COMORI DUHOVNICEŞTI

DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS

CULESE DIN SCRISORILE ŞI OMILIILE

AVVEI EFREM
 Mulţumim Părintelui Efrem COMORI DUHOVNICEŞTI
pentru permisiunea de a traduce şi publica DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS
această carte în limba română

CULESE DIN SCRISORILE ŞI OMILIILE

AVVEI EFREM

ACEASTĂ CARTE SE TIPĂREŞTE

CU BINECUVÂNTAREA PREASFINŢITULUI PĂRINTE

GALACTION
EPISCOPUL ALEXANDRIEI ŞI TELEORMANULUI

Traducere după originalul

„Counsels from theHoly Mountain" EDITURA BUNAVESTIRE
de prof. Paul Bălan
BACĂU 2001
 INTRODUCERE

Cu ani în urmă, am început să strângem scrisorile

venerabilului avvă adresate fiilor săi duhovniceşti-monahi,
monahii şi mireni-scrisori pe care aceştia ni le-au trimis cu
bunăvoinţă la cererea noastră. Din aceste scrisori am ales
paragrafele referitoare la subiecte cu caracter duhovnicesc. Am
aranjat aceste paragrafe într-o ordine tematică şi astfel au fost
scrise zece cărticele cuprinzând păreri, opinii, poveţe şi, în
general, cam tot ceea ce poate oferi un părinte duhovnicesc - cu
harul dumnezeiesc - fiilor săi duhovniceşti. Aceste scrieri sunt
rodul multor ani de nevoinţe în practicarea a tot ceea ce Sfinţii
Părinţi ne-au lăsat drept „moştenire" duhovnicească (cf. 2 Tim.
1. 14). Aceste cărticele au fost distribuite numai câtorva dintre
fiii sufleteşti ai Bătrânului, ca ajutor în lupta lor duhovnicească.
Urmând îndemnurilor şi încurajărilor lor. am purces la
publicarea prezentei cărţi îmbinând cărticelele mai sus amintite
în care am inclus şi câteva fragmente din omiliile bătrânului,
[întrucât ediţia greacă cuprindea anumite pasaje care repetau
idei afirmate şi în alte capitole ale cărţii, acestea au fost omise în
traducerea de faţă, cu binecuvântarea Bătrânului]. Ne rugăm ca
toţi cei ce vor citi această carte, cu bune intenţii şi cu râvnă plină
de cucernicie, să se folosească pe deplin sufleteşte şi să bea din
izvorul duhovnicesc oferit nouă de venerabilul Bătrân. E de
datoria noastră să mulţumim tuturor celor care, pe diverse căi,
au contribuit la apariţia acestei cărţi, rugându-ne lui Dumnezeu
să le răsplătească bunăvoinţa. Această carte este închinată
tuturor celor ce călătoresc pe calea cea strâmtă şi anevoioasă
care duce către viaţa veşnică.

Părinţii sfintei Mănăstiri Filoteu

5
 Prolog la ediţia în limba engleză
de I.P.S. Hierotheos Vlachos,
mitropolit de Nafpaktos şi Sf. Vlasie

Consider că mi se face o mare cinste pentru faptul că

Prea Cuviosul arhim. Paisie, stareţul mănăstirii greceşti ortodoxe
închinată Sf. Antonie m-a rugat să scriu un prolog la cartea
Bătrânului arhim. Efrem, vieţuitor în această sfântă mănăstire,
mai înainte stareţ al sfintei mănăstiri Filoteu din Muntele Athos.
Dau slavă lui Dumnezeu că această carte este acum tra­
dusă în limba engleză, deoarece se oferă astfel o nouă perspec­
tivă celor ce doresc renaşterea lor duhovnicească întru Hristos
Domnul şi vor să depăşească marile probleme care-1 preocupă
astăzi pe om: moartea şi dualismul dintre plăcere şi durere.
L-am întâlnit în trecut pe părintele Efem şi îi pot cântări
cuvintele. în anii '60, pe când eram elev la Seminarul teologic
din Tesalonic, am aflat despre existenţa unui monah cu viaţă
îmbunătăţită care trăia în isihie la Noul Schit din Sfântul Munte
şi care se ocupa cu rugăciunea minţii.
Pe vremea aceea nutream dorinţa vie de a-1 cunoaşte pe
acest avvă.
M-am dus să-1 văd la coliba sa de la Noul Schit şi am aş­
teptat răbdător ca să-1 întâlnesc, deoarece se odihnea după
privegherea de toată noaptea în care lucra neîncetat rugăciunea
minţii, priveghere care se termina cu Sfânta Liturghie.
După câteva ore m-am întâlnit cu părintele Efrem şi-mi
revin în memorie şi acum dulcile cuvinte rostite de el. Pentru
prima oară, am auzit un cuvânt care avea să se repete adesea:
„ocupă-te" (adolescho) . Am înţeles că dinaintea mea se afla un
+

+
a te ocupa cu rugăciunea sau cu contemplaţia
7
ieromonah care se ocupa neîncetat cu aducerea aminte de
Dumnezeu şi experia adâncimea insondabilă a milei divine.
Mai târziu l-am întâlnit din nou în Sfântul Munte pe când
era stareţul Sfintei mănăstiri Filoteu. L-am vizitat împreună cu
un grup de tineri şi din nou am trăit aceleaşi sentimente.
Cuvintele sale erau pătrunzătoare, dulci, revelatoare, pline de
limpezime, înnoitoare, vindecătoare şi scoase din înţelepciunea
patristică. Era exact aceeaşi persoană întâlnită în această carte
care cuprinde cuvintele pline de har ale unui duhovnic către fiii
săi duhovniceşti. Iar noi ştim bine că duhovnicul este cel ce dă
naştere unor fiinţe duhovniceşti, scoţându-le din vâltoarea
patimilor şi conducându-le spre slăvită libertate a fiilor lui
Dumnezeu - el fiind acela care le oferă o nouă perspectivă şi un
nou sens al vieţii.
Părintele Efem, aşa cum mi-1 amintesc din tinereţea mea
şi aşa cum îl întâlnim în această carte, este un adevărat dascăl al
vieţii duhovniceşti şi o călăuză de încredere pe drumul parcurs
de creştin către renaşterea sa duhovnicească, întrucât el însuşi a
experiat şi a învăţat lecţia dumnezeirii şi de aceea cuvintele sale
sunt „pline de har şi de adevăr". Şi în acest scop se aplică
spusele Sf. Ioan Sinaitul, autorul „Scării": „Un dascăl adevărat
este cel ce a primit tablele cunoaşterii duhovniceşti direct de la
Dumnezeu înscrise în inima acestuia cu degetul Său - adică prin
iluminare - şi care nu mai are nevoie de alte cărţi". Cuprinsul
acestei cărţi este în concordanţă cu modul de viaţă isihast, care
se află în opoziţie cu modul de viaţă raţionalist sau simţual. Iar
noi ştim foarte bine că isihia este modul de viaţă apostolic şi
patristic. Cu alte cuvinte, este adevărata viaţă propovăduită de
Hristos şi pe care Apostolii şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au
experiat-o; este treapta pregătitoare pentru primirea harului
profetic, apostolic, martiric şi ascetic.
Isihia minţii, în dimensiunea sa antropologică adevărată,
este fundamentul teologiei şi al tuturor dogmelor de credinţă.
Sfinţii Părinţi au teologhisit că Hristos este Dumnezeu adevărat
8 9
şi om adevărat, că în Persoana Sa natura divină S-a unit cu cea
omenească „fără amestecare, fără a suferi vreo schimbare,
indivizibil, inseparabil", că Hristos este Unul din Sfânta Treime.
Ei au dus mai departe toate învăţăturile cu privire la Hristos şi
Sfânta Treime, mai ales datorită faptului că ei au experiat
personal acest adevăr - şi anume faptul că au văzut Slava
dumnezeirii în natura umană a Logosului. Iar această cunoaştere
existenţială a fost rodul şi rezultanta isihiei minţii. Mai întâi a
fost praxisul, care înseamnă curăţirea iminii; a urmat theoria
care înseamnă iluminare şi theosis.
Sinodul ţinut pe vremea Sf. Grigorie Palama (care poartă
în sine toate trăsăturile unui Sinod Ecumenic) reprezintă, de
fapt, piatra de căpătâi a tuturor sinoadelor ecumenice, întrucât a
arătat calea şi metoda adevărată prin care se poate şi de care
trebuie să facem uz pentru a ajunge la vederea lui Dumnezeu,
lucru de importanţă fundamentală, deoarece dogmele sunt rodul
vederii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, părinţii de Dumnezeu
văzători sunt aceia care constituie un sinod ecumenic ortodox.
Ceea ce s-a afirmat în Tomul Sinodal din 1347 este foarte
important: „Prin prezenta, noi afirmăm că mai sus-amintitul
prea cuvios monah Grigorie Palama şi monahii de un gând cu
el ... sunt adevăraţii apărători, luptători şi stâlpi de susţinere ai
Bisericii şi ai Credinţei Ortodoxe, iar pe oricare ia poziţie
împotriva Sf. Grigorie şi a monahilor cei asemenea lui, îl supu­
nem aceleiaşi judecăţi şi afurisanii, fie că face parte din cler sau
din rândul mirenilor". Cu aceste cuvinte, oricine neagă
isihasmul ortodox este afurisit de către acest sinod, iar oricine nu
poate înţelege viaţa isihastă dovedeşte că nu are mentalitatea
Bisericii. Ca atare, o teologie care nu este legată de isihasm - în
sensul ortodox al cuvântului - o teologie care este rodul isihiei
mentale ortodoxe şi nu conduce spre aceasta, prin care omul nu
este vindecat şi nu-L vede pe Dumnezeu, este o teologie lu­
mească a intelectului şi nu oferă nimic omului - ci mai degrabă
creează mai multă confuzie şi haos. După cuvintele inspirate ale
văzătorului de Dumnezeu, Sf. Grigorie Palama, isihia ortodoxă a rate - o căutare care depăşeşte cadrele ecleziologiei
minţii reprezintă „adevărata practică, poarta spre adevărata catolicizante, ale teologiei academice, ale sociologiei şi eticii
vedere a lui Dumnezeu (theoria) - sau, ca s-o spunem mai sim­ protestante, ale meditaţiei înşelătoare şi aflate într-un vid du­
plu, aceasta este singura dovadă că un suflet este cu adevărat hovnicesc, ale activismului social ateu etc. Şi mai cred că
sănătos". această carte va fi de mare folos celor ce caută să guste în viaţa
Ştiu că următoarele capitole sunt rodul ascultării şi al isi­ lor personală - în funcţie, desigur, de lupta ce o duc - adevărata
hiei minţii, rod al dumnezeieştilor înălţări ale duhului şi repre­ hrană patristică şi provenită din Sf. Scripturi care oferă sens vie­
zintă cu adevărat cuvinte care vin dintr-o inimă curăţită de pa­ ţii omeneşti şi constituie adevărata pâine a vieţii.
timi, cuvinte care ajută omul să se vindece în atmosfera dragos­ Papa Efrem (aşa cum îi numim noi aici în Grecia) „a
tei duhovniceşti. Ele sunt texte care întăresc în credinţă şi nă­ primit foc" din cuvintele Sf. Simeon Noul Teolog şi 1-a răspân­
dejde; ele ne oferă o nouă dimensiune spre viaţa duhovnicească; dit multor monahi din Sfântul Munte, precum şi Bisericii din
ele deschid noi orizonturi şi ne ajută să depăşim înspăimântătoa- America, care au mare nevoie de el.
rea relaţie de reciprocitate dintre plăcere şi durere; ele ne oferă Acum, prin această ediţie în limba engleză a acestei cărţi,
un alt limbaj, complet diferit de cel al teologiei academice - o el va răspândi acest foc tuturor celor ce caută adevărata viaţă
teologie care operează fie în cadrul limitelor gândirii raţionale, ortodoxă.
fie în cel al vidului duhovnicesc.
Cuvintele sale deschid inima spre rugăciune pentru că ele 30 octombrie 1998
purced din rugăciune. Este binecunoscut faptul că atunci când Sfinţii Cleopa şi Artemas,
un om este simplu şi curat la suflet, atunci când iubeşte cu ade­ apostoli.
vărat, când a gustat darul bunătăţii Domnului, atunci chiar dacă
exprimarea sa este deficientă, oricum îşi ajută semenii eficient,
cu mult mai mult decât cei ce fac uz de cuvinte alese şi de ex­
presii teologice elegante.
Acest lucru este ca şi cum ai fi dat de un izvor din pă­
dure, care nu este amenajat, dar care îţi oferă apa rece şi proas­
pătă, care-ţi potoleşte setea. Alta este să faci un desen minunat al
unei fântâni care nu are apă şi nu poate potoli setea, sau chiar să
dai de o fântână care este frumoasă, dar nu poate potoli setea,
deoarece apa sa este reciclată şi murdară.
Este semnificativ faptul că slovele duhovniceşti cuprinse
în această carte care sunt rodul privegherilor şi liniştii din Sfân­
tul Munte, sunt prezentate Americii unde, pe de o parte, preva­
lează o atmosferă de mare deziluzie de ordin raţional şi senzo­
rial, iar pe de altă parte, se observă o căutare a unei vieţi adevă-
10
 CAPITOLUL I
Despre mântuire şi rai

1. Acum, primăvara, când natura se îmbracă în veşmin­

tele sale cele mai alese, simţi o bucurie de nedescris dacă frumu­
seţea naturii este însoţită de o stare duhovnicească sublimă. Cu
adevărat. Dumnezeul nostru a făcut toate lucrurile cu înţelepciu­
ne! Sufletul nu se mai satură să admire frumuseţea naturii. Oh,
dacă omul şi-ar înălţa doar mintea de la cele pământeşti către
Ierusalimul cel de Sus, către frumuseţea de negrăit a raiului,
acolo unde mintea cea limitată, pământească nu mai poate lucra!
Dacă aici, în valea aceasta a plângerii, aflaţi în exil, bunul Dum­
nezeu ne-a oferit atâtea frumuseţi de care să ne bucurăm, mă
întreb cu cât mai frumos poate fi locul în care însuşi Dumnezeu
sălăşluieşte! Cu adevărat „pătimirile vremii de acum nu sunt
vrednice de mărirea care ni se va descoperr(Rom. 8, 18).
Theosis (unirea cu Domnul) în ceruri, fiul meu! Acolo,
Domnul Dumnezeul nostru va şterge orice picătură de lacrimă
din ochii noştri şi va alunga orice necaz, durere şi suspin, pentru
că acolo domneşte viaţa îngerească, iar singura lucrare este
aceea de a cânta imnuri şi cântări duhovniceşti! Un veşnic Sabat
ne este pregătit, unde vom trăi în bucuria Tatălui nostru. Dum­
nezeu, Care ne aşteaptă pregătiţi spre a ne chema la El pururea!
Acolo, toate sufletele mântuite vor trăi într-un ocean de
dragoste, dulceaţă, bucurie, încântare şi uimire!
2. Va veni vremea, va bate ceasul, va sosi clipa când
ochii aceştia se vor închide, iar ochii sufletului se vor deschide.
Atunci vom vedea o nouă lume, noi fiinţe, o nouă creaţie, o nouă
viaţă fără de sfârşit. Numele său este „Nemurirea neţărmurită",
marele tărâm părintesc, nestricăcios şi veşnic. Ierusalimul cel

13
ceresc, maica primului născut, acolo unde sufletele înviate, care
au fost spălate de necurăţia lor prin sângele Mielului nevinovat,
îşi vor afla adevăratul locaş.
Cine oare poate să exprime în cuvinte bucuria. încânta­
rea, extazul acelor suflete binecuvântate şi mântuite? Binecu­
vântaţi sunt cei ce au murit întru Domnul, pentru că toate bună­
tăţile gătite lor de bunătatea Domnului îi aşteaptă. Fericit este
cel ce câştigă „lozul cel mare" pentru sărbătoarea cea cerească,
pentru bunătăţile ce nu i se mai pot lua pentru slava pe care în­
suşi Domnul a descris-o: ,/// ai lui Dumnezeu, moştenitori ai lui
Dumnezeu şi împreună - moştenitori cu Hristos "(Rom.8,16-17).
înainte de Patima Sa, Domnul L-a rugat pe Cerescul Său
Părinte pentru ucenicii Săi şi pentru cei ce vor crede prin ei:
„Părinte voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi
aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă Slava Mea pe care Mi-ai
dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeie­
rea lumii" (Ioan 17, 24).
Cât de mare este dragostea lui Iisus pentru noi! El a luat
asupră-Şi firea omenească şi a fost răstignit pe Cruce,
eliberându-ne şi plătind astfel, datoria pentru păcatele noastre
către Tatăl Său ceresc. Şi ca un frate iubit. El ne face demni de
împreună moştenirea infinitelor bunătăţi ale Cerescului Său
Părinte! O, câtă dragoste faţă de noi! O, cât de reci suntem noi
faţă de El! O. cât de nerecunoscător îi sunt Binefăcătorului meu!
Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ai milă de mine, şi nu mă
pedepsi după faptele mele cele rele!
3. Aşa precum Dumnezeu ne-a unit duhovniceşte
printr-o legătură indestructibilă, la fel ne poate considera demni
de a fi împreună cu El în împărăţia Sa cea cerească, aşa încât să
putem lua cina cea duhovnicească şi să ne bucurăm de dumne­
zeiasca Sa hrană, uniţi cu Cerescul Părinte, din Care pururi se
revarsă veşnicele Sale izvoare de apă ale vieţii celei fără de sfâr­
şit. Oh, ce măreaţă chemare! Oh, cât de bogate sunt roadele tre­
cătoarelor dureri! Fiii lui Dumnezeu vor fi împodobiţi cu cereş-
14
tile veşminte; trăsăturile dumnezeieşti de pe chipurile lor vor
străluci ca soarele; ei se vor bucura de moştenirea părintească,
veşnica odihnă! Vor admira acele locaşuri cereşti şi. văzând
acele bogăţii necurmate, vor rămâne în extaz Iară a-şi da seama
că veacurile se scurg! Oh, ce măreaţă chemare pentru om!
Dar două gânduri tulburătoare distrug această aleasă
meditaţie. Cel dintâi este acela că eu nu voi fi părtaş acestei
slăvite binecuvântări; acum aceasta este doar o simplă meditaţie,
dar mai târziu ea se va materializa. Cel de-al doilea este acela că
oamenii îşi trăiesc viaţa fără să cunoască această măreaţă che­
mare şi. ca atare, această necunoaştere dă naştere la despărţirea
de Dumnezeu şi la moartea duhovnicească.
O, Dumnezeul meu, Domnul Savaot, luminează întuneri­
cul inimilor noastre aşa încât să Te putem vedea pe Tine, adevă­
rata lumină, binecuvântata lumină care luminează şi bucură ini­
mile prietenilor Tăi. Luminează-ne ca să Te putem urma până la
veşnica odihnă.
4. Totul va trece şi se va sfârşi ca şi cum n-ar fi existat
vreodată. în vreme ce lucrările făcute în Domnul vor rămâne în
sufletul care le-a lucrat, aşa încât lucrătorul să poată culege viaţa
veşnică din ele.
Fericiţi sunt filozofii duhovniceşti ai Domnului, care
înlătură lucrurile trecătoare şi le adună pe cele veşnice, aşa încât
la plecarea lor, îşi vor afla comorile lor în vistieria Domnului.
Fericiţi sunt cei ce-şi curăţă inimile de buruienile păcatului şi
cultivă sămânţa cea bună, pentru că va veni vremea când ei vor
culege roadele vieţii celei veşnice! Fericiţi cei ce seamănă la­
crimi cu post duhovnicesc, adică pururea înfometează şi înse­
tează după bucuriile cele de folos, pentru că aceştia vor culege
bucuria cea veşnică!
5. Toată truda, osteneala şi ispitele acestei vieţi, binecu­
vântatul meu fiu, nu se pot compara cu viaţa cea veşnică. Chiar
dacă am avea o mie de vieţi şi le-am jertfi pe toate, n-am face
nimic în comparaţie cu slava ce va să fie şi în care Stăpânul
15
nostru Hristos Domnul doreşte să ne aşeze prin scumpul şi de
viaţă dătătorul Său Sânge! Iată de ce Sf. Apostol Pavel spune:
„Pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni
se va descopen' (Rom. 8, 18). Mai mult. gândiţi-vă că omul „se
veştejeşte ca o floare şi trece ca un vis" (Is. 40, 6-8) şi că
„atunci când trâmbiţa va răsuna , toţi morţii vor învia ca după
un cutremur" (I. Cor. 15, 52) pentru a-L întâmpina pe Hristos.
Când uşa veacului ce va să fie se va deschide şi când lumea
aceasta va lua sfârşit, atunci firea noastră va fi restabilită la
starea sa originară. Domnul „va schimba la înfăţişare trupul
smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului Slavei Sale"
(Filipeni 3. 21). Firea noastră care suspină cu întreaga creaţie are
dureri (Rom. 8. 22) şi aşteaptă slăvită descoperire a fiilor lui
Dumnezeu cu o mare dorire: „Pentru că făptura aşteaptă cu
nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu" (Rom. 8, 19).
Măreţia omului, pe care Dumnezeu îl înalţă până la atâta
slavă este de neegalat! Totuşi noi pătimaşii, păcătoşii nu suntem
conştienţi de aceste uriaşe bunătăţi şi felul nostru de a gândi este
cu totul pământesc. Gândiţi-vă: acest trup care este ţărână şi
putreziciune este socotit demn de slava dumnezeirii, demn de a
deveni îngeresc.
Acum, oamenii sunt fiinţe materiale în comparaţie cu
îngerii, care sunt fiinţe pur duhovniceşti. îngerii, în comparaţie
cu Dumnezeu, sunt întrucâtva „materiali". Ei nu sunt fiinţe
absolut spirituale aşa cum este Dumnezeu, care este lumina cea
neapropiată. în acest fel oamenii vor deveni atunci şi ei fiinţe
îngereşti. Atunci, va avea loc o singură unitate a plinătăţii
Bisericii, a credincioşilor cu Hristos. Cât de duios şi de părintesc
ne-o spune Domnul: ,, Părinte - îi spune El Tatălui Său - voiesc
ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi
i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o"
(loan 17, 24).
Se pot oare compara bogăţiile lumeşti cu aceste cuvinte
ale Domnului? Dacă doar ne-am afla acolo unde se află Domnul
16
- acolo unde îngerii se cutremură şi nu îndrăznesc a se apropia!
O. înţelepciune ascunsă şi nesfârşită bogăţie a Domnului!
6. Să nu-ţi uiţi ţinta şi scopul vieţii, fiul meu. Priveşte
spre cer şi vezi frumuseţile ce ne aşteaptă. Ce sunt bucuriile
prezente, pământeşti? Nu sunt ele oare cenuşă, ţărână şi vis? Nu
vedem noi oare că totul, aici, este supus stricăciunii, în vreme ce
bucuriile cele de sus sunt veşnice? împărăţia lui Dumnezeu este
nesfârşită şi fericit este cel ce va locui într-însa, deoarece el va
vedea slava Dumnezeiescului Său Chip! Fiul meu, nu uita că noi
ne aflăm în această lume doar vremelnic şi că viaţa noastră
atârnă de un fir de păr şi că toate lucrurile acestei lumi sunt
trecătoare. Aşadar, oricine nu pune preţ pe lucrurile trecătoare
ale acestei lumi - cu alte cuvinte, nu le doreşte cu ardoare - va fi
părtaş la lucrurile cele bune şi veşnice.
Deci, atunci când posedăm această cunoaştere a adevăru­
lui, desigur că ne vom aţinti ochii sufletului nostru în orice clipă
spre viaţa veşnică, spre Ierusalimul cel ceresc, unde cetele
îngereşti slavoslovesc dumnezeieştile cântări de o dulceaţă şi
înţelepciune de negrăit. Oh, fiii mei, de câtă slavă se vor bucura
sufletele voastre atunci când după moarte se vor înălţa la ceruri
şi se vor alătura cetelor îngereşti!
7. Să-L slăvim pe Domnul cel înălţat la Ceruri, Care
ne-a socotit vrednici de a prăznui Sfânta Sa înviere. Să ne rugăm
ca El să ne socotească demni de prăznuirea veşnicului Sabat în
ceruri, în Ierusalimul cel nou, în bucuria cea veşnică: „Şi
bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi" (loan 16, 22). Cu
adevărat, fiul meu, căci bucuria de aici e scurtă şi urmată de
necazuri care o pot anula, în timp ce bucuria cea cerească curge
încontinuu ca dintr-un izvor inepuizabil şi de viaţă dătător.
Să ne străduim în îndatoririle noastre creştine să fim
vrednici a prăznui Pastile cele nemuritoare alături de Hristos al
nostru şi să-L vedem faţă către faţă spre bucuria noastră
neînserată, fără a mai fi rupţi de aceasta de încercări şi deznă­
dejde.
17
 8. Ah. dacă aţi putea vedea doar un colţişor de rai. dacă
incomparabil mai frumos decât privighetorile cu glasul cel mai
aţi putea auzi timp de câteva secunde slavoslovia îngerilor care
dulce cu putinţă! Sf. Apostol Pavel ne spune mai departe că
strălucesc în lumina cerească şi sunt înmiresmaţi de miresmele
omul nu şi-a imaginat vreodată ceea ce Domnul a pregătit în cer,
raiului. Oh. ce frumuseţe! Din păcate, noi nu cunoaştem nimic
în rai. fiilor Săi. într-adevăr, este lucrul cel mai adevărat cu
din toate acestea, noi cei aflaţi în întuneric. Acolo totul strălu­
putinţă că dacă am cunoaşte plăcerile duhovniceşti ale raiului,
ceşte într-un extaz nemăsurat. Şi ce oare vă spune tronul lui
am fi răbdători în orice situaţie ne-am afla pentru a-1 dobândi. în
Hristos? Hristos Domnul şi Stăpânul stă pe tron şi datorită
vreme ce acum. din cauza ignoranţei noastre, noi facem exact
luminii Sale nimeni nu-I poate vedea prea Sfântul şi prea dulcele
contrariul şi ne îndepărtăm de el! Oh, dacă am şti măcar ce este
Său Chip. Oh. ce dulceaţă, frumuseţe şi măreţie! Ce poate fi
raiul! Mintea omenească este incapabilă să-şi imagineze măreţia
oare mai frumos decât aceasta? Acesta este adevăratul paradis:
frumuseţii sale!
să vezi chipul Domnului nostru Iisus Hristos! Slavă Crucii Tale,
Acolo, cetele îngereşti şi sufletele sfinte slavoslovesc
O, Doamne şi învierii Tale! O adâncime a înţelepciunii lui
neîncetat - un Paşte veşnic! Acolo sufletele se înţeleg într-o
Dumnezeu! O, taine ale dumnezeirii întreit însorite! Fericit este
stare de extaz. Ele discută despre felul în care şi-au petrecut
cel ce se smereşte ca un copil, ascultând toate poruncile cu un
această viaţă plină de goliciune şi cât de mult le-a ajutat
suflet curat din dragoste pentru Dumnezeu! Şi vai celui plin de
Dumnezeu să scape de iad şi să se odihnească în acest loc plin
sine precum sunt eu; de câte daruri dumnezeieşti se lipseşte unul
de extaz al lui Dumnezeu! Ei aduc nesfârşite mulţumiri lui
ca acesta! Fiii mei, alergaţi cu smerenie ca să ajungeţi la
Dumnezeu pentru mila Sa uriaşă, pentru faptul că le-a oferit
Domnul Care s-a Smerit pe Sine de dragul nostru, prea dulcele
raiul! Eu, oricum, nu sunt pentru rai, pentru că faptele mele mă
şi prea iubitul nostru Domn, Iisus Hristos. lumina bietelor
arată că voi fi pedepsit la muncile iadului.
noastre suflete. Vedeţi ce frumuseţe ne aşteaptă! Dacă aţi putea
Ce este raiul? E un loc plin de flori neveştejite, plin de
vedea măcar cât este de frumos! Atunci aţi dispreţui totul; aţi
miresme dumnezeieşti, este bucuria îngerilor, viaţa pascală,
deveni precum gunoiul pe care se poate călca, numai ca să nu vă
dragoste divină, neîncetată doxologie adusă Domnului şi o viaţă
mai lipsiţi de tot ceea ce v-a pregătit iubirea cea plină de
veşnică! Aşadar, cât de mult merită să luptăm pentru el - dar cât
dulceaţă a blândului Iisus! Cam astfel de lucruri îmi spunea
de mică este lupta noastră în lumina acestui - ca să-1 numim aşa
Bătrânul meu, iar eu vi le împărtăşesc vouă aşa încât să vă
- „fantastic" rai!
îndulciţi de ele. Eu sunt prea plin de ele - iertaţi-mă!
Oh. raiule. cât de frumos eşti! Frumuseţea ta mă cheamă
9. Sfântul Apostol Pavel ne vorbeşte despre rai foarte
şi mă transformă într-o cu totul altă persoană! De ce să nu mă
frumos. El a fost răpit până la al treilea cer şi la frumuseţea
nevoiesc şi să lupt cum se cuvine ca să te merit? Doamne,
împărăţiei cerurilor şi a strigat în extaz: ,, Cât de frumoasă, cât
Dumnezeul meu. alungă de la mine mândria cea blestemată, aşa
de extraordinar de frumoasă este împărăţia Domnului ce nu
încât călăuziţi fiind de sfânta smerenie să putem deveni cetăţeni
poate fi asemuită cu nici o frumuseţe pământească!" Raiul este
ai prea dulcelui rai. Amin; aşa să fie!
atât de frumos încât ochiul omenesc nu a putut vreodată vedea o
astfel de frumuseţe. La fel şi urechea omenească nu a putut auzi
vreodată cântări mai dulci, fiindcă cetele îngereşti slavoslovesc
18

