărilor din acest cod oricăror acte care privesc
raporturi juridice în care una dintre părți are calitatea de comerciant, chiar dacă o atare calitate
lipsește celorlalte părți, astfel că litigiile ivite în legătură cu astfel de raporturi revin în
competența de judecată a tribunalului, ca primă instanță de drept comun, în materie comercială,
în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă.˝
În cadrul deciziei nr. 217/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția II-a Civilă a reținut
că: ˝Rolul recursului este acela de a contribui la realizarea unei jurisprudenţe unitare la nivelul
tuturor instanţelor care alcătuiesc sistemul nostru judiciar, iar instanţa supremă este factorul de
promovare a unităţii de jurisprudenţă.
În lipsa acestor precizări s-ar putea considera că Înalta Curte împărtăşeşte opinia
tribunalului în sensul că acţiunile în anularea incidenţelor de plată sunt de competenţa
tribunalului în primă instanţă, ceea ce nu este în concordanţă cu dispoziţiile legale.
226
Faţă de dispoziţiile art. 94 lit. h) NCPC, competenţa materială de soluţionare în primă
instanţă a acestor cauze aparţine judecătoriei.˝
Se poate observa că numai în mod aparent există o contradicție referitoare la instanța
competentă, în realitate soluțiile diferite fiind generate de modificarea legislativă fundamentală
care a intervenit atât în plan substanțial, cât și în plan procesual.
Astfel, începând cu data intrării în vigoare a noului Cod Civil (1 octombrie 2011) sistemul
român de drept adoptat concepția monistă asupra raporturilor de drept privat (civil), renunțându-
se la dihotomia civil – comercial, astfel încât, în prezent, este ineficientă noțiunea utilizată în
decizia LXXXV, respectiv aceea de faptă subiectivă de comerț.
Mai important, în ceea ce privește competența materială, în sistemul codului de procedură
civilă de la 1865, cu modificările ulterioare, tribunalul era prima instanță de drept comun în
materie comercială, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a).
În cadrul actualului cod de procedură civilă, care este în concordanță cu noua concepție
monistă, competența în materia obligațiilor de a face sau de a nu face neevaluabile în bani,
indiferent de izvorul contractuale sau extracontractual, este stabilită în mod expres în favoarea
judecătoriei, în primă instanță (art. 94 pct. 1 litera h).
Prin urmare, în prezent, norma de procedură este fundamental diferită față de dispozițiile
analizate în cadrul deciziei LXXXV, aceasta din urmă devenind inaplicabilă în contextul noului
cadru legislativ în materie de competență materială.

În concluzie, opinia INM este în sensul că, în cazul acţiunilor în anularea incidentelor
de plată, competența în primă instanță aparține judecătoriei, în raport cu art. 94 pct. 1
litera h C. pr. Civ.

Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia INM.

11. Acţiune având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze din
contractele de credit bancare. Competenţa teritorială în cazul în care, în contractele
respective, s-a stabilit instanţa competentă teritorial (Minuta
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor
specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel,
în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, Curtea de Apel Cluj, 5-6 noiembrie
2015, p. 3)

Opinia INM:

