Sunteți pe pagina 1din 3

Frțaii Karamazov, romanul lui Dostoievski și capodoperă a literaturii ruse și universale,

a fost pus în scenă acum câteva zile la teatrul Elisabeta, de către un grup de tineri
actori. Am avut plăcerea să urmăresc această importantă piesă de teatru și pot spune
că am rămas plăcut impresionat, atât de scenariu în sine, cât și de interpretarea
actorilor. Calitățile actoricești ale acestor tineri sunt de netăgăduit, sunt ferm convins că
nu va trece mult timp până când îi vom vedea pe scenele marilor teatre din București,
căci noua generație de actori români chiar are un cuvânt de spus, este timpul pentru
înlocuirea dinozaurilor din teatrul românesc, cu acești noi corifei care vin puternic din
urmă.

     Am observat atent comportamentul celor patru personaje principale ale piesei,
Dimitri, Alexei, Ivan si Pavel (Smerdyakov), și am tras câteva concluzii sub forma unor
mici comentarii asupra lor. Spre rușinea mea, nu am citit romanul lui Dostoievski, prin
urmare comentariile făcute fac referire exclusiv la ceea ce s-a jucat pe scenă. De ce am
ales să comentez personajele? Pentru că din punctul meu de vedere, cele patru
personaje, pot reprezenta la fel de bine patru ipostaze ale unuia și aceluiaș personaj cu
care fiecare dintre noi se poate identifica până în cele mai mici detalii. Deși la prima
vedere subiectul central pare a fi dorința de îmbogățire, și lupta pentru o moștenire, pe
parcursul piesei observăm că, cu excepția unui singur personaj, toate celalalte trăiesc
drame interioare care nu au legătură cu partea materială a vieții.