CAPITOLUL II
Despre necazuri, suferinţe şi osteneli
1. Fie ca dragostea cerescului nostru Tată să fie cu sufle­
tele voastre, aşa încât întăriţi fiind de ea să puteţi duce cu voi
rodul ascultării faţă de poruncile Sale de viaţă dătătoare: Toţi
care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi"
(2 Tim. 3, 12). Deoarece îl urmezi pe Mântuitorul Hristos prin
faptul că ţi-ai închinat totul unei vieţuiri îngereşti, cea mai mare
îndatorire a ta este să suporţi toate pătimirile, indiferent dacă
acestea vin de la tine, din pricina leneviei, a păcatelor sau a
oamenilor. Deoarece dorim să trăim o viaţă întru Hristos
Domnul, trebuie să ne supunem voii lui Dumnezeu întrucât toate
lucrurile vin de la Domnul. Şi fiindcă ele sunt de la Dumnezeu -
şi aceasta după voia Lui cea sfântă - părintele ceresc le
porunceşte. Putem noi oare să nu ne supunem? Putem noi să nu
rostim ca şi fericitul Iov: „Dacă acestea sunt bune dinaintea
Domnului, facă-se voia sa: Binecuvântat fie numele
Domnului!".
Prin răbdare şi mulţumiri aduse Domnului, noi ne expri­
măm astfel ascultarea faţă de voinţa divină. Nu va fi oare socotit
vrednic să capete încă de aici viaţa veşnică sufletul tău cel
ascultător? Da, el va trăi în veacul veacului.
De aceea, să luptăm; să ne întărim sufletele prin lucrarea
îndelungii răbdări pentru a fi bineplăcuţi lui Dumnezeu.
Necazuri, boli, pătimiri. încercări - nici una din ele nu ne vor
despărţi de dragostea lui Hristos. Pentru că ştim deja că strâmtă
şi anevoioasă este calea care îi duce pe cei ce umblă pe ea la
viaţa cea veşnică. Ghimpi şi ciulini se află în stânga şi în dreapta
căii; de aceea, e nevoie de multă atenţie. Pe această cale
20
anevoioasă - adică, prin suportarea încercării bolilor ş.a.m.d. -
ghimpele îndoielii, nerăbdării, laşităţii răsar sfâşiind veşmântul
sufletului. Ceea ce trebuie să facem, aşadar, este să scoatem
acest ghimpe prin răbdare, credinţă şi nădejde avându-L pe Iisus
Hristos drept model. De-a lungul vieţii Sale pe pământ El a avut
multe necazuri şi Prea Sfântul Său suflet a fost împuns de mulţi
ghimpi, aşa încât a exclamat: „Prin răbdarea voastră veţi
dobândi sufletele voastre" (Luca 21,19). Prin boli şi prin lucruri
dureroase în general, Dumnezeu îşi revarsă darurile asupra
noastră ca un Părinte, deoarece El caută mijloace de a ne
împărtăşi sfinţenia Sa: „ Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l
pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au
parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi" (Evrei 12,
7-8). Oh, ori de câte ori suferim, atunci este evident faptul că
suntem fii ai lui Dumnezeu. Şi cine n-ar dori să fie fiu al lui
Dumnezeu? Aşadar, dacă vrei să fii adevărat fiu al lui Dumne­
zeu, îndură necazurile şi încercările trimise de Dumnezeu cu
mulţumire, credinţă şi nădejde. Chiar încercările ce ne vin din
partea oamenilor ne sunt cu adevărat trimise de Dumnezeu
pentru a dobândi toleranţa, înfrânarea , compasiunea şi răbdarea,
deoarece toate acestea sunt trăsături dumnezeieşti, precum
Domnul ne spune: „El face să răsară soarele şi peste cei răi şi
peste cei buni şi trimite ploaie şi celor drepţi şi peste cei
nedrepţi" (Mt. 5, 45). Din acest motiv noi trebuie să-i iubim pe
toţi oamenii. Fie ca nici o urmă de ură sau de rău să nu mai
existe în sufletele noastre, ca să putem fi numiţi fii ai lui
Dumnezeu. Pătimirile întregii noastre vieţi nu sunt vrednice a fi
comparate cu bunătăţile de negrăit pe care Dumnezeu le-a
pregătit acelor suflete ce-şi duc crucea, fie că aceasta vine de la
diavol, de la alţi oameni sau de la propria noastră fire. Deoarece
orice patimă sau neputinţă ne încearcă, atunci când luptăm cu
ea, aceasta ne face vrednici de binecuvântare: „Fericit este omul
care primeşte încercarea, pentru că stăndu-i împotrivă cu curaj,
va primi cununa vieţii".
21