Instanța este ținută să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al clauzelor atributive de
competență. O clauză atributivă de competenţă, care este inserată fără a fi făcut obiectul unei
negocieri individuale într-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist şi care
conferă competenţă exclusivă instanţei de la sediul profesionistului, trebuie să fie considerată ca
fiind abuzivă, în sensul art.3 al Directivei, în măsura în care crează, cu încălcarea bunei-credinţe,
un dezechilibru semnificativ, în detrimentul consumatorului, între drepturile şi obligaţiile părţilor
contractante, clauza urmând a fi analizată în funcţie de împrejurările proprii ale cauzei. Instanţa
este obligată să analizeze în concret, raportat la împrejurările concrete ale cauzei, dacă obligaţia
227
de a se supune competenţei exclusive a unei instanţe ar face mai dificilă sau chiar imposibilă
prezentarea consumatorului în faţa instanţei şi l-ar putea determina, prin cheltuielile suplimentare
ce le necesită, sau din alte motive, să renunţe la acţiunea în justiţie sau la apărare, având ca efect
obstrucţionarea dreptului acestuia de a formula acţiunea în justiţie.
În acest sens, în cauza C 240/98-C 244/98, Océano Grupo, CJUE a hotărât că ”o clauză
atributivă de competenţă, care este inserată fără a fi făcut obiectul unei negocieri individuale într-
un contract încheiat între un consumator şi un profesionist şi care conferă competenţă exclusivă
instanţei de la sediul profesionistului, trebuie să fie considerată ca fiind abuzivă, în sensul art.3 al
Directivei, în măsura în care aceasta crează, cu încălcarea bunei-credinţe, un dezechilibru
semnificativ în detrimentul consumatorului între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.”
De asemenea, în cauza C 243/08, Pannon GSM, Curtea a arătat că: ”o clauză contractuală
abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator şi nu este necesar în acest sens ca respectivul
consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză; instanţa naţională are obligaţia
de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de
elementele de drept şi de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză
este abuzivă, instanţa nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune. Această
obligaţie revine instanţei naţionale inclusiv atunci când verifică propria competenţă teritorială.”
În același sens este și cauza C 168/05, Mostaza Claro.
În situaţia în care sunt aplicabile dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă, dispoziţiileart.
126 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă sunt imperative, în sensul că în litigiile din materia
protecţiei drepturilor consumatorilor, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în
condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire, orice convenţie
contrară fiind considerată ca nescrisă.
Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în acest sens și în aplicarea Codului civil
anterior, prin decizia nr. 2938 din 27 septembrie 2013, făcând aplicarea directă a jurisprudenței
CJUE, în soluţionarea unui conflict de competenţă într-o cauză având ca obiect acţiune în
constatare caracter abuziv clauze dintr-un contract de credit, ivit între instanţa de la domiciliul
reclamantului, situat în Oradea, şi instanţa de la sediul pârâtei, situat în Bucureşti: ”în raport de
cele anterior expuse şi având în vedere că instanţele din Bucureşti sunt situate la distanţă mare
faţă de localitatea de domiciliu a reclamanţilor, de natură să creeze o prezumţie în sensul că
deplasarea şi cheltuielile implicate în sarcina consumatorilor pentru a compărea în faţa instanţei
s-ar putea dovedi disuasive şi i-ar putea determina pe aceştia să renunţe la orice acţiune în justiţie
sau la orice apărare, în baza dispoziţiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 7 alin. (2) din
acelaşi cod, precum şi a locului situării sediului sucursalei care reprezintă pârâta în litigiu, a
stabilit competenţa de soluţionare a litigiului având ca obiect constatarea caracterului abuziv al
unor clauze din contractul de credit în favoarea Judecătoriei Oradea.”

Participanții și-au însușit, în unanimitate, opinia exprimată de formatorii INM.

S-a luat, de asemenea, în discuție, problema competenței materiale, în sensul stabilirii


valorii la care se raportează această competență, respectiv valoarea contractului sau suma a
cărei restituire se cere ca urmare a constatării nulității clauzei abuzive?
Referitor la acest aspect, s-a precizat că în practică au existat și soluții (în special în
hotărârile de declinare a competenței de la judecătorie la tribunal) în care s-a apreciat că suntem
în prezența unor acțiuni neevaluabile în bani, raportat la capătul principal de cerere.
228
Participanții au opinat, în unanimitate, că suntem în prezența unei acțiuni evaluabile
în bani și se impune a raporta valoarea prag pentru competența materială la obiectul
pretenției concrete, respectiv la suma a cărei restituire se cere ca urmare a constatării
nulității clauzei abuzive. Această sumă poate fi mai greu de cuantificat în unele ipoteze (spre
exemplu, nulitatea clauzei cu privire la scadența anticipată etc.), dar este aproape întotdeauna
posibilă, astfel încât nu ar trebui să ne raportăm la valoarea întregului contract. Inclusiv în cazul
litigiilor privind sume în franci elvețieni, competența trebuie stabilită în raport de diferența
rezultată ca efect al „înghețării cursului”.

