Sunteți pe pagina 1din 4

1. Obiectul de studiu al ontogenezei activității ludice. Conceptul de joc; geneza; teorii.

Specific vârstelor copilăriei, jocul are importanţă hotărâtoare pentru dezvoltarea psihice a
copilului
Alături de învăţare, muncă, şi creaţie, jocul reprezintă una din modalităţile esenţiale prin
care omul se raportează la realitatea înconjurătoare. Prin joc, copilul învață şi se dezvoltă
totodată. Jocul înseamnă explorarea universului, a realități; tot prin joc, el reproduce,
reconstruieşte secvenţe din viaţă sau creează o nouă lume, o altă realitate. Ursula Şchiopu
surprindea caracterul universal al jocului în afirmaţia: „De fapt, omul se joacă la toate vârstele.
Chiar şi la vârsta a treia" ( Şchiopu, Verza 1981,.28).
Pentru copil, totul este joc: în primele luni de viaţă acesta se joacă cu corpul său; mai apoi
copilului îi face plăcere să reproducă elemente din ambianţa lui apropiată; într-o următoare
etapă, copilul începe să imite adultul (mama, medicul, educatoare) şi de aici se naşte jocul de rol
– atât de utilizat astăzi şi în lucrul cu adulţii – în care identificarea este obiectul fundamental.
Urmează jocul cu reguli, în care copilul învaţă elemente fundamentale de socializare,
convenţionalitatea, acordul, cooperarea şi competiţia.
În concluzie, este important să subliniem că prin activitatea de joc copiii:
 îşi formează identitatea personală (se joacă la început cu propriul corp, înţeleg că nu
sunt una şi aceeaşi cu mediul, ci sunt separaţi);
 învaţă să comunice (vorbire, ascultare, înţelegere).
 învaţă acte, acţiuni, operaţii, conduite care îl ajută să rezolve probleme din mediul său;
 învaţă să fie mai flexibili în gândire, să creeze soluţii diferite;
 îşi dezvoltă atenţia, motivaţia, abilităţile sociale;
Copilul schimbă prin joc realitatea lui imediată, învaţă „să fie cu ceilalţi”, învaţă lucruri noi,
toate acestea într-o stare de relaxare şi plăcere; totodată, prin joc se dezvoltă întreaga sa fiinţă, i
se conturează personalitatea.
Geneza şi rolul jocului. În demersul teoretic referitor la joc este necesară şi o trecere în
revistă a teoriilor ce vizează motivaţia jocului. Ed. Claparède, in lucrarea sa Psihologia copilului
şi pedagogia experimentală, autorul enumera opt teorii care au fost enunţate pentru a explica
esenţa şi cauzalitatea ce au stat la baza jocului copilului ( Claparède 1975, 60-61)
• O primă teorie este cea a recreării sau odihnei (Schaller, în 1891, Lazarus, în 1883),
potrivit căreia funcţia jocului ar fi aceea de relaxa şi detensiona atât corpul, cât şi spiritul, idee
nesusţinută de Claparède întrucât nu explică de ce copiii preferă să se joace, oricând, şi nu doar
când sunt obosiţi.
• A doua teorie-propusă de poetul Schiller şi apoi susţinută de Spencer, este cea a
surplusului de energie, conform căreia, surplusul de energie acumulat de copil se descarcă prin
joc. Contraargumentele propuse de Claparède se referă la caracterul inovator al acţiunilor
întreprinse de copii, precum şi la categoria de copii care se joacă, deşi nu manifestă surplus de
energie.
• A treia teorie menţionată este cea propusă de Hall, teoria atavismului, care susţine că
jocul este un exerciţiu necesar dispariţiei tuturor funcţiilor rudimentare, devenite inutile (jocul
„de-a vânătoarea" al copilului, care exprimă o funcţie rudimentară nu are drept scop dispariţia
prin istovire, ci exercitarea trecătoare a unei influenţe asupra dezvoltării altor funcţii. Claparede
consideră că cele două poziţii ale lui Hali sunt antagonice şi susţine funcţia de instrument creator
a jocului.
• A patra teorie este cea elaborată de K. Groos, în 1896, şi se numeşte teoria exerciţiului
pregătitor, în care autorul pledeaza pentru o reîntoarcere la punctul de vedere biologic pentru a
explica problematica jocului. Groos susţine existenţa a multiple tipuri de joc în conformitate cu
numărul instinctelor (jocuri de întrecere, jocuri erotice, jocuri de vânătoare, de luptă etc.) Astfel,
funcţia jocului este de a fi un exerciţiu pregătitor pentru viaţa adevărată. Ed. Claparede apreciază
această teorie ca fiind importanta pentru pedagogie, dar precizează că ea trebuie completată de o
alta, care să considere jocul ca pe un agent de dezvoltare, de expansiune a personalităţii.
• O altă teorie prezintă jocul drept un stimulent al creşterii. Acest punct de vedere îşi are
originea în ideile lui H. Carr, care a atras atenţia asupra rolului pe care jocul îl are în dezvoltarea
organismului, în special ca stimulent pentru sistemul nervos, dar şi pentru sistemul muscular,
circulator etc.
• Teoria exerciţiului complementar (sau a compensaţiei) a fost elaborată tot de Carr se
bazează pe ideea potrivit căreia jocul întreţine şi împrospătează deprinderile nou dobândite.
Astfel, funcţia jocului ar fi de exerciţiu pregătitor. Anterior, Ed. Claparede nu împărtăşise
punctul de vedere al lui Carr, precizând că un exerciţiu de repetare în vederea perfecţionării unei
deprinderi nu poate fi considerat joc şi, în al doilea rând, dacă este vorba de o întărire prin
perfecţionare a unei funcţii încă imperfecte, nu avem de-a face cu un exerciţiu pregatitor, ci cu
unul. de perfecţionare.
• K. Lange propune teoria întregirii, conform căreia jocul ar fi un înlocuitor al realităţii
care ar procura animalului, copilului, ocaziile pe care nu le găseşte în realitate.. Astfel, funcţia
jocului nu ar fi atât complementară, cât mai degrabă compensatoare, de a satisface trebuinţe
presante.
În sfârşit, ultima teorie la care se referă Claparede îşi are originile tot în consideraţiile lui
H. Carr. Este vorba de teoria cathartică, după care funcţia jocului ar fi aceea de a ne purifica
din când în când de tendinţele antisociale cu care venim pe lume, dar nu în sensul de a le
suprima, ci de a le canaliza spre comportamente acceptate.
Ca metodă, procedeu şi mijloc de formare şi dezvoltare, a personalităţii preşcolarului, în
grădiniţă jocul se găseşte cu preponderenţă în programul zilnic, facilitând şi o mare parte din
învăţarea didactică. Jocurile. în special cele didactice, îmbină finalităţile educative cu bucuria
copilului.
Jocul este un puternic stimulent cognitiv atât pentru învăţarea independentă, cât şi pentru
învăţarea în grup; dincolo de natura primă a experienţei, există feedback-ul, care determină
adevăratul progres. Jocul se îmbină cu învăţarea, dar şi cu creaţia astfel că îi dă posibilitatea
copilului de a experimenta rolul de creator al realităţii. În cadrul jocului liber, copilul are
posibilitatea de a lua decizii, de a exersa roluri sociale, el învaţă să se adapteze la ceilalţi, să
comunice cu ei, îşi configurează primele noţiuni a ceea „ce e bine” şi „ce e rău”, a ceea „ce e
frumos” şi a ceea „ce e urât”. Totodată, jocul este cel mai sigur mediu de manifestare a
creativităţii şi, concomitent, modalitatea prin care copilul îşi dezvoltă şi îşi afirmă
individualitatea; el îşi construieşte propriul sens al identităţii, începe să-şi cristalizeze imaginea
de sine. Sub. un alt aspect, jocul este modalitatea prin care se asigură si o dezvoltare fizică
armonioasă a copilului. Postura, activismul, conştientizarea expresivităţii corporale si
emoţionate, sunt elemente extrem ele importante pentru stadiile ulterioare, iar preşcolaritatea este
etapa în care ele se manifestă prin joc.