Pentru acest motiv, fiul meu, primeşte cu răbdare orice,
căci o cunună invizibilă se ţese nevăzut pe creştetul fiecăruia
dintre noi. Iarna este aspră, dar raiul este blând. Primeşte gerul
încercărilor pentru ca picioarele tale să dănţuiască pline de
bucurie în cer.
2. Multe lucruri ne deosebesc, fiul meu, dar fericit este
cel ce trece prin lucrurile dureroase ale acestei vieţi cu răbdare şi
cu mulţumire. Da, noi trebuie să-I mulţumim Domnului, Care
prin astfel de lucruri dureroase ne pregăteşte sufletul nostru
nemuritor pentru a moşteni veşnicele binecuvântări ale împără­
ţiei Cerurilor! ,, Domnul ne pregăteşte spre binele nostru, pentru
a ne împărtăşi de sfinţenia Lui" (Evrei 12, 10). Prin felurite
necazuri ,, El ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă
veşnică covârşitoare " (2 Cor. 4, 17). Din acest motiv nu e nici
bine şi nici necesar să ne supărăm atunci când Domnul ne
cuminţeşte. Mai bine ar fi pentru sufletele noastre ca noi să
arătăm o desăvârşită ascultare faţă de Doctorul sufletelor şi al
trupurilor noastre, care la vremea diferitelor necazuri operează
asupra rănilor invizibile ale sufletului fiecăruia dintre noi, cu
sfânta dorire de a dărui sănătate - adică curăţirea inimii de
patimile cele rele. Unui astfel de Doctor duhovnicesc, noi avem
obligaţia de netăgăduit de a-I aduce neîncetate mulţumiri prin
faptele noastre, aşa încât să nu-L supărăm în vreun fel.
Toţi sfinţii şi-au petrecut vieţile lor în necazuri şi nenumă­
rate suferinţe, în ciuda faptului că păcătosul nu avea nici o
putere ca să-i mai facă să sufere. Totuşi, adesea, viaţa lor a fost
o adevărată mucenicie.
Acum, ce justificare putem noi oare oferi - noi cei căzuţi
în multe păcate pe care le lucrăm cu sârguinţă - pentru a
îndrăzni să cerem dreptul de a ne petrece viaţa fără necazuri şi
suferinţe? E sigur că noi suntem răspunzători pentru păcat şi ca
atare avem nevoie de biciul cuminţirii salvatoare a Domnului,
aşa încât să ne bucurăm de mântuire în împărăţia cerurilor, prin
harul milelor Domnului nostru Care iubeşte omenirea .
22
3. De ce eşti necăjit şi întristat păşind pe calea Domnului?
Cei ce L-au uitat pe Domnul, care n-au nici o nădejde în izvorul
cel veşnic şi de viaţă dătător al Domnului, ar trebui să se
întristeze. Dar noi, cei care credem în Dumnezeul Cel viu şi ale
căror nădejdi depind de El, ar trebui să ne bucurăm pentru faptul
că avem un astfel de Părinte în ceruri, care ne iubeşte mai mult
decât toţi taţii şi toate neamurile şi Care ne poartă o infinită grijă
de a ne învrednici de El. Dar, spui tu, noi cădem în orice clipă.
Da, nu neg acest lucru - dar noi ştim că firea noastră este luată
din ţărână şi ea doreşte ceea ce este pământesc, căutând cele de
jos, pentru ca ,,mintea omului este aplecată spre cele rele încă
din tinereţile sale" (Fac. 8, 21). Şi mai observăm înăuntrul
nostru o lege care caută să ne subjuge voinţa noastră liberă, s-o
domine să ne facă sclavi ai păcatului (Rom. 7, 23). Oricum, în
toate acestea, buna noastră intenţie triumfă. Dumnezeu ne-a
dăruit arme duhovniceşti pentru a lupta contra oricărui atac
demonic: stindardul plin de slavă al crucii nădejdii - nădejde vie
în Cel ce a spus: „Nu te voi lăsa ,nici nu te voi părăsi" (Evrei
13, 5) - nădejde în Hristos al nostru care S-a răstignit pe Cruce,
iar toţi cei ce au ochii aţintiţi asupra Sa şi nădăjduiesc în El, nu
vor fi ruşinaţi. Prea Curatul sânge vărsat pe Cruce a adus
iertarea păcatelor omenirii şi a adus viaţă: „Fericit este cel ce
nădăjduieşte în El" (Ps. 33, 8). Fă-ţi curaj, fiule; acest necaz al
tău se va transforma în bucurie. Acest necaz îţi este de mare
folos; el te acoperă ca şi cum ai fi îmbrăcat într-o platoşă de oţel,
aşa încât înclinaţiile cele rele către lucrurile cele ce jos să nu-ţi
împrăştie mintea de la grija pentru cele cereşti şi pentru sufletul
tău nemuritor.
Tristeţea urmează după bucurie şi bucuria e după tristeţe,
aşa precum noaptea urmează zilei. Aceasta este calea pe care
Părintele luminilor a aşternut-o dinaintea celor ce se vor mântui.
Să ai doar răbdare şi nădejde. întipăreşte aceste lucruri în
adâncul inimii tale; prin aceste două lucruri toate împotrivirile
vor fi trecute cu bine. Lipeşte-te de blândul nostru Iisus; strigă la
23
El în necazurile tale. încredinţează-1 Lui grija lucrurilor
dureroase şi El îţi va aduce binele, ca şi Anei, mama proorocului
Samuel, care, deznădăjduită de sterpiciunea ei. a căzut în
genunchi dinaintea Domnului şi şi-a revărsat toată durerea
sufletului ei. Iar cererea ei i-a fost ascultată. Cine oare vreodată
a nădăjduit în Domnul şi a fost ruşinat? Desigur, aceasta nu
înseamnă nădejde deşartă, ci nădejde activă - adică, nădejde
împreunată cu lucrări duhovniceşti după puterile noastre;
altminteri, nu mai e nădejde, ci bătaie de joc.
4. Fereşte-ne pe noi de o astfel de deşertăciune. O,
Doamne. De câtă pierdere are parte un om atunci când îşi uită
calitatea de fiu al Domnului şi nu mai se gândeşte că este
disciplinat şi cuminţit ca fiu al lui Dumnezeu! Dragostea îi
obligă pe adevăraţii părinţi, ca pe o datorie indispensabilă, să
impună disciplina asupra copiilor lor. De aceea, deoarece
Dumnezeu este Tatăl nostru, el îşi disciplinează proprii săi copii
pentru a-i educa şi a-i face părtaşi ai sfinţeniei Sale: „Fiul meu,
nu dispreţul uitarea Domnului şi nu simţi scârbă pentru
mustrările Sale" (Pilde. 3, 11). Aşadar, atunci când creştinii îl
uită pe propriul lor Tată, îşi provoacă lor înşişi un mare rău;
deoarece atunci când nuiaua părintească îi loveşte (prin
suferinţe, necazuri, încercări, etc), ei deznădăjduiesc; zeci de
mii de gânduri îi copleşesc şi disciplinarea lor devine foarte greu
de suportat, fără vreo consolare.
Cât de frumos ne spune Sf. Apostol Pavel: „Şi aţi uitat
îndemnul care vă grăieşte ca unor fii: «Fiul meu, nu dispreţul
certarea Domnului, nici nu te descuraja, căci eşti mustrat de El.
căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul
pe care îl primeşte» " (Evrei 12, 5-6).
Disciplina Domnului este inevitabilă faţă de proprii Săi
copii, pe care El îi cunoaşte. Dumnezeu nu practică favoritismul;
Dumnezeu, fiind nepătimaş şi sfânt, nu este cuprins de dragostea
nesănătoasă pe care mulţi părinţi nesocotiţi le-o oferă copiilor
lor şi care mai târziu le aduce acestora distrugerea şi pedeapsa
24
veşnică a odraslelor lor. El nu pierde din vedere reaua purtare şi
indisciplina copiilor Săi iubiţi ca nu cumva să-i tulbure. Nu, de o
mie de ori nu! El este Dumnezeu şi îşi iubeşte cu adevărat
copiii. El îi va disciplina; El îi va mustra; El le va constrânge
libertatea şi îi va dojeni în felurite moduri pentru a le transforma
caracterele lor cele rele în caractere sfinte, spre slava şi lauda
Domnului nostru Iisus Hristos.
însuşi Domnul nostru Iisus Hristos , atunci când S-a aflat
pe pământ. El, Prea Iubitul Fiu al Tatălui, a fost încercat în
disciplina Domnului; nu pentru faptul că El, Domnul Cel fără de
păcat avea nevoie de ea, ci pentru mântuirea omului, cât şi
pentru mustrare şi exemplu dat nouă, aşa încât să-I urmăm paşii:
„Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul
acesta! Insă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti; Facă-se
voia Ta!" (Mt. 26, 39, 6, 10). Cum oare ne putem noi justifica,
când Domnul nostru Iisus Hristos, fără să fi avut vreun păcat -
deoarece era Dumnezeu - a trecut prin astfel de pătimiri
grozave? Gândiţi-vă la uluitorul Său pogorământ: S-a făcut om
şi a pătimit o astfel de patimă ruşinoasă de dragul nostru, al
păcătoşilor, vinovaţilor şi condamnaţilor; a fost pălmuit,
batjocorit, biciuit, răstignit; a murit de moartea cea mai cruntă:
„Blestemat este... cel spânzurat pe lemn!" (Deut. 21, 23). El, ca
Dumnezeu, a pătimit atât de mult pentru noi, păcătoşii; ce scuză
vom avea noi dacă nu pătimim o singură încercare din dragoste
pentru El, sau cel puţin pentru păcatele noastre?
5. în toate situaţiile înălţaţi ochiul minţii al sufletului spre
Cer, de unde va veni ajutorul. Nu deznădăjduiţi, orice s-ar
întâmpla. După încercare, urmează şi uşurarea. Dumnezeu nu-i
dă nimănui o sarcină peste puterile lui. Dacă oamenii proce­
dează cu discernământ, punând sarcini animalelor după puterea
lor, cu atât mai mult va proceda la fel bunul Dumnezeu Cel ce
Şi-a vărsat Prea Sfântul Său Sânge pentru om pe Cruce!
Adevărul este că creştinii care pătimesc necazuri efemere,
îşi dobândesc prin ele veşnica bucurie şi odihnă. Niciodată să
25
nu-i invidiem pe cei ce se bucură de pace şi bucurie permanentă
aici, pe pământ - ci, mai degrabă, să-i compătimim, deoarece
bucuria efemeră va deveni pentru ei un obstacol spre viaţa ce va
să fie. Dumnezeu este milostiv, dar şi drept - milostiv în viaţa
de acum, dar după moarte un drept Judecător. Nu este cu putinţă
ca El să le dea creştinilor celor necăjiţi - adică, adevăraţilor
creştini, nu doar creştini cu numele - şi o veşnică întristare.
Acolo, însă. El le va oferi o bucurie veşnică pe care nimeni nu
le-o va mai lua înapoi. Dumnezeu nu poate da omului pedeapsă
peste pedeapsă. De aceea, bucuraţi-vă, în loc să vă întristaţi,
deoarece Dumnezeu v-a învrednicit să pătimiţi vremelnic pentru
a vă putea oferi odihna veşnică. Bucuria veşnică este rezervată
doar creştinilor pătimitori. în Sfânta Evanghelie, Domnul spune
despre bogat şi despre Lazăr: „Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi
aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr,
asemenea, pe cele rele; iar acum el se mângâie, iar tu te
chinuieşti" (Luca, 16, 25). Dumnezeu nu dă niciodată dovadă de
favoritism, ci acţionează conform principiilor dreptăţii. Dacă îţi
arunci privirea prin vieţile Sfinţilor, vei observa permanente
încercări, necazuri şi supărări. în acest fel şi-au petrecut ei
vieţile. Nici un iubitor de plăceri nu va intra în locaşurile cele
veşnice care sunt pline de o negrăită bucurie, ci mai degrabă cei
ce au fost încercaţi şi au pătimit pentru Domnul, de dragul
împlinirii poruncilor Sale. Domnul spune: „în lume necazuri
veţi avea, dar îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea" (Ioan, 16,
33). Acest lucru a fost spus de Domnul nostru Iisus Hristos Care
a venit pe pământ, S-a ostenit, a pătimit şi în cele din urmă, unde
şi-a sfârşit viaţa? Răstignit pe cruce pentru a înlătura legătura
blestemului. Grozavă îndoială sfâşia inima Dumnezeului - om
care a exclamat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai
părăsit? " (Matei 27, 46).
Pământul s-a cutremurat şi catapeteasma templului s-a
rupt în două, aşa cum s-a putut vedea în mod evident. Dar şi pe
plan spiritual, zidul blestemului dintre Dumnezeu şi om s-a
26
cutremurat şi s-a sfărâmat complet. Iar după ce Iisus a murit,
ceea ce mai înainte fusese despărţit, s-a unit, iar omul a devenit
nu doar prieten al lui Dumnezeu, ci însuşi semenul Său; omul a
dobândit harul înfierii prin adopţie: „ moştenitori ai lui Dumne­
zeu şi împreună moştenitori cu Hristos", (Rom. 8, 17), deoarece
omenirea a dat-o pe Prea Curata Fecioară ca să fie Maica
Dumnezeu-Fiului, iar Hristos S-a întrupat din prea curatele ei
sângiuri. Aceasta a îndumnezeit firea omului, aşezat de-a
dreapta Dumnezeu-Tatălui. De atunci, Dumnezeu a fost văzut în
ceruri şi a fost adorat de către îngeri şi după firea Sa omenească.
Vezi unde a fost înălţată omenirea? Vom deveni dumne­
zei prin har! (Ioan 10, 34). Dar fără necazuri, poate oare cineva
să ajungă acolo? Vom pătimi, vom suferi, dar, într-o bună zi
totul se va sfârşi şi va fi uitat; deodată, veşnica Bucurie îşi va
deschide larg braţele şi va striga: „ Veniţi la Mine toţi cei osteniţi
şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" (Mt. 11, 28).
în oricare dintre faptele şi acţiunile voastre, fie în cuvânt,
fie în gând, amintiţi-vă că Domnul este de faţă, că El le vede şi
într-o bună zi le va judeca. Din această mântuitoare meditaţie
răsare frica de Dumnezeu care aduce cel mai mare beneficiu:
,, Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că
de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin " (Ps. 15, 8) după cum
spune proorocul David: „Făclie picioarelor mele este legea Ta
şi lumina cărărilor mele" (Ps. 118, 105). Aceasta aduce chiar
smerenie. Deci, smerenia nu se naşte doar din încercări şi ispite,
ci şi ca urmare a meditaţiei duhovniceşti, precum şi din înţelege­
rea slăbiciunii noastre. Putem medita la cât de slab este omul, la
faptul că nu e în stare să facă binele, chiar dacă acesta este sădit
în firea sa. Dimpotrivă, răul îl face foarte uşor, chiar dacă acesta
îi este străin. Omul vrea să-L mulţumească pe Dumnezeu, dar
dacă harul lui Dumnezeu nu lucrează împreună cu el, binele pe
care-1 face nu este bine făcut; şi chiar dacă el doreşte să se
ostenească, dacă Dumnezeu nu ajută, dorinţa şi osteneala sa sunt
fără sens. Când omul se gândeşte la trecutul său - pe când nu-L
27
cunoştea pe Dumnezeu şi la cât de mult păcătuia - simte căinţă,
se smereşte, plânge, caută iertarea şi se gândeşte: „ Chiar acum,
dacă harul lui Dumnezeu mă părăseşte, sunt în stare să fac
lucruri şi mai rele ".
Atunci un soi de teamă amestecată cu smerenie protejează
sufletul ca un zid. Această meditaţie se numeşte conştiinţa
slăbiciunii omeneşti şi poartă în sine roadele smereniei şi
binefacerii fără trudă şi necazuri. Da, încercările vin, dar cele
mai multe ne sunt trimise din pricina mândriei noastre. Când
cineva se află într-o stare de umilinţă, încercările vor fi mai
puţine şi uşoare. Dar trebuie să fii mereu pregătit, ca un căpitan
care aşteaptă furtună după linişte. Când anticipezi ceva, nu ţi se
mai pare ciudat când acest lucru vine, deoarece te aşteptai la el.
Aşadar, trebuie să fii mereu pregătit, aşa încât când acesta
vine . el nu te va mai întrista. Dar este oare posibil, fiule, ca noi
să nu trăim şi să nu simţim întristarea? Căci din întristare, din
acest necaz, noi vom moşteni veşnicele, nesfârşitele bunătăţi:
,,Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima
omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L
iubesc pe El" (I. Cor. 2, 9).
6. Să nu uităm, fiule, că toţi sfinţii au trecut prin acest
cuptor al necazurilor sub diferite forme, fiecare după chemarea
sa. Dacă aruncăm o privire la binecunoscuta viaţă a Sf. Impără-
tese Teofana (secolul IX, prăzmuită la 16 decembrie - n.red.),
vom observa necazuri adunate unele peste altele, de-a lungul
întregii sale vieţi pline de suferinţă.
A suferit enorm; s-a străduit pe toate căile, prin sfaturi,
rugăciuni, lacrimi şi felurite exemple, să-1 îndrepteze pe soţul ei
legiuit, împăratul Leon cel înţelept (886 - 912), care rătăcea în
păcat. Sfântul ei suflet a purtat această cruce de-a lungul întregii
sale vieţi. Iar aceste pătimiri, dimpreună cu faptele sale bune, au
sfinţit-o. Iată, deci, cum este trasată viaţa omului pe acest
pământ; de când a căzut din nemurire, el culege roadele pe care i
le-a adus neascultarea. Indiferent cât de mult doreşti sau cât te
28
lupţi să trăieşti fără necazuri şi crezi că îţi vei atinge ţelul, nu
vei putea realiza acest lucru, pentru că ispititorul se foieşte
pretutindeni pe pământ, trecându-i pe toţi prin sită şi
împroşcându-i cu otrava necazurilor drept consecinţă a bleste­
mului legii. Oriunde te-ai uita, pe oricine ai întreba, toţi ca
într-un glas vor mărturisi că un ghimpe îi împunge şi că
pătimesc. Oricum, sunt felurite necazuri. Unii sunt necăjiţi
fiindcă nu pot petrece în fapte neîngăduite; acesta este un necaz
cu totul vinovat. Alţii au necazuri legitime şi pe bună dreptate;
aceasta este o urmare firească. Dar atunci când există şi
cunoaştere duhovnicească, atunci necazurile sunt altoite în acel
om care le îndură cu răbdare pentru sfinţirea sa. Aceasta s-a
întâmplat desigur şi cu Sfânta Teofana; ea suferea legitim,
deoarece soţul ei îi era necredincios. Dar ea, prin cunoştinţă
duhovnicească, sfătuire şi exemplu creştin, pătimind, plângând
şi rugându-se. şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu.
Datorită tuturor acestor lucruri, sfinţenia a fost altoită în
ceea ce era demn de ea. Din acest motiv, pătimiţi toate aceste
lucruri; sfinţiţi-vă prin necazuri! Daţi mulţumire lui Dumnezeu,
Care ne îndreptează acum pentru a ne oferi veşnica odihnă.
Atunci când văd sau aud că cineva trăieşte lipsit de necazuri şi
prosperă împlinindu-şi toate dorinţele sale, consider acest lucru
ca o părăsire din partea lui Dumnezeu! în ceea ce ne priveşte,
facă bunul Dumnezeu să ne numere cu cei ce pătimesc, ca să ne
poată scrie numele în cartea vieţii, aşa încât să nu rămânem în
afara cămării de nuntă. Indiferent cât de mult am suferi, într-o
bună zi totul se va sfârşi şi va fi uitat; doar faptele bune sau rele
vor rămâne ataşate sufletului pentru a merge cu ele la judecată,
acolo unde acesta va auzi marele verdict. Acest gând adesea mă
înfioară şi plâng: ce voi spune eu, nevrednicul preot, în apărarea
mea la scaunul de judecată al lui Hristos? Rugaţi-vă pentru mine
ca să nu fiu condamnat.
7. Iubitul meu frate întru Hristos, fie ca harul Prea Sfin­
tei Născătoare de Dumnezeu să vă ferească de tot ceea ce v-ar
29
putea păta micul şi dragul vostru suflet. Amin. „Necazuri şi
nevoi au dat peste mine, dar poruncile Tale sunt gândirea mea "
(Ps. 118, 143). Necazurile urmează unul după altul; avem nevoie
de răbdare. Meditând la legea divină, suntem luminaţi de felul în
care trebuie să răbdăm, de ce vin şi ce scop au ele. Ele vin ca să
ne înveţe să devenim purtători de necazuri, luptători încercaţi,
următori ai Celui ce S-a răstignit pentru noi, fraţi ai tuturor
sfinţilor care au mers pe calea plină de ghimpi a crucii: muceni­
cii prin mucenicie, monahii prin asceză, credincioşii prin
păstrarea sfintelor porunci şi prin diferitele încercări provocate
de lume, de diavolul şi de propria noastră fire (şi de trup).
Nimeni nu s-a mântuit vreodată trăind în confort şi fără
încercări, căci dacă vom pătimi încercările cu răbdare, ne vom şi
bucura în ceruri, pentru că în acest fel au umblat prin această
viaţă toţi cei care s-au mântuit. Iar întrucât şi noi vrem să ne
mântuim, nu avem altă cale de urmat, decât cea a necazurilor!
Necazurile ne vin pentru a ne apropia de Dumnezeu,
deoarece ele întristează şi apasă inima, înmuind-o şi smerind-o.
Iar când este umilită şi smerită, Dumnezeu se uită la ea : „Inima
înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 17). La
cine să privesc oare, dacă nu la cel umil şi smerit şi care
tremură dinaintea cuvintelor Mele?{ls.66, 2). Cel ce-şi duce
necazurile cu bucurie şi cu bună ştiinţă va fi iertat de păcatele
sale şi de urmările lor. Se naşte într-un astfel de om un caracter
duhovnicesc: acesta devine milos, umil, smerit etc.
Cel ce nu are adevărata ştiinţă a încercărilor este întristat
şi amărât atunci când ar trebui să se bucure, deoarece el păşeşte
pe calea Sfintei Golgota şi a sfinţilor. Fie ca harul lui Dumne­
zeu, care vindecă rănile şi împlineşte neputinţele, să ne ajute
tuturor să fim răbdători în toate ca să ne putem învrednici de
împărăţia lui Dumnezeu. Amin.
8. Este o mare mângâiere, fiule, că fiecare dintre noi îşi
va primi răsplata după cât s-a ostenit pentru dragostea lui
Hristos.
30
Trebuie multă osteneală ca să porţi povara sufletelor în
veacul de acum care este dominat de egoism şi de bună voia
fiecăruia. Să nu ne pierdem curajul, deoarece în mod invizibil
Hristos este de faţă, Care va mustra marea învolburată a
încercărilor şi va aduce pacea harului. Luptaţi împotriva
valurilor furioase şi chemaţi-L pe singurul Dumnezeu Atotpu­
ternic: „Dumnezeul puterilor, întoarce-Te dar, caută din cer şi
vezi şi cercetează via aceasta, şi o desăvârşeşte pe ea, pe care a
sădit-o dreapta Ta, şi pe fiul omului pe care l-ai întărit Ţie "
(Ps. 79, 15-16).
9. Slavă singurului Dumnezeu înţelept, Care ştie să
scoată dulceaţa din amărăciune şi astfel să ne îmbogăţească
cunoaşterea din nemărginita Sa dragoste către noi. El ne
biciuieşte cu necazuri şi încercări, ca să ne apropie de El,
deoarece El ştie că prin lucrurile dureroase ale acestei vieţi,
omul rămâne lângă El şi este mântuit. Viaţa confortabilă este
foarte riscantă pentru mântuirea veşnică. Nu Duhul lui Dumne­
zeu sălăşluieşte în cei ce duc o viaţă de huzur, ci mai degrabă
duhul celui rău, după învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Din acest
motiv, în necazurile acestei vieţi, noi avem nevoie de răbdare şi
mulţumire, deoarece Domnului îi sunt bineplăcute aceste două
virtuţi.
Fie ca Domnul să ne dăruiască multă răbdare în necazu­
rile vieţii noastre, aşa încât în toate să putem mulţumi Dătătoru­
lui lucrurilor celor bune Care ne are în grija Sa.
10. în ceea ce priveşte necazul care te tulbură, ţi-am spus
adesea că aceasta este crucea ta pe care Iisus al nostru ţi-a dat-o
ca să-I devii ucenic şi să nu te înstrăinezi de dragostea Sa. Deoa­
rece toţi cei ce-L iubesc sincer II urmează nu numai pe Muntele
Tabor, acolo unde s-a arătat slava Dumnezeirii Sale (cu alte cu­
vinte, nu numai la vremea când El ne vizitează cu dulcele Său
har şi cu bucurie), ci îl urmează şi în urcuşul pe Golgota şi la
Răstignirea Lui (cu alte cuvinte, şi în absenţa Harului Său şi în
circumstanţe neplăcute care produc necaz, durere, deznădejde,
31
îndoială, osteneală şi sudoare). Mai ales atunci este încercat
omul cel lăuntric şi se arată cum este el: fals sau adevărat, price­
put sau nepriceput, căpitan sau marinar. Atunci sunt încercate
intenţiile noastre, iar cel care este curajos şi răbdător este răs­
plătit lăuntric prin venirea Domnului, printr-o adăugire a haru­
lui. In acest mod este pregătit creştinul în lupta duhovnicească
până-şi atinge scopul şi află odihna. Luptă cu înţelepciune;
poartă-ţi crucea cu răbdare şi bucurie până la mormânt, aşa încât
Iisus să-ţi poată dărui învierea! Cel ce-şi poartă crucea sa pentru
dragostea lui Hristos va fi înălţat de Domnul în ultima zi.
Cât de lungă ne va fi viaţa? Ceasul morţii nu ne este cu­
noscut, în timp ce răbdarea ne va fi răsplătită veşnic. Această
cruce a durerii, pe care o porţi, ţi-a dăruit deja foarte mult şi încă
cu cât mai multe îţi va oferi! Şi totuşi tu nu vezi aceasta, deoa­
rece Dumnezeu cu înţelepciune ţi-a ascuns toate acestea spre
binele tău. Roagă-L mereu pe Dumnezeu să-ţi dăruiască răbdare
şi mulţumeşte-I cu ştiinţă; atunci vei putea să rabzi totul cu bu­
curie, aşteptându-ţi mântuirea în mijlocul tuturor acestor neca­
zuri.
11. Viaţa omului este mucenicie. Din momentul căderii
noastre din adevărata fericire, noi culegem roadele neascultării:
Ghimpi şi ciulini va răsări pământul pentru tine (Fac. 3, 18) - la
fel şi pământul inimii. Cum vom afla că ne aflăm în exil,
alungaţi din rai, dacă nu prin necazuri şi suferinţe? Nu există
vreun om să nu fie necăjit de ceva. Creştinii cei cucernici sunt şi
ei necăjiţi, dar în adâncul sufletelor lor ei păstrează şi nădejdea
că într-o bună zi multele necazuri se vor sfârşi şi vor intra în
veşnica odihnă. Fără de necazuri şi suferinţe să nu se aştepte
nimeni la odihnă în viaţa de dincolo de mormânt. Viaţa aceea
este pentru cei ce s-au ostenit şi au fost apăsaţi de greutăţile
acestei vieţi. Desigur, sfinţii au avut mult har şi tărie duhovni­
cească şi s-au bucurat în suferinţă. Dar noi, şi eu sunt cel dintâi,
suferim şi uneori răbdarea noastră se frânge. Dar slavă lui
Dumnezeu Care ne luminează să ne căim şi să ne îndreptăm.
32
„Căci duhul este osârduitor, dar trupul, neputincios" (Matei,
26,41).
12. In ceea ce priveşte tristeţea pe care o ai în suflet din
pricina păcatelor tale, acesta este un lucru bun şi folositor. Doar
când te duce la deznădejde, atunci este evident demonic. De
îndată, revino la nădejde şi spune: „întrucât mă căiesc pentru
toate, nădăjduiesc că tot ceea ce am făcut va fi iertat. Nu există
păcat care să întreacă mila lui Dumnezeu. Oricât de mari ar fi
păcatele, când ajungi la pocăinţă, ele sunt iertate. Oh, adâncul
de nemăsurat al smereniei, iertării şi milei Domnului!".
Fie ca toţi cei apăsaţi de o grea pedeapsă să capete curaj,
deoarece există un Dumnezeu Care nu ţine minte oricât de mult
rău am fi făcut dinaintea Lui. El iartă toate păcatele, numai dacă
noi ne căim sincer. Rabdă încercările, fiule, şi totul se va
schimba în bine pentru tine.
13. Răbdare - da, răbdare: aceasta ne va deschide porţile
raiului. în încercarea grea şi dramatică prin care a trecut Bătrâ­
nul meu, cât de aproape L-a simţit pe Hristos! în timp ce pentru
alţii apropierea morţii provoacă cutremur şi teamă sufletului, el
a rămas în dragostea lui Hristos. Ce minune este aceasta! „Iisus
Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi"( Evrei 13, 8).
14. Necazul este un instrument, o unealtă, pe care Dumne­
zeu o ţine în mâna Sa. Numai El face uz de ea precum îi dictează
infinita Sa înţelepciune.
El o foloseşte diferenţiat pentru fiecare om, după nevoile
fiecăruia.
Necazul, sub diferitele sale forme, îl curăţeşte şi-1 sfin­
ţeşte pe cel care-1 acceptă cu înţelepciune şi cunoştinţă. Adică,
fiecare necaz pe care-1 are un creştin reprezintă o cercetare dum­
nezeiască pentru mântuirea sa, trimisă de dreapta cea preadulce
a cerescului nostru Tată, chiar dacă firii noastre îi displac astfel
de lucruri, aşa precum medicamentele cele amare sunt neplăcute
celui bolnav. Pe lângă aceasta, dacă noi nu avem necazuri, cu
siguranţă am avea soarta lui Lucifer, deoarece acesta, în culmea
33
slavei şi a odihnei, a uitat de măreţia lui Dumnezeu, dar şi de
propria-i micime şi slăbiciune şi a spus: „Ridica-mă-voi în
ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi
aşeza jilţul meu! Sui-mă-voi deasupra norilor şi voi fi asemenea
Celui Preaînalt" (Is. 14, 13-14). După ce a gândit aceste lucruri,
Dumnezeu 1-a doborât; steaua de mai înainte a răsăritului şi
îngerul cel mai luminos s-a transformat într-un demon, satana,
diavolul, cea mai respingătoare şi mai urâtă dintre creaturile lui
Dumnezeu, nu prin fire - pentru că Dumnezeu le-a făcut pe
toate bune foarte - ci prin propria sa alegere de a fi rău şi
răzvrătit. Diavolul seamănă în familii nemulţumirile, neplăceri­
le, invidia, încăpăţânarea e t c , şi astfel în multe familii există
câte o persoană care să-i tulbure pacea, liniştea şi bucuria.
Această sămânţă n-a lipsit nici măcar din cadrul sfintei
familii a Domnului, pe care El o întemeiase pe pământ pentru
mântuirea ce avea să fie - adică în mijlocul sfinţilor Săi ucenici:
luda Iscarioteanul, o sămânţă de Dumnezeu ucigătoare. Diavolul
îşi seamănă neghinele în mijlocul grâului; chiar şi în sinoadele
monahilor există astfel de oameni. Nu că persoana respectivă
este rea, dar prin slăbiciunile nemulţumirii, invidiei e t c , aceasta
devine un instrument al diavolului care tulbură pacea şi liniştea
celorlalţi. Toate aceste lucruri depun mărturie asupra faptului că
noi suntem nişte exilaţi din adevărata noastră patrie, iar acum ne
aflăm într-un loc de îndreptare unde se practică disciplina Dom­
nului. Iar toţi cei ce acceptă disciplina sunt repuşi în drepturile
de moştenitori ai cereştii împărăţii şi îşi recapătă calitatea pier­
dută de fiu, ca unii vrednici de a-L primi pe Dumnezeu drept
moştenire a lor. Dar toţi cei ce rămân neîndreptaţi, ca mine, şi nu
cunosc disciplina, ci, dimpotrivă, prin faptele lor sunt dovediţi a
fi nelegitimi, sunt alungaţi şi socotiţi nevrednici de adopţie la
care ţintea disciplina Domnului. Fie ca bunul nostru Dumnezeu
şi Tată să ne învrednicească a ne afla printre cei înfiaţi de Dum­
nezeu în vecii vecilor. Amin.
34
15. Fiul meu, fii răbdător în toate, pentru că răsplata este
mare. Nu te uita la greutatea necazurilor, ci gândeşte-te la plată:
„căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă,
mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare"
(2 Cor. 4, 17). Din acest motiv ar trebui să te bucuri, în loc să te
întristezi. Mulţumeşte-I bunului nostru Dumnezeu pentru toate
şi nu-1 lăsa pe vrăjmaş să vadă că îţi pierzi răbdarea, deoarece
atunci el te va ataca şi mai mult pentru a-ţi distruge complet
zidul răbdării.
16. In ceea ce priveşte întrebarea ta, dacă întristarea pe
care o suferi din inimă este benefică sau nu, îţi pot răspunde
afirmativ, pentru că ea te ţine departe de păcat, mai ales de ata­
şamentul de lume şi plăcerile ei, care sunt străine de Dumnezeu.
Da, chiar şi aici este necesar discernământul, căci în­
tristarea nu trebuie să fie excesivă, pentru că atunci devine dău­
nătoare. Să ai un semnal: atunci când te întristezi meditând la
vechile tale păcate şi atunci când ea este excesivă, ea duce la
deznădejde, iar atunci îl consideri pe Dumnezeu ca un judecător
nemilos, lucru care este absurd. El disciplinează fiind Tată şi aşa
înţelege creştinul atunci când nu se întristează excesiv. Iată de ce
discernământul este de maximă importanţă, pentru că el ne
scapă de excese şi lipsuri.
Când deznădejdea te copleşeşte, gândeşte-te la altceva:
dacă Dumnezeu le-a poruncit oamenilor să ierte greşelile seme­
nilor lor de şaptezeci de ori câte şapte în fiecare zi, cu cât mai
mult va ierta un Dumnezeu infinit de milostiv? Cine s-a căit
vreodată şi n-a fost mântuit? Cine a zis vreodată: „Am păcătuit"
şi n-a fost iertat? Cine a căzut şi, căutând ajutor, n-a fost ridicat?
Cine a plâns şi n-a fost mângâiat de Dumnezeu? „Deci, dacă
voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai
mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer
de la El?" (Mt. 7, 11).
Tatăl nostru ceresc ne îndreptează, nu ca să ne aducă la
deznădejde, ci ca să ne facă să ne căim şi să ne corectăm păca-
35
tele. Când înţelegem greşit sensul disciplinei, sfârşim în deznă­
dejde. Sub apăsarea unei astfel de influenţe este imposibil ca
sufletul să fie mângâiat. Dar atunci când păstrăm o înţelegere
sănătoasă a sensului disciplinei şi necazurilor, aflăm multă mân­
gâiere cerească. Aminteşte-ţi, fiule, în care circumstanţe anume,
întristarea este benefică.
17. In această lume, fiule, oamenii sunt împărţiţi în buni şi
răi, bogaţi şi săraci, educaţi şi fără educaţie, nobili şi de stirpe
inferioară, deştepţi şi proşti. în orice caz, toţi au un singur lucru
în comun: suferinţa, deoarece fără excepţie toţi oamenii vor su­
feri în viaţă. După cum spune o maximă: „E o minune dacă ci­
neva a fost fericit în toată viaţa sa". Aşadar, toţi oamenii trăiesc
în împărăţia suferinţei. Ştim că suferinţa e un lucru personal,
căreia fiecare dintre noi trebuie să-i facem faţă singuri. Este cru­
cea fiecărui om, pe care trebuie s-o poarte, aşa precum Mântui­
torul lumii, Iisus. Şi-a purtat crucea de dragul nostru. Deci,
lasă-te, fiul meu. în mâna părintească, care în vremea de acum
operează asupra ta prin intermediul suferinţei şi fii liniştit.
Acceptă faptul că Domnul ţi-o trimite, împacă-te cu suferinţa
aşa încât să-i poţi face faţă. Ştiu cât îţi este de greu, dar şi cât de
benefic pentru mântuirea ta. Sfinţii se bucurau în necazurile lor;
haide, măcar să le acceptăm pe ale noastre cu răbdare, iar
Dumnezeu nu va uita măcar această neînsemnată, de bună voie
răbdare a noastră şi acceptare a voii Sale, care este reprezentată
prin suferinţă. Fiule, adună-ţi puterile sufletului atunci când
suferi şi încearcă să înţelegi scopul suferinţei, prin care
Dumnezeu deschide cerul pentru tine. Crezi tu că El care şi
perii din capul tău ţi-i numără, nu cunoaşte măsura suferinţei
tale?
Da, El o cunoaşte. De aceea, stai liniştit şi încredinţea-
ză-te Părintelui ceresc.
Nu te plictisi şi nu obosi; cu ajutorul Hristosului nostru
vei trece prin orice şi vei deveni şi tu moştenitorul său în nemă­
surata vistierie a Tatălui nostru comun. Amin.
36
18. Poţi tu oare aminti milele Domnului? Păcatele celui
mai rău dintre oameni, dinaintea milei lui Dumnezeu, sunt ca o
mână de nisip într-un ocean. Nu există vreun păcat care să co­
vârşească mila lui Dumnezeu. Domnul poate fi comparat cu
mama noastră: este oare cu putinţă ca păcatul unui copil să co­
vârşească dragostea mamei? Dacă o mamă îşi iubeşte copilul
atât de mult. cât de infinit mai mult ne iubeşte Dumnezeu pe noi.
Care a dovedit aceasta prin răstignirea Sa pe Cruce?
Apostolul Petru S-a lepădat de Domnul de trei ori şi totuşi prin
pocăinţă a fost iertat. Marele persecutor al creştinilor, Apostolul
Pavel, prin pocăinţă a devenit căpetenia apostolilor. Prostituate,
hoţi. vameşi şi alţi păcătoşi fără de număr au fost sfinţiţi prin
pocăinţă. Din acest motiv, lasă deoparte întristarea şi excesiva
remuşcare; nădăjduieşte; fă-ţi curaj şi alungă orice gând de dez­
nădejde.
19. Indiferent cât de mult putem suferi, va veni vremea
când totul se va sfârşi şi fiecare dintre noi se va odihni după os­
tenelile sale. Eşti necăjit? Ai tu o durere? Lăcrimezi din cauza
apăsării cauzate de evenimentele triste? Eşti obosit? Prinde cu­
raj, pentru că doar astfel împărăţia lui Dumnezeu se capătă. Dar
dacă îţi este uşor în toate şi nu-ţi aminteşti de Dumnezeu, atunci
întristează-te. pentru că atunci nu mergi pe calea ce duce la
Dumnezeu.
Necazuri, boli şi tulburări ne bântuie mereu aşa încât
