25.

02 Purple Doc

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi

odihni pe voi.
Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că
sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor
voastre.
Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.

Rugaţi-vă lui Dumnezeu din inimă - Căci nu e nici o putere

care să se poată împotrivi iubirii - (Starețul Tadei de la
Mănăstirea Vitovnița)

„Ajută tuturor sufletelor şi nu m ă uita şi pe m ine Doam ne.

Fă ca toţi să aibă pace, să Te iubească, aşa cum Te iubesc
îngerii.
Şi ne dă şi nouă putere să Te iubim , aşa cum Te iubesc P rea
Sfânta M aică, îngerii şi sfinţii Tăi.
Dă-m i şi m ie această putere, să te iubesc cu tărie!”

Căci nu e nici o putere care să se poată împotrivi

iubirii. Iubirea este putere nebiruită, căci Dumnezeu
este Iubire.
Sfântul Nifon, Mitropolitul Ţării Romanesti (1434 -
1508)

"În toate zilele se cuvine să ai pe Dumnezeu şi pe

Preacurata Născătoare de Dumnezeu în inima ta, căci toate
bunatăţile vin de la Domnul şi de la Preacurata Maica Sa
pentru cei ce nădăjduiesc spre dânşii. Fie-ţi drag a te ruga
de-a pururea şi ţi se va lumina inima şi va vedea pe
Dumnezeu."

Luni, 15 septembrie 2014

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 1: Despre sfinţire şi

nepătimire

Calea care duce la sfinţire şi la desăvârşirea în Hristos este

pocăinţa, deoarece „toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de
slava lui Dumnezeu” (Rom. 3, 23).
Am spus deja cât de greu este să descrie cineva oameni
duhovniceşti. Lucrul acesta îl repet iarăşi şi adaug că este o
cutezanţă prea mare să încerce cineva să intre în adâncimile
şi înălţimile cugetărilor celor luminaţi şi în sufletele
purtătorilor de Duh. Încercarea aceasta devine mai grea
atunci când cel ce cutează să facă aceasta este neiniţiat şi
sărac în această lucrare. De aceea „am aruncat către
Domnul grija” (1Pt. 5, 7), „după bogăţia bunătăţii Lui” (Rom.
2, 4), să spună inimilor iubiţilor cititori „care este lărgimea şi
adâncimea şi înălţimea” (Ef. 3, 18) orizontului duhovnicesc,
unde intră şi se mişcă cei „mânaţi de Duhul lui Dumnezeu”
(Rom. 8, 14) şi „se fac şi rămân fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1,
12).

În sfera mediului duhovnicesc nu lucrează legile omeneşti

ale logicii obişnuite. De aceea şi Apostolul Pavel îi eliberează
de obligaţii pe bărbaţii duhovniceşti, spunând: „Legea nu
este pusă pentru cel drept” (1 Tim. 1, 9). Însă pe parcursul
nevoinţei, care înseamnă punerea în lucrare a îndemnului
evanghelic „Fiţi…!”, există şi se constată lipsuri. Noi,
oamenii, suntem chemaţi de la necunoaştere la cunoaştere
şi, prin urmare, la credinţă şi pocăinţă. Şi astfel intrăm într-
un ciclu de învăţătură şi de sporire, unde, cu cât înaintăm,
cu atât micşorăm golul lipsei precedente. În parte vedem
adevărul, în parte sporim, în parte ne desăvârşim, şi asta cu
Harul şi cu mila lui Dumnezeu. Iar în această sporire firească
şi „în parte” este firesc să apară şi lipsuri, care însă nu sunt
efectul slăbirii şi încovoierii intenţiei celei bune sau abaterii
spre cele de-a stânga. Ceva asemănător se întâmplă cu
soarele, ale cărui raze nu luminează şi spatele corpului
nostru atunci când discul solar nu a ajuns încă în mijlocul
bolţii cereşti, când cuprinde în lumină tot corpul. Adică
nevoitorul n-a ajuns încă la plinătatea Harului şi de aceea
are încă unele puncte neluminate, adică lipsuri. Aşadar,
scopul său în viaţă este atingerea plinătăţii şi a desăvârşirii.

Necunoaşterea lucrării practice în viaţa duhovnicească naşte

în mintea omului contemporan multe semne de întrebare, pe
care le auzim continuu în întâlnirile şi în discuţiile noastre
zilnice. Sfinţirea, adică „desăvârşirea după Dumnezeu”, şi
conţinutul ei esenţial aproape întotdeauna sunt interpretate
greşit de către cei care se află departe de adevărata
experienţă. Să-mi fie îngăduit să citez cu frică şi sfială
câteva din judecăţile Părinţilor referitoare la aceasta, pentru
a se face înţeles sensul şi însemnătatea sfinţirii potrivit
duhului Sfinţilor Părinţi. Arătând şi comentând câteva păreri
ale corifeilor Părinţilor noştri, ne vom referi la termenul
„sfinţire”. Pentru a ajuta la o oarecare orientare, vom vedea
de unde începe, unde ajunge şi cum se înfăptuieşte.

Este cu putinţă ca fiecare dintre noi să guste un anume fel

de sfinţire, căci nevoinţa şi calea spre sfinţirea
desăvârşitoare trec progresiv prin diferite stadii. Calea care
duce la sfinţire şi la desăvârşirea în Hristos este pocăinţa,
deoarece „toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui
Dumnezeu”(Rom. 3, 23). Cu cât cineva urcă mai sus pe
scara pocăinţei, în aceeaşi măsură urcă şi pe treptele
sfinţirii. Acesta este scopul adevăratei pocăinţe, ca omul să
redobândească Harul dumnezeiesc pe care l-a pierdut din
pricina păcatului sau de care s-a lipsit trăind departe de
credinţă şi de cunoaşterea lui Dumnezeu. Dobândirea
Harului nu este ceva în parte, ci înfierea deplină, pe care
Hristos o dă credincioşilor prin Biserica Sa. Credincioşii se
pot apropia de desăvârşire, dacă vor, atât cât este cu
putinţă omului. Iar pe aceasta Părinţii o împart în trei stări:
curăţitoare, luminătoare şi desăvârşitoare. Starea a treia se
numeşte şi desăvârşire sau nepătimire sau cunoaştere
dumnezeiască sau dragoste de Dumnezeu. Se numeşte încă
şi sabat, adică odihnă, în care, aşa cum Dumnezeu „S-a
odihnit” în ziua a şaptea de lucrurile Sale, tot astfel şi omul
se odihneşte de lucrările pocăinţei.

Sfântul Maxim Mărturisitorul citează trei stări generale,

obişnuite la monahi, care îi caracterizează pe cei ce se
apropie de sfinţire[1]. Prima este „a nu păcătui cu fapta”(2
Tim. 2, 5). Acesta este stadiul curăţirii, în care nevoitorul,
luptându-se după lege, starea firească. A doua este „a nu-ţi
închipui în sufletul tău gânduri pătimaşe”. Aceasta este
starea curăţitoare care are drept caracteristică specială
primirea luminării dumnezeieşti, prin care mintea poate
izgoni gândurile pătimaşe. Starea a treia, cea
desăvârşitoare, este „a privi chipurile femeilor şi ale celor ce
te-au mâhnit fără patimă în gândul tău”. Când omul se află
în această stare, sufletul atinge libertatea, căci deşi sunt
prezente încă în suflet înţelesurile pătimaşe, însă ele nu pot
mişca şi răpi sufletul. Acesta este şi scopul principal al vieţii
duhovniceşti. Folosirea corectă a înţelesurilor va aduce
folosirea dreaptă a lucrurilor. În felul acesta se desfiinţează
lucrarea ascunsă a răului, căci, aşa cum accentuează Sfântul
Maxim, dacă cineva nu va păcătui mai întâi cu cugetarea, nu
va păcătui niciodată cu fapta[2].

Credinţa, frica de Dumnezeu, râvna izvorâtă din ele şi

ascultarea fără murmur a poruncilor omoară partea
pătimaşă a sufletului. În felul acesta, el se întoarce în
întregime spre Dumnezeu, pentru că, aşa cum spune
Apostolul, „ceea ce este muritor se înghite de viaţă” (2 Cor.
5, 4). Atunci simţurile lucrează numai în limitele legii
necesităţii şi astfel se disciplinează prin înfrânare, pricinuind
întristarea şi simţământul păcătoşeniei.

Deşi desăvârşirea se întinde pe planurile citate mai înainte,

totuşi oricine poate fi părtaş, în parte, şi la nepătimire. Deşi
credinciosul nu s-a desăvârşit în întregime trecând prin
aceste trei stări, el cunoaşte. Atunci simţurile lucrează numai
în limitele legii necesităţii şi astfel se disciplinează prin
înfrânare, pricinuind întristarea şi simţământul păcătoşeniei.
Deşi desăvârşirea se întinde pe planurile citate mai înainte,
totuşi oricine poate fi părtaş, în parte, şi la nepătimire. Deşi
credinciosul nu s-a desăvârşit în întregime trecând prin
aceste trei stări, el cunoaşte totuşi legea libertăţii, fie şi în
parte, şi dobândeşte experienţa sfinţirii. Unul ca acesta este
în stare să descrie în amănunt ambele stări, a harului şi a
înşelării, a virtuţii şi a răutăţii, a biruinţei şi a înfrângerii şi,
în general, tainele războiului nevăzut.

În altă parte, Sfântul Maxim distinge patru trepte ale

nepătimirii. Prima treaptă a nepătimirii este nemişcarea
completă a trupului spre păcatul cu fapta. A doua,
desăvârşita lepădare din suflet a gândurilor pătimaşe. A
treia, desăvârşita nemişcare a poftei spre patimi. Şi a patra,
desăvârşita lepădare din cugetare a tuturor imaginilor venite
prin simţuri[3]. Dar şi Sfântul Apostol Pavel cunoaşte două
desăvârşiri: a se considera pe sine şi nedesăvârşit şi
desăvârşit. Spune: „Nu că am luat, că deja sunt desăvârşit”.
Şi îndată după asta: „Câţi suntem desăvârşiţi, aceasta să
gândim” (Filip. 3, 12-15).

