Sunteți pe pagina 1din 1

În 

lingvistică, termenul „morfologie” (cf. cuvintele grecești morphé „formă”


+ lógos „studiu”) denumește în mod tradițional acea ramură a gramaticii care studiază forma
cuvintelor, în opoziție cu sintaxa, care se ocupă cu funcțiile cuvintelor și ale unor entități mai
mari decât acestea.

Cu alte cuvinte, morfologia studiază paradigmele cuvintelor și organizarea categoriilor


gramaticale, iar sintaxa – succesiunea cuvintelor, relațiile sintagmatice

Termenul se folosește și în sensul de structură morfologică, adică parte a structurii


gramaticale a unei limbi

Morfologia nu are aceeași importanță pentru toate limbile. Este importantă mai ales
pentru limbile numite sintetice, fie că sunt flexionare sau aglutinante, și mult mai puțin pentru
limbile numite izolante, în care cuvintele sunt în general invariabile

Din punctul de vedere al stadiilor unei limbi pe care o studiază, există morfologie
descriptivă (sincronică), ce descrie structura morfologică a limbii într-un moment dat al
dezvoltării ei, și morfologie istorică (diacronică), ce studiază evoluția structurii morfologice a
limbii și perspectivele de dezvoltare a acesteia. Mai există și morfologie comparativă, care se
ocupă în paralel de evoluția structurii morfologice a două sau mai multe limbi (mai ales înrudite)
, de exemplu încercând să stabilească criterii ce determină relațiile tipologice dintre limbi

Există 10 clase morfologice: substantivul, adjectivul, pronumele, articolul, numeralul,


verbul, adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția.

Unitățile fundamentale ale morfologiei sunt părțile de vorbire. După posibilitatea de a-și
schimba forma în vorbire, unitățile se împart în: părți de vorbire flexibile și părți de
vorbire neflexibile. Cele flexibile își modifică forma, iar cele neflexibile nu-și modifică forma.
Modificările formei parților de vorbire flexibile sunt determinate de categoriile gramaticale
specifice fiecărei părți de vorbire.