urâm lumea aceasta şi dorim lumea de dincolo, unde heruvimii
şi serafimii îl slavoslovesc pe Dumnezeu, acolo unde există ade­
vărata şi curata odihnă, ziua cea neînserată, lumina cea fericită;
lucrurile de aici, în comparaţie cu cele veşnice, sunt întunecate
şi insuportabile. Fie ca preasfântul nostru Dumnezeu să ne dă­
ruiască înţelegere duhovnicească, aşa încât pururea să preferăm
lucrurile cele veşnice, bunul cel mai de preţ. dulcele nostru
Domn.
20. Oh, cât de binefăcătoare este intervenţia Domnului şi
Părintelui nostru cu ajutorul durerii în viaţa omului, copilul său!
37
Dacă omul ar cunoaşte binele duhovnicesc pe care-1 aduce dure­
gele vărsat vor înscrie numele noastre în cartea vieţii! Atunci îi
rea, el s-ar ruga să suporte orice fel de dureri în viaţa sa pentru
vom fi recunoscători Domnului, Care cu o înţelepciune de ne­
a-şi depune „banii" duhovniceşti, banii durerii, în banca Dom­
pătruns a ales durerile şi necazurile drept mijloace de multă
nului, în cetatea de Sus şi de a-şi primi banii binecuvântărilor la
mântuire. Nu obosi să strigi la Hristos, dacă vrei ca gura să-ţi fie
vremea când toate sufletele vor primi răsplătirile necesare pentru
sfinţită. Cât despre ispitele din somn, nu te mai gândi la ele şi nu
osteneli, durere şi necazuri.
le da vreo importanţă, pentru că nu au substanţă în ele însele.
21. Ai răbdare, fiule, în încercarea pe care bunătatea lui
23. Atunci când nu le dai importanţă, ele nu te vor mai ne­
Dumnezeu ţi-o trimite spre binele sufletului tău. Ar trebui să te
căji. Binecunoscutul meu fiu, fie ca bucuria şi pacea să se
bucuri, deoarece aceasta arată grija Domnului pentru mai marele
reverse peste sufletul tău drag. încercările sunt întotdeauna bune
tău progres duhovnicesc, mai ales în smerenie. De multe ori,
atunci când le purtăm cu răbdare. Când ele au trecut, lasă în
mândria omului devine un motiv ca Dumnezeu să ne dea o pă­
urma lor experienţa pentru cei încercaţi de ele şi roade în directă
rintească „palmă" aşa încât să putem umbla mai sigur în smere­
proporţie cu răbdarea şi abilitatea arătate în luptă.
nie. Acesta este semnul cel mai bun, de marea grijă ce o poartă
întrucât nu există alt drum spre mântuire decât încercările,
Domnul sufletelor noastre. Aşadar, fii răbdător, fiule. Şi aceasta
ce trebuie să facem? Să avem răbdare până la vărsarea sângelui.
este o cruce; ridic-o din dragoste pentru Dumnezeu. Aseamă-
Aşa au luptat părinţii noştri şi s-au sfinţit. încercările sunt bune
nă-te Lui, aşa încât El să-ţi poată oferi dragostea Lui; pentru că
şi pentru că suntem smeriţi - chiar dacă noi suntem umili prin
El spune: ,, Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este
fire - adică suntem făcuţi din ţărână şi chiar lucrările noastre
care Mă iubeşte" (loan, 14, 21). Una dintre poruncile Sale este
sunt precum cenuşa şi pleava.
ascultarea până sus pe Golgota, cu crucea pe umerii noştri. Feri­
Nu uita, fiule, că prea dulcea gură a lui Iisus a spus: „în
cit este cel ce trece prin încercări cu răbdare, deoarece ca unul ce
lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, căci Eu am biruit
a fost încercat, el va primi cununa vieţii celei veşnice.
lumea " (loan, 16, 33).
22. Noi suntem disciplinaţi şi îndreptaţi ca să ne putem în­
De aceea, oricine îl are pe Hristos cu el va cuceri şi
vrednici de ceruri. Părintele ceresc ne disciplinează în toate felu­
lumea patimilor sale. Să nu permiţi ca tăria încercărilor să te
rile pentru a ne forma un caracter duhovnicesc, aşa încât să ne
înspăimânte, ci fii atent ca nu cumva vrăjmaşul cu vicleşug să te
putem asemăna Părintelui nostru ceresc în calitate de fii ai Săi.
jertfească cu gândurile fără ca măcar să-ţi dai seama, ca nu
Noi trebuie să căpătăm în noi trăsături care să reflecte
cumva să te supui lor până la punctul în care ele să te domine.
limpede faptul că noi suntem fii legitimi ai Domnului. Să fim
Oricum, adevărul este unul singur: prea sfânta smerenie este
plini de răbdare, umilinţă, dragoste, afecţiune frăţească ş.a.m.d.
doctoria cea mai bună. Fii smerit în toate şi fără cea mai mică
- trăsături ale fiilor lui Dumnezeu, care sunt pe punctul de a
îndoială vei obţine libertatea totală, sau cel puţin satisfăcătoare,
moşteni, dimpreună cu Hristos, bogăţiile duhovniceşti nelimitate
de patimi.
ale Tatălui ceresc. Fii curajos, fiule, în luptă; prin multe încer­
24. Mă rog, fiule, ca tu să ai pace atât în suflet, cât şi în
cări vom ajunge la cer. Calea mântuirii noastre este presărată cu
trup. pentru că ce este mai frumos decât să ai pace în suflet şi
ghimpi, iar noi vom avea dureri şi vom vărsa sânge; dar fii răb­
sănătate în trup! Amândouă fac ca viaţa omului să fie plăcută; în
dător. Ceasul cel binecuvântat va veni când toată durerea şi sân-
absenţa lor o furtună neplăcută apare şi bărcuţa sufletului este
38
39
scuturată în mijlocul valurilor agitate. Câte rugăciuni se mai fac
atunci! Dar Domnul, atunci când S-a aflat pe pământ, a dat piept
cu o furtună asemănătoare: „Şi El, sculându-se, a certat vântul şi
a poruncit mării: Taci! încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a
făcut linişte mare " (Marcu 4, 39).
Să-L chemăm pe acest Domn şi Stăpân dătător de pace,
ori de câte ori furtuni spirituale ne tulbură, fiule, şi cred că
atunci când II chemăm cu credinţă. El se va grăbi să vină în
ajutorul nostru, spunând: „Vezi că sunt aici".
25. Fericită fiică... Domnul să fie cu tine. Am primit scri­
soarea ta; nu te întrista atât de mult, fiica mea. Moderaţia e
necesară în orice lucru, pentru că plângând excesiv starea ta se
va înrăutăţi, deoarece sistemul nervos nu rabdă mari necazuri şi
întristări. Ai grijă să fii umilă şi atentă şi să nu-ţi întristezi maica
duhovnicească (stareţa), ci să faci tot ceea ce îţi spune ea cu
credinţă şi vei vedea în mod miraculos mâna Domnului
mângâindu-te! Nu te depărta de la calea cea dreaptă, ca să nu fii
tulburată de remuşcări. Fă un efort, bunul meu copil, ca să te
corectezi puţin, tăindu-ţi cu totul propria ta voie şi fii atentă să
nu faci nimic fără binecuvântare, ci întreabă pe maica stareţă în
tot ceea ce vrei să faci. Iar dacă ea nu permite unele lucruri pe
care tu le doreşti, fii răbdătoare, pentru că abia atunci demon­
strezi adevărata ta dragoste pentru Hristos.
Căci dacă superiorii noştri ne împlinesc toate dorinţele,
atunci unde mai este acea virtute pe care o numim îndeobşte
tăierea voii? Da, fiica mea, înfrânează-te. Ştiu de ce suferi şi cât
de mult suferi, dar e nevoie de răbdare. Pentru că Iisus Hristos a
fost răbdător, când noi păcătuiam dinaintea Lui, iar El ne aştepta
pocăinţa. Mă rog ca Prea Curata Fecioară să te mângâie mereu şi
să-ţi împrospăteze sufleţelul tău drag. Amin.
26. Binecuvântatul meu copil, fie ca Domnul iubirii să fie
cu tine.
Fii răbdător în toate, pentru că doar în acest fel vei culege
roade din orice.
40
Hristosul nostru te iubeşte şi din acest motiv El te vizi­
tează atât de des. Dacă ne te-ar fi iubit, te-ar fi abandonat şi ai fi
fost pierdut, în vreme ce tu eşti acum viu şi în plină luptă. Nu
contează dacă suferi momentan; gândeşte-te şi meditează la ceea
ce este veşnic, iar aceasta se va uşura şi se va împrospăta în
căldura dogoritoare a grelelor încercări. Tu treci prin cuptorul
care lămureşte acele suflete care şi-au închinat viaţa Domnului.
Deci. fii curajos şi bucură-te, pentru că numai astfel sufletul tău
se va curăţa pentru a-L primi pe Cel mai curat Domn. Fii smerit
şi iubeşte-i pe toţi pentru dragostea lui Hristos, şi în acest fel te
vei mântui. Te las cu pacea şi dragostea lui Dumnezeu.
Cu dragoste părintească, Gheronda
27. Binecuvântatul meu copil, mă rog ca Tatăl ceresc să-ţi
dea discernământ aşa încât să poţi deosebi adevărul de minciuna
diavolului.
în ceea ce priveşte primul gând despre care ai scris, îţi
răspund: nu a spus Dumnezeu că Iov era nevinovat? Atunci de
ce a încuviinţat El încercări atât de severe până a ajuns în
situaţia atât de grozavă încât să-şi blesteme ziua când s-a
născut? Desigur, toate acestea au fost încuviinţate pentru a-1
învăţa; pentru că asta face, de obicei, Domnul: mai întâi El pune
la încercare şi apoi El îşi arată dragostea Sa. Dragostea
Domnului se manifestă nu numai atunci când mângâie, ci şi
când loveşte. Dacă Cerescul Tată ne loveşte, El ne arată prin
aceasta că ne iubeşte.
Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi considerat copiii Săi, nu ne-ar
fi trimis încercări, ci ne-ar fi lăsat aşa cum suntem: needucaţi
duhovniceşte, fără vreo cercetare. Cu alte cuvinte, cei mai
apropiaţi de Domnul vor fi cei care au fost educaţi duhovniceşte
şi s-au întelepţit în luptele duhovniceşti. Şi întrucât El ne iubeşte
pe noi, nenorociţii, şi vrea să ne dăruiască slavă, El ne educă
duhovniceşte aici, în Universitatea Monahismului. Dar întrucât
noi suntem neexperimentaţi în ceea ce priveşte modul în care
lucrează Pronia Cerească, noi îl învinuim pe Dumnezeu
41
întrebând de ce ne trimite încercări şi astfel noi primejduim
fericirea noastră veşnică din cauza ignoranţei noastre. Educaţia
spirituală constă din elaborarea de patimi şi, mai ales, de
egoism. Deci, fiul meu, hai să luptăm pentru a nu mai osândi; să
spunem „Binecuvântaţi" şi „Fii binecuvântat". Să avem dragoste
adevărată. Şi oare când avem noi dragoste adevărată? Atunci
când nu-i osândim pe ceilalţi, ci îi apărăm.
28. Nu-ţi pierde curajul, copilă. Lipsurile pe care le du­
cem cu noi sunt menite să ne pregătească bucuria veşnică a
cerului! Cu bunăştiinţă, noi ne lepădăm de lucrurile plăcute ale
acestei vieţi pentru dragostea Hristosului nostru. Dacă am fi
dorit,ne-am fi putut bucura de ele nestingheriţi, dar în mod voit
nu le acceptăm aşa încât să putem primi dragostea plină de
afecţiune a prea blândului nostru Iisus Hristos. Fiica mea, avem
un Mire veşnic şi nemuritor, Care dăruieşte slava fecioriei
pentru totdeauna. Noi am fost chemaţi să devenim îngeri, iubita
mea fiică, deci, n-ar trebui să ne lipsim de lucrurile plăcute şi
păcătoase? Nu merită oare să ne lipsim de lucrurile cele rele
pentru dumnezeiasca dragoste a lui Iisus? Deci, luptă cu
vrednicia chemării tale şi cu tărie. Martirii şi-au vărsat sângele
pentru dragostea Hristosului nostru, deci, nu putem noi oare
rezista în faţa unei plăceri dezgustătoare, false?
Slăveşte-L pe Dumnezeu cu trupul şi cu sufletul.
Luptă până la capăt.
Cu drag, fiica mea,
părintele tău.
29. Aici, în această lume deşartă, copilul meu, vom fi
necăjiţi, amărâţi, îndureraţi. Dar toate acestea până la o vreme;
totul este vremelnic - să ne rugăm ca Domnul să nu ne pără­
sească pentru veşnicie, căci atunci n-am putea îndura aceasta.
Ori de câte ori ai o durere şi eşti necăjit, adu-ţi aminte de El, Cel
care a fost răstignit şi mai apoi vei simţi multă uşurare.
Căci cine ar putea privi la Cel Răstignit şi să mediteze la
patima Sa pe care a îndurat-o pentru noi şi să nu afle balsam
42
pentru rănile sale, fie ele spirituale, fie de natură fizică? Priveşte
sus acolo pe Golgota, copilul meu, acolo unde Sfântul Miel a
triumfat pentru a spăla rănile păcatelor şi patimilor noastre cu
sângele Său. Mila lui e mare; să nu-ţi pierzi niciodată încrederea
în El, Cel Care S-a răstignit pentru tine. Mă rog ca să treci
Sfântul şi Marele post într-o deplină sănătate sufletească şi
trupească. Amin.
30. Medicul îl chinuie pe bolnav prin operaţii, doctorii
amare, amputarea anumitor părţi ale trupului e t c , cu scopul,
desigur, de a-1 vindeca şi nu de a-1 tortura din răutate. Aşa şi
Dumnezeu, ca doctor al sufletelor şi al trupurilor noastre, ne
vindecă cu tot felul de medicamente, necazuri şi suferinţe pentru
a ne dărui sănătatea noastră duhovnicească, care este bunul cel
mai de preţ cu putinţă. Dar cei ce sunt nemulţumiţi şi nu le duc
cu răbdare - ca mine - pierd beneficiul duhovnicesc şi astfel
culeg doar durerea. Aşadar, întrucât Dumnezeu ne mântuieşte
într-un chip atât de minunat, avem obligaţia absolută să-I
mulţumim neîncetat şi să binecuvântăm Numele Său Atotsfânt.
Trebuie să facem aceasta nu numai cu gura, dar mai ales prin
faptele noastre, aşa încât nici una din faptele noastre să nu aducă
vreo ofensă măreţiei lui Dumnezeu. Căci dacă îl binecuvântăm
cu buzele şi-L supărăm cu faptele noastre, atunci îl batjocorim.
Să facem un efort pentru a nu-L supăra pe Hristosul nostru cu
nimic, aşa încât Duhul Sfânt să se odihnească în sufletele
noastre. Amin.
Despre boală
1. Adevărul este că bolile, necazurile şi amărăciunile
creştinilor aduc cu ele curăţirea sufletului lor şi iertarea păcate­
lor. Fiecare creştin are sfânta obligaţie de a accepta cu o inimă
simplă şi fără de vicleşug orice fel de cruce i-a pus Domnul pe
umeri şi de a o purta pe slăvită Golgota. Uneori el poate cădea în
genunchi din cauza ostenelii şi a sarcinii, dar Domnul va trimite
43
un alt bun Simon din Cyrene - adică harul răbdării - care va
ridica crucea pe Golgota. Când vizităm un cimitir, vedem câte o
cruce pe fiecare mormânt - unele din lemn, altele din piatră,
altele din fier etc. Tot astfel, Domnul dă fiecărui suflet creştin
câte o cruce. Unuia îi dă una de lemn, altuia una de piatră, iar
altuia una de fier; fiecărui om îi este dată câte una după înţelep­
ciunea lui Dumnezeu. Scopul principal al Domnului este de a ne
mântui preţiosul nostru suflet, indiferent dacă suferă sau nu în
acest timp. El însuşi ne dăruieşte răbdare şi ne luminează pentru
a putea purta crucea până la sfârşit.
Necazurile resimţite în boli sunt trimise de sfânta mână a
bunului nostru Dumnezeu. Cel mai eficient medicament pentru
sănătatea spirituală este boala trupească. Bolile sunt ca o trezire
pentru sufletul adormit de băutura ameţitoare a ignoranţei, a
uitării de Dumnezeu. Bolile forţează sufletul nepăsător, din
pricina sănătăţii fizice dăunătoare din punct de vedere duhovni­
cesc, să se reîntoarcă la calea cea dreaptă a vieţii. „în necazuri
îmi amintesc de Tine" (Is. 26, 16). „Intru necaz m-ai desfâtat"
(Ps. 4, 1). Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui
Dumnezeu" (Fapte 14, 22). „Prin răbdarea voastră veţi dobândi
sufletele noastre" (Lc. 21, 19).
Palmele pe care le primim din dragoste curată nu sunt
date niciodată fără a se prevedea un sfânt şi mântuitor scop.
Domnul ne spune în Sfânta Evanghelie că fără ştirea Tatălui
ceresc nici o vrabie nu va cădea pe pământ şi că toţi perii
capului nostru sunt număraţi (Mt. 10, 29-30).
Cât de întăritoare sunt aceste cuvinte şi anume că toate
faptele noastre, toate cuvintele şi gândurile sunt ştiute de
Domnul şi că necazurile noastre ne vin din ştiinţa Sa, sunt un dar
al providenţei şi au un ţel mântuitor! în ce mare cădere, atât
fizică, cât şi spirituală, se afla omenirea înainte de venirea
Domnului! Ce doctorie a adus cu sine renaşterea spirituală a
sufletelor oamenilor! N-a fost oare uriaşa Cruce a Domnului
nostru Iisus Hristos? Dacă Domnul n-ar fi murit pe Cruce, omul
44
nu s-ar fi putut mântui în vreun fel. Iisus a devenit un model
pentru noi prin purtarea Crucii Sale. El a arătat astfel că oricine
doreşte mântuirea trebuie să-L urmeze, să-şi poarte crucea pe
care Domnul i-o va dărui după puterile sale, să urce pe Golgota,
să se răstignească împreună cu Iisus şi să fie slăvit împreună cu
Domnul în împărăţia cerurilor. Când sufletul vede că slava şi
odihna în extazul ceresc sunt oferite după crucea purtată, el va
regreta că nu a purtat o cruce mai grea pentru a se putea bucura
de o mai mare slavă şi odihnă.
El va spune: „Osteneala de atunci a durat doar puţină
vreme, în timp ce acum sunt lipsit de veşnicele binecuvântări!".
Chiar patriarhul Avraam când vede cum sunt împărţite binecu­
vântările, va regreta că n-a luptat mai mult!
O fată tânără era mereu bolnavă de o boală grea, care în
cele din urmă i-a pus capăt vieţii. într-o noapte ea a apărut
dinaintea surorii ei, care a întrebat-o: „Cum o duci, surioară, în
locul în care te afli?" şi ea a răspuns: „Ce pot spune, surioară?
Hristos mi-a dat multă slavă şi odihnă pentru boala mea. Oh,
dacă m-aş putea întoarce pe pământ pentru a suferi o boală mai
grea. aşa încât să pot primi mai multă slavă aici!".
Dacă Domnul însuşi - Cel Atotputernic şi fără de păcat -
a purtat o cruce de dragul omului, pentru mântuirea lui; cu cât
mai mult trebuie să purtăm noi, păcătoşii, care păcătuim în tot
ceasul, spre mântuirea noastră?
„ Gata am fost şi nu m-am tulburat să păzesc poruncile
Tale" (Ps. 118, 60), spune proorocul David. Noi trebuie să fim
mereu gata să îndurăm, fără cârtire, orice încercare pe care
sfânta mână a Doctorului ne-o va trimite. Deoarece această
încercare vine de sus şi este aprobată de El, Cel Care ne iubeşte
infinit; încercarea nu va fi absolut niciodată în dauna noastră,
deoarece atunci când ia sfârşit îi vom vedea şi consecinţa ei
pozitivă; vom vedea atunci scopul principal al Domnului.
Domnul nostru Iisus Hristos, prevăzând viitoarele încer­
cări prin care vor trece cei ce-L vor urma, i-a încurajat
45
spunându-le: „Prin răbdarea voastră vă veţi dobândi sufletele
voastre. Cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui" (Lc. 21,
19, Mt. 10, 22).
Răbdându-ţi boala cu pace şi tu te numeri printre iubiţii
fii ai Domnului. Povara ta va deveni într-o zi învierea ta;
necazurile tale se vor preschimba în bucurie; prin răbdarea ta ţi
se va dărui viaţă veşnică! Strigă şi adu mare mulţumire Dom­
nului: Binecuvântat fie numele Domnului. După bună-voirea
Domnului, aşa s-a şi petrecut. Slavă Ţie, Doamne, pentru toate
(Iov 1,21). Grăind astfel, sufletul ţi se va umple de bucurie şi de
pace şi în acelaşi timp te vei întări în răbdare. Ce este un creştin?
Ce trebuie el să aibă? Desigur, trebuie să aibă multă răbdare în
toate. Drumul care-i călăuzeşte pe călători către cetatea raiului
este în întregime presărat cu ghimpi; cei ce călătoresc pe el vor
sângera.
Dar nădejdea de a se bucura de frumuseţile raiului în­
trece orice şi-i umple pe cei ce călătoresc într-acolo cu răbdare -
aşa precum cei patruzeci de mucenici au spus când au fost
aruncaţi într-un lac îngheţat: „Iarna este amară, dar raiul e
dulce; gerul e dureros, dar încântarea raiului va fi plină de
dulceaţă". Fie ca Atotbunul Dumnezeu să ne numere şi pe noi,
păcătoşii, dimpreună cu cei ce se ostenesc şi sunt greu împovă­
raţi spre a ne dărui veşnica odihnă. Amin.
2. Din vremea de când dulcele nostru Iisus a ridicat lem­
nul de viaţă dătător al preţioasei Cruci pe prea curaţii Săi umeri
şi S-a răstignit pe ea, de atunci şi de-a lungul vremilor, ridicarea
crucii este continuată de cei Ce-1 urmează sub forma diferitelor
necazuri şi încercări, prin care creştinul triumfă asupra numeroa­
selor forme de egoism distructiv. Prin Sf. Luca Evanghelistul,
Mântuitorul accentuează asupra faptului că: „cel ce nu-şipoartă
crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu "
(Lc. 14, 27). Şi iarăşi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine,
să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze
Mie" (Lc. 9, 23). Avva Isaac, filozoful isihast spune: „Omul se
46
schimbă în fiece clipă". într-adevăr, stările sufleteşti, cât şi cele
trupeşti nu încetează să se schimbe în fiece clipă, uneori
aducând necaz, alteori durere, uneori aşteptarea unor veşti triste,
iar alteori o nedefinită stare de neplăcere şi întristare sufletească
şi trupească.
Toate acestea se datorează unor cauze trupeşti sau duhov­
niceşti, care confirmă blestemul dumnezeiesc care a împovărat
specia umană în urma neascultării lui Adam şi a Evei. Dar bunul
Iisus, Copacul vieţii, pe de o parte prin Sfântul Său exemplu, iar
pe de altă parte prin dumnezeieştile Sale învăţături, picură
balsamul mângâierii pe crucea necazurilor dimpreună cu
numeroasele asigurări de viaţă dătătoare că prin multe necazuri
se cuvine nouă a intra întru împărăţia Sa ( Fapte 14, 22).
în Vechiul Testament, la Cartea Numerelor (cap. 21),
printre altele, se povesteşte următorul eveniment aparte: „Atunci
când israeliţii nu s-au supus Domnului în pustietate, ca pedeapsă
pentru neascultarea lor, El le-a trimis şerpi care i-au muşcat şi
i-au omorât. Dar Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui Moise,
care se ruga fierbinte ca să se stingă această mânie şi i-a
poruncit să facă un şarpe din bronz să să-1 înalţe pe un stâlp. Iar
toţi cei ce erau muşcaţi de şerpi se vindecau de îndată ce priveau
la şarpele din bronz". Iar în Sfânta Evanghelie, Domnul nostru
Iisus Hristos a asemuit înălţarea şarpelui din bronz cu înălţarea
propriei Sale Cruci de viaţă dătătoare spunând: „£/' după cum
Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul
Omului" (loan 3, 14). Deci, păcatul, care este înţelesul şarpelui
otrăvitor, îl muşcă pe om, otrăvind întreaga fiinţă a bietului său
suflet prin plăcerea vinovată şi pătimaşă care aduce cu sine
moartea sufletului şi despărţirea de Dumnezeu. Dar Hristosul
nostru, şarpele gândit din bronz, Care S-a răstignit pe lemnul de
viaţă dătător al preţioasei Cruci, prin adevărurile înalte ale
Evangheliei, vindecă sufletele care au fost muşcate de diferite
păcate, oferindu-le o nădejde vie a unei vieţi de dincolo de
înţelegere. ,, Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este,
47
 moarte, boldul tău" (I. Cor. 15, 55). Forţele grozavei tale tiranii
au fost eliminate, anihilate, slăbite şi complet omorâte de
moartea şi învierea lui Iisus, Domnul nostru, Care mântuieşte
sufletele noastre.
Inima este otrăvită şi întunecată de plăcere şi senzualitate.
Atunci, fiind întunecată, face lucrările întunericului, mâhnind pe
Sfântul Duh pe care L-a primit prin renaşterea în sfânta cristel­
niţă. Invers, durerea şi necazul alungă senzualitatea vinovată din
inimă. Aşa cum este curăţită prin durere, ea devine capabilă să
primească mângâietorul Duh. Odată ce soseşte bunul Mângâie­
tor, El mângâie, încurajează şi luminează inima şi ca un dătător
de hrană şi de viaţă, El o înviază prin învăţăturile divine şi cu
ajutorul bucuriei şi al nădejdii. Deci, priviţi la şarpele gândit din
bronz, Iisus, care vindecă prin durere toate sufletele ce suferă de
muşcăturile păcatului otrăvitor sub diferitele sale forme. Din
adevărurile de nezdruncinat derivate din experienţă, se constată
că durerea şi necazul sunt cel mai bun medicament pentru
sufletul bolnav de păcat. în acelaşi timp, aceştia sunt şi minunaţi
dascăli pentru înălţarea spirituală a sufletului care şi-a întinat
frumuseţea în păcat şi întunecime morală şi prin acestea a
dobândit obiceiuri morale rele.
Durerea, în feluritele înţelesuri ale cuvântului, devine acel
dascăl priceput care ia un suflet păcătos care seamănă cu un
măslin sălbatic şi îl transformă într-un măslin bun, roditor.
Păcatul împietreşte inima păcătosului şi îl face nesimţitor; nimic
nu-1 mai mişcă, căci Dumnezeu, Care are o adâncă simţire şi
milă pentru oameni, lipseşte. Ce face Dumnezeu în această
situaţie - El Cel Care iubeşte omenirea - Care „ a venit să caute
şi să mântuiască pe cel pierdut? " (Luca 19, 10).
El alcătuieşte un plan de mântuire prin durere, şi mai ales
prin boală, pentru sufletul care s-a rătăcit. Vezi, de exemplu, un
tânăr la început, încrezut din pricina puterii lui şi comportân-
du-se arogant, uitând de Dumnezeu şi de sufletul său - apoi,
deodată, el stă întins şi istovit pe patul de suferinţă. Apoi, ca un
48
doctor experimentat şi priceput, durerea îşi începe operaţia. Mai
întâi, ea operează pe inimă prin a-i îndepărta împietrirea puţin
câte puţin, şi astfel înmoaie sufletul.
Cel care mai înainte a fost împietrit la inimă devine blând
şi liniştit în sentimentele sale. El îi compătimeşte pe cei alături
suferinzi cu el, iar el, cel care a fost la început fără de milă,
vorbeşte acum cu compasiune. Iar odată ce inima sa a fost
pregătită prin acestea şi prin diferite alte sentimente induse de
vărguţa instructivă a durerii, atunci urechile sufletului său ce
fusese surd până atunci, se deschid, iar el acceptă, memorează şi
ascultă cu atenţie cuvântul adevărului, evanghelia mântuirii.
Atunci, cel care mai înainte fusese indiferent faţă de Dumnezeu
şi de sufletul său devine râvnitor în citirea diferitelor cărţi şi
reviste religioase.
El începe să-şi amintească de păcătoşenia sa cu o adevă­
rată frângere de inimă şi părere de rău. Astfel, el învaţă să se
roage cu căinţă şi curând devine un predicator elocvent al
binefacerilor minunatului doctor care este durerea, declarând că
numai ea singură vindecă boala îndepărtării de Dumnezeu.
Durerea vindecă nu numai omul îndepărtat de Dumnezeu, ci
vindecă şi sufletele care sunt sănătoase, dar totuşi parţial
afectate de o boală care nu este spre moarte, precum ar fi
indiferenţa, tendinţa de a critica, iubirea de sine, laşitatea,
îndoiala, ş.a.m.d.
Durerea îşi face lucrarea chiar şi în cazul sfinţilor aşa în­
cât prin răbdarea lor să crească şi slava lor. Oricum, sfinţii
suferă adesea ca să le ofere şi altora un exemplu demn de urmat,
aşa cum s-a întâmplat şi cu îndelung răbdătorul Iov, cu Sfânta
Singlitichia (5 ianuarie) şi cu mulţi alţi sfinţi. Atunci când avem
o frumoasă piesă de mobilier şi o lăsăm neatinsă o perioadă de
timp, vedem că un strat fin de praf se aşează pe ea. Cu adevărat
- nu este pierdută, dar şi-a pierdut din strălucirea şi frumuseţea
ei. La fel se întâmplă şi cu un suflet sănătos atunci când nu are
necazuri din când în când. De exemplu, indiferenţa, dacă nu-i
49
acorzi atenţie la timpul cuvenit, încetul cu încetul fără ca cineva
să-şi dea seama, se aşează pe suflet ca praful pe mobilă, iar
sufletul îşi pierde râvna de odinioară către Dumnezeu. Se roagă,
îşi împlineşte îndatoririle, dar nu cum ar trebui. Dar dacă apare
durerea, dacă se iveşte un necaz, atunci vântul bate şi flacăra -
adică râvna de a-ţi împlini îndatoririle faţă de Dumnezeu - este
aprinsă din nou. Aşa cum se întâmplă cu indiferenţa, la fel se
întâmplă şi cu orice boală a sufletului. Durerea este doctoria
divină care reprezintă, de fapt, nemărginita înţelepciune a
Domnului plănuită pentru sufletul suferind, iar El face uz de ea
cu o absolută autoritate şi fără rezerve aşa încât printr-o doctorie
atât de eficientă să ne revenim în fire şi să fim atenţi şi veghetori
în împlinirea voii Sale celei sfinte. Astfel, la vremea răsplătiri­
lor, noi putem primi, drept recompensă pentru împlinirea cu
vigilenţă a voii Sale, dreptul de a intra în veşnica bucurie a
Domnului, bucurându-ne şi aflându-ne acolo dimpreună cu toţi
cei chemaţi din toate timpurile. Acolo împreună cu Prea Sfânta
Născătoare de Dumnezeu, cu îngerii şi cu toţi sfinţii, vom lăuda
în nesfârşite şi vesele cântări duhovniceşti numele binecuvântat
al Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
Căruia se cuvine toată cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor.
Amin.
3. Dumnezeu pedepseşte şi apoi vindecă; El înalţă şi co­
boară - cine poate oare rezista voinţei Domnului? Dacă
Dumnezeu voieşte ca noi să suferim, El are un scop mântuitor în
minte pe care noi, cei pământeni, suntem incapabili să-1
prevedem.
Răbdarea, înfrânarea şi acceptarea smerită a încercărilor
vor aduce întotdeauna - da, întotdeauna - un anumit bine mai
târziu.
Copilul meu, poartă-ţi crucea, şi află că tot ceea ce sufe­
rim este cunoscut lui Dumnezeu, şi ca un adevărat Părinte, El
încearcă în toate felurile să ni-L aducă pe Iisus Hristos în inimile
noastre. El vrea ca noi să suferim deoarece El ştie ceea ce a
50
pregătit în ceruri pentru copiii săi suferinzi. Dar dacă El nu le-ar
trimite necazuri, le-ar face o nedreptate, deoarece s-ar lipsi de
binecuvântările de negrăit ale cerului. Cu cât suferim mai mult,
cu atât mai frumoasă este cununa slavei pregătită nouă! Să nu
crezi vreodată că eşti posedat; să nu laşi vreodată acest gând să
te înşele. Astfel de lucruri li se întâmplă multor monahi când se
îmbolnăvesc. Iată cum a aranjat Dumnezeu lucrurile: când trupul
este bolnav, sufletul îi urmează în consecinţă, iar când sufletul
pătimeşte, trupul de asemenea se usucă şi se veştejeşte. Ispitito­
rul a fost invidios pe tine, copilul meu, dar să fim răbdători aşa
încât el să fie alungat, iar Domnul să poată fi slăvit. Cine oare nu
simte durere când suferă o operaţie, şi cine nu simte durere când
pierde harul lui Dumnezeu şi este încolţit de mii de gânduri
nărăvaşe? In acest fel înţelepciunea lui Dumnezeu a aranjat
lucrurile pentru a îndrepta sufletul. Toate lucrurile vor trece,
precum şi iarna patimilor noastre şi dulcea primăvară a sănătăţii
va înflori din nou, iar tu te vei bucura şi vei spune: ,, Ce bine că
m-ai smerit ca să învăţ îndreptările Tale" (Ps. 118, 71). Precum
anotimpurile naturii - iarna, primăvara, vara şi toamna -
urmează unul după altul, la fel se întâmplă şi cu anotimpurile
spirituale. Unul pleacă, altul vine, şi astfel sufletul se obişnuieşte
cu toate schimbările duhovniceşti, se înţelepţeşte şi devine
experimentat.
Această experienţă este harul, care susţine sufletul în
vremuri de grozave schimbări, aşa încât din încercările trecute el
va şti bine că numai răbdarea şi înfrânarea por asigura o stare de
pace şi gânduri bune.
In acest fel, noi ieşim din încercări câştigaţi şi devenim
mai înţelepţi şi mai experimentaţi.
4. Copilul meu, deşi o mare parte din boala ta se dato­
rează neascultării, dragostea Domnului este evidentă în cazul
tău. Dumnezeu te iubeşte foarte mult, de aceea te pedepseşte.
Domnul lucrează scumpa ta mântuire prin încercările prin care
treci. El vrea să-ţi uşureze sarcina şi să umple vasul sufletului
51
tău cu darul marii nădejdi de a dobândi cerul şi de a trăi veşnic
lângă Hristos, pe Care L-ai iubit atât de viu în această viaţă!
Deci, ce-ţi rămâne ţie de făcut? Păstrează o îndelungă
răbdare, să ai curaj în încercarea prin care treci şi să aduci
mulţumiri neîncetate excepţionalei călăuze a sufletelor noastre,
însoţită şi de smerenie plină de har. Copilul meu, urcă pe cărarea
spre Golgota cu crucea ce ţi-a fost dată de mâna cea aducătoare
de binecuvântări a Celui Ce te iubeşte şi te pedepseşte aşa încât
să te poţi face părtaş de sfinţenia Sa.
5. Copilul meu, mă rog ca Dumnezeul răbdării şi al mân­
gâierii (Rom. 15, 5) să te întărească în boala ta de care pătimeşti
prin voia lui Dumnezeu. Când am auzit că eşti grav bolnav, am
simţit o mare durere pentru tine şi am rugat-o pe Prea Curata
Fecioară să te facă bine, mai întâi sufleteşte şi apoi trupeşte.
Copilul meu, gândeşte-te la sfinţii mucenici, câte au pătimit
pentru dragostea Hristosului nostru! De aceea, tu ar trebui să-ţi
spui ţie însuţi: „Netrebnicule, îndură cu răbdare necazurile bolii
aşa încât să poţi evita veşnicele chinuri ale iadului!" Acei
mucenici s-au supus de bună voie torturilor muceniceşti, în
vreme ce tu te afli în durere fără de voie. Dar chiar şi acesta este
lucru bun; te vei folosi mult de aceasta - să porţi doar pedeapsa
Domnului cu bucurie şi mulţumire. Spune-ţi ţie aceste lucruri şi
altele ca acestea pentru a te întări şi a-ţi oferi tărie şi mângâiere.
6. Incredinţează-ţi sănătatea lui Dumnezeu. Dacă boala
sau medicul îţi impun ceva anume, acceptă cu nădejdea că prin
ea Dumnezeu va realiza ceea ce doreşte. Desigur, lepădarea
noastră de sine nu trebuie să ne ducă la moarte (ceea ce ar
însemna sinucidere), şi nici n-ar trebui să dovedim atât de multă
grijă faţă de noi ca să ajungem la iubirea de sine, ci trebuie să
mergem pe calea de mijloc - adică, în credinţă fiind să facem ce
ni se prescrie aşa încât acestea să nu fie considerate mijloace de
sinucidere. Dar în ceea ce priveşte faptul de a ne însănătoşi sau
nu prin mijloacele folosite atunci când suntem în credinţă noi
lăsăm toate acestea în grija lui Dumnezeu.
52
Copilul meu, să ai răbdare în toate suferinţele tale. Bolile
fac un mare bine sufletului atunci când le îndurăm, atâta vreme
cât noi ne învinuim pentru ele, deoarece noi le pătimim în
special din cauza păcatelor noastre şi, mai ales, din cauza
mândriei inimii.
7. Mă rog ca să fii mereu sănătos. Dar când eşti bolnav,
poartă cu răbdare pedepsirea dată de Dumnezeu din imensa şi
nemăsurat de iubitoare inimă a Sa. Pedepsirea care izvorăşte
dintr-o astfel de inimă nu va fi niciodată neroditoare, dăunătoare
sau fără discernământ. Mai degrabă, ea ne pedepseşte spre
binele nostru, pentru iertarea păcatelor noastre, pentru protejarea
noastră şi pentru veşnica mântuire! Inima care ne pedepseşte
este însăşi inima Domnului, a cerescului nostru Părinte. El vede
totul şi, mai ales, scopul fiecărei fapte. El vede cât suferi şi cât
eşti de necăjit. Să ştii că El nu te încearcă dincolo de puterile
tale. Prin necazuri El aduce curăţirea sufletului tău şi veşnica ta
mântuire. „Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa
aduce răbdare" (Rom. 5, 3). Fiind copiii Săi, Dumnezeu ne
disciplinează în aşa fel încât trăsăturile Sale să se poată întipări
în noi. Doar atunci când copiii posedă trăsăturile părinţilor lor se
exprimă legitimitatea lor. Deci, acesta este scopul pedepsirii de
către Domnul. Necazurile tale sunt mântuitoare; să ai mereu
nădejde şi nu vei fi ruşinat vreodată.