12. Clauza atributivă de competenţă (Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate


(foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel,
Constanța, 7-8 septembrie 2017, p. 18)

Opinia INM:

Problema a fost dezbătută și în cadrul întâlnirii de practică neunitară de la Cluj, în cadrul


căreia s-a reținut că:
Instanța este ținută să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al clauzelor atributive de
competență. O clauză atributivă de competenţă, care este inserată fără a fi făcut obiectul unei
negocieri individuale într-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist şi care
conferă competenţă exclusivă instanţei de la sediul profesionistului, trebuie să fie considerată ca
fiind abuzivă, în sensul art.3 al Directivei, în măsura în care crează, cu încălcarea bunei-credinţe,
un dezechilibru semnificativ, în detrimentul consumatorului, între drepturile şi obligaţiile părţilor
contractante, clauza urmând a fi analizată în funcţie de împrejurările proprii ale cauzei. Instanţa
este obligată să analizeze în concret, raportat la împrejurările concrete ale cauzei, dacă obligaţia
de a se supune competenţei exclusive a unei instanţe ar face mai dificilă sau chiar imposibilă
prezentarea consumatorului în faţa instanţei şi l-ar putea determina, prin cheltuielile suplimentare
ce le necesită, sau din alte motive, să renunţe la acţiunea în justiţie sau la apărare, având ca efect
obstrucţionarea dreptului acestuia de a formula acţiunea în justiţie.
În acest sens, în cauza C-240/98-C-244/98, Océano Grupo, CJUE a hotărât că ”o clauză
atributivă de competenţă, care este inserată fără a fi făcut obiectul unei negocieri individuale într-
un contract încheiat între un consumator şi un profesionist şi care conferă competenţă exclusivă
instanţei de la sediul profesionistului, trebuie să fie considerată ca fiind abuzivă, în sensul art.3 al
Directivei, în măsura în care aceasta crează, cu încălcarea bunei-credinţe, un dezechilibru
semnificativ în detrimentul consumatorului între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.”
De asemenea, în cauza C-243/08, Pannon GSM, Curtea a arătat că: ”o clauză contractuală
abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator şi nu este necesar în acest sens ca respectivul
consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză; instanţa naţională are obligaţia
de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de
elementele de drept şi de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză
este abuzivă, instanţa nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune. Această
obligaţie revine instanţei naţionale inclusiv atunci când verifică propria competenţă teritorială.”
În situaţia în care sunt aplicabile dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă, dispoziţiile
art. 126 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă sunt imperative, în sensul că în litigiile din
229
materia protecţiei drepturilor consumatorilor, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în
condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire, orice convenţie
contrară fiind considerată ca nescrisă.
Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în acest sens și în aplicarea Codului de
procedură civilă anterior, prin decizia nr. 2938 din 27 septembrie 2013, făcând aplicarea directă a
jurisprudenței CJUE, în soluţionarea unui conflict de competenţă într-o cauză având ca obiect
acţiune în constatare caracter abuziv clauze dintr-un contract de credit, ivit între instanţa de la
domiciliul reclamantului, situat în Oradea, şi instanţa de la sediul pârâtei, situat în Bucureşti: ”în
raport de cele anterior expuse şi având în vedere că instanţele din Bucureşti sunt situate la
distanţă mare faţă de localitatea de domiciliu a reclamanţilor, de natură să creeze o prezumţie în
sensul că deplasarea şi cheltuielile implicate în sarcina consumatorilor pentru a compărea în faţa
instanţei s-ar putea dovedi disuasive şi i-ar putea determina pe aceştia să renunţe la orice acţiune
în justiţie sau la orice apărare, în baza dispoziţiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 7
alin. (2) din acelaşi cod, 5 precum şi a locului situării sediului sucursalei care reprezintă pârâta în
litigiu, a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului având ca obiect constatarea caracterului
abuziv al unor clauze din contractul de credit în favoarea Judecătoriei Oradea.”

