Paideia (Asociaţia Naţională a Universităţilor Populare din România, Bucureşti), VI, nr. 4 (20), 1998, pp. 91-102.

Yoghinul şi prizonierul

Liviu Bordaş

În iulie 1995, la capătul mai multor ani de aşteptare, am pus cu emoţie piciorul pe
pământul Indiei. După câteva zile petrecute în haosul canicular al capitalei, am coborât în sud, pe
coasta Coromandel, în liniştea şi briza vechiului comptoir Pondichéry.
În fosta capitală a coloniilor franceze, unde aveam să stau timp de doi ani, am auzit
adesea, la aşramul lui Aurobindo Ghose, pomenindu-se despre un român pe nume Silviu
Crăciunaş. Chiar în ziua sosirii mele am întâlnit-o pe scriitoarea Maggi Lidchi-Grassi, care, în
ultima ei carte, îi acordase un întreg capitol lui Crăciunaş şi întâlnirii sale, în circumstanţe
extraordinare, cu Aurobindo. La aşram se vorbea cu mult respect despre el iar povestea sa părea
a fi ajuns aproape o parte integrantă a legendei locului. Studiile pentru care venisem în India nu
mi-au lăsat însă răgazul să mă apropiu mai mult de acest curios personaj. În iulie 1997 m-am
mutat la New Delhi. Dar, rămânând legat de atmosfera unică din Pondichéry, aveam să mă întorc
în răstimpuri pe malul Oceanului Indian. Cu ocazia ultimei călătorii, în luna aprilie a acestui an,
curiozitatea m-a împins să fac cercetări în arhivele aşramului şi printre rezidenţii săi mai vechi.
Am încercat, apoi, să intru în contact cu Silviu Crăciunaş, în Anglia, dar am primit de la
soţia lui vestea tristă a morţii sale la 1 februarie anul acesta, cu puţin înainte de a împlini 84 de
ani.
Aceste pagini nu ar fi putut fi scrise fără ajutorul pe care mi l-au acordat cu bunăvoinţă
nenumăraţi rezidenţi ai Aşramului Śri Aurobindo. Mulţumirile şi recunoştinţa mea se îndreaptă
către ei. Le sunt îndatorat în special lui Jayantilal Parekh, directorul Arhivelor, scriitoarei Maggi
Lidchi-Grassi şi istoricului Peter Heehs.

Silviu Crăciunaş s-a născut la 13 februarie 1914, la Miluan, în vechiul comitat al

Clujului (în prezent în judeţul Sălaj). Ca fiu al unui preot ortodox, a primit o educaţie
religioasă. A studiat medicina şi dreptul la Universitatea din Cluj de unde a obţinut mai apoi
un doctorat în ştiinţe economice. A avut o rapidă ascensiune profesională devenind, în 1941,
director în Centrala industriei zahărului din Bucureşti. După ce fusese un membru activ în
Mişcarea Legionară în timpul studenţiei (1933-1937), Crăciunaş o părăseşte în 1940, iar după
doi ani intră în Partidul Naţional Ţărănesc care atunci activa în ilegalitate. În 1947, după
instalarea definitivă a comuniştilor şi naţionalizare, se angajează în lupta politică clandestină
împotriva Sovietelor şi a clienţilor lor români. Pentru aceasta dezvoltă cu proprie cheltuială
mai multe filiere clandestine în vederea transportării peste graniţă a personalităţilor
anticomuniste din România. Scopul final era crearea la Paris a unui Comitet Naţional Român
în Exil. Timp de doi ani a ajutat 15 opozanţi ai regimului comunist să ajungă în Occident.
Pregăteşte chiar şi fuga lui Iuliu Maniu şi a lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Urmărit de poliţie, el
însuşi se refugiază la Paris, în martie 1949, unde devine membru al Comitetului Naţional.
Acolo o întâlneşte pe Sanda Stătescu, cea care îi va deveni mai târziu soţie.
În martie 1950, după un an petrecut la Paris şi Viena, se întoarce în ţară pe aceeaşi
filieră clandestină, de această dată cu misiunea secretă încredinţată de generalul Nicolae
Rădescu (1874-1953), în numele Comitetului Naţional, de a coordona activitatea diverselor

1
grupuri partizane din interior, precum şi de a trece peste graniţă mai mulţi rezistenţi
condamnaţi la moarte dar încă neprinşi. Unul dintre aceştia era C-tin Titel Petrescu (1888-
1957), cu ajutorul căruia, datorită legăturilor sale trainice cu partidele social-democrate din
Apus, se spera obţinerea susținerii din partea guvernelor statelor occidentale, în special cel
francez. Timp de câteva luni îşi desfăşoară cu bune rezultate curajoasa sa activitate subterană.
În iunie Tribunalul Militar îl condamnase deja in absentia la 25 de ani de muncă silnică, în
contul trecerilor clandestine peste frontieră. Titel Petrescu era deja arestat. În septembrie este
el însuşi prins de Securitate şi închis într-una din închisorile ei secrete, unde e supus
interogatoriului şi torturilor. Fiind un membru cheie al rezistenţei clandestine anti-comuniste,
informaţiile pe care le deţinea puteau să ducă, odată dezvăluite, la căderea întregii reţele. Aşa
încât, Silviu Crăciunaş ia decizia să nu vorbească cu nici un preţ şi adoptă tactica de a da doar
informaţii cunoscute de comisia de investigare sau de a recunoaşte numai legăturile cu
persoane care se aflau deja la adăpost. Însă bătăile şi torturile continuă cu intensitate sporită
ducându-l la stări de inconştienţă şi halucinaţii. În cele din urmă, mărturiseşte un fals plan de
a atenta la viaţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. După aceasta este mutat la închisoarea
Malmaison, unde nu i se dă voie să doarmă sau să stea aşezat. Halucinaţiile şi coşmarurile
devin tot mai dese şi insuportabile. Iată cum îşi va descrie Crăciunaş, mai târziu, starea în care
acest regim îl adusese:
«Tânjeam după o altfel de moarte iar mintea mea era plină de viziuni pe care cu greu le puteam distinge de
realitate.
Am văzut un ţinut de o mare frumuseţe în munţii Făgăraş. Vârfurile stâncoase se ascuţeau către cerul senin.
Păduri de stejar, fag şi brad coborau într-o vale cu păşuni şi câmpuri argintii de porumb. Şerpuind de-a lungul unei
strâmte cărări, venea o lungă procesiune de oameni îmbrăcaţi în iţari şi ii albe, cu brâuri late a căror brodeală vie avea
culoarea florilor de câmp. Oamenii aceştia erau urmaţi de bătrâni preoţi ale căror lungi bărbi albe îi făceau să semene
patriarhilor. Mantiile lor din brocart ivoriu cusut cu aur străluceau în soarele de vară iar în mâinile lor se legănau
cădelniţe gravate în argint ce răspândeau miros de tămâie peste câmpuri. În capul procesiunii, patru flăcăi, purtau un
catafalc de pin pe care zăcea trupul meu. Preoţii au intonat parastasul – "Doamne slobozeşte-l! Doamne primeşte-l în
locul său de odihnă veşnică unde nu e nici mâhnire, nici suferinţă ci doar pace eternă." – iar cântarea a fost reluată de
întreaga procesiune. Au ajuns cu toţii la un râu larg curgând printre sălcii bătrâne şi ierburi înalte ce se plecau în faţa
soarelui şi norilor albi reflectaţi pe unde. Flăcăii mi-au aşezat trupul pe o stâncă albă, iar preoţii l-au binecuvântat cu
gesturi hieratice. În clipa aceea o flacără albă a izbucnit din soare, a învăluit stânca şi a preschimbat-o în pur cristal.
Procesiunea, continuând cântarea, s-a retras alene. Părăsit singur, înţepenit în blocul de cristal, am privit soarele în
amurg, asfinţitul, frumuseţea nopţii de vară cu milioanele ei de stele, zorile şi răsăritul – universul întreg se desfăşura
în faţa ochilor mei larg deschişi. L-am privit, veşnic treaz, la adăpost ...
Duceam o viaţă fantastică, dominată de halucinaţii cărora nu le mai puteam rezista. Seara, muzica apei în ţevile
caloriferului a evocat un oraş indian şi o orchestră exotică. Sute de muzicanţi stăteau într-un enorm amfiteatru cu
flaute, fluiere, trompete de aur şi argint, clarinete, instrumente cu coarde necunoscute mie. Eu eram dirijorul şi
stăteam pe o platformă înaltă. La dreapta mea, un cor de băieţi şi fete îmbrăcate în sari-uri albe, mă aşteptau să încep.
Când am dat semnalul, muzica s-a înălţat într-o uvertură tânguitoare, meditativă. Treptat a crescut în volum până ce a
devenit un mare acces de sunete inflamate, protestatare. O altă mişcare a baghetei mele şi corul a preluat melodia,
vocile lor pure înălţându-se într-un perfect unison ce-mi interpreta credincios fiecare gest. Acum şi-au ridicat braţele
şi am putut auzi cuvintele lor:
"Zei ai luminii, întoarceţi-vă faţa de la ticăloşeniile pământului!"
"Zei ai întunericului, de ce-i mai răbdaţi pe oameni să se distrugă unii pe alţii?"
Brusc, cor şi orchestră au început să se învârtă într-o imensă spirală şi, în cele din urmă, au dispărut deşi încă
mai puteam auzi melodia, îndepărtată şi redevenită o uvertură tânguitoare.
Apoi, ca dintr-un abis, s-a înălţat o altă muzică, făcută din gemetele a milioane de oameni torturaţi. Viziunea s-a
spart în nenumărate scene de groază: avioane lovite de bombe, prăbuşindu-se în flăcări şi fum, explodând când izbeau
pământul; tancuri gigantice sfărâmându-se unele de altele, devenind incandescente făclii... Milioane de cartuşe
trasoare sfâşiau întunericul…
Cu fiecare din liniile subţiri cu care însemnam trecerea zilelor eram mai aproape de nebunie.»1