8. Ignoranţa, copilul meu, este cunoscută drept moartea
sufletului. Ea nu luminează un om bolnav si nu îi spune: „Boala
ta e din voia Domnului, iar tu trebuie să treci prin ea cu răbdare
şi mulţumire aşa încât să nu devii un păcătos dinaintea Domnu­
lui, prin nerăbdarea ta!". Pe creştinul luminat, cunoaşterea voii
lui Dumnezeu îl face nu numai să poarte totul cu mulţumire, dar
îl va şi ajuta să dobândească o puternică constituţie duhovni­
cească, precum şi mângâieri nemăsurate. El meditează: „Tre­
când prin aceste dureri şi necazuri se împlineşte voia lui
Dumnezeu şi astfel mi se iartă păcatele mele de mai înainte.
Plătind aici datoria păcatelor mele, îmi voi dobândi libertatea
53
acolo, în viaţa ce va să fie, unde voi trăi în veşnicie - în vreme
ce aici, indiferent cât de mult trebuie să sufăr, aceasta este
temporară şi de scurtă durată". Deci, copilul meu, avem nevoie
de răbdare, pentru a nu fi condamnaţi cu lumea care nu se
pocăieşte. Indiferent de ceea ce ni s-ar putea întâmpla, prin
răbdare totul este pus în ordine, iar omul cel lăuntric va afla
pacea, ducând cu răbdare tot ceea ce Dumnezeu a îngăduit.
Poartă-ţi crucea, iar eu o voi purta pe a mea, deoarece noi II
urmăm pe cerescul Mire, Hristos, Care pentru noi, păcătoşi
nerecunoscători, a purtat crucea de ocară. Ce purtăm noi care să
fie egal ca valoare cu astfel de bunătăţi de care ne bucurăm din
partea lui Dumnezeu? Dacă ar fi să enumăr binecuvântările
Domnului şi ingratitudinea omului, cred că ni s-ar opri mintea;
căci cum poate o minte mărginită să înţeleagă binefacerile
infinite ale lui Dumnezeu către om?
9. Fie ca Dumnezeul răbdării şi al mângâierii (Rom. 15,
5) să vă dăruiască răbdarea şi Mila Sa pentru a vă întări spre
continuarea luptei. Copilul meu, nu te uita doar la durerile de
acum, ci ridică-ţi ochii „ca un prunc înţărcat de mama lui" (Ps.
130, 3) şi remarcă faptul că: „pătimirile vremii de acum nu sunt
vrednice de mărirea care ni se va descoperi" (Rom. 8, 18), nouă
celor ce tânjim să-L vedem pe Hristosul nostru. Nu măsura doar
necazurile, ci cu înţelepciune cântăreşte răsplata, căci nu este
Dumnezeu drept? Dumnezeu te-a lipsit de mângâierea de a avea
picioare sănătoase pentru a te face vrednic de a prăznui marea
înviere a sufletului tău „cu pas voios", acolo, în Ierusalimul Cel
de Sus. Da, cu adevărat, toate Scripturile vorbesc de aceasta.
Copilul meu, mergi în Hristos purtând în minte bucuria veşnică
ce va să fie. Să nu oboseşti luptând; să nu crezi că ceea ce faci
este în zadar, căci, cu adevărat, ai de dus o luptă precum Iov. El
cu răbdare şi-a dus mucenicia nenumăratelor dureri, iar soţia sa
1-a împins spre moartea veşnică prin sfatul ei cel rău, în timp ce
tu eşti sfătuit prin aceste dureri să dobândeşti viaţa veşnică. El a
stat pe o grămadă de balegă, era plin de răni, a fost batjocorit ca
54
un păcătos, iar tu te odihneşti acasă pe un pat şi eşti considerat a
fi un creştin plin de virtuţi. Vezi cât de mici suntem? De aceea,
îndură cu răbdare şi mulţumeşte lui Dumnezeu Care ţi-a dat un
astfel de dar, aşa încât să te poată face, ca pe un rob recunoscă­
tor, moştenitor al împărăţiei Sale nemăsurate! Amin; aşa să fie.
10. Spui că fratelui i-a fost foame, sete, că a fost bolnav şi
că a hulit. De asemenea, mai spui că fratele tău a comis un păcat
de moarte. Totuşi, Dumnezeu, care este foarte milostiv, a vrut
să-1 aducă la înţelegerea acestei vini aşa încât să se poată căi, aşa
încât i-a dat această boală din dragoste părintească ca o doctorie
duhovnicească pentru a-i vindeca sufletul de boala sa.
Dacă te-ai fi îngrijit de fratele tău şi i-ai fi oferit orice fel
de confort trupesc, ce dureri ar mai fi pătimit el aşa încât
Dumnezeu să vadă şi să aibă milă de el? Ar trebui să înţelegi că
cu cât a fost mai tulburat şi mai necăjit, cu atât pedeapsa i-a fost
uşurată! Dumnezeu i-a dat boală şi a permis ca fraţii să-şi
neglijeze îndatoririle faţă de el aşa încât conştiinţa să-1 mustre şi
să se căiască. El este ca un pacient care primeşte medicamente
de la doctor, dar îi lipseşte răbdarea necesară. Astfel el cântă­
reşte şi murmură învinuiri la adresa doctorului, lucru care-i
dăunează şi mai mult din cauza neîncrederii.
11. Atunci când eşti îndurerat, adună-ţi puterile sufletului
şi încearcă să înţelegi ce vrea să-ţi spună cerul în această
încercare prin care treci. Dacă, probabil, plângi de durere,
lacrimile îţi vor curăţa puterea de a vedea, aşa cum s-a întâmplat
cu mult pătimitorul Iov şi atunci şi tu vei fi în stare să spui odată
cu el: „acum ochiul meu Te-a văzut" (Iov 42, 5). Să nu uiţi că
Dumnezeu te vede şi te urmăreşte când eşti îndurerat; el simte
chiar şi bătăile inimii tale. Ca atare, El nu te va lăsa nemângâiat
şi fără de protecţia Sa părintească.
Desigur, sfinţii se bucurau în necazuri, dar noi măcar să
acceptăm necazul sau durerea cu răbdare. Copilul meu, roagă-te
în adâncul inimii tale, iar numele lui Iisus va deveni pentru tine
un balsam reconfortant aşa încât să poţi duce această încercare
55
într-un mod care să-ţi fie benefic. Vei beneficia enorm de
această încercare dacă i te supui cu răbdare. Deci, din nou îţi
spun că prin atotputernica armură a rugăciunii să te apropii mai
des de Atotputernicul nostru Domn şi Stăpân şi vei afla cât de
minunat îţi ridică El sarcina durerii şi vei vedea cum îi odihneşte
El în chip minunat pe cei ce pătimesc.
12. Mă rog ca să te însănătoşeşti pe deplin: Ce putem face
noi? Domnul ne pedepseşte pentru ca să ne poată oferi o răsplată
veşnică. Deoarece noi nu avem asceză, Domnul ne dă boli şi
necazuri în loc de asceză aşa încât să putem avea o cât de mică
mângâiere când vom fi judecaţi dinaintea scaunului slavei Sale.
Ce putem noi face, copilul meu? Iată cum doreşte Domnul să fie
lucrurile: aici noi trebuie să suferim pentru a afla odihnă în
lumea de dincolo. Totul, aici, este trecător; acolo, veşnic. Iarna
este aspră, dar raiul e dulce. Să îngăduim ca aici să ne îngheţe
picioarele aşa încât acolo să putem dănţui veşnic! Slavă Ţie,
Doamne!
13. Binecuvântatul meu fiu întru Hristos, mă rog ca ma­
rele Doctor al sufletelor şi al trupurilor să-ţi dăruiască deplină
sănătate, după voia Lui cea sfântă. Au existat oameni cu viaţă
sfântă, copilul meu, care erau grav bolnavi şi, totuşi, bolnavi
fiind, îi vindecau pe alţii. Oh, cât de mult i-a iubit Dumnezeu!
Un semn aparte al dragostei dumnezeieşti faţă de un suflet este
atunci când El îl încarcă cu boli sau necazuri.
Durerea trupească sau sufletească purifică, curăţeşte şi
luminează haina sufletului, curăţind-o de orice urmă a păcatului.
Era odată un sfânt părinte monah care era mereu bolnav.
S-a întâmplat odată ca să nu fie bolnav o vreme, iar el se
plângea, spunând: „Ah, Dumnezeul meu, de ce m-ai uitat şi nu
mă învredniceşti de mângâierea Ta?". Acest om fericit tânjea
după boli deoarece ştia din experienţă cât de mult bine aduc ele
sufletului. Durerea îl aduce pe păcătosul nepocăit la pocăinţă, iar
în ceea ce-1 priveşte pe cel drept, ea îi întăreşte forţele sufletului
şi se face ca un zid puternic în jurul său aşa încât să nu alunece
56
spre păcat. Exact precum un bolnav se supune bucuros trata­
mentului dureros al medicului deoarece el îi cunoaşte scopul, la
fel ar trebui noi să îndurăm cu mulţumire şi cunoştinţă toate
bucuriile ce vin asupra noastră involuntar, ca fiind trimise de
mâna cea blândă a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră.
„Atletul este încercat pe stadion, căpitanul în furtuni şi vreme
rea, generalul în război, cel mărinimos în nenorocire, iar
creştinul în ispite " spune Sf. Vasile cel Mare.
Aşa precum pământul devine productiv când plugul îl
brăzdează adânc, la fel şi sufletul devine rodnic în virtuţi atunci
când durerea şi boala îl vizitează frecvent şi intens! Cu cât mai
multă durere şi necaz are un om, cu atât mai frumoasă se face
cununa sa. Iar dacă există multe şi felurite dureri care-1 apasă,
atunci cununa slavei este împodobită cu multe flori şi perle.
Aurul trebuie să treacă prin cuptor ca să se lămurească,
iar sufletul creştinului trebuie să treacă prin cuptorul ispitelor
pentru a primi pecetea slavei celei veşnice în visteria împără­
tească a lui Hristos, împăratul slavei.
Dacă oamenii sfinţi şi binecuvântaţi au trecut prin
cuptorul durerii şi s-au folosit de acesta, cu cât mai multă durere
ne trebuie nouă şi cu cât mai mult ne vom folosi noi de ea când
pătimim cu ştiinţă şi recunoştinţă.
Numai când durerea ne apasă fizic sau spiritual, noi
putem considera că suntem iubiţi de Dumnezeu şi că el ne-a
rânduit printre aleşii Săi.
O, fericită pedeapsă a Domnului, te iubesc. Dar sunt
nevrednic de un astfel de dar, pentru că trăiesc în confort şi voi
deveni o victimă a focului cel veşnic. Aşadar, copilul meu, te
invidiez pentru că suferi şi vei dobândi odihna veşnică! Cununa
ta este împodobită şi înfrumuseţată pentru slava ta cea veşnică!
Pătimeşte de dragul Domnului până la sfârşit. Poartă-ţi crucea
bine ca nu cumva s-o scapi, şi poţi fi sigur că vei fi slăvit cu
Hristos veşnic! Roagă-te şi pentru mine ca să nu fiu alungat din
rai ca unul ce nu pune în practică ceea ce predică.
57
 14. Copilul meu. mă rog ca bunul Mângâietor, bunul şi
adevăratul Duh, Sfântul Duh să te umbrească, să te mângâie şi
să aprindă în tine dragostea lui Hristos. Mă rog cu tot sufletul
meu ca Hristosul nostru să-ţi dăruiască sănătate. Văd şi ştiu din
experienţă, copilul meu, că atunci când cineva pătimeşte diferite
necazuri, fie ele trupeşti sau sufleteşti şi le îndură cu răbdare şi
cunoştinţă. mulţumindu-I lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu este
într-adevăr obligat să trimită mângâiere şi bucurie acelui suflet.
Dar dacă noi nu îndurăm durerea şi osteneala. Dumnezeu nu
mângâie. El nu ne dă Harul Său. Vezi, după reFac.a ta din
suferinţă, cât de mult s-a aprins în tine dragostea lui Hristos? Da,
aceasta este răsplata pentru osteneala ta, răbdarea ta. Dacă n-ai fi
avut această boală, n-ai fi avut atâta dragoste şi mângâiere. Vezi
că atunci când te refaci, te simţi ca un copil?
Acesta este un semn că Dumnezeu ţi-a iertat păcatele şi
te-a eliberat din lanţurile lor. Toate acestea sunt rezultatul
răbdării pe care o ai atunci când eşti bolnav. Când Dumnezeu
binevoieşte să te vindeci, atunci vei vedea în practică ceea ce îţi
spun. Cu cât suferi mai mult, cu atât primeşti mai mult har.
Un monah era bolnav şi avea o boală atât de neplăcută, încât
fraţii lui erau dezgustaţi de acesta şi l-au alungat. El s-a învinuit
pe sine. spunând că merita un astfel de tratament din partea lor.
Datorită smereniei sale, Dumnezeu 1-a vindecat. Dar,
după aceea, acest sfânt monah continua să spună: „Ah, Hristoase
al meu, vrednic sunt să sufăr mai mult pentru Dragostea Ta!" El
ştia din experienţă cât de mult a avut de câştigat în timpul bolii
sale. De aceea, nu te necăji deloc. Mulţumeşte-I doar Hristosului
nostru. Care te iubeşte atât de mult încât ţi-a oferit necazuri
temporare aici pentru a-ţi oferi o veşnică bucurie dincolo.
Când eşti bolnav şi incapabil să-ţi împlineşti îndatoririle
duhovniceşti cu exactitate, nu te întrista, întrucât nu este un
păcat, fiindcă voinţa ta nu are putere asupra sănătăţii tale.
Oricum, un monah trebuie să se constrângă pe sine. Dar dacă
este bolnav, nu este un păcat faptul că nu-şi împlineşte îndatori-
58
rile; Dumnezeu este drept. Ascultarea cu smerenie şi mulţumire
către Dumnezeu înlocuieşte asceza postului. Mare este binele pe
care-1 aduce învinuirea de sine atunci când eşti incapabil să
posteşti din cauza bolii.
15. Mă rog, copilul meu, ca o picătură din nemărginita
răbdare a lui Dumnezeu să picure în sufletul tău, acolo unde ea
va înălţa un turn de răbdare, aşa încât să poţi afla comoara
nestricăcioasă a vieţii celei veşnice.
Ai scris că. uneori, când harul te umbrea, cereai
Hristosului nostru să-ţi dea boală aşa cum ai cerut. Aşa că acum
trebuie să ai răbdare şi vei deprinde discernământul din experi­
enţă, adică, să nu ceri lucruri de la Domnul care n-au fost
încercate prin experienţă. De aceea, noi trebuie mereu să ne
rugăm ca să se facă voia Domnului. Acum, roagă-te aşa:
,, Dumnezeul meu, fă-mă bine, dar nu voia mea, ci voia Ta să se
împlinească ".
Precum copiii naivi, noi cerem adesea lucruri care nu sunt
în folosul nostru. Dar Dumnezeu, ca Tată al nostru, ne îndepli­
neşte cerinţele pentru a ne învăţa din experienţă cum ar trebui să
ne rugăm Lui. Totuşi, mai apoi, vedem că nu ne-am rugat corect
şi suferim. Dumnezeu este, totuşi, iertător şi ne uşurează, aşa
încât lecţia renunţării la propria noastră voie să se înrădăcineze
adânc în noi. In plus, atunci când suferim din lipsa noastră de
discernământ, Dumnezeu nu ne lasă, ci ne trimite Harul Său şi
ne mângâie aşa încât să putem purta povara. Aceasta se întâmplă
cu tine, copilul meu. Ceea ce ai văzut şi ai simţit a fost Harul lui
Dumnezeu, care te hrăneşte până când aduni experienţă. Faptul
că Dumnezeu îngăduie să suferi arată faptul că încă ai nevoie de
o astfel de pedeapsă. Lasă totul pe seama Domnului şi spune:
„Dumnezeul meu, las boala mea în mâinile Tale sfinte şi atunci
când vei binevoi Tu - Care mă iubeşti atât de mult - să mă
vindeci, voi dori şi eu aceasta atunci. Eu Iţi cer doar nemărgi-
nita-Ţi bunătate ca să nu mă treci cu vederea, ci pururea să-mi
59
dăruieşti răbdarea să-mi port această cruce până când se va face
iarăşi voia Ta".
16. Sunt bolnav de gripă şi am dureri ascuţite în apendi­
cele meu. Nu ştiu ce se va întâmpla. în orice caz, salvă Ţie,
Doamne, slavă Ţie!
Dumnezeu ne iubeşte şi prin dureri involuntare caută să
ne învrednicească de cele mai mari binecuvântări ale Sale. Din
păcate, noi şi eu, nu ne iubim sufletul într-un mod duhovnicesc.
Dacă l-am iubi, am pătimi încercări atât sufleteşti, cât şi trupeşti
tară să plângem pentru a dobândi veşnicele binecuvântări.
Durerea înmoaie inima şi îi înlătură învârtoşarea. întrucât inima
este înmuiată în acest mod, este pregătit terenul pentru
însămânţarea adevăratei căinţe şi îndreptări. Noi, cei ce suntem
laşi în orice necaz, alungăm, ca să spun aşa, Harul lui Dumne­
zeu.
Când omul prosperă, el nu-şi mai poate aminti de Dumne­
zeu, iar dacă totuşi îşi aminteşte, e doar o vagă amintire. Când se
apropie necazul sau durerea, omul îşi aminteşte de El mereu şi
cu înflăcărare.
Când durerea îl apasă şi când se aşteaptă la necazuri,
atunci el se roagă cel mai fierbinte. Iar prea sfântul nostru
Dumnezeu e bucuros de aceasta, aşa cum o mamă se bucură
atunci când copilul o caută cu durere în suflet, pentru că în acest
fel îşi dă seama de dragostea lui.
Indiferent cum este încercat omul, el se foloseşte întot­
deauna de aceste încercări atunci când primeşte totul cu cuvenită
răbdare şi mulţumire în timpul încercării. Aceasta se vede la
capătul încercării, atunci când îşi vede luminozitatea sufletului,
limpezimea minţii şi dulceaţa ce apare la omul cel lăuntric. Să
ne rugăm spre a dobândi cunoştinţă şi răbdare în necazurile
vieţii, aşa încât să ne putem mântui. Amin.
CAPITOLUL III
Despre păcat, căinţă, întristarea cea
după Dumnezeu şi lacrimi
1. A cădea şi a te vătăma este lucru omenesc, deoarece -
chiar dacă o viaţă de om ar dura numai o zi - mintea sa ar fi
îndreptată spre rău încă din tinereţile tale (Fac. 8, 21). Dar a
cădea şi a rămâne căzut nu este omenesc. Pocăinţa reface omul;
ne-a fost dată pentru vindecarea sufletului după botez. Dacă n-ar
fi existat, rar s-ar fi întâmplat ca cineva să se mântuiască. De
aceea, virtutea căinţei este nesfârşită atâta vreme cât omul
trăieşte, deoarece numai cei desăvârşiţi nu greşesc. Copiii mei,
de fiecare dată când observaţi că gândurile voastre vă reproşează
vreun păcat, imediat luaţi doctoria: căiţi-vă, plângeţi, mergeţi la
spovedanie şi veţi observa că veţi reveni la o stare la fel de bună
ca mai înainte.
2. După ce Iuda, trădătorul, L-a urmat pe Domnul şi a
devenit părtaş al Harului, a făcut minuni împreună cu ceilalţi
Apostoli, şi, totuşi, la sfârşit a naufragiat, în timp ce tâlharului
care comisese fapte nedemne, rele, imorale, cerând mila, i s-a
dăruit odihna în locaşul plin de pace al veşnicei fericiri. Neamul
evreiesc, care dobândise făgăduinţele lui Dumnezeu deşi a fost
numit de El, neam ales şi sfânt (Ieşire 19, 5; 1 Pet.2, 9), a fost
orbit şi L-a pierdut pentru totdeauna. Popoarele păgâne, pe de
altă parte, au primit Evanghelia şi au moştenit ceea ce poporul
lui Israel respinsese: pe Dumnezeu. De aceea, la o parte cu
deznădejdea! Indiferent cât de păcătoşi am fi, noi trebuie mereu
să ne îndreptăm ochii sufletului către Dumnezeu, şi să ne
încredinţăm Lui, precum robii se încredinţează în mâinile
61
stăpânului lor. în acest fel să ne aţintim ochii asupra Domnului
mereu încredinţându-ne în mila Sa până când El ne va milui
(Ps.122,2).
3. Căderea omului în moarte fizică şi consecinţele înde­
părtării şi înstrăinării de bunul nostru Tată Ceresc, au adus cu
ele legea păcatului care se împotriveşte legii lui Dumnezeu
(Rom. 7, 23). Din tinereţile lui, omul este supus legii păcatului
ca un fel de înclinaţie, tendinţă şi slăbiciune. Iar această înclina­
ţie spre rău - ca o moştenire străveche şi ca un semn, rezultat şi
consecinţă a rupturii străvechi de izvorul fericirii - în mod firesc
a luat proporţii substanţiale în firea omenească, înclinând-o ast­
fel spre rău. Mai apoi a fost firesc ca necazuri dureroase să li se
întâmple copiilor lui Adam şi ai Evei.
Restaurarea înfierii celei din strămoşi prin moartea pe
cruce a Domnului nostru Iisus Hristos, ne-a dus la mântuirea cea
veşnică. Oricum, aceasta nu a îndepărtat legea păcatului ce
există înlăuntrul omului: nu pentru că Dumnezeu nu putea face
acest lucru - întrucât doar un singur strop din prea curatul şi
sfântul sânge al Domnului nostru Iisus Hristos ar putea
transforma orice - ci pentru că în mod providenţial El a lăsat ca
aceasta să coexiste în om aşa încât prin intermediul ei, El să
poată nu numai să-1 educe pe om, dar să scoată la iveală şi
intenţiile fiecăruia. Scripturile spun că Dumnezeu nu i-a permis
lui Iosua, fiul lui Navi să distrugă toate popoarele idolatre
dimprejur, ci a lăsat câteva aşa încât prin ele, El să-i poată învăţa
arta războiului pe fiii lui Israel (Iasua 17, 13). Aşadar, atunci
când această lege a păcatului nu află un adversar vrednic (adică,
unul cu bune intenţii şi având drept arme poruncile şi preceptele
dumnezeieşti), atunci ea îl învinge şi-1 prinde în laţ pe luptătorul
duhovnicesc; îl dezbracă de dumnezeieşti le Sale arme şi apoi îl
trage în laţul vieţii păcătoase.
Din toate acestea şi din multe alte lucruri, noi tragem
concluzia adevărată că toate evenimentele şi bucuriile neplăcute
din firea omenească sunt o consecinţă a căderii sale din nemuri-
62
rea originară în legea păcatului şi a morţii. în plus, vedem că
jertfa mântuitoare a Dumnezeului - om Iisus nu a îndepărtat
legea păcatului existentă în om în mod providenţial, pentru a-1
educa, precum şi din multe alte pricini necesare mântuirii
noastre, aşa încât prin intermediul lor Dumnezeu să-1 poată face
pe om un înţelept moştenitor al veşnicelor Sale binecuvântări.
4. „în cele ce te voi găsi, în acelea te voi judeca" (Ie.
33, 20). Iată importanţa unei clipe. Te-a aflat El în căinţă? Te-a
aflat în mărturisire? Te-a găsit spunând: „Am greşim la cer şi
înaintea Ta? " (Lc. 15, 18). S-a apropiat El de tine pe când aveai
lacrimi de adevărată căinţă şi învinuire de sine în ochii tăi? Vezi,
într-o singură clipă Dumnezeu ia o hotărâre. ,,Domnul este
credincios în toate cuvintele Sale" (Ps. 144, 13). Oricum, dacă
el se află în altă situaţie, o, omule, atunci ochii sufletului tău se
vor deschide şi vei vedea ce ai pierdut - dar ce folos? Dacă
Dumnezeu osândeşte un om, căinţa este inutilă; când „bâlciul"
vieţii se sfârşeşte, cuvintele nu-şi mai au rostul. Totul s-a
terminat!.
Oh, ce mare taină este aceasta! O, Dumnezeul meu,
dulcele meu Iisus, deschide ochii sufletului meu ca eu să pot
vedea foarte limpede această mare taină a veşnicei mele
mântuiri, aşa încât, ajutat de Harul Tău, să-mi pot pregăti
provizii şi să nu mă căiesc la capătul vieţii mele fără de folos.
Aşa cum vezi, eu nu fac absolut nimic şi sunt în între­
gime plin de lepra patimilor mele. Dăruieşte-mi lacrimi şi
împlineşte căinţa înaintea ultimului ceas ce va să fie, atunci când
voi auzi glasul Tău: „Pune-ţi totul în ordine, pentru că vei muri
şi nu vei mai trăi" (Is. 38, 1).
5. Căinţa e nesfârşită. Toate virtuţile, cu harul lui
Dumnezeu pot fi desăvârşite de om, dar nimeni nu poate duce
căinţa la desăvârşire, deoarece avem nevoie de ea până la ultima
noastră suflare, deoarece noi putem greşi cât ai clipi din ochi. De
aceea, căinţa este nesfârşită.
63
 O, ce bun este Dumnezeu! Pe bună dreptate vor fi
pedepsiţi păcătoşii cei asemenea mie, deoarece ei au ignorat
mila cea nesfârşită a cerescului nostru Părinte. Deşi noi greşim
ca fiinţe umane, noi întârziem să spunem: „Am păcătuit!" Dar
cum putem noi spune aceasta, deoarece noi (şi eu, mai întâi)
suntem uituci, leneşi şi mândri - obstacole majore pe calea spre
smerenie! Hristos ne-a arătat această cale prin Crucea Sa, dar,
din păcate, noi suntem surzi şi muţi la chemarea Sa, spre marea
noastră pagubă. Timpul zboară, anii trec, iar noi ne apropiem din
ce în ce mai mult de veşnicie. Noi vedem aceasta şi totuşi o
îndărătnicie mentală ne-a cuprins până ce noi (şi eu cel dintâi)
vom fi aruncaţi în iad! Dumnezeul meu, Cel care ai liberat
neamul omenesc de sub tirania vrăjmaşului, scoate-ne pe noi şi
din osânda ce va să fie când Tu vei veni să judeci lumea şi să-i
plăteşti fiecăruia după faptele sale. Prin rugăciunile tale, fă să
aflu mila când bietul meu suflet va fi judecat, deoarece mi-e
teamă să stau dinaintea Dreptului Judecător deoarece conştiinţa
mă apasă.
6. Ascultarea, tăierea voii, învinuirea de sine şi răbdarea
în general sunt cele ce pun începutul cel bun al sufletului, în
timp ce râvna şi zelul reţin lacrimile. Dacă vrei să rămâi râvnitor
până la sfârşitul vieţii, nu înceta să ceri mereu lacrimi de căinţă.
Dacă ai astfel de lacrimi, nu te teme; râvna şi dorul de mântuire
le vei păstra neîncetat. Apa stinge focul; apa lui Dumnezeu care
izvorăşte din ochii celui care se căieşte, aprinde nu un foc fizic -
aşa cum îl ştim - ci un foc dumnezeiesc care arde buruienile
vrăjmaşului!
7. Să ne căim sincer; să ne spovedim sincer şi amănunţit.
Să lăsăm instanţa de judecată a lui Dumnezeu şi decizia Sa să ne
preocupe permanent şi să spunem: „Mă întreb, voi fi eu mântuit
sau voi ajunge în muncile iadului?". Acum este vremea când
trebuie să vărsăm lacrimi de pocăinţă - de fapt permanent. Ah,
ce mult ar trebui să fim noi preocupaţi de întrebarea: cât de alb
şi de curat este sufletul nostru? Noi trebuie să-1 curăţăm; altfel,
64
nu ne vom putea înfăţişa dinaintea lui Hristos aşa cum suntem
acum. Gândirea la moarte n-ar trebui să lipsească deloc pe tot
parcursul vieţii noastre monahale.
8. Cât de preţioasă e vremea acestei vieţi! Fiecare minut
are o mare valoare, deoarece pe parcursul unui minut noi ne
putem gândi la atât de multe lucruri, fie bune, fie rele. Un gând
dumnezeiesc ne înalţă la cer, iar unul diabolic ne coboară la iad.
Aşadar, vezi cât de preţios este fiecare minut din această viaţă.
Din păcate, totuşi, noi nu ne gândim la aceasta, şi ore, zile şi ani
întregi se scurg fără folos - dar oare, numai fără de folos? Câtă
pagubă am suferit cu toţii - şi eu cel dintâi - fără să ne dăm
seama de acest lucru!
Dar într-o bună zi, când sufletul nostru este gata să plece
din trup, vom înţelege acest lucru. Dar, vai, va fi prea târziu; nu
mai e timp de îndreptare atunci. Trebuie să înţelegem aceasta
acum, când noi încă putem pune un început bun, deoarece într-o
bună zi se va îmbogăţi duhovniceşte. Niciodată nu-i prea târziu,
deoarece Domnul ne aşteaptă pe fiecare dintre noi să ne trezim,
aşa încât să ne poată da de lucru. El ne aşteaptă până în ceasul al
unsprezecelea (Mt. 20, 6). El încearcă prin orice mijloace să ne
trezească. Mă rog ca noi toţi să ne trezim, să ne luminăm
lămpile şi cu un ochi atent să-L aşteptăm pe Domnul ca să vină,
aşa încât să putem intra în splendida cămară de nuntă a fericirii
celei veşnice, sărbătoarea îngerilor celor luminoşi, să slavoslo-
vim împreună cu ei stihurile învierii, care ne vor înălţa din slavă
în slavă pe treptele dumnezeieşti! Atunci - oh, atunci! - noi vom
înţelege pe deplin ce mare lucrare este aceea de a ne sili în orice
şi că superiorii noştri au procedat bine zorindu-ne şi necăjindu-
ne, căci atunci vom spune: „Ţine minte ceea ce vezi acum!"
Atunci, mulţumirile noastre către Domnul nu vor mai avea
limite. Abia atunci vom înălţa sincere mulţumiri către Dumne­
zeu!
9. Să nu ne pierdem timpul degeaba. împărăţia cerurilor
este a celor ce se silesc pe ei înşişi (Mt. 11, 12). Adu-ţi aminte
65
de plecarea sufletului, de ceasul de pe urmă şi de clipa acelei
tatăl său cu viaţa sa destrăbălată. Dar atunci când s-a căit, de
dureroase despărţiri. Adu-ţi aminte cum demonii caută să apuce
îndată braţele tatălui său s-au deschis, iar trecutul s-a şters de
bietul suflet în acest ultim ceas şi să-1 ducă în iad. Oh, ce durere!
parcă nici n-ar fi existat. Aşadar, vindecarea pentru părinţii tăi a
Ce cumplită durere a sufletului! Cum va mai suspina sufletul
şi apărut, deoarece schimbarea vieţii tale într-una duhovnicească
atunci! Vai, ce situaţie împovărătoare şi tristă va fi acel moment!
a îndreptat totul.
Câte promisiuni îi va face omul lui Dumnezeu că îşi schimbă
Acum, că ei se află pe calea vieţii celei adevărate, ei sunt
viaţa, că va păşi pe calea pocăinţei şi a ostenelilor, numai ca să
înştiinţaţi de Domnul de schimbarea vieţii tale şi de căinţa ta,
trăiască!
precum şi de pomenile şi parastasele ce le-ai făcut pentru ei.
Noi toţi vom ajunge în acest ceas şi vom întâmpina cele
Dacă, atunci când păcătuim împotriva adevăratului nostru
de mai sus şi încă mult mai multe şi vom face promisiuni mult
Părinte. Dumnezeu, El iartă indiferent de ceea ce am făcut, cu
mai serioase decât acelea de a merge pe calea pocăinţei şi a
cât mai mult se vor bucura părinţii noştri, acolo, în adevărata
războiului duhovnicesc. Să ne închipuim că aceasta deja s-a
viaţă, unde lucrurile se văd limpede. Ei cunosc slăbiciunea
întâmplat şi că Domnul ne-a auzit cererea. Acum, ce ne rămâne
omenească şi cât de uşor alunecă tinerii şi sunt conştienţi de
de făcut? Să ne respectăm promisiunile făcute prin a demonstra
marele făuritor al răului, diavolul, care a fost cauza tuturor
o adevărată căinţă şi să luptăm pentru a ne îndrepta sufletul. Nu
necazurilor. La rândul lor, ei îţi vor fi recunoscători, căci prin
uita de vremea cea potrivită pentru pocăinţă şi pentru războiul
tine ei primesc ajutor de la Dumnezeu.
duhovnicesc! încetul cu încetul vremea vieţii noastre s-a scurtat
Rămâi în pace pe deplin, fratele meu. Mergi pe calea
şi fără să ne dăm seama, ajungem la sfârşitul ei şi la mormânt! O
pocăinţei cu o minte plină de pace şi să nu laşi trecutul să te
instanţă de judecată şi un Judecător ne aşteaptă, precum şi cărţi
tulbure; „uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele
întregi în care sunt scrise faptele fiecăruia dintre noi. Cine oare
dinainte" (Filip. 3, 14), noi ar trebui să avem privirea aţintită
poate scăpa de aceste lucruri? Nimeni. Noi toţi vom sta dinain­
spre ţelul mântuirii noastre.
tea scaunului de judecată al lui Hristos „goi şi descoperiţi" (Evr.
îndată ce omul spune: „Am păcătuit!" Dumnezeu îl iartă
4, 13) aşa încât fiecare să dea socoteală de faptele, cuvintele şi
imediat şi îi trece cu vederea păcatele. Cât de mult şi-a plâns
gândurile noastre. Să nu uităm acestea şi mult mai multe lucruri
Fericitul Augustin sfânta sa mamă! Oricum, ce sfinţenie şi
ca acestea zi şi noapte, aşa încât să ne putem îndrepta sufletele
dragostea din partea lui Dumnezeu a căpătat mai târziu! Prin
spre întristarea cea după Dumnezeu şi spre lacrimi!
pocăinţă totul se îndreptează. Nimic de pe lume nu întrece mila
10. Păcatul, ca un cârlig camuflat de plăcerea respectivă,
lui Dumnezeu! „El e milos cu cel de pe urmă şi atent cu cel
apare meşteşugit ca ceva dulce şi încântător limbii pentru a ataca
dintâi; acestuia îi dăruieşte, iar aceluia îi arată milostivire"
sufletul. Oricum, cel ce a fost sedus de plăcerea de moment şi de
{Omilia pascală a Sfântului Ioan Hrisostom). Dragostea lui
dulceaţa ei va descoperi că e mai amară decât otrava şi mai
Dumnezeu acoperă şi îndreptează totul. Nimeni nu este fără de
distrugătoare decât o boală molipsitoare în sufletul său.
păcat, afară de Dumnezeu.
11. Indiferent ce s-a întâmplat cu părinţii tăi, spovedania
12. (Bătrânul îi scrie uneia dintre fiicele sale duhovniceşti
iartă şi şterge totul, dragul meu frate întru Domnul. Aminteşte-ţi
din lume).
cât de mult a păcătuit fiul rătăcitor şi cât de mult l-a întristat pe
66
67
 Tot ceea ce ai pătimit, fiica mea, s-a datorat încrederii
tale în propriile-ţi puteri. Nu te-am sfătuit eu oare să ai smerenie
şi învinuire de sine? In ce te-ai încrezut? Nu ştii că dacă tu te
sprijini cu îndrăzneală într-o trestie de bambus, aceasta se va
rupe şi îţi va frânge mâinile? Aşadar, în ce te-ai încrezut? Nu ştii
oare zicala „Fără de Mine nu puteţi face nimic?" (loan 15, 5).
Nu ştii oare că mulţi părinţi au căzut încrezându-se în ei înşişi?
Smereşte-te, învinuieşte-te, plângi, fiica mea, spălă-ţi veşmântul
de nuntă.
Mirele tău, Care este mai frumos decât fiii oamenilor, te
cheamă, te caută şi ţi-a pregătit un sălaş în ceruri. Cămaşa de
nuntă cea duhovnicească este extrem de frumoasă! îngerii
slujesc; nu fii leneşă. Ridică-te; ia puţină apă şi spală-ţi bine
hainele de nuntă, căci nu ştii când El va veni. Vremea morţii e
necunoscută; ea vine pentru noi toţi. Noi nu ştim clipa când
moartea va veni. Căieşte-te. Adu-ţi aminte cum femeia cea
păcătoasă a spălat prea curatele picioare ale Stăpânului. Ea a
vărsat lacrimi mai preţioase decât mirul, iar acestea au atras mila
şi iertarea Domnului. Apoi, ea a auzit: „Iertate îţi sunt păcatele
tale; mergi în pace" (Luca 7, 48, 50). Căieşte-te, fiica mea. Cazi
dinaintea picioarelor Stăpânului cu întristare. Plângi şi strigă:
„Am păcătuit, Iisuse al meu. Primeşte-mă întru pocăinţă şi mă
mântuieşte. Vezi-mi lacrimile, O, bucurie a îngerilor. Nu mă
lepăda, nu mă alunga de la Tine, Tu Cel ce ai plecat cerurile prin
negrăita Ta smerenie". Cu acestea şi multe astfel de cuvinte să-L
îmblânzim pe Hristos, încrezându-te că vei afla dragostea Sa de
trei ori mai puternică. Pocăinţa ta îi va bucura nemăsurat de mult
pe îngeri şi cu înflăcărare ei vor exclama: „Ea s-a oprit! S-a
oprit! A încetat!" Adică, ea s-a oprit din cădere. Tu ai fost prinsă
din şuvoiul căderii şi acum te ridici din nou.
13. Roagă-te pentru mine, frate, ca Domnul să-mi poată
da pocăinţă înainte de a pleca în marea călătorie din această
lume - deoarece noi nu am fost creaţi pentru acest pământ, ci
pentru cer. Acolo, Dumnezeu a pregătit un locaş pentru copiii
68
Săi care-L ascultă în tot ceea ce le spune. Dimpotrivă, pentru toţi
cei surzi la dumnezeieştile Sale porunci, El a pregătit un loc de
veşnică osândire - fie ca Domnul să ne ferească de a ajunge
acolo. Acum Dumnezeu strigă prin Sfintele Scripturi, predica­
tori, părinţi duhovniceşti: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia
cerurilor" (Mt. 3, 2). Din păcate, totuşi, cei ce cred că sunt
deştepţi şi tari se fac că nu-L aud, aducând diferite scuze. Dar,
prea bunul Dumnezeu, vrând a-şi împărţi bogăţiile Sale omului,
cheamă „pe cele nebăgate în seamă, pe cele slabe ale lumii, pe
cele ce nu sunt" (I Cor. 1,27-28). „Ieşi îndată în pieţele şi uliţele
cetăţii, şi pe săraci, si pe neputincioşi, şi pe orbi şi pe şchiopi
adu-i aici ca să mi se umple casa" (Luca 14, 21, 23) spune
Domnul prin Sfânta Evanghelie.
Chemându-i pe neajutoraţi, Mila Sa este şi mai mult
slăvită, iar omul este adus la cunoştinţă, pentru că ce lepros
considerat vrednic de curăţire nu aduce mulţumire binefăcăto­
rului său? Care persoană condamnată la închisoare veşnică nu
i-ar fi recunoscătoare Mântuitorului său? Din păcate, frate, eu
nu-I mulţumesc lui Dumnezeu, deoarece uitarea - urmaşă a
mândriei - m-a făcut să-mi pierd capul.
14. Iubite frate, facă bunul Dumnezeu, Cel care ne-a vizi­
tat smerenia, să ne dăruiască pocăinţă adevărată, prin care
instanţa de judecată a lui Dumnezeu este îmbunată. Pocăinţa
sinceră este căinţa care arată regrete pentru păcatele comise,
întristarea cea bună, lacrimi fierbinţi care rup lanţurile păcatului,
precum şi o sinceră şi adevărată mărturisire. Pocăinţa nu lasă
nimic nevindecat. Dacă omului nu i s-ar fi dat pocăinţa, nimeni
nu s-ar mai fi mântuit. Triumful şi victoria îi sunt date omului
prin arma pocăinţei.
Slavă unicului Dumnezeu înţelept, Care i-a dat omului
un astfel de medicament eficient care vindecă orice fel de boală
atâta vreme cât este luat corect. Să luptăm, frate; să trăim în
simplitate şi inocenţa inimii precum copilaşii aşa cum a spus
69