Credem că şi următoarele texte din Filocalie vor ajuta la

completarea înţelegerii limitelor sfinţeniei şi ale nepătimirii.
După Marele Maxim, „sfinţirea este desăvârşita nemişcare şi
omorâre a poftei din simţire”[4]. Şi „nepătimirea este o stare
paşnică a sufletului, care face ca acesta să se mişte cu
anevoie spre răutate”[5]. După Avva Talasie, „desăvârşită
nepătimire are acela care nu e împătimit nici de lucruri,
nicide amintirile lor”[6]. Diadoh, episcopul Foticeii, spune că
„nepătimirea nu înseamnă a nu fi războiţi de demoni, […] ci,
războiţi fiind de ei, să rămânem nebiruiţi”[7]. Iar în altă parte
scrie: „Curăţia nu ne este dată numai spre a nu face cele
rele, ci să zdrobim complet pe cele rele prin sârguinţa la cele
bune”[8]. Şi Avva Isaac Sirul ne spune: „Nepătimirea nu
constă în a nu simţi patimile, ci în a nu le primi. Din pricina
multelor şi feluritelor virtuţi, arătate şi ascunse, pe care le-
au dobândit unii, au slăbit patimile în ei, încât ele nu se mai
pot răscula uşor împotriva sufletului. Iar cugetarea nu are
nevoie să ia mereu aminte la ele”[9]. Şi Marcu Ascetul ne
spune: „Mintea săvârşind, prin Harul lui Dumnezeu, faptele
virtuţilor şi apropiindu-se de cunoaştere, întru puţin este
atrasă în partea răului şi a prostiei sufletului, căci
cunoaşterea acesteia (a minţii) o răpeşte la înălţime şi o
dezbracă de toate cele din lume”[10]. Dar şi Calist şi Ignatie
Xanthopοlii, în lucrarea lor Despre cei ce-şi aleg să trăiască
în linişte, spun: „Sfântul Efrem Sirul vorbeşte astfel despre
nepătimire şi desăvârşire: «Cei nepătimitori, care se întind
fără saţiu spre marginea doririi, fac nedesăvârşită
desăvârşirea, deoarece nu este sfârşit bunătăţilor
veşnice»”[11].

Prin textele de mai sus, care nu sunt singurele ce privesc

acest subiect, se lămureşte într-o oarecare măsură ce este
desăvârşirea, care în esenţă rămâne neatinsă, deoarece, aşa
cum spune Apostolul, „în parte vedem şi în parte
cunoaştem”. Şi numai în viitor, când va veni ceea ce e
desăvârşit, „atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa” (1
Cor. 13, 10).

Până aici sunt datori să ajungă toţi oamenii, ca fiinţe

raţionale, la această stare pe care firea o cere. Încălcarea
acestor limite aruncă raţiunea în domeniul supraraţionalului
şi al suprafirescului. A nu păcătui şi a nu judeca sunt legi ale
firii şi, prin urmare, îndatoriri. Legea Harului începe de aici
înainte. Desigur, aceasta este o continuare a celor de mai
înainte, care nu se impune tuturor oamenilor, pentru că este
un lucru greu de izbutit şi rar, mai ales în condiţiile vieţii
sociale. Domnul nostru, fiind întrebat ce trebuie făcut pentru
mântuire, a pus la început împlinirea poruncilor, aşa cum a
făcut şi marele Înaintemergător, ca propovăduitor al
pocăinţei. Numai celor care căutau o stare mai înaltă de
desăvârşire li se poruncea renunţarea la lume şi urmarea Lui
în toate (Mt. 19, 21).

În prima stare, cea a împlinirii poruncilor, au stat drepţii cei

din veac, numiţi neprihăniţi şi nepătaţi. Pavel adesea îi
numeşte „sfinţi”. În a doua epistolă către Corinteni
aminteşte „de toţi sfinţii care sunt în Ahaia” (2 Cor. 1, 1). Iar
în cea către Romani în multe locuri se referă la slujirea
„Sfinţilor” din Ierusalim. Sfântul Luca spune că părinţii
Înaintemergătorului „erau amândoi drepţi înaintea lui
Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi
rânduielile Domnului” (Luca 1, 6).

Iar arătarea lui Dumnezeu-Cuvântul şi însuşirea propriei

noastre firi de către măreţia Sa dumnezeiască l-a ridicat pe
om la deplinătatea desăvârşirii Sale, la menirea dintru
început a omului. „Chipul şi asemănarea”, ca însuşire a
persoanei, i s-au dat omului de acum înainte ca moştenire.
De atunci existenţele nobile, faptele dumnezeieşti, cugetările
plăcute lui Dumnezeu – toate avându-L ca prototip pe
Domnul nostru Iisus – au depăşit legea datoriei, „legea
poruncilor” (Ef. 2, 15) şi au intrat în legea dragostei, după ce
au luat de la prototip Harul şi puterea „să facă lucruri mai
mari decât acestea” (Ioan 14, 12). Generoasa întrecere
pentru intrarea înlăuntrul catapetesmei, acolo unde a intrat
Cel iubit de ei, dulcele Iisus, s-a făcut şi a rămas
preocuparea lor de căpetenie. Depărtaţi de locurile pricinilor
şi ale prilejurilor unde este atrasă la rău firea noastră
căzută, ei continuă această nevoinţă fără seamăn „rătăcind
prin pustietăţi, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile
pământului”[12], după Sfântul Isaac. Având ca temei
lepădarea de sine cea atotcuprinzătoare, aceşti iubitori de
Dumnezeu şi călători spre Cer, nu numai că s-au lepădat de
lume şi de cele din ea, ci şi de sufletele lor. Şi astfel, goliţi
de orice voie proprie, se predau în întregime Harului lui
Dumnezeu şi nevoinţei legiuite, făcută sub povăţuirea
dascălilor celor după Dumnezeu. În acest surghiun pe viaţă,
ei îşi ţin „mijloacele încinse şi făcliile aprinse” (Luca 12, 35),
după porunca dumnezeiască, aşteptând „putere de sus”
(Luca 24, 45) şi făgăduinţa Tatălui. „Sfinţeşte-i pe ei întru
adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17).
„Eu întru ei şi Tu întru Mine…, ca iubirea cu care M-ai iubit
Tu să fie în ei şi Eu în ei” (Ioan 17, 26).

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul.

Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de
Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos,
Bucureşti 2001, pp. 99-104)

[1]Vezi Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste,

Suta a doua, cap. 87, Filoc. rom., vol. 2, Editura Harisma,
1993,Bucureşti, p. 99.

[2]Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., Suta a doua, cap. 78,

p. 96.

[3]Sfântul Maxim Mărturisitorul, Despre diferite locuri grele

din Scriptură, Întrebarea 55,Filoc. rom., vol. 3, Editura
Harisma, 1994, p. 269-270.

[4]Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a Rugăciunii

«Τatăl nostru», Filoc. rom. 3, p. 268.

[5]Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste,

Suta întâi, cap. 36, p. 66.

[6]Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea

cea după minte, Suta a treia, cap. 42, Filoc. rom., vol. 4, p.
22.
[7]Sfântul Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, cap. 98, Filoc.
rom., vol. l, p. 387.

[8]Ibidem.

[9]Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Cuv. 81, Filoc. rom.,

vol. 10, p. 399.

[10]Sfântul Marcu Ascetul, Epistolă către Nicolae

Monahul, Ed. Astir, 1957, vol. 1, p. 138.

[11]Calist şi Ignatie Xanthopolii, Metodă şi regulă foarte

amănunţită pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi
singurătate, cap. 87, Filoc. rom., vol. 8, p. 192.

[12]Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice recent descoperite,

Cuv. 24, p. 105.

Marţi, 16 septembrie 2014

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 2: Despre

cunoaşterea voii lui Dumnezeu

Aflarea voii dumnezeieşti este una din problemele cele mai

delicate şi mai complicate ale vieţii noastre, mai ales pentru
cei ce încearcă s-o cunoască prin rugăciune.
Paraclisul Cinstitului Înaintemergător de la sihăstria Sfântul Vasile,
unde a locuit Gheron Iosif pentru un timp

Viaţa noastră alături de Stareţ a avut mai degrabă caracterul

unei petreceri copilăreşti, iar nu al uneia mature. Strădania
noastră, în linii generale, se îndrepta spre tradiţia monahală,
silindu-ne după putere la îndatoririle noastre tipiconale. Ceea
ce ne lipsea, în esenţă, era judecata dreaptă a unei
experienţe pline de discernământ, pentru aprecierea corectă
a situaţiilor, astfel încât să nu ne rămână [nedescoperită]
măsura duhovnicească a Stareţului în toată adâncimea şi
înălţimea ei. Dar, oare, este neapărat ca ucenicii să-l
descopere pe dascălul lor atunci „când s-a făcut nevăzut de
la ei”(Lc. 24, 31)? Fără odihnă şi neîncetat, Stareţul căuta să
ne transmită orice era duhovnicesc, şi nu dădea greş în
încercarea sa, fiindcă „înţeleptul are ochii în cap”(Eccl. 2,
14). Cu toate acestea, este adevărat că „pentru orice lucru
este o clipă prielnică şi vreme pentru orice
îndeletnicire”(Eccl. 3, 1).