Crăciunaş se hătărăște ca, atunci când nu va mai putea rezista torturilor şi regimului de
privaţiune de somn, să se sinucidă. În martie 1951 concepe un plan disperat pentru a-şi lua
viaţa. În aceste circumstanţe dramatice are loc întâmplarea care, conform mărturiilor sale, îi
va schimba total cursul vieţii.

1
S. Crăciunaş, The lost footsteps, Diane Books, Torrance CA, 1982, pp. 158-159.
2
 «Cu două zile înaintea clipei pe care o aşteptam cu atâta înfrigurare, întreaga echipă de gardieni a fost înlocuită
cu una nouă, iar eu a trebuit să renunţ la planul meu. Eram copleşit de frustrare, mă simţeam ca strivit de o imensă
avalanşă şi îngropat sub grohotiş încât de abia mai puteam respira.
După aceea halucinaţiile mele au devenit foarte frecvente.
Într-o seară, când caloriferul a pornit susurul său jalnic, peretele din faţa mea s-a dat înapoi şi un lanţ de munţi
înzăpeziţi au început să strălucească în răsărit. În prim plan se afla un mic templu indian dedicat zeiţei Kālī. Un falnic
copac îl umbrea. La poalele sale şedea un bătrân cu picioarele încrucişate sub el şi cu mâinile aşezate pe genunchi,
după obiceiul brahmanic. Avea o barbă lungă, rară şi foarte albă. Faţa sa ascetică avea aceeaşi seninătate precum
cerul albastru care se întindea peste piscurilor orbitoare. Cum eu îl priveam cu atenţie, el şi-a înclinat uşor capul, a
zâmbit şi mi-a spus: "Văd că m-ai uitat. Nu-ţi mai aduci aminte de Aurobin Dogos, brahmanul?"
M-am auzit răspunzând: "Nici nu ştii de câtă vreme te caut şi te chem ..."
"A trebuit să fac o lungă călătorie pentru a ajunge aici", a spus. "Mi-a luat şaizeci de ani."
Luni întregi după aceea am trăit în compania "brahmanului", pe care îl credeam atunci a fi o persoană reală, alta
decât mine însumi. Dar aceste viziuni erau în natura lor diferite de halucinaţiile coşmareşti pe care le-am avut înainte.
Se părea că, într-un fel, am atins un nivel mai adânc al fiinţei mele şi aceste noi experienţe, în loc de a-i ajuta pe
duşmanii mei, au marcat începutul unei perioade de integrare spirituală.
Am întreţinut lungi conversaţii cu "eremitul" şi "el" a fost cel care m-a determinat să renunţ la sinucidere,
convingându-mă că viaţa este sacră şi trebuie trăită până la ultima suflare.
M-am plâns lui că, închis între aceşti pereţi şi gândind neîntrerupt zi şi noapte fără o clipă de răgaz, am ajuns la
limitele îndurării mele. "Spune-mi", l-am rugat, "sunt eu victima acestor oameni care mă ţin prizonier sau în voia
unor crude şi oarbe legi ale naturii?"
El mi-a explicat concepţia sa asupra suferinţei. "Pe unii îi distruge", mi-a spus, "pe alţii îi provoacă să reziste
răului şi să întreprindă ceva pozitiv, creativ. Unii decad, îşi pierd stăpânirea de sine şi devin cruzi şi răzbunători, alţii
cresc în tărie şi har."
"Dar ce poate face un om singur, înarmat doar cu voinţa sa liberă, împotriva unui rău copleşitor?" l-am întrebat.
Drept răspuns, mi-a povestit o istorioară.
Două rândunele s-au cuibărit sub streaşina colibei unui pescar, pe malul mării. Învăţându-şi puişorii să zboare, i-
au purtat pe deasupra mării, deprinzându-i să parcurgă lungi distanţe şi să înfrunte greutăţile pe care vor trebui să le
întâmpine de-a lungul migraţiunii. Puii au țâşnit glonţ, exultând în bucuria zborului şi libertăţii, dar o pală de vânt l-a
înşfăcat pe unul dintre ei şi l-a azvârlit în valuri. Micuţa pasăre şi-a ţinut aripile întinse aşa încât nu s-a scufundat, dar
nici nu s-a putut ridica. Plutind ca o frunză, îşi chema tânguitor părinţii care se învârteau deasupră-i. Rândunicile şi-
au dat osteneala să-l liniştească şi încurajeze, apoi zburând de nenumărate ori înapoi pe mal, cărau de fiecare dată câte
un strop de apă în cioc pentru a-l turna pe nisip. Astfel sperau să golească oceanul şi să-şi salveze puiul.
"Strădania lor eroică e o lecţie pentru noi", a continuat "brahmanul". "Voinţa şi spiritul uman nu trebuie să se
resemneze în momente de criză, ci trebuie să meargă înainte căutând o soluţie, oricât de grele ar fi condiţiile. Nu
trebuie să te laşi înfrânt, nu trebuie să crezi că eforturile tale sunt zadarnice. Dacă vei avea curajul orb de a continua,
vei găsi un nou început în viaţă."
Conversaţiile mele cu eremitul ce trăia în solitudine lângă templul zeiţei Kālī au durat mai multe luni. Afară se
făcea primăvară. Primele semne au fost o intensificare a luminii şi o suflare de aer cald. Cine era "brahmanul"? De ce
îmi aducea acest preţios ajutor? Înţelegându-mi nedumerirea, şi-a întins uşor mâna palidă şi scheletică şi mi-a lovit
fruntea cu degetele sale reci. Cumva transfigurat, mi-a spus cu emoţie:
"Vrei să ştii cine sunt? Sunt spiritul tău, raţiunea ta! M-ai chemat într-un moment de cumplită disperare. În
izolarea şi neputinţa ta, numai eu te pot încuraja să-ţi păstrezi moralul şi să-ţi întăreşti voinţa. Nimeni altcineva nu-ţi
poate veni în ajutor. Încredinţează-te puterii mele şi nu vei regreta niciodată!"