     Primul personaj analizat este Pavel sau Smerdyakov – mincinos, manipulator,


posesor al unei inteligențe diabolice, personaj aflat întotdeauna în umbră, dar care
controlează întreaga desfășurare a acțiunii. Lipsit de orice fel de scrupule,
comportamentul său șochează. Dar de ce ne șochează comportamentul lui
Smerdyakov? În primul rând pentru că nu regăsim nici o urmă de moralitate în toate
acțiunile sale, dacă prin moralitate înțelegem acele norme impuse din exterior, căci în
ciuda comportamentului său deviant, Smerdyakov se ghidează după o etică intrinsecă
bine definită. Valorile sale morale însă sunt inversate. Da, Smerdyakov este imoral, ba
mai mult decât atât, este un criminal, iar ceea ce deranajează este faptul că în fiecare
dintre noi zace un potențial Smerdyakov. Ne regăsim în el, dar refuzăm să credem că și
noi atunci când avem un scop precis, apelăm la orice fel de mijloace pentru a-l atinge,
ne prefacem, mințim, apelăm la orice subterfugiu posibil căci în fond, scopul scuză
mijloacele. Iar atunci când scopul pe care vrem să îl atingem este plăcerea în cea mai
coruptă formă, acțiunile noastre capătă valențe patologice, și aici totul devine sinistru,
morbid, întunecat. Smerdyakov este partea întunecată a omului, acea nebunie care
zace în fiecare dintre noi, acel instinct primordial de a ucide dar nu pentru a nu fi la
rândul tău ucis, ci din pură plăcere, căci nu găsim un alt motiv mai solid pentru care
Smerdyakov îl ucide pe bătrânul Fedorovici, decât cel al plăcerii. Completa detașare cu
care îi mărturisește cirma lui Ivan, considerându-se o mână a destinului, fiind astfel
absolvit de orice vină, ne arată faptul că Smerdyakov era un psihopat, dar un psihopat
perfect lucid și calculat, un psihopat perfect adaptat la mediul social în care trăiește.
Cuvintele lui Ivan din prima scenă a piesei, par să rezoneze în mintea lui   Smerdyakov
și să-i aprobe acțiunile – în lipsa unei frici față de o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, orice
lucru ar fi posibil, chiar și crima. Ceea ce îi oripilează pe restul călugărilor care asistă
stupefiați la scenă, căci în Dumnezeu nu trebuie să crezi din frică de pedeapsă, și cu
toate acestea, pentru marea majoritate a oamenilor, acesta este principalul motiv pentru
care cred în Dumnezeu, frica de pedeapsă. Nu înfăptuiesc crima, nu pentru că nu mi-aș
dori asta, ci pentru că îmi este teamă de pedeapsa pe care aș putea să o primesc, aici
sau în altă lume, din partea unui creator a tot știutor și răzbunător. Defapt Smerdyakov
nu este un psihopat, ci este un om fără nici un Dumnezeu. Intervin însă niște întrebări.
Este oare lipsa de credință în Dumnezeu o patologie a spiritului? Unii ar spune că din
contră, credința în Dumnezeu și nu lipsa ei, ar fi un semn de patologie, de boală, de
credință într-o nălucire a minții. Și atunci, ne putem întreba, ce ne împeidică defapt pe
noi, ceilalți oameni fără credință în Dumnezeu, să nu înfăptuim crima? A fost oare
morala transformată în credință în Dumnezeu, sau credința în Dumnezeu a fost
transformată în morală? Putem oare să introducem aici ce am dedus că vrea să spună
Kant, și anume – Deus sive moralis (Dumnezeu adică morala)? În final Smerdyakov
rămâne un personaj complex cu un rol determinant în deznodământul piesei.
 Alexei sau Alioșa, este personajul blând și bun, care pornește pe calea cea dreaptă a
religiei și credinței oarbe, fără să se analizeze, fără să se cunoască pe sine, totul din
dorința de a învinge destinul tragic al familiei sale. Pentru Alexei, călugăria este singura
cale de salvare, cu toate acestea nu poate trăi izolat de restul familiei, iar când maestrul
său spiritual, părintele Zosima, moare, Alexei nu își mai găsește rostul în viața
monahala, dar cu toatea acestea încearcă să își păstreze credința vie. Dragostea
pentru o la fel de tânără fată, îl pune în mijlocul unei dileme, iar de aici urmează o serie
de ispite la care tânărul Alioșa este supus cu voia și fără voia lui. Specific pentru oricine
caută liniștea sufletească, ispitele venite din această lume, fie sub forma plăcerilor
carnale sau de alta natură, ne fac să trecem în mod continuu prin frământări metafizice.
În noi se duce o luptă continuă, între îndumneziere și pierzanie, între sacru și profan.
Prin astfel de stări pare că trece și tânărul Alexei, și nu știm exact ce i va rezerva
destinul atunci când de dragul unei tinere fete dorește să renunțe la călugărie. În ciuda
credinței sale, Alexei este incapabil să schimbe mersul lucrurilor, nu poate decât să
anticipeze dezastrul și dramele prin care urmează să treacă familia sa, și să accepte
acest lucru cu resemnare. Credința în Dumnezeu înseamnă și suferință, însemnă și
sacrificiu, dar nu putem să nu ne întrebăm dacă există oare o cale de mijloc prin care să
se îmbine credința în Dumnezeu și dragostea pentru cele lumești.