La o vârstă matură, când Stareţul nu se mai afla cu noi, am

început să înţelegem adâncimea cuvintelor şi a faptelor sale
chiar şi în amănunt. Atunci când trăia, ele păreau lipsei
noastre de experienţă enigmatice şi neînţelese. Strădania
noastră de a asculta de Stareţ şi de a nu-l mâhni se făcea
din toate puterile noastre sărace. Înţelegeam însă foarte
puţin noima şi scopul principal al legii duhovniceşti pe care
cu atâta râvnă ne-o explica. Nu mă voi referi iarăşi la date
biografice, ci vă voi vorbi puţin despre legea duhovnicească
despre care am amintit mai sus şi care în mod deosebit
însoţeşte viaţa oamenilor.

Niciodată nu îl vedeam pe Stareţ să întreprindă ceva fără ca

mai înainte să facă rugăciune. Noi îl întrebam despre ceva
referitor la viitor sau la ziua următoare, iar el ne răspundea
că ne va spune a doua zi. Însă scopul era ca să premeargă
rugăciunea.

Dorinţa noastră se îndrepta către cunoaşterea voii

dumnezeieşti. Cum poate cineva recunoaşte voia
dumnezeiască? Ne spunea:

– Despre asta întrebaţi, fiilor, care este lucrul cel mai de

temelie?

Atunci noi, mânaţi de curiozitate, îl provocam să ne

vorbească. Şi-l întrebam:

– Părinte, dar voia lui Dumnezeu nu se poate cunoaşte pe

deplin din Sfintele Scripturi şi din toată dumnezeiasca
Descoperire? Ce trebuie să mai facem noi, monahii, de
vreme ce toate în viaţa noastră sunt incluse în rânduieli
tipiconale?
Atunci Stareţul a răspuns astfel:

„Dumnezeu să vă dea «pricepere în toate» (2Tim. 2,

7). Cuviosul Nil Calabrezul s-a rugat să i se dea «să înţeleagă
ce să grăiască potrivit cu voia dumnezeiască»[1]. În general,
lucrarea faptei bune şi a oricărei porunci este voia lui
Dumnezeu, iar amănuntele ce ţin de ea sunt necunoscute,
căci «cine a cunoscut mintea Domnului?» (Rom. 11, 34). Şi
iarăşi:«Judecăţile lui Dumnezeu, adânc mult» (Ps. 35,
6). Nu numai timpul ajută la desluşirea voii dumnezeieşti, ci
şi locul, persoanele, lucrurile, precum şi cantitatea, modul şi
împrejurările. Şi nu numai atât. Însuşi omul, când îşi
schimbă dispoziţia lăuntrică, schimbă de multe ori şi
dumnezeiasca hotărâre. Pentru aceasta nu este suficient
pentru cineva să cunoască definiţia generală a voii
dumnezeieşti, ci trebuie să aibă şi o judecată corectă asupra
unor situaţii concrete, pentru că numai astfel va fi sigură
izbânda. Scopul esenţial al voii dumnezeieşti este
exprimarea şi manifestarea dragostei dumnezeieşti, pentru
că menirea tuturor acţiunilor noastre este pregustarea
plinătăţii dragostei Lui. De vreme ce«şi dacă trăim, şi dacă
murim, ai Domnului suntem» (Rom. 14, 8), atunci voia pe
care o căutăm – chiar dacă ni se pare că este proprie sau a
cuiva dintre cunoscuţii noştri – are centrul greutăţii ei în
Persoana dumnezeiască, pentru Care «trăim şi ne mişcăm şi
suntem» (F.A. 17, 28). Uitaţi de Rugăciunea Domnească din
Grădina Ghetsimani care spune: «de este cu putinţă,
treacă…, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu
voieşti» (Mt. 26, 39)? Orice strădanie făcută în scopul
ascultării de voia dumnezeiască, dacă nu are ca temei
iubirea faţă de El, se primejduieşte să rămână o lucrare
omenească sau, mai bine zis, o slăbiciune omenească. Dacă,
după Pavel, suntem datori să «supunem tot gândul spre
ascultarea lui Hristos» (2 Cor. 10, 5), deoarece «nu suntem
ai noştri» (1Cor. 6, 19), cum oare va deveni ascultarea
conştientă pentru cel ce se supune, dacă nu se va face
cunoscută cu acrivie voia lui Dumnezeu pentru acest caz? De
altfel şi binecuvântarea şi Harul dumnezeiesc, care vin ca o
consecinţă şi spre care ne şi silim, se arată numai în
ascultarea desăvârşită.

Deci atunci când voiţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, lăsaţi-o cu

desăvârşire pe a voastră dimpreună cu orice alt gând sau
program personal şi cu multă smerenie cereţi în rugăciunea
voastră cunoaşterea ei. Şi orice se va contura sau va stărui
în inima voastră, să o faceţi, căci aceea va fi voia lui
Dumnezeu. Cei care au mai multă îndrăzneală şi deprindere
în a se ruga pentru aceasta, aud înlăuntrul lor foarte lămurit
„vestirea”, se fac mai atenţi în viaţa lor şi nu mai săvârşesc
nimic fără vestire dumnezeiască.

Există şi alt mod de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, pe care

îl foloseşte, în general, Biserica: sfatul părinţilor duhovniceşti
şi al duhovnicilor. Marea binecuvântare a ascultării, care îi
umbreşte în chip binefăcător pe cei ce o preţuiesc, li se face
cunoaştere în tot ceea ce nu cunosc şi acoperământ şi
putere în a săvârşi sfatul-poruncă, pentru că Dumnezeu Se
descoperă celor ascultători în calitatea Sa de Părinte.
Desăvârşirea ascultării, ca virtute de temelie, îi aseamănă pe
ucenicii ei cu Fiul lui Dumnezeu, «Care S-a făcut ascultător
până la… cruce» (Filip, 2, 8). Şi precum I S-a dat lui Iisus
toată stăpânirea (Mt. 28, 18) şi toată bunăvoirea Tatălui, tot
astfel şi ascultătorilor li se dă vestirea voii dumnezeieşti şi
Harul spre deplina ei săvârşire.

Cei care se adresează pe oamenii duhovniceşti, dorind să

afle voia dumnezeiască, este bine să cunoască şi amănuntul
acesta. Voia lui Dumnezeu nu se descoperă în chip magic,
nici nu este relativă şi nici nu este îngrădită în limitele
înguste ale raţiunii umane. Preabunul Dumnezeu Se pogoară
către slăbiciunea omenească şi-l vesteşte lăuntric pe omul
care mai întâi crede fără să se îndoiască, iar apoi se
smereşte, însetând cu înflăcărare după această vestire şi
având dispoziţia lăuntrică de a o îndeplini. De aceea şi
primeşte cu credinţă şi recunoştinţă primul cuvânt al
părintelui duhovnicesc care-l sfătuieşte. Când însă aceste
virtuţi ale credinţei, ale ascultării şi ale smereniei nu merg
împreună, ci ucenicul se împotriveşte în cuvânt sau, şi mai
rău, intenţionează să-i întrebe şi pe alţii, atunci voia lui
Dumnezeu se ascunde precum soarele în norul ce trece
peste el. Subiectul acesta este foarte delicat şi de aceea este
nevoie de multă luare aminte. Avva Marcu spune: «Omul îl
sfătuieşte pe aproapele său precum ştie. Dumnezeu însă
lucrează în cel ce-L ascultă, după credinţa sa»[2]. Condiţia
absolut necesară în aflarea voii dumnezeieşti este ca cel care
o caută să se facă vrednic de această descoperire, pentru
că, aşa cum am mai spus, voia dumnezeiască, în virtutea
caracterului ei suprafiresc, nu poate fi cuprinsă şi nici
îngrădită în chip magic în locuri şi organe, ci se descoperă
numai celor vrednici de această bunăvoinţă dumnezeiască”.

Acum îmi amintesc ce ni se întâmpla şi nouă atunci când îi

ceream Stareţului să ne spună care este voia lui Dumnezeu.
Ne obişnuisem din experienţa de mai înainte şi primeam
primul său cuvânt ca pe o lege, fără împotrivire. Şi, într-
adevăr, toate se făceau după dorinţă, chiar şi acolo unde
existau unele îndoieli bazate pe raţiunea omenească. Ştiam
că, dacă-l contraziceam punând înainte unele pricini
binecuvântate, după judecata noastră, Stareţul ceda
spunând: „faceţi cum credeţi”, dar pierdeam puterea şi
acoperământul tainic al reuşitei. Prin urmare, „primul
cuvânt” al părintelui duhovnicesc, primit cu credinţă şi
ascultare, exprimă voia dumnezeiască. În aspectul ei mai
general problema este complicată şi greu de deosebit,
pentru că, aşa cum ştim, chiar şi celor desăvârşiţi nu le este
cunoscută întotdeauna voia dumnezeiască, mai ales când
omul pretinde să o afle în limite de timp determinate. Alteori
dificultatea apare şi din pricina stării celui care o caută.
Potrivit măsurii în care acesta este slobod de tendinţe
pătimaşe şi de pofte, ce influenţează mişcările şi hotărârile
sale, se impune şi răbdarea.

Eu personal am auzit de la un om duhovnicesc şi întru toate

vrednic de crezare că a rugat pe Dumnezeu să-i descopere
voia Sa într-o problemă personală şi a primit înştiinţarea
cerută după patruzeci şi doi de ani. Iar eu, în nepăsarea
mea, m-am cutremurat, minunându-mă de răbdarea sa de
fier.

Concluzia generală este că aflarea voii dumnezeieşti este

una din problemele cele mai delicate şi mai complicate ale
vieţii noastre, mai ales pentru cei ce încearcă s-o cunoască
prin rugăciune. Căci deşi ea se descoperă după
îndemnul: „cereţi, căutaţi şi bateţi şi se va da vouă” (Mt. 7,
7), totuşi aceasta presupune răbdare, încercări, ispite şi
experienţă, care să stingă patimile şi voia proprie, de care se
scârbesc negrăita gingăşie şi sensibilitate a Harului
dumnezeiesc. Oricum, fie că se face cu trudă, fie că cere
multă răbdare, rugăciunea rămâne absolut necesară, ca
singurul mijloc al comuniunii noastre cu Dumnezeu, singurul
mijloc prin care putem cunoaşte voia Sa cea dumnezeiască.