2. Rolul jocului in dezvoltarea intelectuală, morală şi fizică a preşcolarului.

a) Contribuţia jocului la dezvoltarea intelectualei o copilului Rolul jocului în dezvoltarea


intelectuală a preşcolarului implică atât dobândirea de noi cunoştinţe, cât dezvoltarea
imaginaţiei. La nivelul formării operaţiilor mentale, fiecare mecanism cognitiv oferă materialul
de prelucrare şi pregăteşte dezvoltarea mecanismului ulterior. Astfel, dezvoltarea iniţiala la
nivelul senzaţiilor şi percepţiilor va pregăti apariţia reprezentărilor şi a gândirii. Imaginaţia îşi
găseşte în joc - atât pentru copil cât şi pentru adult - mediul propice pentru manifestarea şi
dezvoltarea sa. Etapa iniţială de imitare a unei situaţii concrete este succedată de recombinarea
reprezentărilor, care, la rândul ei, este urmată de completarea creatoare personală a copilului.
Memorarea involuntară realizată în timpul jocului reprezintă, şi ea, doar o etapă de trecere pentru
memorarea voluntară (regulile jocului). Generalizarea şi clasificarea, ca cerinţe ale jocului
didactic, implică operatii ale gandirii şi sunt mai uşor de realizat atunci când .ele sunt motivate
de cerinţele jocului. Fundamentală în dezvoltarea copilului este achiziţionarea limbajului, care se
află în strânsă interacţiune cu gândirea şi, totodată, îndeplineşte o importantă funcţie reglatoare şi
socială.
Dacă avem în vedere aspectul dezvoltării capacitatilor de comunicare, în grădiniţă, jocul, în
special cel didactic, urmăreşte fixarea unor termeni lexicali fundamentali, corectarea şi
îmbunătăţirea pronunţiei, cristalizarea anumitor structuri gramaticale, însuşirea unor substantive
comune care denumesc obiecte sau fenomene din mediul apropiat, cu accent pe obiectele de
igienă personală, părţile corpului, anotimpuri etc. La nivelul grupei pregătitoare se pune accent
pe însuşirea de către copil a unor cuvinte care exprimă noţiuni comportamentale, stări afective
sau relaţii sociale.
Educatoarea trebuie să fie alături de copil, să-l urmărească, să-l dirijeze discret pe parcursul
progreselor sale. În grădiniţă, ea constituie sursa principală de stimulare a copilului, de
provocare, de îmbogăţire, precizând, corectând, lărgindu-i cunoştinţele. Totodată, educatoarea îi
încurajează şi imaginaţia, pe parcursul procesului de cunoaştere şi descoperire a lumii: îl
provoacă pe copil să-şi exprime impresiile, părerile şi dorinţele de joc. Verbalizând, ea îl
încurajează în dezvoltare, dar îi respectă şi individualitatea.
b) Contribuţia jocului la dezvoltarea morală a copilului. La vârsta preşcolară copilul nu
poate face încă distincţia dintre bine şi rău şi nu este capabil să-şi aleagă valorile de referinţă. Se
impune ca atare formarea sa în virtutea valorilor pozitive, şi îndepărtarea ori corectarea celor
negative. Aceasta este, de fapt, esenţa educaţiei morale. Până la intrarea în grădiniţă, dar şi
ulterior, până la şcolarizare, familia reprezintă mediul primordial pentru educaţia morală a
copilului. Dat fiind că în familia modernă părinţii nu mai dispun de suficient timp pentru a
petrece cu copilul, rolul lor este preluat, parţial, de cadrul didactic din instituţia grădiniţei. Acesta
poate realiza prin joc dezideratele educaţiei morale a preşcolarului, raportându-se la o serie de
obiective generale aferente zonei socia1-atitudinalului, zonei afectivului şi inclusiv zonei
cognitivului.
Jocurile-exerciţii, jocurile de rol, cele de imaginaţie şi jocurile cu reguli oferă un context
larg în care copilul poate opera cu principalele valori morale, aplicând norme şi reguli. Deşi
iniţial nu le cunoaşte semnificaţia socială, el este pus în situaţia de a le respecta, de a se
conforma acestora. Achiziţiile preşcolarului trebuie evaluate de către adult la nivel de
comportamente. Se urmăreşte ca deprinderile comportamentale să fie interiorizare şi