Această întâlnire a fost într-adevăr o cotitură în viaţa mea. Treptat, coşmarurile m-au lăsat, am descoperit pacea
şi echilibrul interior şi am dobândit controlul asupra minţii şi trupului meu.
După zile şi săptămâni de practică am reuşit să rămân ore întregi nemişcat pe scaun. Respiram adânc şi liniştit,
controlându-mi voluntar bătăile inimii la un puls egal. Foamea şi oboseala îmi afectau mai puţin vigoarea decât atunci
când mi-o risipeam măsurând celula cu pasul pentru a înfrânge moleşeala. Mica mea porţie de mâncare şi cele două-
trei ore de somn zilnic ce-mi erau permise erau acum suficiente trupului meu.
Pentru a-mi detaşa cu desăvârşire mintea de mediul înconjurător, mi-a trebuit mai mult timp şi efort. La început
mi-am spus că eram un spectator într-o cameră întunecată: viaţa mea de închisoare nu era decât un film proiectat pe
un ecran, pe care m-am deprins să îl întrerup după voinţă. Mai târziu am reuşit să-mi privesc trupul din afară, stând
nemişcat în scaun ca la fotograf. În cele din urmă, spiritul meu a reuşit să scape zidurilor închisorii şi să întreprindă
lungi călătorii.
Gardienii erau uluiţi de transformarea ce a avut loc sub ochii lor: un om înnebunit, ajuns în pragul smintelii din
cauza lipsei de somn, acum şedea calm şi liniştit ca o statuie. În răstimpuri băteau în uşă şi-mi porunceau să mişc
capul sau să clipesc din ochi pentru a fi siguri că mai eram în viaţă şi în toate minţile. Lăuntric, atinsesem o pace şi o
seninătate niciodată cunoscute până atunci.
Timpul nu se mai târa, singurătatea nu mai era o greutate, ci dimpotrivă un prilej de contemplaţie neîntreruptă.
Eliberată de temerile ei, mintea mea se dedica cu pasiune gândirii pure. Râvneam acum să supravieţuiesc – chiar şi în
închisoare, dacă trebuia – fiind încântat de fericirea noii mele libertăţi spirituale. Năzuiam să cuprind universul, să îi
cercetez misterele inepuizabile precum infinitatea. În acelaşi timp, această transformare mi-a furnizat o sursă de
energie care mi-a sporit colosal puterea de a rezista duşmanilor mei. Acest triumf al raţiunii asupra nebuniei mi-a
schimbat radical întreaga viaţă. Cred acum că, prin disciplina contemplaţiei, am ajuns de fapt la o nouă filosofie
bazată pe valorile umanismului şi pe legile armoniei. Eliberându-mă de teorii şi credinţe, m-am apropiat de legile
universului şi am dezvoltat o nouă înţelegere a suferinţei, libertăţii, discordiei şi armoniei, revoluţiei şi evoluţiei.»2

2
Idem, pp. 167-170.
3
 Aurobindo Ghose (1872-1950), căci de el este vorba în viziunea lui Crăciunaş, este unul
dintre cei mai importanţi filosofi indieni contemporani.3 Aldous Huxley l-a numit "Platonul
Indiei moderne", iar Romain Rolland considera că gândirea lui realiza "cea mai completă
sinteză obţinută până acum între geniul Occidentului şi cel al Orientului".4 Deşi bengalez, de
la vârsta de șapte ani primeşte o educaţie complet englezească, la Cambridge, unde
performanţele sale universitare stârnesc uimire şi gelozii. Încă de la Cambridge însă, îşi
descoperă propria cultură indiană, de care devine tot mai ataşat. Prin urmare se alătură
rezistenţei anti-britanice şi intră în două societăţi secrete – Lotusul şi Pumnalul (The Lotus
and Dagger) şi Indian Majlis – dedicate naţionalismului indian, dar cu serioase tendinţe
teroriste. Încă de atunci se devotează cauzei regenerării spirituale şi politice a Indiei.5
Întors în India după paisprezece ani, în 1893, devine un personaj marcant al Renaşterii
bengaleze – culturale şi politice – şi unul din liderii mişcării de independenţă: şef al partidei
extremiste din Congresul Naţional Indian. Nu era un adept al non-violenţei cu orice preţ,
întrucât nu o credea a fi adaptată prezentului stadiu al evoluţiei umane. Dimpotrivă libertatea
trebuia cucerită prin luptă dacă metodele pacifiste se dovedesc ineficiente. Această poziţie îi
atrage persecuţiile poliţiei politice britanice. În 1908-1909, fiind închis timp de un an în
închisoarea din Alipore, are o întâlnire cu Swami Vivekanada (1863-1902), în condiţii ce se
vor repeta mai târziu cu Crăciunaş.6 Acest an de prizonierat a marcat o tranziţie decisivă în
viaţa şi viziunea sa. Aurobindo a intrat în temniţă ca un revoluţionar mistic şi a ieşit din ea un
mistic preocupat de evoluţia spirituală şi umană.7 Pentru a scăpa de persecuţiile britanice, se
refugiază, în 1910, la Pondichéry, în acea perioadă capitală a Indiilor franceze. Acolo pune în
practică revelaţia pe care a avut-o în închisoare: "E nevoie nu doar de o revoltă împotriva
Imperiului britanic, ci de o revoltă împotriva Naturii universale în întregime." Întemeiază un
aşram, renunţă la militantismul politic şi se dedică muncii de transformare evolutivă a omului
prin trezirea "conştiinţei celulelor". Aurobindo a rămas însă un revoluţionar. El a devenit un
yoghin deoarece a înţeles că o umanitate schimbată e premiza necesară a unei societăţi
schimbate.