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul.

Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de
Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos,
Bucureşti 2001, pp. 105-109)

[1]Sfântul Nil Calabrezul 47, Editura Sfintei Mănăstiri „Buna

Vestire”, Ormilia, 1991, p. 188.

[2]Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap.

78, p. 237.

Miercuri, 17 septembrie 2014

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 3: Despre program şi
neorânduială

Prin respectarea statornică a unui program, omul

dobândeşte hotărâre şi bărbăţie, lucru foarte important şi
absolut necesar în viaţa noastră, mai ales pentru că nevoinţa
noastră este luptă, şi încă una crâncenă.

Printre îndatoririle pe care pururea-pomenitul Stareţ ne

învăţa să le împlinim încă din primele zile ale înţeleptei lui
povăţuiri, erau şi cea a bunei rânduieli şi a programului,
descriindu-ne în acelaşi timp neorânduiala în cele mai
întunecate culori. Adesea ne spunea apoftegma Sfântului
Efrem Sirul: „cei care nu au povăţuitor cad ca frunzele”,
ceea ce înseamnă, aşa cum ne spunea el, lipsa programului.
De asemenea, obişnuia să ne spună şi diferite întâmplări din
vieţile părinţilor contemporani, mai ales a bătrânului
Teofilact, care s-a distins prin virtute şi daruri duhovniceşti
în sihăstria Sfântului Artemie.

Bătrânul Teofilact a trăit toată viaţa sa ca ascet şi isihast,

ţinând posturi aspre. Nici untdelemn nu mânca. Într-o vreme
a primit un ucenic, pe viitorul monah Arsenie, şi i-a spus
scurt, pentru că şi în vorbire se înfrâna binecuvântatul:

– Ascultă fiule, dacă vei rămâne cu mine, vreau ca în viaţa

ta să ai o rânduială şi un program, pentru că fără aceasta nu
te faci călugăr. Priveşte în jur lucrurile noastre, aşa cum ţi le
spun: acolo este urciorul nostru, alături ceaşca, acolo sunt
lighenele, dincolo posmagii şi celelalte, precum le vezi.
Vreau să le găsesc totdeauna acolo. Dacă din întâmplare faci
vreo greşeală, prima dată îţi voi aduce aminte de locul exact
al lucrului, dar nu voi suferi a doua oară. Dacă continui
pentru a treia oară neorânduiala, te voi ruga să-ţi iei
lucrurile tale şi să pleci, ca măcar pe mine să nu mă tulburi,
dacă tu nu vrei să te foloseşti.

Pururea-pomenitul nostru Stareţ ne spunea că auzise despre

el că era trezvitor şi adeseori mintea sa, pentru curăţia ei şi
pentru starea sa duhovnicească bună, îi era răpită în
contemplaţie.

„Odată, ne spunea, am aflat că l-au prins diavolii şi l-au scos

afară din chilie în vreme de iarnă, pe când ningea. L-au târât
gol prin zăpadă toată noaptea, până dimineaţa, când l-au
adus teafăr înapoi la chilia sa. În aceeaşi zi, unii părinţi i-au
adus o parte din îmbrăcăminte, pe care au găsit-o prin
locurile unde o aruncaseră duhurile viclene. Şi aceasta poate
i s-a întâmplat pentru ca să-i întrerupă contemplaţia minţii,
precum de multe ori făceau demonii şi Părinţilor de demult”.
Odată, în timpul nopţii, a mers la chilia bătrânului Teofilact o
căprioară şi a bătut la uşă. Când bătrânul a deschis, ea i-a
arătat piciorul, care era rupt. El i l-a legat şi i-a spus să se
întoarcă după opt zile, la aceeaşi oră, ceea ce animalul a şi
făcut. Bătrânul i-a schimbat legătura şi i-a legat din nou
piciorul şi i-a repetat să vină iarăşi după opt zile. Data
următoare când a venit, văzând că piciorul căprioarei se
vindecase, i-a spus să nu mai vină altădată, poruncă pe care
aceea a îndeplinit-o.

Una din principalele caracteristici ale acestor nevoitori

binecuvântaţi era acrivia în programul vieţuirii lor. Acest
lucru ni l-a cerut şi nouă Stareţul, cât timp am trăit alături
de el. Ne spunea că începutul dobândirii caracterului şi a
personalităţii se află în stăruinţa de a urma un mod de viaţă
programat şi sistematizat. Prin respectarea statornică a unui
program, omul dobândeşte hotărâre şi bărbăţie, lucru foarte
important şi absolut necesar în viaţa noastră, mai ales
pentru că nevoinţa noastră este luptă, şi încă una crâncenă.
Numai cu bărbăţie şi cu hotărâre poate fi înfruntat „diavolul
care răcneşte ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1Pt. 5,
8), iar nu numai să vatăme.

Un alt motiv la fel de necesar care impune rânduiala

programului este nestatornicia caracterului omului după
căderea lui Adam. Iar starea de păcătoşenie, pe care fiecare
dintre noi o poartă, toceşte curajul şi hotărârea. De
asemenea, lipsa de experienţă, neştiinţa, felul necunoscut al
războiului nevăzut şi inegalitatea acestei lupte măresc, cum
este şi firesc, descurajarea. Nici un alt factor omenesc nu
întăreşte într-atât reuşita noastră precum hotărârea noastră
tare şi stăruitoare şi programul bine rânduit.

În vieţile Părinţilor noştri se distinge, în mod deosebit,

stăruinţa lor în rânduială şi în tipic, ca fiind elementele cele
mai importante ale modului lor de viaţă. Stareţul nostru
nutrea o evlavie deosebită faţă de cartea Sfântului Isaac
Sirul, pe care o avea aproape ca pe o carte de rugăciune. Ne
spunea pe de rost capitole întregi din ea, mai ales pe cele
despre rânduielile şi chipurile vieţuirii noastre monahale, de
la „făptuire”, ca lucrare începătoare, până la contemplaţie şi
desăvârşire, unde poate ajunge omul. Îmi aduc aminte că de
multe ori ne cita din Cuvântul al şaptelea, „Despre rânduiala
începătorilor şi despre cele ce li se cuvin lor”. Iar locul cel
mai important, de care şi acum îmi aduc aminte, este
următorul:„Oriunde te-ai afla, socoteşte-te cel mai mic şi
slujitor al fraţilor tăi”[1].

Era firesc ca alegerea pe care a făcut-o Stareţul dintru

început, aceea de a urma viaţa sihăstrească şi retrasă, să
impună mijloace mai aspre de trai. Acesta este, desigur, un
lucru obişnuit la cei ce se liniştesc, al căror loc, mod şi
mijloace folosite sunt diferite de cele ale vieţii chinoviale
proprii celor mai mulţi monahi. Astfel de oameni, chiar şi în
trecut, precum scriu Părinţii, păreau totdeauna aspri la
prima vedere. Acest mod de viaţă are drept consecinţă lipsa
delicateţii în purtare, lucru ce apare mai degrabă pe
nesimţite, din pricina izolării şi a vieţii lor petrecute departe
de comuniunea cu oamenii. Un fapt asemănător îmi aduc
aminte şi din viaţa Avvei Palamon, la care a venit, ca
începător, cel ce avea să devină mare în virtute, Sfântul
Pahomie, întemeietorul monahismului de obşte organizat.

Uneori îl întrebam şi noi pe Stareţ despre asprimea

programului nostru, iar el ne răspundea cu pilde ziditoare
din vieţile Părinţilor de demult. Cei de demult nu ignorau
deloc datoria faţă de aproapele, dar puneau înainte
dragostea faţă de Dumnezeu şi păzirea în chip deosebit a
petrecerii pustniceşti. Fiindcă şi noi ne îndreptam paşii către
acelaşi scop, adesea ne cita cuvântul Avvei Isaac care spune
că o condiţie absolut necesară pentru sporirea monahului
este a se „închide pe sine într-un loc şi a posti pururea”[2].

Eu însă luam aminte mai mult la un alt punct, cel al bunei-

rânduieli, care, deşi pare a fi pentru începători, avea totuşi o
mare importanţă pentru nevoinţa noastră de la început. Iar
aceasta constituia ajutorul provenit din respectarea cu
acrivie a tipicului pe care îl păzeam oriunde ne-am fi aflat.
Prin această respectare cu acrivie a tipicului, nu ne-au
scăzut deloc nici râvna, nici căldura, nici rugăciunea în
general, nici starea noastră duhovnicească. Când însă, se
întâmpla să încălcăm obişnuita rânduială privitoare la hrană,
la păstrarea tăcerii sau la zăvorâre, în general, atunci toate
se risipeau şi cu osteneală reuşeam să revenim la tipicul
nostru. Lucrul acesta, după mai multe căderi, ni s-a făcut o
lecţie bună.