Mântuitorul: ,,De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum copiii,
nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Mt. 18, 3).
Prin simplitate şi credinţă noi suntem eliberaţi din reaua
visare cu ochii deschişi care distruge seminţele cele bune ale
Sfântului Duh. Lucrurile se vor întâmpla după credinţa noastră.
Ceea ce semeni, aceea culegi. Să-I cerem lui Dumnezeu frângere
de inimă şi întristarea cea bună, iar El ni le va da, aşa încât un
şuvoi de viaţă dătătoare de lacrimi să poată curge. Atunci inima
noastră va da roadele Duhului Sfânt.
Despre spovedanie şi povăţuire duhovnicească
1. Această spovedanie a ta i-a oferit sufletului meu multă
bucurie, deoarece Dumnezeu şi îngerii, care o aşteptau, s-au
bucurat. Ai reuşit să-1 ruşinezi pe diavolul care se bucură mult
atunci când cineva îşi ascunde gândurile de părintele său
duhovnicesc. Când un şarpe îşi părăseşte vizuina, el fuge să se
ascundă undeva deoarece simte că ar putea fi lovit - acelaşi
lucru se întâmplă cu un gând diabolic, care este ca un şarpe
veninos. Când un astfel de gând iese din gura unui om, el se
împrăştie şi dispare, deoarece mărturisirea înseamnă smerenie şi
întrucât satana nu poate nici măcar suporta mireasma smereniei,
cum ar mai putea el rămâne după o mărturisire sinceră şi
smerită? Copilul meu, îţi urez să pui început bun şi un progres
atent. Nu te ruşina de mine. Spune-mi orice, chiar dacă ai vreun
gând rău împotriva mea, deoarece am experienţă relativ la
influenţele demonice şi ştiu cum diavolul îl luptă pe om. Copiii
duhovniceşti au inimi simple şi dacă le vin gândurile rele,
aceasta se datorează răutăţii demonului şi eului fiecăruia în
parte, căruia îi este îngăduit să cadă şi să aibă astfel de gânduri
împotriva Bătrânului său, aşa încât fiul duhovnicesc să poată fi
smerit şi mai mult. De aceea, nu-ţi face griji. Eu mă voi bucura
mereu când tu îmi vorbeşti liber şi sincer, căci fără o mărturisire
sinceră, nu există progres duhovnicesc.
70
2. Copilul meu, să nu-ţi faci griji. Eu ţi-am luat povara.
Te rog numai să fii în pace. Cuvintele tale pot fi doar pe hârtie,
dar simt forţa, sensul şi esenţa a ceea ce scrii; intru în duhul
cuvintelor tale. Te rog să fii pe pace de acum încolo. Ţi se iartă
totul prin mărturisirea făcută. Satana ţi-a dibăcit caracterul şi te
tulbură, dar fără ca ceva serios să fi apărut. Tot ceea ce scrii
(adică gândurile care te frământă) reprezintă un şiretlic al celui
rău ca să te aducă la deznădejde, să fii tulburat ş.a.m.d. Aruncă
tot ceea ce ţi s-a întâmplat în adâncurile mării. Trasează-ţi noi
căi în viaţa ta. Dacă continui să gândeşti în acelaşi mod, să ştii
că vei ajunge să te faci de râsul demonilor. Te rog, ascultă-mă
doar. După spovedania ta totul a fost iertat, deci cele rele să se
spele (ducă-se pe pustii). Nu mai zgâria o rană care te-a făcut să
suferi atât de mult. Nu te lăsa înşelat de gândul că este vina ta.
Dacă nu l-ai fi dus la medici etc. atunci pe bună dreptate că
te-ar fi luptat astfel de gânduri. în vreme ce, după cum se
prezintă lucrurile acum, tu ţi-ai făcut datoria. Dumnezeu a vrut
să-1 ia după cum numai voia şi înţelepciunea Sa cea nesfârşită le
poate şti, în vreme ce tu crezi că l-ai ucis! Fii atent cu acest
gând, ori altfel se poate ascunde în inima ta. Este un vicleşug al
diavolului ca să te rănească, numai cum el ştie.
Acest viclean răufăcător a prăbuşit în adâncurile iadului
nenumărate mulţimi de oameni prin deznădejde. Când se
întâmplă ceva şi diavolul vede că omul e necăjit de acel lucru,
vicleşugul lui este să înmulţească presupuse gânduri legitime
pentru a-1 conduce pe bietul om spre o mare furtună şi pentru a-1
îneca (după proverbul, vulpea îndrăgeşte încăierarea). Şi când
furtuna trece, el vede că a fost în pericol de a se scufunda doar
într-o lingură de apă.
3. Smereşte-te, iar de acum încolo spovedeşte-te, deoa­
rece spovedania conţine cea mai sfântă smerenie, fără de care
nimeni nu poate fi mântuit. Diavolul se bucură nespus când
reuşeşte să-1 facă pe om să-şi ascundă gândurile diabolice. în
71
 6. Fii atent ca să te porţi cu sinceritate în faptele precum
acest fel el îşi împlineşte scopul său premeditat, de distrugere a
şi în vorbele tale şi, mai ales , la spovedanie. Căci Dumnezeu ne
sufletului.
4. Ţi-am scris despre conştiinţă faptul că trebuie să fim cercetează inimile şi rărunchii (Ps. 7, 9) şi nimic nu rămâne
cu grijă ca nu cumva să facem ceva care s-o facă să ne con­ ascuns ochilor Săi neadormiţi.
damne sau să ne reproşeze ceva. Ţine minte că Dumnezeu vede Teme-te de Dumnezeu; Dumnezeu nu Se lasă batjocorit
totul şi că nimic nu rămâne ascuns de ochii săi. Deci, cum aş (Gal. 6, 7); El nu poate fi înşelat. El pedepseşte cu severitate
putea spune minciuni dinaintea Domnului? Nu ştii că minciunile atunci când nu vede sinceritate; deci, fii atent. Atunci când eşti
sunt de la diavolul şi că prin nepurtarea de grijă, acest lucru neascultător şi comiţi un păcat ascuns, neutralizează-1 prin a-1
devine o practică şi apoi un obicei, iar mai apoi o patimă şi nu spune sincer la mărturisire. Nu-i permite eului tău să te biruie şi
ştii că mincinoşii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? să te facă să ascunzi adevărul, rămânând neîndreptat şi pătimaş,
(Apoc. 21, 8). Teme-te de Dumnezeu. El nu Se mulţumeşte cu îndreptează totul acum dacă vrei să vezi zilele cele bune ale
ofrandele materiale atunci când noi neglijăm atenţia necesară nepătimirii şi ale păcii.
omului nostru lăuntric. Dar e nevoie să le facem pe acestea şi pe
acelea să nu le lăsăm (Mt. 23, 23). Fii atent la propria-ţi
conştiinţă, căci noi nu ştim ceasul morţii noastre. Iar dacă noi nu
ne plătim toate datoriile creditorului nostru (adică propriei
noastre conştiinţe), el ne va acuza cu vehemenţă, fără reţinere.
Atunci - vai! - gura noastră va rămâne tăcută, fără să aibă vreun
răspuns de dat.
5. în fiecare noapte, să-ţi revizuieşti modul în care ţi-ai
petrecut ziua, iar dimineaţa să-ţi faci o trecere în revistă a felului
în care ţi-ai petrecut noaptea, aşa încât să ştii felul în care
lucrează sufletul tău. Dacă observi o pierdere, încearcă s-o
recâştigi prin grijă şi tărie sufletească. Dacă vezi un câştig, dă-I
slavă lui Dumnezeu, Cel ce te ajută în mod invizibil. Nu lăsa
conştiinţa să te înţepe prea mult timp, ci repede dă-i ceea ce
vrea, ca nu cumva să te aducă dinaintea judecătorului şi acesta
să te arunce în temniţă (Mt. 5, 25). Vrea conştiinţa ta să te
atenţioneze asupra pravilei de rugăciune pentru a redobândi
rugăciunea? Dă-i aceste lucruri şi ai să observi că vei fi eliberat
de povara de a merge dinaintea judecătorului. Să nu slăbeşti
glasul mântuitor al propriei tale conştiinţe, trecându-1 cu
vederea, deoarece mai târziu îl vei regreta şi nu-ţi va mai fi de
folos.
72