3
Pentru mai multe informaţii asupra vieţii şi gândirii lui Aurobindo, a se vedea cărţile discipolilor săi imediaţi:
A.B. Purani, The life of Śri Aurobindo, Śri Aurobindo Ashram, Pondicherry, 1964; Nolini Kanta Gupta, The
Yoga of Śri Aurobindo, Śri Aurobindo Ashram, Pondicherry, 1969; Nirodbharan, Correspondence with Śri
Aurobindo, Śri Aurobindo Ashram Press, Pondicherry, 1969. De asemenea, Śri Aurobindo on himself and the
Mother, Śri Aurobindo Ashram Press, Pondicherry, 1953 şi Satprem, Śri Aurobindo ou l’aventure de la
conscience, Buchet-Chastel, Paris, 1964 (traducere românească de Mircea Laurenţiu, Herald, Bucureşti, 1995).
4
R. Rolland, La vie de Vivekananda et l’évangile universel, vol. II, Stock, Paris, 1930, p. 191.
5
La moartea sa, Swami Nikhilananda scria: «Śri Aurobindo, the silent yogi, who passed away in December
1950, was one of India’s illustrious sons. A poet, philosopher, and saint, he spread his influence through the
written word and more powerfully through his intense thought. During the early part of his life, he was an active
patriot. Later he dedicated himself to the spiritual regeneration of the mankind. Though his name is known to
only a few in the Western world, yet he will go dawn in the history as one of the foremost Indian thinkers who
attempted to make a complete synthesis between the genius of the East and the West. Tagore said of him: "At the
very first sight I could realize that he had accumulated within him a silent power of inspiration. I said to him,
’You have the word and we are waiting to accept it from you. India will speak through your voice. Hearken to
me’."» Swami Nikhilananda, "Śri Aurobindo, the silent yogi", Philosophy East and West (Honolulu), I, no. 1,
April 1951, pp. 91-94 (91).
6
A se vedea primele sale scrieri, imediat după ieşirea din închisoare, "Uttapara Speech", în Śri Aurobindo,
Speeches, Śri Aurobindo Ashram Press, Pondicherry, 1969 şi Kara kahini (Tales of prison life), translated by
Sisirkumar Ghosh, Śri Aurobindo Ashram Press, Pondicherry, 1969. «While in jail as an under-trial prisoner, he
took up seriously the practice of yoga and had several spiritual visions. In one of these was reveled to him the
universal form of Godhead. He saw God in the jail authorities, the prisoners, and everyone around him. It was
further revealed to him that he would be acquitted without any effort on his part and that his destiny was in the
hands of a higher power.» Swami Nikhilananda, loc. cit., p. 92.
7
V. Robert A. McDermott, "The experiential basis of Śri Aurobindo’s integral yoga", Philosophy East and West
(Honolulu), XXII, no. 1, January 1972, pp. 15-23. De acelaşi autor, The essential Aurobindo, Schocken, New
York, 1973 şi Six Pillars. Introductions to the major works of Śri Aurobindo, Conococheague, Champersburg
PA, 1974. A se vedea şi polemica dintre McDermott şi Troy Organ, în Philosophy East and West (Honolulu),
XXVI, no. 3, July 1976, pp. 352-356; no. 4, October 1976, pp. 486-492.
4
 Vorbind la persoana a treia despre retragerea sa din lume, Aurobindo explica: «Dar
aceasta nu a însemnat, aşa cum majoritatea au crezut, că el s-a retras într-o semeaţă experienţă
spirituală lipsită de orice interes pentru lume sau pentru destinul Indiei. Nu putea să însemne
acest lucru întrucât însuşi principiul yogăi sale era nu doar acela de a realiza Divinul şi a
atinge o conştiinţă spirituală totală ci totodată de a atrage întreaga viaţă şi activitate lumească
în orizontul acestei conştiinţe şi acţiuni spirituale şi de a fundamenta viaţa întru Spirit, dându-i
un sens spiritual. În recluziunea sa, Śri Aurobindo a urmărit îndeaproape tot ceea ce se
întâmpla în lume şi în India, intervenind în mod activ de fiecare dată când trebuia, dar numai
cu o forţă spirituală şi cu o tăcută acţiune spirituală …»8 În cele patru decenii de sādhana în
Pondichéry a lăsat o voluminoasă operă filosofică şi "evolutivă".9 Aurobindo a părăsit corpul
fizic la 5 decembrie 1950, cu patru luni înainte de experienţa relatată de Silviu Crăciunaş.
Crăciunaş nu era familiarizat cu filosofia indiană iar, din câte se pare, în 1951, numele
lui Aurobindo nu îi era cunoscut. Apărându-i în închisoare sub forma unui brahman, acesta îl
persuadează să renunţe la ideea sinuciderii şi, timp de mai multe luni, îl învaţă un sistem de
yoga care să-i permită a rezista presiunilor şi torturilor Securităţii. Aşa cum va mărturisi
Crăciunaş mai târziu, din acel moment Aurobindo Ghose a devenit "stăpânul" minţii şi
trupului său.10 În următorii trei ani, el a putut face mari progrese în practica yoghină şi
spirituală. În luna mai este mutat într-o nouă celulă împreună cu un alt prizonier anti-
comunist, ce se va dovedi mai apoi a fi un informator. După moartea neaşteptată a acestuia
are, pe rând, alţi şase colegi de celulă. În aprilie 1953, în urma unei noi serii de inchizitorii la
care Crăciunaş rămâne pe vechea poziţie, este iarăşi pus în regim de izolare. Practica
meditaţiei îl ajută să-şi păstreze echilibrul şi forţa interioară. În iunie, ca urmare a capturării
altor conspiratori, prizonierul nostru e pus în faţa a noi acuzaţii, pe care le respinge din nou cu
desăvârşire. Deşi sănătatea sa se degradase datorită regimului dur la care era supus, asistenţa
medicală îi este refuzată. Inchizitoriile şi confruntarea cu noi martori se repetă în februarie
1954. Dar nici măcar tortura cu şocuri electrice nu îl poate face să cedeze. În luna august,
Crăciunaş este transferat la închisoarea din Suceava, cunoscută a fi rezervată "criminalilor
periculoşi", şi este din nou supus interogatoriilor. Starea sănătăţii sale devine din ce în ce mai
gravă. Datorită acceselor de febră, în septembrie, prizonierul e trimis pentru câteva zile într-
un spital aflat sub paza Securităţii. Scopul analizelor medicale pare a fi fost de a vedea cât de
mult putea fi încă torturat fără a fi omorât. Însă, în ultimul moment, folosindu-se de o ocazie
nesperată şi în ciuda slăbiciunii fizice, Crăciunaş reuşeşte să scape de sub paza gardienilor săi
şi să evadeze.