Îmi aduc aminte că într-o vară am mers la Mănăstirea

Esfigmenu împreună cu părintele Atanasie, ca să lucrăm
ceva acolo. Drept plată pentru lucru, părinţii din mănăstire
ne-au dat un peşte care cântărea unsprezece ocale. Am
plecat foarte de dimineaţă de la mănăstire, ca să ajungem
cât mai repede cu putinţă la peşterile de la Sfânta Ana Mică,
unde stăteam atunci. Când, după multă osteneală, am ajuns
pe la amiază la chilie, am pus metanie Stareţului şi i-am
spus despre peşte, deoarece trebuia să-l curăţăm şi să-l
punem apoi la sare ca să nu se strice. În acea vreme,
singura metodă de a conserva peştele era să fie pus la sare.
Fiindcă programul prevedea odihnă şi apoi priveghere,
Stareţul ne-a spus că ne vom ocupa de peşte a doua zi. Noi
ne-am dat seama că peştele nu va ţine până a doua zi,
pentru că era foarte cald, iar pe deasupra îl cărasem
aproape o zi întreagă pe drum, şi nici nu ştiam de câtă
vreme îl aveau părinţii care ni l-au dat. Cu toate acestea, am
urmat porunca Stareţului. A doua zi am mers să ne ocupăm
de peşte, dar se stricase, şi în cele din urmă l-am aruncat.
De dragul respectării programului, Bătrânul nu a ţinut seama
nici de osteneală, nici de faptul că am fi putut avea hrană
destulă.

Din când în când, în naivitatea noastră copilărească, treceam

de limita comportării cuviincioase. Şi astfel, i-am spus odată
Stareţului:
– De vreme ce din fire nu eşti aspru faţă de semeni, ci foarte
compătimitor, cum de eşti atât de sever în privinţa
respectării tipicului nostru, lucru care îi sminteşte pe ceilalţi?

Atunci Stareţul mi-a zis cu mirare:

– Nu mă aşteptam să ai atâta îndrăzneală şi să-mi spui

acestea. Dar ascultă: experienţa m-a silit să fac aşa, căci
altfel n-aş fi putut continua cele către care Dumnezeu m-a
îndrumat. Sfântul Pavel spune: „Căci dacă fac aceasta de
bună voie, am plată, dar dacă o fac fără voie, am numai o
sarcină încredinţată” (1 Cor. 9, 17).

Şi asta ne-o spunea pururea-pomenitul cu greutate în suflet,

dar credea cu tărie că nu era întâmplător devotamentul său
faţă de programul isihast, ci că era o menire dumnezeiască.

Ne mai spunea: „Pretenţiile pe care le au oamenii, ca să-i

primim pe toţi, este calea de obşte a tuturor Sfinţilor Părinţi,
care prin Harul lui Dumnezeu prisoseşte şi în acest loc
sfinţit. Cu uşurinţă şi oriunde poate afla cineva un mediu
potrivit pentru el. Însă îndatorirea noastră, aceea de a ne
nevoi în condiţiile cele mai isihaste ale sfintei noastre tradiţii,
nu le este tuturor nici cunoscută, nici uşor de împlinit.
Sfântul Grigorie Palama, în timpul petrecerii sale aici, în
Muntele Athonului, se îndeletnicea cu liniştirea, fugea de
oameni, se ascundea, săpa gropi în pământ şi căuta
însingurarea în tot chipul. Pe cine primea atunci şi cu cine se
întâlnea?[3] Iată deci o dovadă de netăgăduit că programul
în viaţă este condiţia cea mai importantă a sporirii
duhovniceşti. Acesta este şi scopul legilor şi al poruncilor ce
au fost date din vechime în vederea bunei petreceri
omeneşti, fie de Dumnezeu, fie de oameni. Zdruncinarea
integrităţii caracterului omului, după căderea protopărinţilor,
cerea crearea unei legi pentru a echilibra puterile sufleteşti
şi trupeşti care se slăbănogiseră. Dar când, oare, nu sunt de
trebuinţă legea şi poruncile şi rânduielile? Răspuns: Atunci
când omul îşi va redobândi personalitatea prin
dumnezeiescul Har «şi acest trup stricăcios se îmbracă în
nemurire» (1 Cor. 15, 54), după Pavel, «iar ce este muritor
– ca să zicem aşa– este înghiţit de viaţă» (2Cor. 5, 4). Atunci
şi cu adevărat numai atunci, căci «legea nu e pusă pentru cel
drept» (1Tim. 1, 9)”.

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul.

Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de
Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos,
Bucureşti, 2001, pp. 110-113)

[1]Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice recent descoperite,

Cuv. 7, p. 60.

[2]Sfântul Isaac Sirul, op. cit., Cuv. 7, p. 109.

[3]Vezi Viaţa pe larg scrisă de Filothei Kokkinos al

Constantinopolului, Ἁγιολογικά ἔργα, τομ. Α, Θεσσαλονικεῖς
Ἅγιοι, «Λόγος εἰς τόν Ἅγιον Γρηγορίου Παλαμᾶν».

Joi, 18 septembrie 2014

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 4: Despre ispite şi

legea duhovnicească

Pentru orice situaţie ce părea grea sau complicată, Stareţul

avea răspunsul gata: „Unde este Dumnezeu?”.
Paraclisul Cinstitului Înaintemergător de la Aghia Anna

Apoftegma Părinţilor „Dă sânge, ca să primeşti Duh”[1] poate

fi socotită deviza permanent valabilă a pururea-pomenitului
Stareţ. Fire curajoasă şi bărbătoasă cum era, nu lăsa loc
semnelor de întrebare sau îndoielii în viaţa sa. La această
îmbinare minunată de însuşiri a contribuit însă şi credinţa sa
fierbinte, astfel ca roadele nevoinţei sale să fie întotdeauna
bune. Hotărârea, curajul şi credinţa în Dumnezeu – singurul
lucru ce se cere de la firea raţională – sunt cele mai
importante caracteristici ale libertăţii omului, care exprimă
voinţa sa şi care pricinuiesc şi atrag lucrarea lui Dumnezeu,
Cel ce pe cele bolnave le tămăduieşte şi pe cele cu lipsă le
împlineşte.

Cu ajutorul lui Dumnezeu şi în condiţiile pe care le-am

arătat, Stareţul socotea că nimic nu era cu neputinţă. Însă el
era considerat „cu lipsuri” sau exagerat de către cei care nu
puteau ajunge la această măsură. Pentru orice situaţie ce
părea grea sau complicată, Stareţul avea răspunsul gata:
„Unde este Dumnezeu?”. Iar aceasta însemna, potrivit
gândirii lui, că neapărat Dumnezeu va rezolva problema.
Acest mod de a înfrunta lucrurile a fost principiul său de
bază, principiu ce se sprijinea nu numai pe credinţa sa
adâncă – care după Părinţi se numeşte „credinţa izvorâtă din
contemplaţie” –, ci şi pe păzirea legii duhovniceşti, de care
Stareţul legase toate cele în viaţa sa. Orice s-ar fi întâmplat,
întotdeauna el judeca acel lucru în baza legii duhovniceşti.
Gândea astfel, mai ales despre problemele noastre
personale, care ne preocupau.

La începutul şederii noastre alături de el, îi făceam de obicei

vizite mai dese, pentru sfaturi şi îndrumare. Fireşte, fie că-i
spuneam, fie că nu-i spuneam problemele care ne
preocupau, el ne tâlcuia în amănunt sensul întâmplărilor,
începând de la rezultate şi analizând cele ce le-au precedat,
ba chiar şi atacul. Explica cu atâta precizie de unde, de ce şi
cât, încât rămâneam uimiţi de marea importanţă pe care
dădea „legii duhului vieţii” (Rom. 8, 2).Odată, când am
făcut o greşeală (câte nu pricinuieşte lipsa de experienţă!),
mi-a dat canon să fac o osteneală fără scop într-o călătorie
lungă. Deoarece ştiam că nimic nu face fără motiv, nu am
întrebat nimic, ci el însuşi mi-a spus:

„Dacă împreună cu pocăinţa nu săvârşim şi o osteneală

corespunzătoare, nu satisfacem judecata legii duhovniceşti şi
se poate să ne vină ispita cu consecinţele ei necunoscute”.

Pot să spun că legea duhovnicească era temeiul şi criteriul în

toate acţiunile noastre, atât în situaţiile generale cât şi cele
particulare. Şi Avva Marcu spune: „Semnul cunoaşterii
adevărate este răbdarea celor de întristare şi a nu
învinovăţi pe oameni pentru propriile noastre
nenorociri”[2].
Stareţul obişnuia, de asemenea, să se refere adeseori la
însemnătatea ispitelor, atât ca totalitate cuprinzătoare a
tuturor nenorocirilor cu care este încercată întreaga
omenire, cât şi ca evenimente ce se petrec în viaţa fiecăruia.
În temeiul legii duhovniceşti, el admitea intervenţiile
pedepsitoare ale Proniei celei atotcuprinzătoare a lui
Dumnezeu drept metode potrivite pentru îndreptarea
oamenilor, numindu-le ispite. Deşi cunoştea în profunzime
importanţa folosului venit din ele şi repeta sentinţa din
Pateric: „Ridică ispitele şi nimeni nu se va mântui”[3] şi „cu
neputinţă este să nu vină” (Lc. 17, 12)ele, Stareţul vorbea
amănunţit şi cu multă precizie despre cauzele şi prilejurile
care provoacă [ispitele] şi ne învăţa să le evităm pe cât este
cu putinţă. Centrul experienţei sale se afla în îndoita sa
îndatorire, precum o numea el: pe de o parte, abordarea cu
înţelepciune a pricinilor şi a prilejurilor, pentru a putea fi
preîntâmpinate, iar pe de altă parte – ori de câte ori s-ar
întâmpla – bărbăteasca înfruntare a ispitelor cu credinţă şi
cu nădejdea folosului ce vine din ele.

„Ispitele care ne vin pe neaşteptate, spunea el, sunt din

dumnezeiască iconomie; ne învaţă să fim iubitori de
osteneală şi ne îndeamnă la pocăinţă fără să vrem”[4].

Şi iarăşi: „Necazurile care le vin oamenilor sunt născute din

păcatele şi din relele lor”[5].

Cu aceste cuvinte, pururea-pomenitul ne aducea aminte de

dascălul legii duhovniceşti, aşa cum îl numea pe Avva Marcu
Ascetul.