generalizate, să devină automatisme şi nu să rămână manifestări limitate la contexte particulare,
familiare, cunoscute. Jocul este o bună scoală a relaţiilor între copii întrucât în acest context sunt
acceptaţi, valorizaţi şi dezirabili ca parteneri aceia care se manifestă corect, cooperant, care- îşi
înfrânează emoţiile negative. Aceasta oferă o motivaţie extrinsecă copiilor pentru a-şi forma
unele negative de comportament, unele norme de disciplină, pentru a-şi exersa hotărârea,
perseverenţa, stăpânirea de sine, onestitatea, competitivitatea, conduita fair-play. „Simularea prin
joc este modalitatea de folosire a ficţiunii ludice drept cadru şi mijloc educativ"; ea permite
exersarea atitudinilor umanitare - compasiunea pentru neajutoraţi, sprijinul reciproc, permite
corectarea unor regresii şi/sau defecte comportamentale ( Macavei, 2001, 232).
Sarcina educatoarei în direcţia dezvoltării morale a copilului nu este una uşoară. Ea trebuie
să-l înveţe pe copil să depăşească conflictul dintre dorinţa personală şi regula jocului. Este cel
mai bun exerciţiu pentru dezvoltarea autoreglării, căci prin interiorizare reglarea exterioară
realizată de educatoare va deveni proprie copilului. Luând în consideraţie că există şi cazuri de
copii prea interiorizaţi, timizi şi/sau nesocializaţi total, jocul în preşcolaritate oferă cadrul
contextual şi temporal educatoarei pentru a-i ajuta, să-şi dezvolte abilităţi sociale în vederea
prevenirii unor conduite mai problematice ulterioare.
În final, stimularea din partea educatoarei nu va mai fi necesară pentru că preşcolarul va
avea interiorizate anumite modele prezentate anterior de ea şi, pe de altă parte, copilul îşi va
regla acţiunile în funcţie de răspunsurile primite de la colegii de joacă. Simpatia, aprobarea,
satisfacţia acceptării în joc ca partener al celorlalţi reprezintă cel mai bun stimulent pentru a
continua în această direcţie.
c) Contribuţia jocului la dezvoltarea fizică a copilului. Jocul reprezintă pentru preşcolar
instrumentul prin care îşi descarcă energia, îşi întăreşte organismul. La această vârstă,
înregistrându-se o creştere accelerată a organismului copilului, au loc intensificări în
funcţionarea aparatelor respirator şi circular.
Vârsta preşcolară este o vârstă a dinamismului. Copilul este mai activ, el îşi coordonează
bine mişcările de bază, mersul lui devine sigur, exersează alergarea. Jocurile alături sau
împreună cu ceilalţi sunt jocuri de mişcare, prin care desfăşoară acţiuni. Mişcările copilului
încep să circumscrie un anumit context ce reflectă secvenţe din viaţa adulţilor. Profesiile,
ocupaţiile părinţilor, viaţa din grădiniţă, acţiuni preluate din filmele de desene animate sunt
temele predilecte ale jocurilor de mişcare la această vârstă. îndrăgite de către copii sunt şi
jocurile-concurs, prin care se exersează deprinderi motrice. Importantă pentru formarea copilului
este atmosfera de competiţie, trăirea alături de colegi a spiritului de echipă, satisfacţia resimţită
atunci când copilul „iese învingător". Pe măsură ce copiii înaintează în vârstă, jocurile de
mişcare devin jocuri cu subiect şi reguli şi oferă prilejul de a exersa calităţi ale voinţei (să-şi
învingă temeri, să se abţină etc). În cadrul jocurilor didactice, la vârsta preşcolară, educatoarea
va organiza jocuri-exerciţiu pentru dezvoltarea motricitatii fine a degetelor şi a mâinii şi pentru
dezvoltarea coordonării oculo-motorie (să apuce, să înşire etc), jocuri pentru dezvoltarea
motricitatii generale (să sară, să se caţere etc), care influenţează buna funcţionare a organismului
şi sănătatea.
Sub influenţa acţiunii de joc se află, de fapt, întreaga personalitate a copilului -caracterul,
imaginea de sine, iniţiativa, atenţia, curajul, timpul de reacţie.