8
"Uttapara Speech", în Śri Aurobindo, Speeches, op. cit., p. 49.
9
Operele sale fundamentale sunt: The Life Divine, The Synthesis of Yoga, Essays on the Gita, The Ideal of
Human Unity, The Human Cycle, The Secret of the Veda, Heraclitus. Ediţia completă a operelor sale, în 30 de
volume, a fost publicată de Śri Aurobindo Ashram din Pondicherry, în 1972. Începând din 1995 au apărut mai
multe volume ale unei noi ediții revăzute.
10
Prima scrisoare adresată secretarului general al lui Śri Aurobindo Ashram, Pondicherry, iulie 1986, 93 pp.
mss. (în copia dactilografiată, la pp. 4-5).
Documentele la care facem referinţă în acest articol se păstrează la Śri Aurobindo Ashram, Archives and
Research Library, Pondicherry, într-o cutie specială, cu titlul Silviu Craciunas’ 1986 letter to Ashram, numărul
de acces 15028 şi locația RL Alm. 9. Ea cuprinde următoarele:
a) prima scrisoare adresată secretarului general al Śri Aurobindo Ashram, fără dată [iulie 1986], 93 pp. mss.;
b) a doua scrisoare adresată secretarului general al Śri Aurobindo Ashram, 11 august 1986, 5 pp. mss.;
c) dactilograma celor două scrisori, întocmită de Arhive, 56+4 pp. La diverse pagini sunt ataşate 28 de
documente, articole, extrase etc., în copie xerox, însumând un număr considerabil de pagini care iniţial erau
ataşate scrisorii de la primul punct;
d) un dosar al cărţii The lost footsteps alcătuit din: copii xerox ale coperţilor şi paginilor de titlu ale diverselor
ediţii şi traduceri ale cărţii, copii xerox a 20 de recenzii ale cărţii şi o listă dactilografiată numărând 203 recenzii,
note etc. apărute în perioada noiembrie 1960 - noiembrie 1961;
e) prima scrisoare către Barbara McClintock, datată 15 ianuarie 1985 (expediată la 4 martie 1985), 111 pp.
dactilo. Conţine ataşate la diverse pagini 6 xerocopii de documente, scrisori, articole etc.;
f) a doua scrisoare către Barbara McClintock, datată 1 martie 1985 (expediată la 23 martie 1985), 75 pp.
dactilo. Conţine ataşate la diverse pagini 10 xerocopii de documente etc.
5
 Timp de trei ani stă ascuns în diferite locuri în România. Aşteptând să fugă dincolo de
Cortina de Fier, lucru care devenise mult mai dificil acum, încearcă să reînnoade firele reţelei
de rezistenţă distruse de comunişti. În martie 1957, când totul se dovedeşte zadarnic şi în
ciuda faptului că ajutorul material pe care îl aştepta din Occident nu soseşte, fuge în Austria
pe una din rutele sale clandestine. La Viena se reîntâlneşte cu logodnica sa, iar căsătoria lor va
avea loc şase luni mai târziu. Tot acolo află despre zvonurile care se născuseră în jurul cazului
său. Comitetele Naţionale Române din Paris şi New York, precum şi alte cercuri occidentale
interesate în continuarea mişcării de rezistenţă din România, care, în timpul anilor de detenţie
l-au crezut mort, au început acum, după reapariţia sa, să îi pună la îndoială credibilitatea.
Singurii care i-au finanţat reîntoarcerea în lumea liberă au fost logodnica sa de la Paris şi Ion
Raţiu (1917-2000) din Londra, cu care fusese coleg la Universitate.11 Încercarea cuplului
Crăciunaş de a începe o nouă viaţă în America de Sud găseşte porţile acestui continent
proaspăt închise.
«Încercam să ajung la o concluzie, să găsesc o nouă orientare a existenţei mele în Lumea Liberă. Mă sforţam să
găsesc o soluţie acestui ultim impas. Lupta cu duşmanii mei a fost sursa unei mari provocări care m-a îmboldit ani
întregi. Tânjeam cu disperare după un nou îndemn, o nouă năzuinţă care să-mi umple anii ce vor să vină. Dar unde să
o caut? De-a lungul anilor petrecuţi în celula mea şi în diverse ascunzişuri în România, concepusem un nou sistem de
acţiune împotriva comuniştilor. Acum, în pacea parcului vienez am întrezărit o perspectivă care m-a atras mai mult
decât orice altceva. Calmul şi încrederea mi-au revenit. Năzuiam acum să mă dedic raţiunii pure, ştiinţei, filosofiei,
aşa încât să pot continua lupta împotriva duşmanilor mei în noi condiţii, în câmpul spiritual. Nici un efort, nici un
obstacol, nici un sacrificiu nu mă vor descuraja. Aveam acum în faţa mea un ţel căruia mă puteam dedica cu întreaga
inimă …»12

Era acelaşi lucru pe care, în 1950, îl anunţase Mircea Eliade din singurătatea
proaspătului său exil: «lupta politică s-a deplasat pe plan spiritual».13
Prin intermediul lui Ion Raţiu, una dintre cele mai mari edituri britanice, William
Collins, îi oferă un contract pentru a-şi pune pe hârtie experienţa ultimilor ani de rezistenţă
anticomunistă.14 Tot cu ajutorul prietenului său, în ianuarie 1959 este primit în Anglia ca
refugiat politic, iar în 1965 devine cetăţean britanic. În anul venirii sale în Anglia avea deja
gata cele 800 de pagini ale cărţii Fâşia paşilor pierduţi. Manuscrisul românesc e tradus în
engleză de Mabel Nandriş, soţia irlandeză a profesorului Grigore Nandriş (1895-1968), căreia
i se datorează excelenta stilizare literară a textului. Editorii săi decid, însă, să separe partea
"factuală" a cărţii de cea "intelectuală". Aşa încât în varianta finală, de numai 318 pagini,
apărută la Londra în februarie 1961, cu prefaţa lui Salvador de Madariaga, episodul întâlnirii
cu Aurobindo e redus la trei pagini. Paginile în cauză se încheie cu următorul pasaj redactat de
editori: «În această carte de fapte reale nu e loc pentru un tratat filosofic. Am pomenit aceste
lucruri numai fiindcă evoluţia acestor idei a fost cea care mi-a dat voinţa de a rămâne în viaţă
pentru a le putea trece în Occident.»15
Partea nepublicată a manuscrisului se referea la sugestiile lui Aurobindo asupra celor
două coduri de legi universale care guvernează realitatea şi omul. «Motivul principal pentru
care editorul mi-a propus această separare era opinia sa că, timp de secole şi milenii, unii
dintre cei mai mari gânditori ai lumii au încercat fără succes să descopere aceste legi ascunse.
De aceea, sfatul lui era de a încerca să pregătesc un manuscris aparte şi să furnizez probele
necesare demonstrării existenţei şi acţiunii lor, întrucât cunoaşterea acestora are o mare