Dispozițiile art. 121 și 126 Cod procedură civilă instituie o competență teritorială
exclusivă, motiv pentru care instanța urmează a face aplicarea acestor texte legale.
Întotdeauna vor fi verificate cele două condiţii prevăzute de Codul de procedură civilă
în sensul de a se stabili dacă este sau nu vorba despre o clauză considerată nescrisă,
raportat la data nașterii dreptului la despăgubire.
Instanţa, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de articolele
menționate, va putea, din oficiu, să aprecieze de la caz la caz dacă există clauze abuzive,
chiar după naşterea dreptului la despăgubire, dacă circumstanţele concrete ale cauzei
respective dau această posibilitate, respectiv dacă este vorba despre un contract de
adeziune, dacă sunt mai mulţi consumatori ai aceluiaşi profesionist, care se regăsesc în
aceeaşi situaţie, precum şi dacă sunt condiţionate prestaţiile pe care trebuie să le facă un
consumator în schimbul prorogării de competenţă la sediul profesionistului.

13. Stabilirea instanţei competente să soluţioneze cererile de deschidere a procedurii


insolvenţei împotriva unor membri ai grupului de societăţi pornind de la Legea nr.
85/2014 (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curţilor de apel, Căciulata, 15-16 mai 2017,
p.14)

Opinia INM:

Dispozițiile art. 185 din Legea nr. 85/2014, care instituie un caz de prorogare legală de
competență în favoarea tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială îşi are sediul societatea-
mamă sau, după caz, societatea cu cea mai mare cifră de afaceri pentru toate dosarele având ca
obiect deschiderea procedurii insolvenței împotriva societăților unui grup se referă doar la situația
cererilor comune (formulate de debitor sau creditor), nu și a celor independente formulate la
momente diferite în timp.
230
Prevederile art. 144 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești nu au
forța normativă pentru a extinde cazul de prorogare de competență prevăzut de legea specială și,
în măsura în care se referă la înregistrarea și repartizarea altor cereri decât cele comune de
deschidere a procedurii aflate pe rolul aceleiași instanțe, adaugă la lege.

Participanții și-au însușit în unanimitate opinia formatorilor INM și au agreat


totodată propunerea de sesizare a Consiliului Superior al Magistraturii în vederea
modificării Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, dată fiind
ipoteza semnalată în cadrul discuțiilor referitoare la repartizarea dosarelor în apel.

14. Competența de soluționare a contestațiilor împotriva executărilor silite fiscale


demarate de organele fiscale după deschiderea procedurii insolvenței pentru creanțe
născute după deschiderea procedurii insolvenței în temeiul art. 143 alin. 1 teza finală
din Legea nr. 85/2014 (Minuta Întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste
comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, București, 15
decembrie 2020, p. 10)

Opinia INM:

Problema care se impune a fi analizată în cadrul acestui punct privește admisibilitatea


cererilor referitoare la anularea actelor de executare silită fiscală demarate conform art. 143 alin.
1 din Legea 85/2014, strâns legată de stabilirea instanței competente să soluționeaza cereri cu
acest obiect, precum și cereri incidentale privind suspendarea unei asemenea executări silite.
Dispozițiile art. 143 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost
modificată prin OUG nr. 88/2018, au oferit posibilitatea executării silite individuale împotriva
debitorului în insolvență pentru creditorii care sunt titularii unor creanțe curente născute în
procedura de reorganizare, mai vechi de 60 de zile. Aceasta constituie o excepție de la caracterul
colectiv al procedurii insolvenț