În stadiul practic al vieţii în Hristos se ascunde taina cea mai

greu de pătruns a vieţii omeneşti. Două atracţii uriaşe, unite
în om, pricinuiesc crâncena şi necontenita luptă dinlăuntrul
lui, şi fiecare dintre ele îl atrage către ea cu furie, ca să îl
cucerească. Două iubiri, ce stau una împotriva celeilalte şi
sunt întoarse fiecare în direcţie opusă, constituie imboldul
celor două atracţii: dragostea cea către Dumnezeu şi
dragostea lumii acesteia. Victima, omul, nu este totdeauna
în măsură să deosebească întru cunoştinţă ceea ce doreşte
şi, din această pricină, rezultă anumite consecinţe. Aceste
mijloace, prilejuri şi pricini ce duc la trezirea celor care sunt
încurcaţi în aceste atracţii, se numesc ispite. Să le descriem?
Dar, „Număra-voi pe dânşii, spune Psalmistul, şi mai mult
decât nisipul se vor înmulţi” (Ps. 138, 18). Ceva însă, fie şi
puţin, trebuie să dezvăluim din experienţele Stareţului, care
avea darul să cerceteze ispitele cu un discernământ deosebit
de fin.

În general, el considera că „orice ispită e folositoare” (Iac.

1, 2), dar mai multă atenţie dădea explicării ispitelor
trândăviei şi trufiei, pe care le numea zdrobitoare.
Dumnezeu, desigur, vrea şi cheamă pe toţi să-L urmeze, dar
nu toţi primesc chemarea Sa. Însă cei ce au primit această
chemare sunt încercaţi aspru, în măsura în care Acela
rânduieşte şi potrivit cu cunoaşterea pe care le-a hărăzit-o.
Duşmanul care unelteşte împotriva celor chemaţi de
Dumnezeu este dragostea pentru lume, care zace
sub „puterea celui viclean” (1In. 5, 19).Această dragoste, cu
viclenie şi cu făţărnicie, reuşeşte să-i înşele pe unii, iar celor
care nu sunt întăriţi în nepătimire, cu o silă făţişă, încearcă
să le înăbuşe buna intenţie. Sila de neîndurat a „prefacerilor”
pricinuite de acest vecin răutăcios al nostru nu lasă
neschimbate nici intenţia, nici începutul cel bun.

Multe sunt cauzele (şi ele sunt cunoscute în amănunt de

Sfinţii noştri Părinţi) care pricinuiesc prefacerile, fie fireşti,
venite din nevoile noastre nevinovate, fie dobândite din
patimi şi de la diavoli. Dar, fie că provin dintr-un motiv, fie
din altul, important este de ştiut că ele uneltesc împotriva
bunei noastre intenţii.

În această neîncetată luptă stăruie permanent ispitele.

Nimeni din cei care înoată pe marea mult învolburată a
acestei vieţi nu rămâne în afara luptei cu ele. Lipsa de
experienţă, neştiinţa, slăbiciunea, greutatea trupului de lut,
trecutul petrecut în răutăţi, patimile şi, mai presus de toate
acestea, diavolul, schimbă şi nimicesc intenţia cea dreaptă şi
fac nefolositor scopul cel bun. „Dar văd în mădularele mele
o altă lege” (Rom. 7, 23), care este „cugetul inimii omului
ce se pleacă spre rău din tinereţile lui” (Fac. 8, 21), şi care îl
moleşeşte pe cel ce a apucat pe calea cea bună deschisă de
chemarea lui Dumnezeu şi de nobleţea intenţiei. În această
situaţie, nu rămâne alt mijloc pentru deşteptare şi îndemn
decât pedepsele pedagogice care sunt şi se numesc ispite.

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul.

Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de
Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos,
Bucureşti 2001, pp. 114-117)

[1]Sfântul Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, Cartea

a doua, cap. 24, Filoc. rom., vol. 5, p. 274.

[2]Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă

din fapte, cap. 56, p. 253.

[3]Pateric, Avva Antonie, cap. 7, Alba Iulia, 1997, p. 8.

[4]Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă

din fapte, cap. 8, p. 311.

[5]Ibidem. cap. 9, p. 311.

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 5: Felurile ispitelor

Ispitele se numesc astfel deoarece nasc experienţă (în limba

greacă, cuvintele „ispită” (πειρασμός) şi „experienţă” (πείρα)
au aceeaşi rădăcină). Într-adevăr, în războiul nevăzut,
ispitele se fac pricinuitoare de cunoaştere duhovnicească
pentru cei cu luare-aminte. Ispită se numeşte şi orice
împotrivire faţă de nevoinţa noastră pentru credinţă şi
evlavie, atunci când ne silim să ne supunem lui Dumnezeu.
După învăţătura Sfinţilor Părinţi, ispitele se împart în mai
multe feluri. Unele sunt ispitele nevoitorilor, prin care
adaugă câştig şi sporire în nevoinţa lor, altele sunt ispitele
celor trândavi şi nepăsători, prin care li se atrage atenţia la
ceea ce îi vatămă şi îi primejduiesc; altele sunt ispitele celor
ce dorm, prin care sunt deşteptaţi, altele iarăşi sunt ispitele
celor depărtaţi de Dumnezeu şi înşelaţi, prin care se apropie
de Dumnezeu; de asemenea, diferite sunt ispitele drepţilor şi
ale prietenilor lui Dumnezeu, prin care moştenesc
făgăduinţa. Pentru cei desăvârşiţi, Dumnezeu îngăduie ispite
prin răbdarea cărora aceştia se fac reazem credincioşilor şi
pildă de urmat. Există şi un alt fel de ispite, tot pentru cei
desăvârşiţi, asemenea cu cele prin care au fost încercaţi
Domnul nostru şi Apostolii prin care „au plătit” legea
comunicării cu lumea (oamenii), ridicând propriile noastre
ispite.

La această lege a „comunicării” participă şi Părinţii

duhovniceşti, prin ridicarea greutăţilor şi a slăbiciunilor fiilor
lor duhovniceşti, prin rugăciuni şi prin alte nevoinţe ce
completează lipsurile celorlalţi. Conform Sfinţilor Părinţi,
există şi un alt mod de a „comunica” (participa) cineva la
ispite străine. De exemplu, cel ce cleveteşte „comunică” cu
ispitele celui clevetit, cel ce judecă, cu cele ale celui judecat,
cel ce nedreptăţeşte, cu cele ale celui nedreptăţit, mai ales
când cei nedreptăţiţi suferă paguba fără murmur.

Aici voi enumera ispitele celor ce au sporit datorită trezviei şi

a nevoinţei lor, care, după judecata Sfinţilor Părinţi, sunt de
obicei acestea: lenevia, greutatea trupului, moleşirea
mădularelor, acedia, tulburarea cugetării, boală trupească
închipuită – adică micimea de suflet –, întunecarea
gândurilor, părăsirea ajutorului omenesc, strâmtorarea în
nevoile exterioare şi altele de acest fel. Toate acestea,
atunci când li se întâmplă nevoitorilor cu îngăduinţa lui
Dumnezeu, le pricinuiesc simţământul de părăsire. Atunci
credinţa începe să se clatine şi să li se taie nădejdea care îi
întărea până atunci. Tainic însă, Harul îi mângâie,ca să nu-şi
schimbe programul; îi convinge că ispita n-a venit de la ei
înşişi, de vreme ce toate mărturisesc că n-au părăsit
obişnuinţa lor cea bună. După această nelinişte şi după
mângâierea tainică a Harului, ei se întorc cu credinţă şi
ardoare către Domnul puterilor ca să-i mântuiască, şi cad
înaintea Lui cu smerenie, cerând de la El mântuirea, care
este şi scopul pentru care au fost ispitiţi. Acestea, precum
spun Părinţii, sunt ispitele celor sporiţi şi înaintaţi în cele
duhovniceşti.

Cei ce se întâmplă să-şi neglijeze îndatoririle sau – ceea ce

este mai întristător – să cadă în trufie şi mândrie, au ispite
diferite şi mai aspre, după cum la boli grele sunt necesare
operaţii şi tăieturi mai adânci. Pe aceştia, diavolii îi luptă mai
întâi la arătare, cu multă neruşinare şi insistenţă şi mai
presus de puterile lor (1 Cor. 10, 13). Li se întunecă mintea,
încât pierd complet puterea discernerii, li se accentuează
demenţa şi se înmulţesc gândurile neghioabe; au război
puternic al trupului, care constrânge buna lor intenţie; li se
stârneşte mânie fără pricină şi asprime în ceea ce priveşte
voia proprie; li se naşte împotrivire în cuvânt şi mustrare a
celorlalţi, după care urmează gânduri de hulă împotriva lui
Dumnezeu, pierderea curajului din inimă, batjocura dracilor
în ascuns şi la arătare, neînfrânare în vorbă deşartă, şi, în
general, dorirea celor din lume şi a celor deşarte. Apoi
urmează ispite crâncene şi greu de înfruntat, simptome de
boli ciudate şi neobişnuite, precum şi răni dureroase, sărăcie
şi părăsire neobişnuită şi nemângâiată, fapte sau lucruri cu
neputinţă de dezlegat, care produc deznădejde şi frică,
fiindcă inima este lipsită de nădejde. Toate acestea sunt
urmările mândriei şi i se întâmplă mai ales omului înşelat,
care se încrede în sine. Dar ele sunt şi leacuri pentru
tămăduirea lui, ca să se dezmeticească, să se smerească şi
să verse veninul acestei distrugătoare patimi.
Aşa cum în cele ale Harului există mijloace ajutătoare, care
fac să prisosească sporirea în timp şi cantitate, tot astfel şi
în ceea ce priveşte înşelarea ,există factori care contribuie la
micşorarea ei. În privinţa Harului, atunci când omul
călătoreşte cu Harul lui Hristos pe calea cea strâmtă şi cu
scârbe a poruncilor (Mt. 7, 14), după măsura înţelegerii sale,
dacă adaugă la această călătorie a sa smerenie şi bună
dispoziţie în slujirea dragostei, sporeşte măsura Harului şi a
luminării. În chip asemănător se întâmplă şi în privinţa
înşelării. Dacă adaugă cineva nerăbdare şi cârteală, îşi
îngreuiază crucea, dublând-o. Micimea de suflet şi lipsa de
nădejde sunt nenorocirile cele mai chinuitoare ale războiului
nevăzut şi sunt lăsate celor tari la cerbice şi nesmeriţi la
cuget, ca o pedagogie mai aspră, ca o pregustare a gheenei
şi a iadului prin simţirea lepădării şi a părăsirii. Aici este
nevoie de rugăciunile Sfinţilor şi de intervenţia minunii,
pentru a le înmuia inima. E nevoie de multe rugăciuni şi
lacrimi ca un astfel de suflet bolnav să se unească din nou
cu Harul şi în felul acesta să se vindece. Altfel, în mod
inevitabil, înşelarea va pune stăpânire pe el şi îl va duce
până la ieşirea din minţi şi la distrugere.