11
Neagu Djuvara a încercat, fără succes, să obţină pentru el susținerea serviciilor americane. N. Djuvara,
Amintiri din pribegie (1948-1990), Humanitas, Bucureşti, 2005; ed. a II-a revăzută şi adăugită, 2007, pp. 101-
106.
12
S. Crăciunaş, op. cit., p. 314.
13
M. Eliade, "Împotriva deznădejdii", Uniunea română (Paris), II, nr. 15-16, ianuarie-februarie 1950; republicat
în Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 64-66 (65).
14
S. Crăciunaş, op. cit., pp. 307-308, 316. V. şi Ion Rațiu, "The story behind The lost footsteps", Printing News
(New York), 23 February 1961, p. 9.
15
S. Crăciunaş, op. cit., p. 170.
6
importanţă pentru evoluţia întregii umanităţi.»16 Collins Harvill Press îşi rezervă prioritatea
asupra viitoarei cărţi şi îi acordă autorului un avans.
Publicată cu titlul The Lost Footsteps, cartea a cunoscut un mare succes, devenind chiar
de la început un best-seller. A avut două ediţii în Anglia, două în Statele Unite şi a fost
tradusă în alte opt limbi – suedeză, norvegiană, finlandeză, olandeză, franceză, spaniolă,
germană şi arabă –, fiind practic distribuită în întreaga lume liberă: Europa occidentală, cele
două Americi, Africa, Australia şi Noua Zeelandă, întreaga lume arabă.17 Câteva sute de
recenzii, majoritatea favorabile, au apărut în unele dintre cele mai prestigioase ziare şi reviste.
În special în Marea Britanie cartea a fost remarcată de întregul spectru al presei. BBC a
montat o piesă radiofonică în 1962. Au avut loc chiar şi discuţii cu un producător de la
Hollywood pentru a turna un film. Cartea a fost reeditată în 1974, în Anglia, şi în 1982, în
SUA.
După publicarea cărţii, succesoarea lui Aurobindo la conducerea aşramului din
Pondichéry, Mira Alfassa (1878-1973), numită "Mère" (Mama), a încercat să obţină partea
nepublicată a manuscrisului care se referea la "filosofia postumă" a lui Aurobindo. La cererea
ei, Steven Cohen, reprezentantul în Londra al Śri Aurobindo Society, îl contactează pe autor.
Dar acesta, devenit extrem de suspicios după experienţele ultimilor ani, refuză să dezvăluie
mai mult, mai ales după ce constată legătura centrului din Londra cu dubiosul Maharishi
Mahesh Yogi.18 Temerea sa era că dezvăluirile complete vor fi luate drept simple invenţii sau
halucinaţii. În general, din teama de a nu fi considerat un psihopat, Crăciunaş s-a abţinut să
mai insiste asupra acestui episod.
La Londra, pentru a-şi câştiga traiul, e obligat să lucreze ca portar, îngrijitor, măturător
şi fochist într-o mare clădire de birouri. Chiar şi după publicarea cărţii, îşi continuă slujba de
îngrijitor timp de alţi şase ani, iar câştigurile din drepturile de autor le investeşte în trei
imobile pe care le transformă în hoteluri. Conform declarațiilor sale, planul lui era de a
strânge suficienţi bani pentru a-şi putea dedica restul vieţii conceperii unei opere metafizice
monumentale având la bază "revelaţiile" făcute în închisoare de către Aurobindo. Afacerea
hotelurilor merge bine şi în curând începe să producă 45000 de lire sterline anual. Cu acest
venit, Crăciunaş spera să organizeze un institut de cercetare care să îl asiste în opera sa. Dar
noile legislaţii britanice şi, peste toate, criza petrolului îl determină să-şi lichideze afacerile.
Între 1975 şi 1977 vinde toate proprietăţile, inclusiv largul apartament personal din Londra, şi
se mută în Spania, pe Costa del Sol, la Mijas, un mic sat andaluz situat la 25 de km de
Malaga. Aici îşi găseşte solitudinea necesară cercetărilor lui. Înconjurat de cărţi şi reviste din
toate domeniile cunoaşterii umane, Crăciunaş caută dovezile ştiinţifice şi non-ştiinţifice care
să susţină teoria celor două coduri de legi universale şi logica acţiunii lor. Aceste cercetări
erau menite a pregăti fundamentele unei noi ştiinţe despre energia cosmică şi inteligenţa ei
matematică. Cele aproape 500 de pagini eliminate din The Lost Footsteps devin cu timpul
5000. Pe de altă parte, studiile sale urmăreau să ofere o soluţie problemelor lumii moderne şi
în special violentului antagonism dintre sistemul capitalist şi cel comunist.
Aici, în vila El Puerto Arriba, îl găseşte în august 1981, prozatorul exilat Traian Filip
(1929-1995), care pregătea o carte de interviuri despre o bună parte, mai puţin cunoscută, a
elitei emigraţiei româneşti.19 În volumul său, Corăbii dincolo de orizont, Crăciunaş se

16
Prima scrisoare adresată secretarului general al Śri Aurobindo Ashram, loc. cit., p. 6.
17
Simultan cu ediţia originală, The lost footsteps a apărut în S.U.A. la Farrar, Strauss and Cuday (New York), iar
în ediţie ieftină la Panbooks (Londra) şi Berkeley Library Selection (New York). Traducerile cărţii au fost
publicate de următoarele edituri europene: Bonniers (Stockholm), Gyldendal (Oslo), Karisto (Helsinki), Forum
Boekerij (Haga), Le Livre Contemporain (Paris), Plaza & Janes (Barcelona - Buenos Aires - Mexico - Bogota -
Rio de Janeiro), Zchweizer Druck und Verlaghaus (Zurich). Traducerea arabă a apărut la Beirut. O nouă ediţie
engleză a fost publicată în 1974 la Collins Harwill Press (Londra), iar alta în 1982 la Diane Books (Torrance,
U.S.A.).
18
Prima scrisoare adresată secretarului general al Śri Aurobindo Ashram, loc. cit., pp. 6-8.
19
"Legile universului. Silviu Crăciunaş, Mijas-Malaga, 22-26 august 1981", în: Traian Filip, Corăbii dincolo de
orizont, Nagard, Roma, 1985, pp. 100-135.
7
întâlneşte cu alte biografii ieșite din comun, precum cele ale lui Vintilă Horia, George
Uscătescu sau Angelo Morretta (alias Dan Petraşincu)20 şi, pentru prima dată, îşi
încredinţează tiparului teoriile sale. Despre acestea un alt scriitor va spune mai târziu: «Iată-l
pe S. Crăciunaş, după o tinereţe dramatic-aventuroasă, retras în solitudinea de la Mijas-
Malaga, într-un veritabil bârlog faustic, elaborând legile concordanţei şi contradicţiei
universale. Teoriile sale despre univers (origine, desfăşurare) aplicate la mecanismele
societăţii, cu inducţia unui mesianism al conducătorului luminat, fundamentate pe meditaţie
dar şi pe cercetările recente de biofizică, astrofizică etc., au ceva din patetismul liric, uşor
exaltat, al ultimilor mari vizionari ai secolului. Teleologia sa: "ieşirea totală din sfera de
atracţie a gravitaţiei terestre" a omului cu spiritul său.»21
În martie 1985, Crăciunaş trimite mai multe scrisori, conţinând fragmente ale lucrării
sale, Barbarei McClintock (1902-1992), savant american de curând laureat al premiului
Nobel.22 Aceasta îl recomandă prestigioasei The New York Academy of Sciences, care îl
invită să colaboreze la o colecţie de cărţi ştiinţifice pentru publicul larg.23 Câteva luni mai
târziu, îl contactează pe preşedintele Ronald Reagan (1911-2004) şi pe fostul preşedinte
Richard Nixon (1913-1994). Ca urmare, în toamna aceluiaşi an pregăteşte un prim proiect al
unui "Plan global de acţiune", menit să anihileze influenţa reducţionistă a doctrinelor
materialiste – marxiste şi ştiinţifice, deopotrivă – în lumea modernă şi să refundamenteze cele
două sisteme social-politice pe baze noi. Dar Crăciunaş e conştient că nu are şanse să fie
ascultat ca un simplu particular. Începuse încă din mai 1985 să se documenteze asupra lui Śri
Aurobindo Ashram din Pondichéry şi a activităţii sale.
În martie 1986, Crăciunaş scrie conducerii aşramului pentru a propune transferarea sub
egida acestuia a "Planului" conceput de el.24 De asemenea, avansează proiectul constituirii
unui institut care să continue şi dezvolte propriile sale cercetări din ultimii zece ani. Cu
această ocazie, expune conţinutul celor patru volume ale tratatului său filosofico-ştiinţific,
totalizând în jur de 2000 de pagini, precum şi intenţia de a le preceda de un volum condensat,
o sinteză a celor patru. În vederea încheierii operei sale, Crăciunaş lua în considerare
posibilitatea de a se muta la Pondichéry pentru o perioadă de şase ani. El reafirmă că «Śri
Aurobindo a devenit maestrul spiritual al minţii mele, iar eu mi-am dedicat viaţa transpunerii
în realitate a misiunii pe care mi-a încredinţat-o.»25 Dar Mira Alfassa, cea care arătase interes
pentru manuscrisele sale, nu mai era în viață. Noii reprezentanţi bengalezi ai aşramului – care
au o altă perspectivă "filosofică" – şi-au declinat interesul pentru planurile lui Crăciunaş şi l-
au descurajat să vină la Pondichéry.26 La sfârşitul lui septembrie 1986, se întoarce în Anglia,
la Hove, Brighton, unde îşi cumpărase un nou apartament. În cazul unui refuz de la
Pondichéry, plănuia să dea curs invitaţiei Academiei de Ştiinţe din New York de a-și publica
teoriile într-un volum condensat.
Despre perioada care a urmat reîntoarcerii sale în Anglia nu am mai găsit nici o
informaţie. Soţia sa, Sanda Crăciunaş, se află în prezent într-un sanatoriu lângă Hampshire.27