CAPITOLUL IV
Despre monahism, feciorie şi curăţie
1. Nu există o alegere mai bună decât monahismul.
Monahismul înseamnă theosis, sfinţirea sufletului şi a trupului,
comuniunea cu Dumnezeu. El înseamnă conştiinciozitate,
trezvie şi descoperirea împărăţiei lui Dumnezeu înlăuntrul
omului. Cine este omul înţelept şi cel ce va înţelege aceste lu­
cruri (Ps. 106, 43)? Cine este cu adevărat înţelept şi a înţeles că
înlăuntrul monahismului se află extraordinarul Har al lui
Dumnezeu ca îndumnezeire şi sfinţire? Cine a părăsit lumea,
dorinţele sale şi libertatea, s-a dus ca să petreacă în această viaţă
şi printr-o permanentă luptă şi adâncire în sine L-a aflat pe Iisus
şi a devenit rege care conduce cu nepătimire? în afara monahis­
mului nimeni nu ajunge la nepătimire. Nimeni nu dobândeşte o
minte curată (nous) fără privegheri, înfrânare şi rugăciune
neîncetată. Nimeni nu ajunge la theoria (vederea duhovnicească)
fără o viaţă monahală. Nimeni nu dobândeşte o legătură atât de
strânsă cu Iisus ca cel ce stă lângă El şi nu-L abandonează.
Atunci el se va face vrednic de fericirea: „ Fericiţi cei ce ascultă
cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc " (Lc. 11, 28). Dacă inima nu
este curăţită, prea curatul nostru Iisus nu va veni să-şi facă
„sălaş" în ea. Dar cum este oare posibil ca cineva să-şi cureţe
inima trăind în mijlocul lumii? Părinţii au înţeles dificultatea
acestui lucru şi din acest motiv au abandonat lumea şi au locuit
în pustie.
Ei s-au aşezat acolo şi au dobândit cununile victoriei.
Aşadar, omul este chemat să înceapă lupta duhovnicească
74
avându-L pe Dumnezeu ca aliat şi pe Bătrân ca ajutor. Dar
vrăjmaşii - diavolul , lumea şi trupul - vor opune o puternică
rezistenţă pentru a-1 intimida pe luptător. Dar dacă el păstrează
ferm poveţele şi sfaturile călăuzei sale duhovniceşti, cu sigu­
ranţă va dobândi victoria şi cununile slavei celei veşnice.
Monahismul este suprafiresc. Viaţa unui monah este su­
prafirească deoarece el renunţă la fire în adevăratul sens al
cuvântului. Căci reţineţi: el rupe legăturile fireşti cu părinţii şi
rudele sale şi-i părăseşte pentru tot restul vieţii sale - nu din
raţiuni egoiste, ci în exclusivitate de dragul de a-I sluji lui
Dumnezeu printr-o supunere şi jertfire de sine.
Ţinta noii sale vieţi este de a mortifica mentalitatea tru­
pească, iar prin luptă să dobândească puritatea îngerească. Este
firesc să dormim noaptea, dar monahismul aduce privegherea,
aşa încât monahul ajunge „ca o pasăre singuratică pe acoperiş"
(Ps. 101, 8). Este firesc să te bucuri de libertate, dar odată intrat
în viaţa monahală, omul se constrânge pe sine să-şi mortifice
voia sa proprie de dragul iubirii lui Dumnezeu. Şi, în general,
viaţa monahului este complet diferită de cea lumească, şi de
aceea se numeşte îngerească, pentru că are un curs suprafiresc. E
un mare dar de la Dumnezeu să fii chemat la monahism şi un dar
şi mai mare să găseşti o călăuză duhovnicească. A părăsi lumea
e un lucru uşor, dar a afla o călăuză adevărată este un dar special
de la Domnul, întrucât dacă monahul face sau nu progrese
duhovniceşti depinde de duhovnicul său. Când amintirea morţii
devine un lucru constant, ea aduce o mare tărie la început atunci
când cineva intenţionează să părăsească lumea, precum şi pe
parcursul vieţii sale monahale. Această pomenire va deveni o
filozofie duhovnicească atotputernică pentru acesta, din care va
înţelege adevărul lucrurilor, înlocuind prin această pomenire tot
ceea ce este trecător. Vizitaţi mormintele reci şi ascultaţi cu
atenţie ce vă vor spune cei ce locuiesc în ele: „Căci ce-i
foloseşte omului să câştige lumea, dacă-şi pierde sufletul?"
(Marcu 8, 36). „Deşertăciunea deşertăciunilor; totul este
75
deşertăciune" (Eclez 1, 2). în ceasul extrem de dificil şi teribil
de dureros al morţii, nimeni nu-1 poate ajuta pe om, în afara
faptelor sale. De fapt, nimeni, în afara lui Dumnezeu.
Dacă îi slujim Lui, vom avea un ajutor şi un protector
atotputernic în ceasul despărţirii înfricoşătoare a sufletului de
trup. Ce luptă grozavă duce sufletul când se desparte de trup!
Aminteşte-ţi mereu de această luptă; gândeşte-te şi aminteşte-ţi
că, de asemenea, trebuie să trecem prin vămile văzduhului care
împiedică sufletele în urcarea lor atunci când demonii prezintă
faptele vieţii noastre pentru a opri urcarea lor şi pentru a le
arunca în gheenă. Atunci, noi trebuie să ştim că, de asemenea,
avem de întâmpinat o instanţă de judecată. Şi, vai, ce instanţă! A
spune „am păcătuit" şi „iartă-mă pe mine, păcătosul" nu mai are
valoare atunci, căci orice limbă va fi amuţită fără a se mai putea
scuza.
Noi trebuie să medităm la aceste lucruri şi la altele ase­
menea lor aşa încât să ne putem defini mai limpede ce fel de ţel
avem şi astfel să putem alerga cât mai iute cu putinţă pentru a-1
atinge, pentru că nu ştim ce ne aduce ziua de mâine.
Ceasul morţii e necunoscut. Doar faptele bune făcute
pentru Dumnezeu vor rămâne şi-1 vor însoţi dincolo de moarte.
Şi ce poate fi mai bun decât a lucra pentru Dumnezeu toată
viaţa, aşa încât să putem duce cu noi toate lucrurile bune făcute
pentru Dumnezeu atunci când vom merge la El! Cu adevărat un
astfel de om este neguţătorul cel înţelept care a aflat piatra cea
de mare preţ. Dacă asculţi glasul Domnului Dumnezeului tău, să
nu-ţi împietreşti inima, ci ascultă la ceea ce El îţi va spune:
„Auzi-voi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu; că va grăi
pace peste poporul Său. Şi peste cuvioşii Săi şi peste cei ce îşi
întorc inima spre Dânsul" (Ps. 84, 8- 9).
Eu mă rog din toată inima ca prin dumnezeiasca dragoste
să dobândeşti neîncetata dorire după Domnul şi avântându-te
prin ea să ajungi la frumuseţea îngerilor, prin rugăciunile
76
Stăpânei şi Ocrotitoarei Sf. Munte, Prea Sfânta Născătoare de
Dumnezeu. Amin. Aşa să fie.
2. Oh, ce fericire şi extaz este ascuns în cadrul monahis­
mului. O, splendoare a cerului, cum îl captivezi tu pe monahul
care practică isihia şi se află departe de lumea cea deşartă! Cât
de mult este atrasă mintea spre cele de sus într-un loc liniştit şi
trece din cunoaştere în cunoaştere, din revelaţie în revelaţie,
urmărind în inima sa trepte dumnezeieşti şi privind doar la
Dumnezeu cu dragoste divină! Oh, adâncime a cunoaşterii lui
Dumnezeu! într-adevăr, necunoscuţii monahi care umblau prin
pustie erau dumnezeieşti filozofi; ei mergeau pe pământ, dar
locuiau în cer prin vedere duhovnicească şi dragoste.
O, monahism iubit, cât de mare îţi este slava! Atunci când
un om se linişteşte de tot tumultul lumii şi devine monah sub
îngrijirea şi supravegherea unei călăuze adevărate, el este
condus spre slava lăuntrică a monahismului.
Noi luptăm împotriva începătorilor, împotriva stăpânilor,
împotriva stăpânitorilor acestui veac (Efez. 6, 12), împotriva
legiunilor foarte experimentate în războaie, împotriva cărnii şi a
lumii patimilor care sunt precum rănile îngrozitor de dureroase,
lucru care ia timp, răbdare, hărnicie şi un tratament spre a fi
vindecate. Aruncaţi o privire asupra Sf. Părinţi în primii lor ani;
ei au pătimit secetă, vremuri grozave de deznădăjduire şi multe
ispite grozave. Dar ei s-au ţinut tari prin răbdare şi tărie (curaj)
duhovniceşti, iar mai apoi harul i-a vizitat în măsura necazurilor
îndurate mai înainte.
3. (Bătrânul scrie maicilor despre viaţa de feciorie).
Viaţa de feciorie seamănă cu o bărcuţă care se află în
permanentă luptă cu furtuna nemiloasă şi aspră, fără vreun port
în zare şi care este permanent scuturată de valuri. Deoarece o
fecioară poartă în sine flacăra războiului trupesc şi din acest
motiv nu poate exista o contenire a focului, ci mai degrabă ea se
află într-un permanent război, ţinând mereu în mână armele de
luptă.
77
 soţul deoarece respectă legătura Tainei sfinte a căsătoriei, sau
Când izbucneşte o furtună, o femeie căsătorită îşi află
pentru că au nevoie de suport financiar şi siguranţă. Dar tu,
adăpostul în port, adică în unirea conjugală şi astfel scapă de
dimpotrivă, te-ai cununat cu Mirele incoruptibil Hristos şi ţi-ai
pericol. O fecioară, totuşi, înfruntă furtunile şi înaintează în
părăsit părinţii şi toate bunurile acestei lumi deşarte pentru a te
largul mării, ţinându-şi ferm cârma bărcii sufletului ei. Ea nu
uni cu Hristos într-o duhovnicească cununie. Tu îl urmezi plină
este, totuşi, singură, ci este apărată de ascultare desăvârşită faţă
de dragoste pe Iisus, Care de dragul nostru a pătimit Crucea şi
de părinţii ei duhovniceşti şi întărită fund de harul schimei
moartea şi ţi-a dăruit o imensă zestre: împărăţia Cerurilor. Deşi
îngereşti, ea luptă vitejeşte cu valurile aspre ale cărnii
erai sărmană şi murdară, El te-a pus în rândul reginelor pentru a
chemându-L neîncetat pe Iisus până ce El vine şi linişteşte
te bucura în ceruri de mai multă slavă şi încântare decât toţi
marea, spunându-i: „ Taci, încetează" (Marcu 4, 39).
împăraţii pământului.
Oh, cât de mare este fecioria! Cât de tare strălucesc minu­
Cât de incomparabil mai mare este harul fecioriei decât
natele ei veşminte şi ce uriaşă este îndrăzneala ei către Dumne­
cel al cununiei şi cât de mult întrece darul tainei nunţii mistice
zeu, pentru că ea nu numai că îl face pe om asemenea cu îngerii,
duhovniceşti cu Mirele Hristos pe cel al nunţii celei trupeşti! Iar
ci chiar îl ridică deasupra lor! îngerii rămân feciorelnici fără
aceasta deoarece Mirele este ceresc, nepătat, veşnic - Dumne­
vreun efort, deoarece ei trăiesc în concordanţă cu firea lor, în
zeu!
timp ce o fecioară şi-a aşezat cursul vieţii deasupra firii.
Observăm că soţia din căsătoriile obişnuite devine o ero­
Nu numai că ea trebuie să lupte pentru a-şi îndepărta firea
ină de răbdare îndurând necazurile, grijile şi greutăţile vieţii de
într-o altă direcţie, dar ea poartă şi o luptă permanentă şi o
familie, patimile, bătăile de la soţul ei, precum şi greutăţile
străduinţă de o viaţă împotriva grozavilor demoni care scrâşnesc
dincolo de puterile ei în creşterea şi întreţinerea copiilor. Deci -
din dinţii lor răutăcioşi pentru a strâmba căile cele netede ale
vai!- cât de vrednice de mustrare suntem noi când nu avem
Domnului; adică s-o îndepărteze pe curata mireasă a lui Hristos
răbdare, tărie, ascultare şi tot ceea ce necesită povara cea uşoară
de la dragostea Lui şi s-o transforme într-o fiară, precum porcul
(Mt. 11, 30) a preadulcelui Iisus, într-o măsură mai mare decât
îşi devorează murdăria proprie. Să ne ostenim, copiii mei, să
cea a unei femei căsătorite! De aceea, noi ar trebui să demon­
luptăm.
străm un mod de viaţă corespunzător chemării noastre excepţio­
Haideţi să alergăm la ţintă, la răsplata chemării de sus
nale, precum şi darurilor şi recompenselor noastre cereşti. Să ne
(Filip. 3, 14), deoarece Hristos Judecătorul luptei este prezent,
smerim şi să-I strigăm lui Hristos, Mirelui ceresc: „O, Mire al
observând cu milă lupta fiecărei persoane, aşa încât să ne putem
bietului meu suflet, să nu-Ţi închizi cămara de nuntă cea
bucura de asemănarea cu El când îşi va face apariţia. După cum
cerească aşa cum ai făcut-o cu fecioarele cele neînţelepte, ci
scrie Sf. Apostol Pavel: „Iar când Hristos, Care este viaţa
învredniceşte-ne să avem lămpile pline de uleiul faptelor bune,
voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta
al dragostei, răbdării, fecioriei, discernământului şi restului
întru slavă" (Colos. 3, 4).
virtuţilor, aşa încât ele să fie suficiente pentru a menţine lumina
Fetele îşi părăsesc părinţii, fraţii şi rudele iubite şi prin că­ aprinsă până ce vei veni Tu, aşa încât întregul nostru sobor să
sătorie se unesc cu un muritor, purtându-i slăbiciunile, proastele poată intra cu Tine la veşnica nuntă cu un veşmânt luminos,
obiceiuri, patimile şi uneori (dacă acesta are un caracter urât)
chiar şi bătăile şi înjurăturile sale. Oricum, ele nu-şi părăsesc
79
78
strălucind de lumina Harului Tău, prăznuind şi bucurându-ne cu
Tine, în vecii vecilor. Amin; aşa să fie".
4. (Către o soră de mănăstire).
Iubeşte-L pe Hristos, Mirele Tău, mai mult decât pe
mama ta, şi tu vei fi fericită în ceruri. Să nu te îngrijeşti de nimic
lumesc în afară de felul în care să-L mulţumeşti pe preafrumosul
tău Mire, Hristos. Nunta duhovnicească cu El va dura veşnic, în
vreme ce nunţile lumeşti durează doar puţină vreme, iar apoi
tulburările, munca şi osteneala încep din greu. în viaţa mona­
hală, orice osteneală va fi răsplătită din belşug şi veşnic - şi
chiar aici, pe pământ, noi vom primi însutit prin ceea ce dăruim,
părăsindu-ne părinţii, fraţii etc. Hristosul nostru ne face să fim
surori ale Lui într-o dragoste duhovnicească şi care ţinteşte la
progresul nostru spiritual, în timp ce dragostea trupească e le­
gată doar de cele fizice şi deşarte. în viaţa lumească, truda şi
necazurile sunt deşarte, în timp ce în viaţa monahală ele ne ajută
să-L dobândim pe Dumnezeu.
Oh, ce minunat este atunci când există dragoste într-o
comunitate duhovnicească, atunci când această comunitate este
un singur suflet cu multe trupuri! Cu adevărat ele trăiesc o viaţă
cerească. Dar Dumnezeu îngăduie să se întâmple uneori lucruri
care produc supărări şi răceală. Aceasta se întâmplă, totuşi, spre
binele nostru spre a putea fi întărite, iar virtuţile ori slăbiciunile
noastre să poată ieşi la iveală. De aceea, legea duhovnicească ne
spune: uneori bucurie, alteori întristare; uneori iarnă, alteori
vară; uneori război, alteori pace. Iată cum a fost trasat drumul
duhovnicesc de Atotştiutotul Dumnezeu.
5. (Către o fiică duhovnicească).
„Atunci am auzit un glas din cer... ca glasul ce cântă cu
alăutele lor. Şi cântam o cântare nouă înaintea tronului...şi
nimeni nu putea să înveţe cântarea.... Aceştia sunt cei care nu
s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici. Aceştia sunt cei care
merg după Miel, oriunde Se va duce " (Apoc. 14, 2-4).
80
Fiica mea, fie ca Harul Domnului să-ţi dăruiască dragos­
tea Sa fierbinte, aşa încât să te aprinzi toată de ea şi, astfel, să
păşeşti cu bucurie pe fericita cale a vieţii monahale. Această cale
este îngerească, iar când cineva o parcurge cu vrednicie, sufletul
său devine o mireasă a lui Hristos şi străluceşte mai tare decât
îngerii, căci sufletul omului este creat după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu. Da, fiica mea, să nu-L schimbi niciodată pe
Mirele tău ceresc cu un bărbat trupesc; pe Creatorul tău cu o
creatură pământească; firea cea dumnezeiască şi cerească cu
firea omenească. Există oare o împlinire mai slăvită pentru om
decât să-L aibă drept mire al sufletului său pe Fiul lui Dumne­
zeu, Care îi va păstra fecioria sa îngerească pentru veşnicie şi îi
va dărui viaţă veşnică în cer în lăcaşurile dumnezeieşti de
cerească şi îngerească bucurie?
Ce fac oare mai mult fetele care-şi părăsesc părinţii şi ru­
dele pentru a se căsători? Cele ce devin călugăriţe fac şi ele
acelaşi lucru. De aceea, cele ce devin maici nu jertfesc cu nimic
mai mult decât cele care se căsătoresc, cu singura diferenţă că
cele din urmă capătă un om pământesc cu patimi şi neputinţe, în
vreme ce cele dintâi se cunună cu un Mire Care este ceresc,
nepătimaş şi Dumnezeu. Aşadar, cu cât se simt mai împlinite
acele fete care devin mirese ale lui Hristos, atât aici, în această
lume, cât şi acolo, în cer, pentru totdeauna!
Diavolul aduce multe piedici celui ce doreşte să devină
monah sau monahie.
El vrea ca acesta să rămână în lume pentru a-1 putea îm­
pinge în păcate mai uşor. De aceea, fiica mea, ţine minte
vicleşugurile diavolului şi fii înţeleaptă cu privire la gândurile şi
ispitele care îţi vin. Atunci când nu sunt lângă tine, dezvăluie-le
limpede maicii stareţe, iar aceasta, cu lumina şi harul ce le are,
te va ajuta foarte mult. Spune rugăciunea permanent, deoarece
ea te ajută în orice lucru şi va risipi orice te împiedică să-ţi atingi
sfântul tău ţel. Fii atentă; păstrează-te neîntinată de orice
81
 necurăţie trupească, căci cerescul Mire iubeşte mai presus de
depind de ele, iar în cele din urmă vor simţi amărăciunea de
orice fecioria sufletească şi trupească.
netăgăduit a acestora.
Mă rog, fiica mea, ca tu să-L iubeşti şi să fii iubită de
7. (Către o fiică duhovnicească).
Domnul nostru Iisus, iar El să devină iubitul Mire al sufletului
Copilul meu, am primit spovedania pe care mi-ai trimis-o.
tău în veşnicie.
Mulţumesc bunului nostru Dumnezeu, că razele dumnezeieştii
6. (Către o altă fiică duhovnicească).
iluminări pătrund iar şi iar în suflete pentru a moşteni autoritatea
Bunul meu copilaş, îţi transmit părinteştile mele binecu­
părintească în ceea ce priveşte scopul esenţial al sufletului -
vântări din grădina Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu,
comunicarea sufletului cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii
Sfântul Munte. Iţi mai trimit şi un buchet de frumoase şi mici
minţii.
rugăciuni ca să te întărească pe calea fecioriei. Fiecare om va
Dumnezeu e o minte infinită, în timp ce mintea ome­
întâmpina înspăimântatul ceas al morţii complet singur, iar
nească este limitată.
faptele sale făcute cu smerenie vor fi adevăratul său ajutor. Ce
Când micuţa minte a omului este unită prin rugăciunea
poate fi mai smerit decât rasa unei maici retrase din lume? O
minţii cu Mintea infinită - Dumnezeu - în mod firesc acesta se
maică se află departe de bucuriile lumeşti şi îşi plânge propriile
împărtăşeşte de energiile sale divine şi binecuvântate şi devine
păcate pentru a afla adevărata bucurie a sufletului care vine
fericit. Simţind negrăita bucurie, dulceaţa şi exaltarea, cele mai
dintr-o conştiinţă limpede, curată.
dulci lacrimi îi alină sufletul şi-1 umplu de o dumnezeiască
Viaţa monahală este foarte frumoasă şi dulce. Dar, din
mângâiere. Rugăciunea este arma puternică a creştinului şi, mai
păcate, patimile şi neputinţele o fac să pară dificilă. Cu cât mai
ales, a monahului, care poartă titlul de ostaş al armatei divine,
mult ajunge cineva la conştiinţa de Dumnezeu cu înţelegere, cu
care printr-un jurământ a înălţat steagul plin de slavă al unui
atât percepe el frumuseţea vieţii monahale; deoarece el percepe
război de o viaţă, fără egal, împotriva lumii, trupului şi a
şi gustă harul ceresc şi dulcea dragoste a lui Dumnezeu. Lumea
diavolului. Noi am fost chemaţi să devenim eroi necunoscuţi,
nu-L cunoaşte pe Cel ce dăruieşte aceste dumnezeieşti şi cereşti
vizibili doar pentru ochiul neadormit al Domnului.
daruri şi de aceea rămâne sărăcită şi întinată de păcat. Totuşi,
„Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta,
îngerii II văd - cât de mult II iubesc şi-L venerează! Dar chiar şi
dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi
o maică care-L simte nu este lipsită de o astfel de vedere şi
dragoste divină! urmează-Mi "(Mt. 19, 21). Fii ucenicul meu pe drumul abrupt
spre Golgota. Să ne răstignim împreună, să ne dăm ultima
Oricum, lumea „nu L-a cunoscut" şi din această cauză
suflare împreună, aşa încât să ne putem înălţa împreună şi să
inima ei e plină de întristare şi necaz.
trăim împreună. „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se
Cu cât o maică se apropie, trăieşte alături de El şi-L vede
lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie "(Mt. 16,
- pe cât posibil - pe Mirele sufletului ei, cu atât mai frumoasă
24). Dacă cineva Mă iubeşte, să-mi urmeze Mie, căci totul este
devine pe dinăuntru. Ea vede aceasta cu ochii sufletului ei şi
deşertăciune, mai iluzoriu decât visele. „Averile nu rămân; slava
simte aceasta cu o percepţie duhovnicească - cât de minunat se
nu-1 mai însoţeşte pe om în lumea cealaltă; căci atunci când vine
simte atunci! Ea deplânge bucuriile şi încântările lumii goale şi
moartea, ea îi văduveşte pe toţi de toate" (Din slujba de înmor­
seducătoare şi-i pare rău de nenorociţii oameni care se sprijină şi
mântare). Teologia - adevărata teologie - nu se dobândeşte în
82
83
universităţi, ci mai degrabă dispreţuind lumea şi trăind într-un
loc liniştit şi plin de pace, departe de zgomotele şi tumultul
lumii, având un program de rugăciune şi asceză. Atunci, odată
ce omul şi-a curăţit astfel intelectul şi a fost eliberat de patimile
trupului, el va dobândi lumina adevăratei teologii, a cunoaşterii
de sine. „Dacă eşti teolog, ştii să te rogi; dacă ştii să te rogi,
eşti teolog". în tăcere, mintea se linişteşte. în plus, odată ce
mintea e curăţită de gânduri pământeşti, ea se întoarce în mod
firesc către sine şi prin sine către Dumnezeu, cu ajutorul unei
rugăciuni scurte: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă".
Dacă cineva se retrage din lume, atunci el îi descoperă
duhoarea , în vreme ce unul ce umblă în ea se îmbracă în
zdrenţele plăcerilor lumeşti ca şi cu un veşmânt slăvit. Nimic nu
e mai dulce decât a fi lepădat în casa lui Dumnezeu decât să
locuieşti în corturile lumii păcătoase cu toate ispitele senzualită­
ţii, prin care iadul îşi dobândeşte prada cea mai mare.
Copilul meu, dragostea de lume este vrăjmăşie cu Dum­
nezeu.
Dacă-L iubeşti pe Dumnezeu şi vrei să-I slujeşti Lui total
şi fără limite, uită de grijile şi deşertăciunile lumeşti şi vino în
lăcaşurile iubite şi dorite ale Domnului, acolo unde vei învăţa
ştiinţa ştiinţelor: arta de a şti cum să învingi pe diavol, lumea şi
pe tine însuţi. Aceasta este ştiinţa de a lupta vitejeşte pentru
răsplata şi locaşul cel veşnic!
8. (Către o fiică duhovnicească).
„O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui
Dumnezeu! a strigat Sf. Apostol Pavel atunci când a fost
copleşit de vederea luminii celei dumnezeieşti şi de înflăcărarea
inimii prin dumnezeiasca dragoste! Ce este mai dulce decât
Dumnezeu? nu sunt toate lucrurile omeneşti deşertăciune? Nu
acoperă mormântul totul? Unde sunt tinereţea, frumuseţea, slava
şi bogăţia? Nu este totul praf şi cenuşă? Cine a fost rege şi cine a
fost soldat? Cine a fost bogat şi cine a fost sărac? Nu vedem noi
doar nişte oase? Unde sunt palatele regilor, bogăţiile celor avuţi,
84
mesele pline de bunătăţi şi banchetele celor iubitori de plăceri?
Unde sunt plăcerile senzoriale ale celor imorali? Oare nu viermii
şi o duhoare insuportabilă le acoperă pe toate? Cu adevărat
deşertăciunea deşertăciunilor; totul este deşertăciune!
(Eclez.l, 2). Gândind la toate aceste lucruri, să ne străduim şi să
iubim cu mare dorire curata şi sfânta cale a fecioriei celei pline
de slavă, aşa încât atunci când ne vom lăsa trupul pe pământ, iar
sufletul nostru va urca la ceruri, frumuseţea şi dulceaţa fecioriei
să-1 împodobească. Astfel ca Mirele sufletelor celor curate,
Hristosul nostru, să-1 iubească.
Să lupţi lupta cea bună, copilul meu. Aminteşte-ţi mereu
de sfântul nume al Hristosului nostru. Pleacă-ţi capul atunci
când mergi şi spune şoptit sau în gând: „Doamne Iisuse
Hristoase, miluieşte-mă". Ţine minte că nu cunoşti clipa morţii
tale; suspină şi zii: „Ah, în ce stare mă va afla moartea? Ah, voi
fi eu pregătit? îi voi fi slujit eu lui Hristos suficient ca să-mi
ispăşesc păcatele?" şi mereu aminteşte-ţi de vieţile sfinţilor
monahi aşa încât dorul tău de viaţă monahală să se aprindă şi
mai mult.
9. (Către altă fiică duhovnicească).
Mă rog ca Domnul să te călăuzească spre cele bune în
toate lucrurile tale.
Când cineva se duce la mănăstire, acesta aduce cu sine
virtuţile şi patimile sale. El este chemat la monahism să-şi
dezvolte virtuţile şi să scape de patimi. Greutatea pe care o
întâmpină în dezrădăcinarea patimilor sale corespunde cu tăria
sau mulţimea lor şi are trebuinţă de o lepădare de sine pe măsură
pentru a-şi atinge scopul, care este eliberarea de patimile
păcătoase, dezagreabile. O dată cu trecerea vremii în viaţa
monahală şi o dată cu creşterea cunoştinţelor duhovniceşti, truda
Golgotei este uşurată deoarece bunul Cyrenian (Simon Cyrineul
- v. Marcu 15, 21) - mângâierea luminoasei cunoştinţe - vine şi
ridică sarcina patimilor. După aceea, ucenicul lui Iisus umblă tot
la fel de uşor precum aerul către completa mortificare a patimi-
85
lor sale, iar după aceea va urma învierea sa. Pregustarea
împărăţiei cerurilor! Un moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună
moştenitor cu Hristos! Atunci sufletul îşi primeşte făgăduinţa sa
de la logodnă: că el va deveni mireasă a lui Hristos după moarte
într-o cămaşă de nuntă nepătată într-o veşnică încântare!
Iar toate aceste bunuri duhovniceşti sunt dobândite atunci
cânt te lupţi bine pentru a scăpa de patimi cu răbdare şi smere­
nie. Mă rog, copilul meu, ca tu să reuşeşti în lupta ce-ţi stă în
faţă.
10. (O altă scrisoare către aceeaşi fiică duhovnicească).
Mă rog din tot sufletul ca bunul Dumnezeu să te ţină sub
paza Sa atotputernică şi să te călăuzească spre ţinta călătoriei
tale curate, către sfânta închinare la picioarele lui Iisus, precum
Sfânta Măria, sora Sfintei Marta (Lc. 10, 39), spre a auzi
cuvintele harului rostite în inima ta.
Teme-te doar de Dumnezeu, Care cercetează inimile şi
dăruieşte fiecăruia după faptele sale. Să te lupţi pentru mântuire;
meditează la zădărnicia şi nesiguranţa vieţii fără de Hristos;
gândeşte-te că suntem trecători, străini şi călători aşa precum au
fost toţi părinţii noştri; şi că noi am venit, am văzut şi am plecat.
Când moartea vine, ea şterge totul. Luptă ca să urăşti din tot
sufletul bunătăţile trecătoare şi ca un negustor înţelept negociază
şi cumpără pământul în care comoara, piatra cea mai de preţ,
este ascunsă, sapă şi o află, iar tu vei deveni bogat în har!
Pământul este monahismul, iar cel ce-şi vinde toată voia proprie
şi, în general, plăcerile, precum şi libertatea sa, îl cumpără.
Iar cel ce sapă - cu alte cuvinte, trudeşte în monahism -
află harul Mângâietorului şi se îmbogăţeşte în dragoste şi
nădejde în Dumnezeu.
Nu e nimic mai frumos ca monahismul, atunci când este
experiat după liniile trasate de Sfinţii Părinţi monahi. Aici se
dobândeşte comoara adevăratei bucurii întru Domnul, trăgându-
se nădejdea binecuvântată că monahul sau monahia respectivă
va trăi pururi cu Domnul în bucuria cea de negrăit.
86
Oh, adâncime de nepătruns a lui Dumnezeu! Oh, ce dulci
şi de negrăit comori!
Dacă însuşi Sf. Apostol Pavel, în ciuda întregii sale eloc­
vente, n-a putut înfăţişa o simplă imagine a tot ceea ce a văzut şi
a simţit când a fost răpit în rai, cum voi putea eu, nevrednicul, să
vorbesc de măreţia extazului comuniunii cu Dumnezeu?
„Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul" (Ps. 33, 9). O, copilă a
mea şi a lui Iisus, fii prudentă ca nici unul din lucrurile lumeşti
considerate a fi bune să te despartă de El. în locul lor, pune-ţi
toată dorirea ta către cele cereşti, căci „pentru noi cetatea
noastră este în ceruri" (Filip. 3, 20). Să nu pui preţ pe nici un
lucru lumesc; să le vezi pe toate praf şi cenuşă. Nimic nu-i sigur
în veacul de acum.
Fugi de păcat ca de foc sau ca de un şarpe veninos, iar cu
rugăciunea află-ţi scăparea în Iisus, iar El te va salva în mod
miraculos.
Jertfeşte totul pentru Iisus, deoarece El merită orice act
jertfitor de bine.
11. (Către cei ce doresc o viaţă monahală).
Oh, cum aş putea aduce laude nepreţuitelor comori ale fe­
cioriei! Ce limbă de lut poate oare să-i aducă laudele cele
nemăsurate pe lângă Hristosul nostru! Fecioria este proprie
îngerilor. Este cea care face ca o fiinţă umană să se asemene lui
Hristos şi prea Curatei noastre Maici, căci amândoi au fost
feciorelnici.
înainte ca Adam şi Eva să fi păcătuit, ei erau feciorelnici;
numai după cădere au avut ei relaţii matrimoniale. Adică,
fecioria a fost mai întâi poruncită, în timp ce cununia este
consecinţa căderii în păcat. Ca atare, oricine doreşte să dobân­
dească virtutea lui Adam şi Eva pe când erau în rai, trebuie să
trăiască în feciorie şi curăţie. Fecioria şi curăţia au mare
îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. De aceea, jertfiţi-vă chiar
viaţa; păziţi-vă fecioria ca pe lumina ochilor. Dar, pentru a o
87
păstra, trebuie să spui rugăciunea permanent şi să eviţi orice
ocazie de a păcătui; fii, mai ales, atent la priviri.
12. Copilul meu, trebuie să păzim fecioria, căci numai ast­
fel sufletul monahului este aprins de dragoste divină. Numai
fecioria este cea care face ca monahismul să fie un mod de viaţă
îngeresc. Duhul Sfânt apreciază mult fecioria şi-1 vizitează pe
feciorelnic. Atunci monahul se simte ca în rai. Diavolul atacă
fecioria pentru a împiedica coborârea Duhului Sfânt. De aceea,
copilul meu, el ne necăjeşte cu gânduri rele pentru ca noi să nu
devenim vase alese ale Duhului Sfânt şi pentru a nu simţi faptul
că viaţa monahală este îngerească. Aşadar, să luptăm spre a
dobândi, cu harul lui Dumnezeu, fecioria sufletului şi a trupului.
13. Cei ce sunt tunşi în monahism primesc har din belşug,
iar ceilalţi mai puţin.
Aceasta, oricum, nu prevesteşte viaţa duhovnicească vii­
toare a monahului. Unii nu simt deloc harul schimei îngereşti, şi
totuşi fac progrese considerabile mai apoi, şi invers se poate
întâmpla cu ceilalţi. Dar ţelul monahismului este curăţia inimii,
din care ţâşneşte dragostea desăvârşită. Aceasta ar trebui să ne
preocupe şi spre aceasta ar trebui să tindem: dacă noi avem sau
nu răbdare şi vitejie în luptele noastre cu diavolul, dragoste
curată, o limbă ferită de critică şi clevetire etc.
Monahul are două bucurii: una când întră în monahism şi
una când se apropie de moarte. Ce este oare viaţa unui monah,
decât o mucenicie permanentă? De aceea moartea este primită
cu bucurie, deoarece el meditează că va scăpa de tulburările şi
luptele pe care i le dă ispititorul. Vindecă-te acum când eşti
tânăr şi patimile toate abia răsar, aşa încât să poţi afla odihnă la
bătrâneţe, deoarece o viaţă în care ai dus o luptă bună ne va
aduce o mare bogăţie duhovnicească la bătrâneţe şi un sfârşit
bun.
14. Vă rog, fiţi atenţi la voi înşivă şi nu uitaţi scopul pen­
tru care aţi părăsit lumea şi pentru care luptăm să-1 atingem.
88
Căci ce bine realizăm în lume dacă ne vătămăm sufletul
nemuritor care nu are nici un echivalent pe lume?
Scopul nostru ca monahi este să ne înălţăm la cele de sus
şi să locuim în ceruri. Noi ne aţintim mintea la cele de sus, la
puritatea îngerilor. Nu se cade să ne lăsăm pradă vreunui gând
indecent şi să abandonăm arma cea atotputernică - rugăciunea.
Trupul unui monah este templu al lui Dumnezeu şi noi trebuie să
înfrumuseţăm acest templu sfânt prin deplina curăţie, aşa încât
să fie bineplăcut Domnului. Oricine întinează acest templu îl
întristează pe Domnul; deci, fiţi atenţi în ceea ce priveşte
fecioria. Fecioria este o trăsătură distinctă a sufletelor cuvioase,
precum şi a îngerilor. Diavolul urăşte cu totul fecioria, căci el
este murdar şi înstrăinat de Dumnezeu. El ne aduce nenumărate
gânduri murdare pentru a întina frumuseţea fecioriei şi pentru a
o face să-şi piardă strălucirea ei îngerească.
15. (de la Muntele Athos, octombrie 1957).
Iubitul meu frate în Hristos, fie ca Domnul să te
binecuvânteze şi să te lumineze pe calea nerătăcitoare a
mântuirii. M-ai întrebat în scrisoarea ta dacă ai chemare de la
Domnul pentru a deveni monah, ca nu cumva intrând în
mănăstire fără chemare de sus, să-ţi părăseşti responsabilităţile.
Fratele meu: „Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia că­
rora le este dat. Cine poate să înţeleagă să înţeleagă" (Mt. 19,
11-12). Trăsăturile unei chemări sunt: atunci când cineva vede
în sine o dorinţă fierbinte, o râvnă şi un fel de dragoste faţă de
monahism. Când el observă astfel de lucruri în sine, el poate fi
sigur că Dumnezeu îl cheamă să devină monah. Totuşi, lui i se
dă libertatea absolută să-şi aleagă singur calea, dar având
convingerea că i s-a oferit darul şi chemarea, iar dacă doreşte, el
poate de bună voie, fără să fie obligat, să îmbrăţişeze viaţa
monahală, care se mai numeşte şi viaţa fecioriei. Această
chemare se datorează harului dumnezeiesc, pe care omul nu
trebuie să-1 dea deoparte sau să-1 stingă. Căci dacă îl neglijează
şi rămâne în lume doi sau trei ani, acesta se va stinge cu
89
siguranţă şi atunci dorinţa omului nu mai poate fi aprinsă pentru
a împlini un ţel atât de înalt. Câtă vreme omul se află în lume, el
trebuie să postească după puterile sale fizice şi cu discernământ,
să privegheze, să facă milostenii, să se păzească de lucrurile
care-i întinează înclinaţia sa spre feciorie, să evite tovărăşiile
rele şi discuţiile cu persoane de sex opus, să-şi rezerve timp
pentru liniştire, lectură etc. Toate aceste lucruri ajută la întărirea
dorinţei spre viaţa monahală şi îi menţine dorinţa ardentă până
când vine momentul potrivit spre a-şi împlini dorinţa, dacă,
desigur, s-a hotărât pentru aceasta; deoarece, aşa cum am spus,
omului i se dă deplină libertate să aleagă, chiar dacă el îşi vede
chemarea prin semnele caracteristice.
Desigur, atunci când cineva s-ajurat Domnului să se facă
monah, el este oarecum obligat să facă aceasta, aşa cum spun
părinţii mari ai Bisericii.
Când eşti pe punctul de a face jurământ, trebuie să te gân­
deşti bine, deoarece călcarea lui va avea consecinţe neplăcute,
deoarece se consideră că astfel II dispreţuieşti pe Dumnezeu,
Căruia I-ai făcut jurământul.
Viaţa de feciorie face ca omul să devină cu timpul
bineplăcut dinaintea Domnului, aşa încât lucrând mereu în
slujba Domnului, el se poate sfinţi sufleteşte şi trupeşte; el va
renaşte; el va deveni un om nou închinat lui Hristos cu toate
trăsăturile vieţii întru Hristos.
Fratele meu, oricând doreşti, poţi veni la Sf. Munte, chiar
ca pelerin şi să priveşti lucrurile îndeaproape. Dacă doreşti, poţi
rămâne cu noi oricât doreşti aici, sau în altă parte. Căsuţa
noastră are două chilii: una pentru mine şi una pentru tine. In
acest fel vei vedea mai bine ce trebuie să faci. Vei auzi şi
cuvinte duhovniceşti din experienţă, de la Bătrânul meu şi - într-
un cuvânt - vei fi luminat spre a afla ce să faci.
La început viaţa în Hristos cere multă trudă şi are diferite
ispite. Dar, cu timpul ele slăbesc şi mângâierea duhovnicească
90
apare, aşa încât atunci când pogoară harul lui Dumnezeu te vei
afla într-o stare de plăcere şi de încântare duhovnicească.
16. (De la Muntele Athos, noiembrie 1957).
Prea iubitul meu frate întru Hristos, fie ca harul Sfântului
Duh să te acopere pururea. Am primit ieri scrisoarea ta şi m-am
bucurat mult să văd că ai înţeles adevărata esenţă a monahis­
mului şi că eşti bine. Sănătatea mea e şubredă, după voia lui
Dumnezeu. Ceea ce am vrut să spun în legătură cu stingerea
harului este faptul că dacă cineva rămâne timp de doi sau trei ani
în lume, râvna sa se răceşte şi mai apoi acesta îşi pierde dorirea
către viaţa monahală, deoarece harul acestei dorinţe se retrage
din cauza refuzului de a împlini acest ţel.
,, Ghimpi şi ciulim îţi va da pământul" (Fac. 3, 18) spun
Scripturile. Ghimpi şi ciulini: adică patimi şi rele obiceiuri răsar
în pământul inimii. Cu multă trudă, sudoare şi lacrimi, rădăcinile
adânci ale patimilor şi relelor obiceiuri sunt scoase afară pentru
a curăţa pământul inimii, acolo unde sămânţa, cuvântul lui
Dumnezeu va fi sădit. „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă".
După Părinţii trezvitori, rugăciunea este sămânţa sădită în inima
începătorului cu multă trudă şi luptă la început, până când
încolţeşte, creşte, este culeasă şi transformată în pâine, pâinea
vieţii; cu alte cuvinte, aşa încât el să poată mânca rodul trudei
sale care este dulceaţa rugăciunii, dragostea lui Hristos. Aceasta
este apa vie care udă inima, o împrospătează şi o face să
înflorească; lucruri căruia mie, nepăsătorului, îmi lipsesc. „Dar
vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor
închina Tatălui în duh şi în adevăr "(lom 4, 23). Cât de frumos
ne descoperă Domnul rugăciunea minţii! Aflându-te în lume
luptă, citeşte, roagă-te şi spune rugăciunea cât mai mult cu
putinţă, căci puterea ei este imensă. Fă milostenii, căci mare este
puterea milosteniei. Şi eu, când eram în lume, făceam cât mai
multe milostenii, deşi eram sărac, pentru ca Domnul să-mi
împlinească dorinţa. Ai observat cum îl slăveşte Domnul pe cel
milos? Un înger al Domnului i-a apărut lui Corneliu sutaşul şi
91
 i-a spus: „Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, spre
pomenire, înaintea lui Dumnezeu "(Fapte 10, 4). La fel, prooro­
cul Daniel i-a spus regelui: „O, maiestate, ispăşeşte-ţipăcatele
prin milostenii şi nedreptăţile prin mila faţă de săraci "(Dan. 4,
24). Frate, haide şi în primul rând eu, nesimţitorul - să avem în
minte înfricoşătoarea socoteală ce o vom înfăţişa dinaintea
instanţei de judecată a lui Dumnezeu, exact cum făceau sfinţii
asceţi. Avva Agaton plângea când era gata să moară, iar monahii
din jurul său l-au întrebat:
- „Plângi şi tu, avvo?".
- „Credeţi-mă, copiii mei, m-am străduit să-I plac Dom­
nului din toate puterile mele, dar nu ştiu dacă faptele mele sunt
bineplăcute lui Dumnezeu!".
Sfântul Antonie cel Mare plângea şi el când se apropia de
moarte.
- „Plângi şi tu, avvo?".
- „Credeţi-mă, copiii mei, de când m-am făcut monah,
frica de moarte nu m-a părăsit niciodată!". Aşadar, la fel cred şi
eu despre mine; în ce fel mă voi apăra eu înaintea lui Dumne­
zeu? - eu, nepăsătorul şi întinatul, ale cărui patimi m-au
dezbrăcat de hainele de nuntă! Vei întâlni, frate, multe obstacole
în cale, dar nu-ţi pierde curajul. Evită tot ceea ce te împiedică să
mergi pe calea lui Dumnezeu. Rupe orice prietenie cu tinerii din
lume. Nu te teme; când Dumnezeu este cu noi, nimeni nu stă
împotriva noastră. Chilioara mea este foarte isihastă. Când vei
veni, vei fi foarte mulţumit. Trăiesc într-o adâncă tăcere şi lipsă
de griji. Bătrânul meu mi-a dat binecuvântare să gust ceva
dimineaţa singur, în pace. Arareori trece cineva pe aici. îmi iau
biata mea masă singur. Lupt cu ajutorul lui Dumnezeu să spun
mereu rugăciunea. Mă trezesc singur; priveghez singur. Deci,
oricine doreşte să trăiască în linişte, rugăciune şi lipsă de griji va
îndrăgi acest loc. Te aştept cu multă bucurie şi, te rog, nu ezita
să scrii. Mă rog pentru tine cu dragoste în Hristos.
-Smeritul părinte Efrem Iosif.
92
17. înfrânarea, postul, privegherea, renunţarea la cele lu­
meşti etc. sunt mijloacele, copilul meu, prin care noi ajungem la
curăţia inimii. Cea dintâi însuşire care defineşte curăţia inimii
este dragostea. Deci, scopul nostru este curăţia inimii. Fără
curăţie, Dumnezeu nu poate fi văzut; El nu ni se revelează.
Aşadar, cum putem spune noi dacă ne-am atins ţelul sau dacă
ne-am apropiat de El, fără să avem o inimă curată? Sf. Apostol
Pavel spune: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este
binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se
trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale
sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Ne se bucură de
nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le
crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade
niciodată" (I Corint. 13, 4-8). Toate aceste trăsături pe care Sf.
Apostol Pavel le înfăţişează cu glas tunător indică gradul în care
cineva a progresat în curăţie.
Fermierul începe prin a-şi curăţa pământul. El îl curăţă de
pietre şi buruieni; îl ară; îl seamănă şi aşteaptă ca Dumnezeu să
trimită ploaie, soare şi vânt, cu un singur scop: să culeagă grâul
şi să se bucure de rodul ostenelilor sale. Marinarul (corăbierul)
şi negustorul călătoresc la mare distanţă, riscă furtuni şi diferite
pericole cu scopul de a-şi înmulţi averea şi a se bucura de ea.
Monahul suferă de lipsa părinţilor, fraţilor, rudelor; el se
privează de plăcere, priveghează, se roagă, este ascultător, se
luptă cu gândurile etc - în ce scop? Pentru a ajunge la curăţia
inimii, pentru a-L vedea pe Dumnezeu. Dacă nu este curăţit de
patimi, el nu îl va vedea pe Dumnezeu. Ce este Dumnezeu?
Dumnezeu e dragoste. De aceea, cel căruia îi lipseşte adevărata
dragoste, dragostea care este duhovnicească şi neîntinată, nu îl
poate cunoaşte pe Dumnezeu.
18. Fiica mea, fie ca preablândul Domn răstignit să re­
verse mii de binecuvântări asupra ta, căci El iubeşte fecioria,
care este sora duhovnicească a fecioriei îngerilor. Tatăl Ceresc
este feciorelnic; Fiul Său, Domnul nostru Iisus, este feciorelnic;
93
 iubitul ucenic al lui Hristos, Ioan, a fost feciorelnic; dar unde
oare s-o aşez pe Fecioara Măria, Prea Sfânta Născătoare de
Dumnezeu, care este zid de apărare pentru fecioarele luptătoare?
Această prea sfântă virtute a fecioriei, podoaba îngerilor, mă rog
ca tu, fiica mea, s-o alegi în viaţa ta.
Tot ceea ce omul pierde, poate fi redobândit, în afara fe­
cioriei, care este o viaţă preacurată şi liberă de păcate ruşinoase
şi murdare. Cetele îngereşti se bucură atunci cânt măcar un
singur tovarăş de luptă li se alătură. Aceasta este o stare de
invidiat. Nu ai vrea să o ai şi tu, fiica mea? Nădăjduiesc ca
lucrarea harului să se facă pe deplin simţită în tine, spre slava
Domnului celui răstignit. O, fiică, iubeşte-L pe Iisus şi închina­
te doar Lui în viaţa ta.
Fie ca Iisus să fie bucuria duhovnicească a inimii tale. Ni­
ciodată să nu dai această sfântă dragoste pe plăcerile lumeşti
înşelătoare, indiferent cât de tare încearcă să te forţeze lumea
cea deşartă. Să te faci uceniţă a lui Hristos, ca o altă mironosiţă,
aducându-I în dar preţiosul mir al fecioriei tale învăţătorului tău.
Toate lucrurile pământeşti trec ca un vis şi nimic din lumea
aceasta nu rămâne stabil şi neschimbător. Aşadar, de ce să iubim
noi lucrurile trecătoare şi efemere în locul celor veşnice şi
nepieritoare?
în fiecare clipă, moartea ne ameninţă să ne trimită pe lu­
mea cealaltă şi, mai ales, dinaintea scaunului de judecată al lui
Dumnezeu. Deci, ce trebuie să facem?
Ce altceva decât să ne pregătim spre a aduce fapte cât mai
bune în apărare pentru tot ceea ce am păcătuit împotriva Lui!
Alungă-ţi orice gând păcătos şi rău, îndată ce apare. Mereu
adu-ţi aminte de numele Domnului nostru Iisus Hristos,
deoarece acest prea sfânt nume îţi va aduce victoria împotriva
păcatului sub toate formele sale.
19. Uneori, la suprafaţă, monahul poate părea mohorât, în
timp ce, în realitate, el are o întristare fericită, care este atât de
benefică şi necesară.
94
El pare posomorât când se luptă cu gândurile rele sau
când este ispitit de eul său, de cuvinte tulburătoare sau de vreun
reproş, şi el se luptă să-şi sfărâme revolta eului cu gânduri de
învinuire de sine. Posomorala aparentă nu se datorează gându­
rilor de deznădejde, deoarece el binecuvântează ceasul în care
Dumnezeu l-a scos din mizeria lumii şi l-a adus la viaţa
monahală mântuitoare. în loc de posomorala, noi ar trebui s-o
numim întristare fericită, care înseamnă o adâncă bucurie şi
satisfacţie ce provin din cultivarea sistematică a inimii. O astfel
de întristare este necunoscută oamenilor lumeşti care dau atenţie
doar lucrurilor exterioare, iar inima le rămâne bolnavă de
egoism, mândrie şi slavă deşartă!
Lucrările creştine exterioare - fără de trezvire, rugăciunea
neîncetată şi privegherea în solitudinea unei chilii întunecate - îl
conduc pe creştin la slavă deşartă, deoarece el se bazează cu
totul pe lucrările sale care sunt atât de minore! Curăţirea inimii
necesită trudă: truda învinuirii de sine, rugăciune, lepădare de
sine. ascultare, sfinte strădanii, multe lacrimi etc. Dacă inima nu
a fost curăţită în acest mod, cum pot fi oare plăcute lui Dumne­
zeu lucrările cuiva? Doar monahismul loveşte patimile la
rădăcina lor cu securea, în timp ce fără luptă monahală sunt
tăiate doar ramuri şi frunze!
20. Minunile suprafireşti ale monahilor şi starea lor
duhovnicească, care este rodul luptelor lor ascetice, ne arată
chipul adevărat al monahismului.
Deşi lupta de a duce o viaţă creştină în lume este un ţel
dumnezeiesc, nici măcar nu se apropie de monahism prin
bogăţie duhovnicească şi prin apropierea de Dumnezeu. „Pomul
se cunoaşte după roadele sale"(Mt. 12, 33). O întreagă oştire
de monahi a umplut cerul. Câţi sfinţi drepţi avem noi? îi puteţi
+
număra pe degetele mâinilor voastre.
f
Drepţii sunt sfinţii care au ajuns la sfinţenie trăind în lume şi nu au fost
clerici, monahi sau martiri.
95