Teme de reflecție
1. Identificați valențe formative și informative ale jocului didactic.
2. Realizați lista cu jocuri didactice care pot fi utilizate la diferite domenii de
activitate.

BIBLIOGRAFIE
Chateau, J., 1982, Copilul şi jocul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Claparede, Ed., 1975, Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Creţu, T., 2001, Psihologia vârstelor, Editura Credis, Bucureşti.
Dima, S., 2003, Stimularea potenţialului intelectual al copiilor, în vederea obţinerii succesului
şcolar, Editura Semne.
Macavei, E., 2001, Pedagogie. Teoria educaţiei, Editura Aramis, Bucureşti.
Manolache, A., şi alţii, (coord.) 1979, Dicţionar de pedagogie. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Niculescu, R., M., 1999, Pedagogie preşcolară, Editura Pro Humanitatea, Bucureşti.
Perrnenoud, P., 1995, La pedagogie a l'ecole des differences. Fragments d'une sociologie de
l'echec, E. S. F., Paris
Sillamy, N., 1996, Dicţionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti.
Stanică, M., 1998, Joc - muncă - creaţie, în revista „învăţământul Preşcolar", nr. 3 -4.
Schiopu, U., 1970, Probleme psihologice ale jocurilor şi distracţiilor, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Schiopu, U.,Verza, E„ 1981, Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Tudorache, V., 2000, Şcolarul mic şi jocul didactic, Editura Terra, Focşani.
Vrasmas, E., 1999, Educaţia copilului preşcolar. Editura Pro Humanitate, Bucureşti.