20
Dintre cei peste trei sute de scriitori activi din afara graniţelor, volumul mai include pe Nicolae Baciu, Radu
Florescu, Gregor von Rezzori, Anghel Rugină, Remus Tzincoca şi, deşi nu exilaţi, pe Mircea Cancicov şi Horia
Hulubei.
21
Petru Poantă, "Destine exemplare ale emigraţiei", Europa şi neamul românesc (Roma), XIX, nr. 222,
decembrie 1990, pp. 17-19.
22
V. supra nota 10.
23
Scrisoarea e datată 9 iunie 1986 şi cuprinde 2 pp. dactilo pe lângă care se mai află 4 pagini informative. O
copie a ei se găsește ataşată primei scrisori trimise de Crăciunaş aşramului, loc. cit.
24
Ibidem, supra nota 10.
25
A doua scrisoare adresată secretarului general al Śri Aurobindo Ashram, Pondicherry, 11 august 1986, 5 pp.
mss. (în copia dactilografiată, la p. 1).
26
Informaţie verbală primită de la Jayantilal Parekh (1913-1999), directorul Arhivelor, care a răspuns scrisorilor
lui Silviu Crăciunaş.
27
Soţia lui Silviu Crăciunaş, precum şi arhiva sa manuscrisă se află în grija lui Peter şi Marie-Paule Hayward.
După ce am luat legătura cu ei, soţii Hayward au descoperit manuscrisul românesc al cărţii. Ulterior ei au trimis
8
Silviu Crăciunaş a murit la 1 februarie 1998, ducând poate cu el dezlegarea ciudatei sale vieţi
şi a "misiunii" pe care brahmanul apărut în închisoare i-o încredinţase.

Recenziile britanice pe care le-am consultat28 discută, de regulă, cât este de credibilă
experienţa autorului dincolo de Cortina de Fier, calităţile sale morale şi personale, îl compară
pe acesta cu Scarlet Pimpernel sau sistemul comunist cu alte sisteme totalitare din trecutul
Europei. Unul dintre autori nu ezită chiar să-l asemene pe Crăciunaş cu un bodhisattva,
referindu-se la întoarcerea sa în ţară – după ce era la adăpost în Par(ad)is – pentru a-i salva şi
pe alţii. În ceea ce priveşte episodul Aurobindo, cu excepţia unui profesor american29, toţi
recenzenții par a-l considera un simplu detaliu al naraţiunii. Se vorbeşte de halucinaţii (din
care un critic chiar trage concluzia că religiozitatea autorului nu era tocmai ortodoxă din
moment ce "mângâietorul" îi apare sub forma unui brahman), de delirium cu un torent de
imagerie orientală sau de viziuni mistice (care apar "extraordinare" doar cronicarului lui
Church Times, oferindu-i prilejul unei mici omilii despre credinţă). Se remarcă de asemenea
că, dezvoltând o "formă personală de yoga" ori o "filosofie personală" ca o "ultimă rezervă de
stamină mentală", prizonierul a reuşit să-şi găsească pacea şi echilibrul sub tortură. Unii critici
consideră episodul drept material pentru psihologia inconştientului şi îl expediază
junghienilor. Nimeni nu a recunoscut în "iluzoriul eremit brahman" Aurobin Dogos pe
Aurobindo Ghose. Autorul însuşi mărturiseşte că a făcut identificarea abia zece ani mai târziu,
după întoarcerea sa în lumea liberă.
Doar discipolii lui Aurobindo, printre care se află intelectuali notabili, au considerat că
relatarea întâlnirii cu acesta este un fapt real. În cartea ei, Maggi Lidchi-Grassi (n. 1930)
analizează diverse cazuri de "apariţie" sau "influenţă directă" a lui Aurobindo Ghose, care au
survenit în special în timpul războiului sau în anii tulburi ce au urmat. Ea întăreşte declaraţiile
lui Aurobindo conform cărora nu renunţase la activitatea politică, ci doar a schimbat metoda:
în locul forţei brute, forţa spirituală.30
Acestea sunt şi cele două posibile interpretări ale experienţei lui Silviu Crăciunaş: 1.
Halucinaţie, viziune sau delirium patologic, datorită tensiunii mentale cauzate de torturile
fizice şi psihologice. Această halucinaţie ar fi o reacţie organică de apărare menită a restabili
echilibrul psihic, iar interpretarea ei are nevoie de categoriile psihologiei junghiene a
inconştientului. 2. Întâlnire "reală", în plan spiritual, cu un yoghin dezincarnat, angajat în
lupta împotriva opresorilor de orice culoare. Posibilitatea acestui fenomen e asumată de