Cu adevărat, fericită eşti smerenie! Cine este cel înţelept,

care păzeşte căile tale şi urmează îndreptările tale, ca să te
cucerească cu totul? Şi să te aibă părtaşă şi împreună-
locuitoare, ca să mergi înainte şi să-l urmezi în toate căile
lui, până când îl vei înfăţişa Stăpânului şi Împăratului tău,
Care te-a îmbrăcat ca pe o preaiubită a Sa şi te-a descoperit
şi nouă?„Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu
inima”, iar nu doar la arătare, „şi veţi afla odihnă sufletelor
voastre” (Mt. 11, 29). Desigur, scopul nostru nu a fost să
repetăm învăţături şi citate atât de cunoscute de la Sfinţii
Părinţi, dar ne-a atras subiectul, de vreme ce aproape fără
de voie ne-am aflat în vârtejul ispitelor, cărora atât de des
ne facem victime din pricina lipsurilor şi a nepăsării noastre.

Pururea-pomenitul Stareţ nu înceta, în chipul său atrăgător,

să ne explice în toate fazele vieţii noastre, scopul acestor
pedepse pedagogice. Vedeam mişcările şi lucrarea acestor
imbolduri totdeauna în cadrul legii duhovniceşti care rânduia
totul, în amănunt, în viaţa noastră. Într-adevăr, câtă
înţelepciune se ascunde aici pentru cei înţelepţi şi pentru cei
experimentaţi în viaţa duhovnicească, atunci când îşi
îndreaptă călătoria lor pe acest ocean al vieţii, având ca
sprijin şi ţel în legea duhovnicească, „legea duhului vieţii”
(Rom. 8,2)!

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul.

Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de
Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos,
Bucureşti 2001, pp. 118-121)

Luni, 22 septembrie 2014

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 6: Legea prefacerilor

şi viaţa practică

Căci prefacerea există fără deosebire în toată firea

cuvântătoare (raţională) şi schimbări se întâmplă fiecărui
om în toate clipele vieţii lui

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 49)

Atunci când, în timpul diferitelor prefaceri (αλλοιώσις =

denaturare, deformare, prefacere, schimbare în rău),
schimbările neaşteptate ne înspăimântau, pururea-pomenitul
Stareţ ne tâlcuia în amănunt, din experienţa Părinţilor,
tainele acestor lucrări. Adeseori, ne atrăgea atenţia asupra
prefacerilor şi ne spunea:
„Să fiţi bărbătoşi în ambele stadii ale prefacerilor, care sunt
şi cele mai importante. Mai întâi să rămâneţi neclintiţi la
constrângerile şi la schimbările care vi se petrec şi, în al
doilea rând, să distingeţi cauzele care le-au pricinuit.

Cele mai importante cauze ale prefacerilor, după Marele

Maxim, sunt următoarele patru, fără să lipsească feluritele
complicaţii ale patimilor şi ale intervenţiilor satanice care le
produc:

a) cele fireşti, legate de condiţiile climaterice, care

pricinuiesc prefacere în dispoziţia omului;

b) alimentaţia care nu se potriveşte cu constituţia

organismului, schimbă dispoziţia lăuntrică;

c) mustrarea conştiinţei pricinuită de neglijarea sau

exagerarea datoriilor de îndeplinit, în general, şi în special
din pricina vieţii neprogramate, când legea duhovnicească
îngăduie o zguduitură seismică spre deşteptare;

d) însuşi diavolul, care războieşte, după îngăduinţa

dumnezeiască, cu pizmă, pe cei ce sporesc[1].

Aceasta e firea prefacerilor, în vreme ce însuşirile lor sunt

folositoare dacă omul se foloseşte de ele în mod corect.

Prefacerile şi ispitele formează o tovărăşie în care greu se

deosebesc unele de altele, astfel că una o pricinuieşte pe
cealaltă şi invers, deşi amândouă duc pe cei înţelepţi la folos
şi la sporire. Fie că ispita pricinuieşte prefacerea, fie că
prefacerea [precede] ispita, concluzia este că ele trebuie
înfruntate cu înţelepciune şi răbdare. Avva Marcu
spune: „Necazurile ce vin asupra oamenilor sunt roadele
păcatelor şi ale relelor lor. Dacă le răbdăm cu rugăciune,
atunci vedem că vin iarăşi cele bune”[2].

Prefaceri li se pot întâmpla şi celor care se nevoiesc corect.

Atunci când cineva împlineşte o poruncă sau altă lucrare
bună cu deplină conştiinţă, trebuie neapărat să aştepte
pecetea peste lucrarea sa. Mulţi au păzit osteneala lucrării
poruncii fără să cârtească, însă din lipsă de experienţă, n-au
rezistat la ispita pecetluirii bunei lor osteneli, şi astfel, s-au
păgubit.

Legat de acest lucru, pururea-pomenitul Stareţ, care insista

asupra acestor amănunte, ne spunea adesea: „Precum
nopţilor le urmează zilele, tot astfel şi reuşitelor, ispitele de
încercare”.

Răbdarea, în încercarea ce urmează faptei celei bune, arată

intenţia cea bună şi conştientă a omului şi adevereşte faptul
că nu a săvârşit această faptă oricum, ci din bună alegere şi
numai pentru porunca lui Dumnezeu. Acesta este un aspect.
Pe de altă parte, [ispita] sporeşte în om pomenirea lui
Dumnezeu şi, într-un fel, acesta primeşte adaosul cel bun în
atelierul minţii sale. Dimpotrivă, cel ce se împuţinează la
suflet în ispita ce urmează faptei bune, pierde curajul
credinţei neclintite pe care o avea şi, din cauza nereuşitei,
pricinuieşte minţii uitare.

Acolo unde există dragoste şi înfrânare şi, aşa cum spunea

pururea-pomenitul, pocăinţă şi rugăciune, orice greutate şi
nedumerire se destramă.

Mai ales la început, atunci când cel ce se pocăieşte porneşte

pe calea nevoinţei duhovniceşti, prefacerile îl slăbesc mult.
Iar aceasta se întâmplă deoarece nu se aşteaptă la ele şi nu
ştie că prefacerile se preschimbă în canon natural, mai ales
atunci când nevoitorul este cu luare-aminte şi nu dă el însuşi
prilejuri. Stareţul ne spunea mereu:

„În prefacerile cele bune să vă lăcomiţi şi să strigaţi la

Dumnezeu ca şi David, ca să-Şi aducă aminte Acela de voi,
când voi Îl uitaţi”.

Urmarea prefacerilor [celor rele] este uitarea lui Dumnezeu,

completa paralizie a mădularelor şi dezgustul de orice bine.
Şi acestea le avea în vedere Proorocul atunci când zicea: „Şi
până la bătrâneţe şi cărunteţe, Dumnezeul meu, să nu mă
părăseşti” (Ps. 70, 18).

De asemenea Stareţul ne spunea:

„Să nu ne înşelăm socotind că aceste stări de uscăciune,

lipsite de bucurie, se depăşesc prin întâlniri şi glume, ci
numai cu răbdare, rugăciune şi nădejde. Celor mai tineri le
ajută amintirea de cele viitoare, de clipa morţii şi de viaţa
veşnică, şi – în parte – cugetarea la iconomia mântuirii
lumii”.

Când l-am întrebat cât a fost de ispitit de aceste prefaceri,

ne-a spus:

„Dacă v-aş descrie nevoinţa mea în privinţa aceasta, nu veţi

suferi să ascultaţi. Dar bunătatea lui Dumnezeu şi Stăpâna
noastră Născătoarea de Dumnezeu, care întotdeauna m-a
păzit, mi-au dat un fel de stăruinţă şi tărie şi n-am dat
înapoi. Aici cel mai mult ajută şi izbăvesc lacrimile. Toate ţin
de bunătatea dumnezeiască”.

Altădată ne spunea:

„Şi frica pricinuieşte prefacere, dar mare pagubă le aduce

începătorilor aşa-zisa prejudecată a aproapelui împotriva lor,
precum şi reaua dispoziţie a acestuia. Când oarecare
persoană este de faţă şi ştii că te judecă şi te defaimă, este
aproape cu neputinţă să nu-ţi provoace vreo prefacere,
oricât ai încerca să nu te schimbi. Însă, după iertare şi după
rugăciunea pentru el, iarăşi te echilibrezi, vindecându-te de
rana întristării”.