     Ivan reprezintă arhetipul intelectualului ateu, care nu numai că nu crede în


Dumnezeu, dar își dedică întreaga sa existență în prigonirea acestuia. Ivan este
măcinat de poate cea mai importantă și profundă întrebare a umanității – există un
Dumnezeu? Scena Marelui Inchizitor este magistrală. Ivan, încercând să îl convingă pe
tânărul Alioșa de absurditatea credinței acestuia în Dumnezeu, își imaginează un dialog
între Hristos, venit pe pământ pentru a doua oară, și Marele Inchizitor din Sevilla. Ivan
joacă roul Mareului Inchiztor iar Alioșa pe cel al lui Iisus Hristos. La finalul dialogului,
Iisus Hristos, Mântuitorul, ajunge să fie din nou condamnat la moarte, de data asta prin
ardere pe rug, astfel încât să nu mai existe posibilitatea de a fi readus la viață. Și de ce
toate acestea? Pentru că lumea este pierdută, ordinea pe pământ a fost stabilită, și nu
de Dumnezeu, ci de creaturile lui, de oameni, care acum, după mai bine de o mie cinci
sute de ani de la moarte lui nu mai au nevoie de El. Oamenii au dus o lupta continuă
pentru a implementa principiile sale, au făcut războaie, au făcut cruciade, toate în umele
Lui și a principiilor sale, și acesta este rezultatul, o lume imperfectă, care nu arată cum
ar fi trebuit să arate, o lume care nu este deloc ideală, dar care merge așa cum este
înainte. Lumea aceasta a îmbrățișat întunericul, iar cel ce aduce lumina nu mai este
bine venit. Ivan este bântuit de lipsa lui de credință, iar analogia cu Sfântul Pavel (Saul)
este una extrem de potrivită. Saule, Saule, de ce mă prigonești? Ivan îl prigonește pe
Dumnezeu, iar Alioșa îl întreabă – de ce? De ce toate astea? Nu vezi Ivane ca te-ai
transformat în Saul, înainte ca Dumnezeu să-i ia vederea? Și de ce i-a luat Dumnezeu
vederea luI Saul? Pentru ca acesta să se poată vedea în interior, căci, paradoxal,
vedera cu ochii îl orbea pe Pavel, îl orbea de ură. Odată ce a rămas fără vedere, Pavel
a putut să își vadă sufletul, și astfel a primit îndumenzeirea prin revelație. În cazul lui
Ivan, se pare că este prea târziu, el nu mai poate fi salvat. Ivan este un fariseu
contemporan, un intelectual obsedat de dovezi palbabile ale nemuririi sulfetului, ba
chiar a existenței acestuia. Dictonul nietzschean – Dumnezeu a murit, pare să i se
potrivească cel mai bine, și dacă încă nu a murit, am să-i dau eu lovitura de grație, pare
să spună Ivan. Ce am putea înțelege din personajul Ivan? Ca să putem vedea trebuie
să orbim, măcar pentru o clipă.
     Ultimul personaj, și din punctul meu de vedere cel mai important, este Dimtri. Acesta
reprezintă omul căzut în ispite, omul ordinar, omul de zi cu zi, incapabil de autocontrol,
și cu o superficială credință în Dumnezeu. Dimtri reprezintă omul mic, gloata, plebea
societății, incapabil să se schimbe cu adevărat, deși își promite sieși cât și celorlalți
acest lucru – acum este pentru ultima dată! Gata, mi-a ajuns! Ultima beție, ultima curvă,
ultimul joc de noroc…ca mai apoi să se întoarcă de unde a plecat, adică într-o funestă
mocirlă existențială. Se tăvălește precum un porc în propria-i mizerie, își pierde treptat
înfățișarea de om, se gândește să își pună capăt zilelor, dar este prea laș și fricos să o
facă. Se căiește de zeci de ori, se închină și se prosternează în fața lui Dumnezeu cu
mișcări largi și ample, dar lipsite de orice fel de profunzime, el nu simte nimic, este gol,
este vid. Singurele lucruri pe care le simte sunt plăcerile imediate, cele carnale, cele
fizice. Trăiește cu falsa impresie că deține controlul asupra propriilor sale acțiuni, când
defapt este controlat în totalitate de vicii, iar în ultimă instanță acestea îl vor conduce la
crimă. Dar Dimtrii nu este capabil să înfăptuiască nimic cum trebuie, nici măcar o crimă,
el nu îndeplinește calitățile specifice unui criminal, așa cum îndeplinește de pildă
Smerdyakov, el ucide din prostie, și fără să vrea, dar asta nu îl scutește de vreo vină.
Învăluit tot timpul de aburii alcoolului, Dimitrii este o victimă a propriilor excese. De ce îl
consider pe Dimtri cel mai important personaj al piesei? Pentru că, în ciuda condiției
sale mizerabile, el este cel mai uman dintre toate personajele, este cel mai apropiat de
experiențele prin care am trecut cu toții cel puțin odată în viață, de la el avem cele mai
multe lucruri de învățat, este un veritabil contra-exemplu de comportament și atitudine
asupra vieții.