Despre lume şi familie
1. Fie ca un înger al Domnului, copilul meu, să te înso­
ţească şi să-ţi arate calea Domnului şi a mântuirii tale. Amin.
Aşa să fie. Mă rog ca Domnul să-ţi dea sănătate sufletească,
întrucât acesta este un dar aparte al înfierii oferit doar acelor
suflete complet dăruite dragostei Domnului.
Lumea îi atrage pe tineri ca un magnet; lucrurile lumeşti
au o mare putere asupra sufletului recent iluminat care tocmai a
început să-şi afle rostul şi scopul în viaţă, precum şi datoria la
care este chemat. „Prietenia cu lumea este vrăjmăşie înaintea
Domnului. De aceea, tot cel ce doreşte a se împrieteni cu lumea
se face pe sine vrăjmaş al lui Dumnezeu ".
Dumnezeu a pregătit bucuriile cele veşnice, pentru că atât
El, cât şi sufletul nostru sunt veşnice. Nu există comparaţie între
plăcerile lumii şi bucuriile curate ale Domnului.
Plăcerile lumii sunt dobândite cu trudă şi cheltuieli şi
după bucuria de moment ce o aduc, sunt urmate de felurite
consecinţe în aşa fel încât sunt incorect numite plăceri.
Bucuriile Domnului nu au astfel de consecinţe, pentru că
bucuriile duhovniceşti de aici, de pe pământ sunt o pregustare a
veşnicelor bucurii şi încântări din împărăţia lui Dumnezeu.
Dimpotrivă, cel ce a fost corupt de plăcerile lumii este obligat să
se supună veşnicelor chinuri împreună cu cel dintâi investigator
al corupţiei, diavolul.
Vremea vieţii noastre, copilul meu, ne-a fost dăruită pre­
cum o sumă de bani, aşa încât fiecare dintre noi să o poată
neguţători pentru mântuirea sufletului său şi în funcţie de
negoţul de care ne ocupăm, vom deveni fie bogaţi, fie săraci.
Dacă ne folosim de „banii" timpului spre creşterea bogăţiei
noastre spirituale, atunci cu adevărat vom fi neguţători buni şi
vom auzi vocea fericită : „Bine, slugă bună şi credincioasă,
peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, intră
96
întru bucuria domnului tău" (Mt. 25, 23). La sfârşitul vieţii
noastre, o socoteală exactă ni se va cere fiecăruia dintre noi:
cum şi unde ne-am petrecut banii timpului, şi vai nouă dacă i-am
risipit prin teatre şi cinematografe, la petreceri, în destrăbălări,
în vise deşarte, în plăceri trupeşti. Atunci cum ne vom apăra cu
limba legată şi cum vom putea ridica ochii să-L vedem pe
Hristosul nostru, când El va enumera nenumăratele binefaceri pe
care dragostea Sa nemărginită ni le-a dăruit cu îmbelşugare?
Acum, cât mai este timp, acum când banii timpului n-au
fost încă cheltuiţi complet şi-i avem încă la dispoziţia noastră, să
ne gândim bine la lumea hoinară care caută să ne jefuiască. S-o
dăm deoparte ca pe un câine mort şi putrezit, şi cu aceşti bani să
alergăm spre a cumpăra fapte de preţ care, atunci când sunt
încercate prin foc, vor deveni extrem de strălucitoare - daruri
vrednice de Sfântul nostru Dumnezeu, tocmai potrivite spre a fi
folosite ca decoraţii în Ierusalimul cel de Sus. Nu trebuie să
cumpărăm pleava, adică lucrările cele rele ale întunericului,
deoarece vom coborî cu ele în focul veşnic al osândei, acolo
unde nenumăraţi oameni care au batjocorit darurile lui Dumne­
zeu vor culege ceea ce au semănat! Seamănă fapte bune cu
lacrimi şi apoi, la vremea cercetării, vei culege roadele bucuriei
vieţii celei veşnice!
2. Este de la Dumnezeu ca tu să fii încercat, deoarece El
te pregăteşte pentru luptă; El te instruieşte. Exact precum
soldaţii care sunt pregătiţi cu multă sudoare în exerciţiile lor.
Acolo, mai întâi, ei învaţă teoria războiului, şi apoi, la sunetul
trompetelor ce anunţă adevăratul război, întrucât ei au fost deja
pregătiţi, ei se aruncă în luptă cu deplina siguranţă că ştiu cum
să lupte şi sunt gata să se jertfească pentru cauza şi ideologia lor.
Şi tu te afli într-o situaţie asemănătoare: deoarece aţi fost
chemaţi spre a deveni ostaşi ai lui Hristos şi spre a lupta
împotriva vrăjmaşului Său, El te pregăteşte ca să-ţi dovedeşti
dragostea faţă de El. „ Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte,
acela este care Mă iubeşte" (loan 14, 21). Fiţi curajoşi, copiii
97
 afara lui Hristos este incorect numită fericire, deoarece este
mei; rămâneţi loiali şi credincioşi Celui Care v-a iubit cu o
dobândită cu mijloace vrednice de dojana şi îl duce pe om la
dragoste desăvârşită.
veşnica nefericire.
înainte de a începe o bătălie, generalii ridică moralul sol­
Luptaţi, copiii mei; îngerii pregătesc cununi cu flori din
daţilor prin intonarea diferitelor cântece de bătălie şi prin
rai. Hristosul nostru consideră lupta ca pe o mucenicie - ce
istorisirea diferitelor fapte eroice pentru a le aprinde simţul
poate fi mai minunat decât să fii mucenic pentru Hristos!
jertfei de sine. Această tactică le dă tărie şi eroism în bătălia ce
3. Ţi-am primit scrisoarea, copilul meu, şi noi toţi ne-am
urmează. Prin urmare, şi noi trebuie să ne gândim, aşa cum au
bucurat de dorinţa ta fermă şi de minunata ta aspiraţie spre
făcut sfinţii, la luptele mucenicilor şi ale sfinţilor monahi: la
monahism. „Am ales mai bine a fi lepădat în casa lui Dumne­
felul în care au trăit ascetic, la felul în care au renunţat la lume şi
zeu, decât să locuiesc în corturile păcătoşilor "(Ps. 83, 11). Fie
la toţi cei ai lor şi la felul în care nimic nu i-a oprit să meargă pe
ca nici o altă iubire să nu te despartă de dragostea lui Hristos;
calea ce duce la Iisus. Această meditaţie îţi va întări enorm buna
socoteşte totul ca pe nimic aşa încât să-L poţi dobândi pe
ta dispoziţie şi intenţie, deoarece au fost mulţi care n-au fost
Hristos. „Pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea
conştienţi de capcanele ascunse şi prin urmare, sufletele lor au
care ni se va descoperi" (Rom. 8, 18) şi care va fi dăruiră celor
căzut în ispită şi au pierdut nădejdea vieţii celei veşnice.
ce luptă.
Meditează la dragostea Hristosului nostru; dragostea Domnului
Acum e vremea luptelor, necazurilor şi ostenelilor pentru
nostru întrece cu mult orice altă dragoste naturală. Cu cât
Domnul, în timp ce viitorul este timpul pentru cununile veşnicei
renunţăm mai mult, cu atât mai mult ne vom bucura de dragos­
slave, al recompenselor, laudelor şi împreuna vieţuire cu sfinţii
tea lui Dumnezeu.
îngeri lângă tronul slavei lui Dumnezeu.
Să privim sus, acolo unde stă Iisus de-a dreapta Tatălui
Tinereţea trece în tăcere; anii se scurg încetişor, pe neob­
ceresc. Să ne aţintim ochii Sus, căci lucrurile veşnice şi nepieri­
servate, ca apa printr-o crăpătură; ceasurile dispar ca fumul în
toare sunt Sus, nu jos, căci tot ce este aici e praf şi cenuşă.
vânt. în acest fel viaţa aceasta trece şi dispare. Luptătorii lui
Meditează la splendoarea cerului: nemărginita înţelepciune a lui
Dumnezeu înaintează spre veşnicele răsplătiri ale slavei, în timp
Dumnezeu este acolo; comorile dragostei dumnezeieşti se află
ce nepăsătorii şi iubitorii de cele lumeşti se îndreaptă către o
acolo; viaţa fără de chinuri este acolo; lacrimile şi suspinele ne
veşnică osândă împreună cu demonii. Atracţiile lumii şi
vor fi luate acolo; doar bucuria, dragostea, pacea, un Paşte
plăcerile ei se vor preschimba într-un veşnic chin şi durere
veşnic şi un praznic nesfârşit sunt acolo.
pentru cei ce se complac în ele, dacă nu se căiesc. Dimpotrivă,
„ O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui pentru oamenii lui Dumnezeu puţina înfrânare va fi recompen­
Dumnezeu! "(Rom. 11, 33). sată de o veşnică fericire şi binecuvântare a lui Dumnezeu. Nu
„Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima lăsa ca dragostea de familie să te împiedice; gândeşte-te că vei fi
omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L singur în ceasul morţii şi atunci vei avea nevoie de ajutorul lui
iubesc pe El" (I. Cor. 2, 9). îngrijeşte-te de rugăciune; perseve­ Dumnezeu. Aşadar, dacă-L iubeşti pe El mai mult ca pe cei din
rează în rugăciune, rămâi neclintit în ţelul tău sfânt. Rămâi lângă familie, îl vei avea pe El. Dar dacă nu reuşeşti, vei culege
Iisus ca să trăieşti cu bucurie duhovnicească. Nu există fericire
nicăieri în afară de cea întru Hristos. Aşa numita „fericire" în
99
98
roadele unei amare remuşcări numai tu singură. Deci, pentru
dragostea lui Hristos, hotărăşte-te şi începe o viaţă nouă.
4. (Către o fiică duhovnicească).
Totul depinde de voinţa ta. Roag-o fierbinte pe Prea Cu­
rata noastră Fecioară să-ţi întărească sfânta ta dorire, aşa încât să
hotărăşti prin lepădarea de sine să renunţi la lumea deşartă şi
să-I urmezi lui Hristos Mirele, Care ţi Se va oferi pe Sine şi prea
dulcea Sa iubire şi te va învrednici să devii moştenitoare a
împărăţiei Sale. Roag-o pe Preacurata Fecioară ca să te ajute să
iei sfânta hotărâre şi atunci când o va face, fă-ţi semnul crucii şi
urmează glasul mântuitor al lui Iisus, spunând: „Dacă vrea
cineva să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi
să-Mi urmeze Mie " (Mt. 16, 24).
în ceasul cel grav al morţii, nimeni nu ne va ajuta; doar
faptele bune pe care le-am făcut pentru Dumnezeu şi sufletul
nostru ne vor ajuta. De aceea, întrucât viaţa monahală, în
general, constă din fapte întru Domnul care sunt foarte benefice
pentru mântuirea sufletului nostru, de ce să nu jertfim totul
pentru a trăi o astfel de viaţă care ne va îmbogăţi în împărăţia lui
Dumnezeu? „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea
întreagă, dacă-şi pierde sufletul? " (Mt. 8, 36).
Viaţa omului atârnă de un fir de păr; la fiecare pas, viaţa
noastră se află în balanţă. Câte milioane de oameni nu s-au trezit
dimineaţa fără a mai vedea vreodată seara? Câte milioane de
oameni nu s-au culcat, fără a se mai trezi vreodată?
într-adevăr, viaţa omului este un vis. In vis, omul vede lu­
cruri care nu există: el se poate vedea rege încoronat, dar când se
trezeşte, el vede că în realitate este doar un om sărac. în această
viaţă pe care o trăim, omul se străduieşte să se îmbogăţească, să
dobândească o educaţie, să aibă o viaţă uşoară, să ajungă mare;
dar, din păcate, vine moartea şi zădărniceşte totul. Atunci, tot
ceea ce a dobândit prin trudă în toată viaţa sa, este luat de alţii,
în timp ce el părăseşte viaţa cu o conştiinţă vinovată şi un suflet
pătat. Cine este înţelept şi va înţelege aceste lucruri şi va renunţa
100
la totul, urmându-I lui Hristos Mirele, aşa încât toate faptele sale
să fie infinit recompensate în împărăţia Sa? Pururea, fiica mea,
aminteşte-ţi de moarte şi de judecata lui Dumnezeu la care vei fi
supusă inevitabil.
Să le porţi mereu în minte pentru a avea mai multă teamă
de Dumnezeu şi plânge-ţi păcatele, deoarece lacrimile mângâie
sufletul celui ce plânge.
5. Fiica mea duhovnicească, mă rog ca pacea şi bucuria
sfântă să te însoţească în viaţă. Amin. Ţi-am primit scrisoarea şi
ţi-am văzut bucuria. Mă rog ca această bucurie să fie pregustarea
unei permanente recolte duhovniceşti, a unei noi vieţi cu totul
închinate dragostei de neegalat a lui Dumnezeu. Acum ai gustat
roadele Duhului. Dacă te-ai înviorat atâta cu atât de puţin, cu cât
vei fi mai înviorată când te vei afla într-un mediu complet
duhovnicesc! Pretutindeni şi până la sfârşitul vieţii noastre vom
avea ispite: chiar într-o mănăstire, chiar în pustie, dacă se
întâmplă se fim acolo. Oricum, dacă ne aflăm departe de lume,
vom avea libertatea de a duce lupta într-un loc deschis, unde
vom putea dobândi întăriri duhovniceşti care să ne ajute, cu
nădejde sporită de a dobândi veşnic „răsplata chemării de Sus"
(Filip. 3, 14). „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm
pe aceea ce va să fie" (Evrei 13, 14). „Chipul acestei lumi
trece" (I Cor. 7, 31), în vreme ce acela care face fapte bune va
dăinui pururea.
Luptă, copilul meu, cu toată puterea. Să nu-i dai satisfac­
ţie satanei, neglijându-ţi îndatoririle, ci amărăşte-1 prin a ţi le
împlini cu precizie şi râvnă.
Satana nu va înceta să-ţi arunce săgeţi otrăvite prin felu­
rite gânduri şi, mai ales, prin gânduri necurate. Dar pregăteşte-te
să lupţi vitejeşte pentru a dobândi cununa cea neveştejită. îndată
ce apare un gând rău, distruge-1 imediat şi spune rugăciunea de
îndată şi vei vedea că de îndată vine eliberarea.
Nu te teme când vezi lupta, ca nu cumva să-ţi pierzi mo­
ralul, ci cheamă în ajutor pe Atotputernicul Dumnezeu, şi
101
smereşte-te cât mai mult. Mustră-te cu cele mai rele cuvinte şi
convinge-te că aşa eşti cu adevărat.
Si apoi, din acest punct, începe lupta cu rugăciunea. Fii
atent, căci lupta noastră nu e uşoară; noi avem de luptat cu
începătoriile şi stăpâniile şi e nevoie de prudenţă şi atenţie
pentru a lupta corect, pentru că ceva bun nu este bun cu adevărat
dacă nu este făcut aşa cum trebuie. Mă rog să duci lupta cea
bună şi fii atent la oamenii cu care te însoţeşti...
Cu multe rugăciuni şi binecuvântări,
al tău smerit Bătrân.
CAPITOLUL V
Despre ascultare, neascultare
şi tăierea voii
1. Totdeauna mă rog bunului nostru Dumnezeu ca tu să
păşeşti pe adevărata cale a vieţii monahale. Să nu uiţi împotriva
cărui vrăjmaş ducem războiul şi luptele, căci mântuirea nu
trebuie urmărită artificial. Infrânaţi-vă; gândiţi-vă la motivul
pentru care v-aţi făcut monahi. Noi am părăsit părinţi, fraţi,
surori; dacă, totuşi, noi nu părăsim şi propria noastră voie şi nu
suntem ascultători, atunci nu vom afla milă când sufletele
noastre vor fi judecate. Meditaţi la veşnica osândă şi nu uitaţi
raiul, căci noi vom dobândi unul din două. De dragul nostru, al
nevrednicilor, Hristos a arătat o desăvârşită ascultare faţă de
Tatăl Său Ceresc, precum şi faţă de Maica Sa după trup - Prea
Curata noastră Fecioară Măria - şi faţă de Iosif, logodnicul
Fecioarei; cu cât mai mult trebuie să ne tăiem noi voia şi să fim
ascultători faţă de părintele nostru duhovnicesc din cauza
păcatelor noastre!
Mucenicii vor înfăţişa, ca rod al cucerniciei lor, grozavele
lor pătimiri; duhovnicii, Sfânta lor Taină a mărturisirii; sfinţii
ierarhi, truda lor împotriva ereziilor; monahii, luptele lor
ascetice; ce vom înfăţişa noi (şi, în primul rând, eu)? Dacă,
totuşi, noi suntem ascultători şi ne tăiem voia pentru dragostea
Hristosului nostru, am rodit şi noi; vom oferi şi noi ceva, aşa
încât nu vom merge cu mâna goală ca sluga cea netrebnică
(Mt. 25, 24-30).
2. Dă mare atenţie ascultării tale. Dacă o împlineşti bine,
vei dobândi prin aceasta viaţa cea veşnică, iar dacă nu, osânda îţi
va fi sfârşitul. Deci, trezeşte-te din uitare şi nepăsare. E vremea
103
să ne trezim din somnul nepăsării căci sfârşitul vieţii noastre
este necunoscut. Când oare ne vom trezi? Când Arhanghelul
vine să ne ia sufletul? Trezirea atunci nu mai e de folos.
Viaţa viitoare e vremea cununilor; acum e vremea de
luptă, trudă şi necaz.
Străduiţi-vă; spuneţi rugăciunea; încetaţi grăirea în deşert;
închideţi-vă gurile la critică; puneţi uşi şi lacăte împotriva
cuvintelor inutile. Vremea trece şi nu se mai întoarce şi vai
nouă, dacă timpul se scurge fără câştig duhovnicesc. Aceasta vă
scriu; la aceasta trebuie să meditaţi; aceasta ar trebui să faceţi.
Fie ca Dumnezeul iubirii să fie cu voi şi fie ca dulcea noastră
Prea Curată Fecioară să vă întărească şi să vă lumineze şi să vă
dea râvnă în luptă.
3. Să fii ultimul dacă vrei să ajungi primul. Când cineva
nu ascultă şi îşi necăjeşte duhovnicul, atunci şi Dumnezeu e
necăjit. Hristosul nostru ne-a arătat prin faptele Sale măreţia
sfintei ascultări, căci El S-a jertfit pe Sine de dragul ascultării
faţă de părintele Său: „Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a prea-
inălţat şi l-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice
nume " (Filipeni 2, 9).
într-adevăr, cel ce are desăvârşită ascultare se va învred­
nici să primească nume mare în ceruri, un nume de fiu, care va fi
admirat chiar şi de îngeri - o dublă cunună în cereasca slavă:
Sfântul Palamon spunea: „Cel ce e supus cu adevărat nu mai are
nevoie să fie atent la poruncile lui Hristos". De ce? Deoarece
prin desăvârşita ascultare el a împlinit toate poruncile lui
Hristos, şi, de aceea, nu e nevoie să întrebăm dacă le-a împlinit.
Oriunde există smerenie, există mireasma lui Hristos, mireasma
lui Dumnezeu.
4. O luptă care are drept forţă conducătoare desăvârşita
ascultare căreia îi lipseşte cercetarea curioasă şi este „oarbă", e
considerată după lege de Sfinţii Părinţi.
104
Această luptă este cea mai sigură şi e desăvârşită deoarece
ascultarea cuprinde smerenie, şi oriunde există smerenie, există
împlinirea legii şi siguranţă.
Arată desăvârşită ascultare şi smerenie, copilul meu, şi
atunci vei afla că tu te lupţi după lege. Ascultarea nu înseamnă
pur şi simplu împlinirea sarcinii tale, ci mai întâi semnifică
supunerea imediată la sfatul pe care ţi—1 dă Bătrânul tău - adică,
supunerea la orice te sfătuieşte el cu privire la lupta ta duhovni­
cească. Nu-ţi asuma nici o luptă fără ştirea Bătrânului tău.
Odinioară, ucenicii obişnuiau să spună Bătrânului lor
chiar şi câte ceşti de apă aveau obiceiul să bea, aşa încât
Bătrânul lor să ştie totul pentru ca nu cumva aceştia să fie
înşelaţi şi să-şi piardă plata pentru toate ostenelile lor.
5. Ce este oare mai binecuvântată decât ascultarea de
dragul lui Dumnezeu! Ce cale duhovnicească e mai sigură ca
aceasta! De aceea, aleargă cu bucurie pentru a dobândi cununa
neveştejită a ascultării cu care Campionul marii ascultări, Iisus,
va împodobi capul fiecărui ucenic care s-a luptat după lege.
Ascultă-1 pe Bătrân, ca şi cum l-ai asculta pe Domnul.
Forţează-te în lupta ta duhovnicească şi, mai presus de
orice, în ascultare, care este podoaba ucenicului. Un ucenic fără
de ascultare este ca un pântece sterp, în timp ce atunci când e
împodobit cu ascultarea şi îşi taie complet voia proprie, el este
ca un pântece roditor. Ucenicul are avantajul de a afla uşor voia
lui Dumnezeu prin Bătrânul său. Oh, ce mare avantaj este
acesta! Alţii sunt complet pierduţi şi se întreabă: „să fac asta, ori
asta?" Ei suferă cu adevărat, rămân nehotărâţi şi pierd timp -
căci astăzi, din cauza bietelor noastre rugăciuni, arareori aflăm
voia lui Dumnezeu cu adevărat şi, de aceea, noi rătăcim
permanent. De aceea, copiii mei, deoarece dragostea Domnului
a avut milă de voi, prin faptul că fără osteneală puteţi afla voia
Sa, grăbiţi-vă spre portul ascultării cu credinţă şi încredere şi
permanent El îţi va arăta voia Sa, care este viaţa veşnică şi
fericita odihnă a sufletelor.
105
 Mereu, zi şi noapte, ascult mărturisiri. Ce nu-mi aud ure­
chile şi ce nu învăţ! Probleme fără capăt, fără soluţii. Şi ştiu ce
triumf se dobândeşte prin ascultare cu încredere în călăuza ta şi
ce furtuni şi naufragii îi aşteaptă pe cei ce se încred în ei înşişi
din pricina egoismului lor. Rezultatul este că ei trec dintr-un
întuneric într-altul şi din greşeli mai mici la cele mai mari,
mergând pe alături din cauza trufiei lor.
6. O, de trei ori fericită ascultare, ce măreţie ascunzi tu!
Toţi cei ce te-au iubit s-au îmbogăţit din frumuseţea ta, a fost
înviat în Hristos şi s-a smerit pe sine precum un copil. De aceea,
unul ca acesta va intra în împărăţia cerurilor bucurându-se -
exact după cuvântul Domnului: „De nu vă veţi întoarce şi nu
veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor"
(Mt. 18, 3)
Copilaşul se caracterizează prin simplitate, inocenţă şi as­
cultare faţă de iubita lui mămică. Aşadar, ascultarea creează
prunci duhovniceşti: prunci în nerăutate, dar maturi în înţelep­
ciune duhovnicească.
7. Copilul meu, urmează-mi cu credinţă şi nu te teme. Să
ai ascultare, mai ales ascultare duhovnicească. Cel ce are
ascultare, are viaţă veşnică, căci toate virtuţile sunt cuprinse în
desăvârşita ascultare şi, mai ales, libertatea sufletului de a trebui
să dea vreo socoteală. Copilul meu, ucenicul trebuie să demon­
streze desăvârşită ascultare faţă de Bătrânul său cu jertfa de sine
şi râvnă, ca şi cum l-ar vedea pe Hristos dinaintea lui. Ai grijă,
copilul meu, ca ascultarea ta să fie sinceră şi totală. Să urăşti
voia de sine precum moartea nemuritorului tău suflet. Ia-i pe
Adam şi Eva drept exemplu, care au fost neascultători faţă de
voinţa divină şi au pătimit pedeapsa alungării din rai. Nu-1
contrazice pe Bătrân; gândeşte-te că el reprezintă voinţa divină.
Orice greşeală şi neascultare este pedepsită în raport cu păcatul.
Ucenicul trebuie să-şi păstreze locul ferm, aşa încât să nu poată
fi clătinat. El trebuie să fie ascultător oriunde este aşezat şi să
106
moară, împlinindu-şi datoria; aceasta se numeşte ascultare până
la moarte, chiar moarte pe cruce.
8. Iubiţii mei copii în Hristos, fie ca harul Hristosului
nostru să fie cu voi şi fie ca sfintele rugăciuni ale sfântului meu
părinte Iosif să vă apere cu tărie în lipsa mea, deoarece unirea
duhovnicească în Hristos a unui bun ucenic cu Bătrânul său nu
este niciodată ruptă. Dragii mei copii, care-mi umpleţi sufletul
de bucurie, amintiţi-vă cuvintele pe care vi le-am spus când
eram cu voi, căci atunci când vă amintiţi cuvintele mele şi le
păstraţi, vă aflaţi sub ascultare duhovnicească, cel mai bun tip de
ascultare. Iar unul care are o astfel de ascultare se face precum
Iisus Hristos, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcăndu-Se
până la moarte şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi
Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai
presus de orice nume: ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să
se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de
dedesubt" (Filipeni 2, 8-10).
Cel ce are ascultare, încă din această viaţă trăieşte viaţa
Duhului, care va fi continuată chiar după moarte, în vecii
vecilor. Să medităm la faptul că nu noi am fost răstigniţi pentru
Hristosul nostru, Mântuitorul nostru, ci El a pătimit răstignirea
pentru noi, de dragul ascultării.
9. Nu există vreo cale mai bună decât ascultarea, pentru
că ea îi oferă celui ce o iubeşte fericire, odihnă, eliberare de
responsabilităţi, iertarea şi o mulţime de alte bunătăţi dar, mai
întâi şi mai presus de orice, apărare împotriva capcanelor
satanei, deoarece el este protejat în siguranţă de experienţa
părintelui său şi, astfel, el merge pe calea vieţii duhovniceşti fără
multe obstacole.
10. Toţii ucenicii care-şi taie voia proprie şi îşi mulţumesc
Bătrânul lor în toate sunt consideraţi mucenici de bună voie, fără
să sufere felurite chinuri trupeşti.
Majoritatea mucenicilor şi-au sfârşit viaţa într-un timp
foarte scurt de chinuri martirice, în vreme ce mucenicia ascultă-
107
rii monahale durează toată viaţa şi, în consecinţă, este conside­
rată mucenicie de conştiinţă. Din acest motiv, vă rog pe voi toţi
să luaţi aminte la ascultarea voastră. Această ascultare a voastră
este oferită lui Dumnezeu prin Bătrânul vostru. Cu ce ne vom
folosi dacă noi am părăsit lumea şi rudele şi totuşi nu împlinim
tot ceea ce I-am făgăduit Domnului? Ce socoteală vom da noi?
Haideţi, prin urmare, să păşim pe calea ascultării absolute din
toată inima şi, astfel, sufletele noastre vor dobândi harul lui
Dumnezeu.
11. Oricine pune în practică tot ceea ce îl sfătuieşte părin­
tele său duhovnicesc, are binecuvântarea sa; oricine nu face ceea
ce este sfătuit, nu are binecuvântarea Bătrânului său nici aici,
nici pe cealaltă lume.
Oricine nu ia în consideraţie tot ceea ce i se porunceşte,
oricine nu consideră literă de lege lucrurile la care este sfătuit şi
nu se luptă a le pune în aplicare, trebuie să înţeleagă faptul că
osânda va cădea asupra sa!
Copiii mei, temeţi-vă de dreptul Judecător şi fiţi ascultă­
tori la sfaturile părintelui vostru duhovnicesc, căci Bătrânul
vostru doreşte mântuirea sufletului vostru, în timp ce diavolul
doreşte să vă facă ai lui prin egoism şi neascultare.
12. Fii ascultător, te rog; fără ezitare sau ursuz, strădu-
ieşte-te să te faci plăcut părintelui tău duhovnicesc. Cu el trăieşti
şi vei trăi; de ce să îl superi? Nu e bine pentru sufletul tău ca el
să suspine pentru tine. Nu poţi fi format duhovniceşte în felul
acesta. Te vei afla în ruine până la sfârşit dacă nu-ţi corectezi
neascultarea.
Priviţi la modul în care ucenicii de demult străluceau: ei
jertfeau totul pe altarul ascultării şi mulţumeau inima călăuzelor
lor duhovniceşti prin credinţă desăvârşită şi dragoste faţă de ei.
Tu, mai întâi, judeci dacă cuvintele Bătrânului vor fi lucrătoare
şi atunci asculţi sau nu, ca atare. O astfel de ascultare nu-i bună
la nimic! Nu gânduri, ci fapte! Nu obiecţiuni, ci moarte! Moarte
108
prin ascultare! Doar astfel avem îndreptăţire înaintea lui
Dumnezeu, atunci când ne împlinim îndatoririle.
13. Ascultarea este „prea sfânta" ucenicului. Ea îi cerne
pe ucenicii cei buni de cei nesupuşi. Iubeşte-ţi părintele duhov­
nicesc şi să-i fii ascultător ca lui Dumnezeu, pentru că el
urmează ca poziţie în ierarhie. Vei afla mare har când tu te vei
supune Bătrânului tău de dragul lui Dumnezeu. Să nu-1 superi ca
nu cumva să mâhneşti Sfântul Duh, care 1-a uns pe el ca
succesor al Apostolilor. Bătrânii sunt succesorii lor şi ocupă
această poziţie în mod ierarhic prin puterea Sfântului Duh. Ca
atare, cei care îi necăjesc pe aceştia, mâhnesc Sfântul Duh.
14. Voi, copiii mei, aveţi grijă să păziţi ceea ce aţi primit
nepătat şi curat. Fiţi atenţi să păstraţi toate regulile, exact aşa
cum vi le-am dat. Căci orice greşeală şi neascultare primeşte,
după spusa Sf. Apostol Pavel, „dreapta răsplătire" (Evr. 2, 2).
Temeţi-vă de pedeapsa neascultării. Oricine nu ascultă se
aseamănă neascultătorilor Adam şi Lucifer care s-au răzvrătit
împotriva lui Dumnezeu, care, amândoi, au decăzut mizerabil
din Dumnezeire.
Avva Varsanufie spune că un ucenic care nu-şi ascultă
Bătrânul este „un fiu al diavolului". Mă rog pentru voi din inimă
ca voi să deveniţi ucenici desăvârşiţi, aşa încât să străluciţi ca
îngerii în mijlocul îngerilor lui Dumnezeu, aşa încât să cântaţi
imne şi să vă rugaţi şi pentru mine, Bătrânul vostru nevrednic şi
păcătos, care învaţă pe alţii fără să pună în practică deloc ceea ce
învaţă.
15. Este caracteristic faptul că cel ce nu are ascultare, nu
are nici smerenie şi este în taină ros de mândrie. Şi cum este
posibil ca mândria să aibă o judecată corectă şi să ia hotărâri
bune pentru suflet? De aceea, noi trebuie să fim smeriţi pentru
ca dumnezeiasca iluminare să poată veni, căci cei smeriţi
dobândesc înţelepciune şi discernământ, în timp ce oamenii
mândri dobândesc o conştiinţă rea şi pervertită. Din acest motiv,
ei înţeleg greşit şi textele Sfintelor Scripturi şi ale Sfinţilor
109
Părinţi, deoarece smerenia, cu o conştiinţă curată şi luminată,
este absentă. „Un om sfătuit de sine însuşi îşi este propriul său
vrăjmaş", adică cel ce îşi ascultă propriile gânduri şi nu ascultă
sfaturile superiorilor săi, se face sieşi vrăjmaş.
De aceea, fiţi cu grijă, copiii mei, şi nu faceţi absolut ni­
mic fără sfatul Bătrânului vostru, dacă vreţi să păşiţi pe calea
monahală cu succes. Căci dacă faceţi propria voastră voie, veţi
merge strâmb şi cu cât trece mai mult timp, cu atât mai mult se
va accentua strâmbătatea. în cele din urmă va veni o vreme când
vei vrea să „te îndreptezi" şi nu vei fi în stare.
16. Mă rog ca voi toţi cei ce sunteţi ascultători Bătrânului
vostru să vă bucuraţi de binecuvântarea şi harul Sfântului Duh,
să vedeţi faţa lui Dumnezeu şi să fiţi împreună cu îngerii din cer
pururea. Cât despre toţi aceia care nu ascultaţi, contraziceţi, vă
certaţi şi vă ignoraţi propria conştiinţă, fie ca Domnul să vă dea
o bătaie ca să vă îndreptaţi şi să vă veniţi în fire căci „oriunde
cuvintele nu lucrează, băţul îşi face datoria".
Marea mea dragoste părintească, suferinţa mea pentru în­
dreptarea voastră şi dorinţa mea pentru mântuirea voastră mă
constrâng să mă comport sever ori de câte ori unii se rătăcesc,
noştri, părintele Atanasie şi părintele Iosif, să strângă alune, dar
nu putea. Acest om mirosea precum sulful - ştiu aceasta din
propria mea experienţă. Avea gânduri tulburi, iar figura sa
exprima întreaga sa stare. Uneori, obişnuia să vină la bătrânul
nostru, Avva Iosif, ca să-şi destăinuie gândurile şi să ceară
sfaturi, dar nu asculta deloc. înainte ca bătrânul său, părintele
Chirii, să fi murit, acesta i-a spus:
„Copilul meu, când voi muri, să mă îngropi aici". Când
bătrânul său a murit, el l-a îngropat în altă parte. Ceilalţi părinţi
l-au sfătuit să nu fie neascultător - măcar acum - ci să împli­
nească ultima dorinţă a bătrânului său.
Dar el a spus: „Nu! Vreau să-1 îngrop aici". îndată ce l-a
îngropat, diavolul i-a apărut dinainte şi i-a spus: „Prostule! Eu
am fost cel ce ţi-am făcut toate acestea. Eu am fost cel ce te-am
împins să-ţi întristezi bătrânul cu toată neascultarea ta". Iar când
a deschis gura, diavolul a intrat în el. De atunci încolo, făcea
numai nebunii... Când se cânta Heruvicul, el îi ridiculiza pe
ceilalţi şi făcea ca lupul, ca o fiară sălbatică. A luat un topor şi a
lovit icoana Sf. Ioan Teologul. Umbla în neştire pretutindeni.
Uneori îşi revenea în fire. �