Una dintre cele mai mari mângâieri în perioada de început a

nevoinţei noastre a fost faptul că Stareţul ne-a lămurit şi ne-
a descris prefacerile succesive, care – precum se vede – se
petrec în călătoria noastră de fiecare zi. Râvnei celei dintru
început[3] sau, mai degrabă,„evlaviei începătoare”, după
cum o numeşte Sfântul Ioan Scărarul, i se pare ciudată
schimbarea ce o suferă şi ea provoacă nemulţumire celor
neexperimentaţi şi neştiutori. Ei nu înţeleg de ce o astfel de
schimbare a înrăutăţit, fără pricină, toată starea lor
sufletească, şi pe lângă acestea încă şi mădularele trupului.
Caută să afle învinuiri în propria lor schimbare, dar nu le află
uşor, căci, potrivit cu puterea lor, n-au trecut nimic cu
vederea. Şi atunci de unde schimbarea? De unde
uscăciunea, nepăsarea, slăbiciunea, oboseala nefirească în
mădulare şi lâncezeala în rugăciune? Şi totuşi acestea se
întâmplă!

Căderea primilor zidiţi ne-a lăsat ca moştenire înclinaţiile

păcătoase, pervertirea personalităţii, rămăşiţele stricăciunii,
soarta de muritori şi însăşi moartea. În toate aceste chipuri
ale stricăciunii şi ale nestatorniciei se găsesc şi „prefacerile
şi schimbările”, precum le numesc Părinţii. Urmările acestor
prefaceri provoacă tulburările citate mai sus. Aceste stări ale
prefacerii noastre, deja înnăscute, au devenit însoţitorii
noştri cei mai vicleni şi nedespărţiţi. Dacă nu suntem cu
luare-aminte la manifestările acestea, ele ne păgubesc într-o
măsură nespus de mare.

Ele, după părerea Sfinţilor Părinţi, sunt şi fireşti şi dobândite.

Fireşti sunt acelea care întotdeauna se află în caracterul
omului, fie că vrea, fie că nu, chiar şi atunci când ia aminte
la sine cu toată puterea sa. Este vorba de chinul moştenit de
la cădere, precum am spus. Cele dobândite sunt de două
feluri, una mai rea decât cealaltă. Prefacerile dobândite
depind de pricini şi de prilejuri. Primul fel, mai nevinovat,
provine din înrâuririle fireşti ale bolii, ale dietei, ale climei şi
ale viclenilor demoni. Celălalt fel sunt din vina noastră
personală. Când omul este mustrat de conştiinţă din mai
multe cauze pe drept cuvânt, atunci se preface şi i se
schimbă dispoziţia, independent de voinţa sa.

În primul caz, în cel al deselor prefaceri naturale, nu există

alt mod de înfruntare a lor, afară de credinţă. Deoarece, aşa
cum spune Sfântul Pavel, „prin credinţă umblăm, iar nu
prin vedere” (2Cor. 5, 7), nu cerem dovezi şi minuni, nici nu
luăm aminte la simţăminte, rămânând nepăsători la ceea ce
se întâmplă. Nu luăm aminte la ce simţim în arşiţa zilei sau
în frigul nopţii, ci un singur lucru ne interesează: să ridicăm
cu bucurie şi fără murmur greutatea crucii noastre, să
împlinim legea poruncii şi tot ceea ce ne cere datoria,
potrivit cuvântului: „mergând mergeau şi plângeau
aruncând seminţele lor” (Ps. 125, 6). Cu dreptate este să
călătorească mângâierea împreună cu lucrătorii cei „osteniţi
şi împovăraţi” ai poruncilor (Mt. 11, 28). Dar în această vale
ceţoasă a plângerii, unde ispăşim pedeapsa surghiunului
nostru, prefacerile întrerup desfăşurarea firească a
nevoinţei, la fel cum se întâmplă în atmosferă cu diferitele
schimbări ale vremii. Aici însă, taina este alta. Purtarea de
grijă a lui Dumnezeu cea atotdreaptă a rânduit ca
simptomele naturale ale prefacerilor să devină mijloace de
instruire mântuitoare spre formarea şi desăvârşirea fiilor Lui.
Când Dumnezeu cheamă un suflet la cunoaşterea Sa, îi dă în
dar Harul Său sub chipul râvnei, al credinţei şi al afierosirii,
precum şi prin alte manifestări aducătoare de bucurie ale
dărniciei Sale. Dar apoi, atunci când sunt semnate
„acordurile”şi încep „înrolarea” oficială şi supunerea,
Împărţitorul de daruri Îşi retrage Harul Său treptat şi îl lasă
pe ostaş singur, ca să-i încerce credinţa. Va rămâne oştindu-
se şi lucrând sau se va întoarce înapoi? Tocmai în timpul
acestor retrageri periodice ale Harului vin prefacerile; de
aceea, prezenţa lor în viaţa noastră a dobândit de acum un
rol. Slavă iubirii de oameni a Bunului nostru Stăpân, Care a
rânduit anomaliile stricăciunii şi ale morţii spre instruirea şi
formarea fiilor Săi!

Însă, în al doilea caz, în care prefacerile predominante nu

sunt fiziologice, când Harul nu se retrage singur spre
încercarea noastră, ci noi suntem răspunzători pentru
retragerea lui, este nevoie de atenţie pentru a îndrepta
greşeala mai înainte de a se mări paguba. Atunci greşeala
are aceste cauze principale: fie trândăvia, când s-au neglijat
îndatoririle, fie îngâmfarea, din care se naşte mândria.
Atunci e nevoie de smerenie şi osteneală, de post,
priveghere şi de multă rugăciune cu adâncă smerenie,
precum zice Psalmistul: „Vezi smerenia mea şi osteneala
mea şi-mi iartă toate păcatele mele” (Ps. 24, 18). Şi
iarăşi:„smeritu-m-am şi m-a mântuit” Domnul (Ps. 114, 6).

Prezenţa Harului în suflet, care este chintesenţa

(πεμπτουσία în gr.) vieţii noastre, cere de la om o purtare
creştinească şi nobleţe în adevăratul sens al cuvântului,
deoarece, după Sfântul Pavel, suntem „ai lui Hristos” (Gal.
5, 24). Orice încălcare a acestei vieţuiri se consideră trădare
a „bunei mărturisiri” (1Tim. 6, 12) şi din pricina aceasta
Harul se retrage. De aceea, trebuie să luăm aminte să-l
ţinem în noi înşine şi, dacă va pleca, din oricare motiv,
trebuie să-l chemăm din nou, cu pocăinţă sinceră.

Îmi aduc aminte că am greşit odată din lipsă de experienţă,

precum mi se pare. După ce am mărturisit Stareţului
greşeala mea, despre care el ştia înainte să-i zic eu, şi după
sincera mea căinţă, mi-a spus:

– Vreau să faci o osteneală în plus pentru „satisfacerea”

Harului, pe care l-ai întristat prin neluarea ta aminte.

M-a trimis să fac o călătorie lungă, de la chiliile noastre de la

Sfânta Ana Mică până la Karyés şi să mă întorc pe partea de
nord, trecând pe la Marea Lavră şi pe la Schitul Kavsokalivía.
Aparent, a fost o ascultare pentru a împlini o slujire, însă în
esenţă a fost un canon, care este o condiţie practică a
pocăinţei. Aşa ştiau aceşti Bătrâni duhovniceşti să împace
neputinţele omeneşti cu dreptatea dumnezeiască, deoarece
credeau în ceea ce s-a spus: „Mai înainte de ce m-am smerit
eu am greşit, pentru aceasta cuvântul Tău am păzit” (Ps.
118, 67) şi „bine este mie că m-ai smerit, ca să mă învăţ
îndreptările Tale” (Ps. 11, 71). După această instruire
mântuitoare a mea, prin care mi-am redobândit locul în
purtarea de grijă cea iubitoare de oameni a lui Hristos, am
cântat cântarea de biruinţă: „Să mă întoarcă pe mine cei ce
se tem de Tine şi cei ce cunosc mărturiile Tale” (Ps. 118,
79), şi„drepte sunt judecăţile Tale şi întru adevăr m-ai
smerit” (Ps. 118, 75).

Orice eveniment din viaţa noastră era pentru Stareţ un prilej

de a tâlcui Pronia cea atotmântuitoare a lui Dumnezeu, o
pagină a felului cum sunt chivernisite fiinţele în hotarele
nesfârşite şi părinteşti ale lui Dumnezeu Tatăl. Lucrarea
fericitului Stareţ, precum am arătat şi altădată, era aceea de
a ne ajuta să observăm rânduiala corectă a mişcării şi a
dependenţei tuturor de ochiul neadormit al dumnezeieştii
înţelepciuni şi a dreptăţii Aceluia„prin Care toate s-au făcut;
şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).

Stareţul ne spunea:

„Dacă veţi face ca aceasta să devină conştiinţa voastră, veţi

ajunge fără osteneală la o nemişcare pricinuitoare de pace
îndelungată în viaţa voastră. Şi în felul acesta, pentru nimic
nu veţi fi prihăniţi şi nu veţi judeca pe nimeni, nici chiar pe
satana. Învăţaţi să consideraţi prihănirea de sine ca mijlocul
cel mai de temelie al sporirii şi căutaţi cu atenţie direct la
punctul de plecare al greşelii, căci „dacă orice lucru fără voie
îşi are pricină în cele de voie, după cum spune Scriptura,
nimeni nu este atât de mult vrăjmaş omului, precum îşi este
el însuşi sieşi”[4].

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul.

Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de
Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos,
Bucureşti 2001, pp. 122-127)

[1]Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste,

Suta a doua, cap. 92,p. 100.

[2]Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă

prin fapte, cap. 9,p. 311.
[3]Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 1, cap. 21, p. 21-
22.

[4]Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipuiesc că se

îndreaptă din fapte, cap. 104,p. 324.