o copie la Bucureşti, d-nei Dorana Coşoveanu de la Muzeul Memorial Sighet, pentru a fi eventual publicată în
colecţia Biblioteca Sighet, dirijată de Romulus Rusan.
28
În Arhivele Aşramului Śri Aurobindo se află xerocopiile a 20 de recenzii trimise de Crăciunaş. Deşi datorate
selecţiei subiective a autorului, ele nu par a fi alese doar după criteriul favorabilităţii. Articolele sunt bune şi
obiective. Împreună cu ele, autorul a mai trimis o listă ce numără 203 recenzii, analize, interviuri, anunţuri de
presă etc. publicate în Marea Britanie (117), S.U.A. şi Canada (39), Franţa şi Belgia (41) etc., în perioada
noiembrie 1960 - noiembrie 1961. Multe dintre recenziile listate ar putea fi consultate cu folos. Reacţia diasporei
româneşti merită atenţie specială: articolele lui Ion Raţiu, "The story behind The lost footsteps", Printing News
(New York), 23 February 1961, p. 9; Moise Banea, "A book of great value", America (Cleveland), 28 February
1961; anonim, "A most staggering document", România (New York), March-April 1961; anonim, "Paşi pierduţi
şi identificaţi…!", Glasul Patriei (Berlin), 10 aprilie 1961; trei recenzii în La nation roumaine (Paris), février,
avril, mai-juin 1961; trei recenzii în BIRE (Paris), 1er avril, 1er juin, 1er juillet 1961; două articole ale lui Gerard
Şerbănescu, "Un dernier regard", Le cri charentais (Angoulême), 7, 14 octobre 1961. De asemenea, interviul
realizat de Mihai Niculescu la B.B.C., Romanian Section, în 10 februarie 1961, şi scrisoarea lui Crăciunaş
publicată în La nation roumaine (Paris), juillet 1961, p. 12. Alte reacţii trebuie să fi apărut şi după noiembrie
1961 sau cu ocazia celor două reeditări ale cărţii.
29
Don Everitt, "Ghost guide gave a spy his life", Today, 4 February 1961, p. 26; reluat de una dintre revistele
Așramului, Mother India (Pondicherry), XIII, September 1961, pp. 22-24.
30
Maggi Lidchi-Grassi, The light that shone into the dark abyss, Śri Aurobindo Ashram, Pondicherry, 1994, pp.
64-71 (capitolul IX). Autoarea afirmă în mod eronat că experienţa lui Silviu Crăciunaş a avut loc la patru ani de
la moartea lui Aurobindo. De fapt, este vorba de numai patru luni.
9
tratatele de yoga, care îl discută de pe baze practice, iar unele cercetările moderne de
parapsihologie pretind că îl confirmă prin metode considerate științifice.
Dar orice discuţie despre veridicitatea întâlnirii e subminată de faptul că acest tip de
fenomene ne-materiale sunt într-adevăr dificil de dovedit material. Câtă credibilitate are
povestea lui Crăciunaş? Este iarăşi greu de verificat, mai ales că, aşa cum afirma unul dintre
criticii săi cei mai puţin impresionabili, "credibilitatea este ultimul lucru care trebuie cerut
adevărului".31 Ceea ce putem face este să vedem în ce constau manuscrisele lui Silviu
Crăciunaş şi, eventual, să le comparăm cu opera lui Aurobindo Ghose.32 Nu ne rămâne decât
să sperăm că publicarea manuscrisului original în limba română, precum şi cercetările viitoare
vor scoate la lumină un material mai bogat, pe baza căruia această analiză comparativă să
poată fi întreprinsă cu mai multă siguranţă.33

31
Emanuel Litvinoff, "Too bad to be untrue", The Guardian (Manchester), 3 February 1961, p. 6; reluat în
Manchester Guardian Weekly (Manchester), 9 February 1961.
32
E interesant de amintit aici că Aurobindo Ghose și filosofia lui au stârnit interesul și altor români.
În timp ce Jenny Isaacson, fosta sa tovarăşă "tantrică" din Rishikesh, se retrăsese în aşramul din Pondichéry,
Mircea Eliade (1907-1986) a publicat în revista de studii tradiţionale Memra (București, I, nr. 2-3, ianuarie-
aprilie 1935, pp. 19-20), articolul "Un reprezentant al tradiţiei hinduse: Śri Aurobindo", în care îl consideră drept
"cel mai 'realizat' om din India". Articolul e semnat cu pseudonimul Krm (v. Barbu Brezianu, "Elevi de mare
clasă. Despre Eliade Mircea şi colegii lui de liceu", Almanahul literar, Bucureşti, 1985, pp. 66-70). Cu altă
ocazie, peste doi ani, Eliade se va referi la Aurobindo ca fiind, alături de Ananda K. Coomaraswamy, "celălalt
mare gânditor tradiţionalist al Indiei moderne". "Ananda Coomaraswamy", Revista Fundaţiilor Regale
(Bucureşti), IV, nr. 7, iulie 1937, pp. 183-189 (republicat în Insula lui Euthanasius. Eseuri, Ed. Fundaţiilor
Regale pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1943; ediţia a II-a, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 222).
Dan Petraşincu (alias Angelo Morretta, 1910-1997) a publicat în Italia volumul Aurobindo e il futuro
dell’uomo, Ed. Zephyr, Roma, 1974, 192 pp. (v., printre altele, recenziile lui Mircea Popescu, "I due nomi (e le
due anime) di Angelo Morretta", Il Giornale d’Italia, Roma, 22-23 gennaio 1975 şi Paola Chiesa, "Un saggio su
Aurobindo. Il futuro dell’uomo", Paese Sera, Roma, 7 febbraio 1975, p. 3). Morretta a consacrat filosofului
indian mai multe articole și studii, printre care "Action and contemplation in the life and works of Śri
Aurobindo", comunicare prezentată la simpozionul internaţional The Centenary of Śri Aurobindo, ținut la Delhi
University, în 5-7 decembrie 1972.
În teza sa doctorală, P. Teilhard de Chardin and the Vedantic thought, inițiată la sfârșitul anilor 1960 la Centre
for Advanced Study în Philosophy al University of Madras, Sergiu Demetrian (n. 1923) se ocupa și de
Aurobindo.
Dintre scriitorii care, călătorind prin India, au vizitat şi aşramul lui Aurobindo din Pondichéry, a se vedea
cărţile lui Ion Dumitriu-Snagov, Pelerin la Şiva, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, pp. 231-241; Vasile
Andru, India văzută şi nevăzută, Axis Mundi, Bucureşti, 1993, pp. 19-30; Oma Stănescu, Arşita karmei, Nona,
Piatra Neamţ, 1997.
În prezent, operele lui Aurobindo Ghose şi ale discipolilor săi sunt traduse de Mircea Laurenţiu la Editura
Herald din Bucureşti.
33
În România, după decembrie 1989, nu s-a scris nimic despre Silviu Crăciunaş, în afară de o scurtă şi
aproximativă notă biografică în Cicerone Ioniţoiu, Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva
comunismului, vol. II, Hrisovul, Bucureşti, 1996, p. 142.
10
 N.B. (10 ianuarie 2011)
Textul articolului a fost revăzut stilistic pe alocuri, iar în câteva locuri am adăugat date noi, fără a altera
totuși versiunea inițială.
După publicarea lui, cartea lui Crăciunaș a apărut și în limba română, urmată de un volum alcătuit din
scrisori trimise dnei Dorana Coșoveanu, iar mai apoi de o considerabilă literatură (articole și cărți) legată de
descoperirea dosarului său de colaborare cu Securitatea.

11