10.

MAŞINA SINCRONĂ

10.1. Teorie

Principala utilizare a maşinii sincrone este cea de generator trifazat în centralele

electrice; maşina mai poate fi utilizată ca şi motor electric de mare putere, cu turaţii riguros
constante şi care nu necesită porniri dese, dar şi compensator sincron pentru îmbunătăţirea
factorului de putere.

În funcţie de poziţia axului de rotaţie a maşinii, generatoarele pot avea o construcţie

verticală, în cazul alternatoarelor hidroelectrice şi orizontală, pentru acţionări cu turbine cu
aburi, denumite şi turbogeneratoare. În funcţie de nivelul căderilor de apă, hidrogeneratoarele
sunt antrenate cu turbine de tip Pelton – pentru înălţimi mai mari de 500 m, sau turbine
Francis – în cazul înălţimilor medii ~ 350m şi turbine Kaplan – aferente căderilor mici, dar cu
debite mari. Turbogeneratoarele sunt antrenate cu turbine cu gaz, abur sau motoare Diesel,
dar cu turaţii mari de 1000, 1500, 3000 rot / min.

Motoarele sincrone sunt fabricate pentru funcţionare orizontală sau verticală,

dependent de solicitarea mecanismului antrenat.

În construcţia actuală, realizată pentru a funcţiona la frecvenţa industrială, se

compune din stator şi rotor, amplasat concentric cu statorul.

Statorul maşinii sincrone,în construcţie normală,reprezintă indusul maşinii şi

cuprinde carcasa, miezul statoric, înfăşurările şi scuturile portlagăr (figura 10.1).

Carcasa maşinii, executată din oţel turnat (la maşinile cu putere mică), sau din tablă
din oţel, sudată (la maşinile cu putere mare şi foarte mare), are rolul de consolidare, rigidizare
şi fixare pe postament, prin tălpi sau flanşe. Pe carcasă mai sunt dispuse şi dispozitivele de
ridicat, cutia de borne, plăcuţa indicatoare, rescpectiv scuturile frontale.

Miezul feromagnetic statoric se confecţionează din tole sau segmente de tole, ştanţate
din tablă silicioasă, laminată, cu grosimi de 0,5 mm, izolate printr-un strat de lac de bachelită
sau oxizi de tip sticlo-ceramici. Pe partea dinspre întrefier a miezului statoric, sunt practicate
crestături longitudinale în care se amplasează bobinajul statoric. Tolele se grupează în
pachete de aproximativ 5 cm grosime; între aceste pachete seprevăd canale radiale de răcire.
Întregul pachet statoric se consolidează cu tole marginale de grosimi mai mari, de până la 3
mm şi se rigidizează cu două plăci frontale din oţel masiv, în scopul evitării ca vibraţiile care
apar pe durata funcţionării maşinii, să nu producă distrugerea izolaţiei înfăşurărilor, sau a
miezului.

147
 a. b.

Figura 10.1. Maşina sincronă cu poli aparenţi (a) şi cu poli înecaţi (b); 1 – carcasă;
2 – crestături longitudinale cu înfăşurările statorice; 3 – tălpi polare rotorice; 4 – înfăşurări
concentrate rotorice de excitaţie; 5 – jugul rotoric de fixare şi rigidizare; 6 – crestături
longitudinale cu înfăşurările rotorice de excitaţie; 7 – miez rotoric cu poli înecaţi.

Înfăşurarea statorică, uniform repartizată în crestăturile indusului, realizată din

conductoare de cupru, izolate între ele cu materiale dielectrice specifice clasei de izolaţie a
maşinii şi tensiunii nominale, se conectează la reţeaua de curent alternativ în conexiune Y;
prin această conexiune se evităînchiderea armonicilor de gradul 3 şi multiplu de 3, dar şi
pentru evitarea unor armonici de acelaşi fel în curba tensiunilor de fază. Scuturile laterale ale
maşinii reprezintă un rol de protecţie, dar îndeplinesc şi funcţia de fixare şi centrare a
rotorului, prin lagăre. Unul dintre scuturi susţine portperiile şi periile colectoare, prin care se
face legătura cu sursa externă de excitaţie a maşinii.

Rotorul constituie excitaţia sau inductorulmaşinii sincrone şi se realizează în două

variante constructive, cu poli aparenţi şi cu poli înecaţi. La maşina sincronă bipolară, sau cu
poli înecaţi, miezul feromagnetic se construieşte dintr-un cilindru masiv de oţel, care
formează corp comun cu axul rotorului şi în care se practică crestături longitudinale
repartizate pe circa 2/3 din periferia rotorului în care se fixează înfăşurările inductorului. Prin
neglijarea deschiderii crestăturilor rotorice se poate considera că întrefierul dintre stator şi
rotor este constant. La maşina sincronă multipolară (p ≥ 2) rotorul are poli aparenţi, iar
miezul este format dintr-un jug masiv de oţel. Pentru maşinile cu turaţii mici, deci cu un
număr mare de poli, miezul polilor inductori formează corp comun cu piesa polară şi sunt
fixaţi de jugul inductor. În cazul maşinilor cu turaţii mari, deci cu un număr mic de poli,
miezul polilor inductori formează corp comun cu piesa polară şi sunt fixaţi de jugul inductor.

Miezul polilor inductori sunt confecţionaţi din oţel masiv sau din tole. Pentru
motoarele sincrone cu puteri mari, piesele polare se realizează din oţel masiv. La maşina cu
poli aparenţi întrefierul dintre stator şi rotor nu mai este constant.

Înfăşurarea de excitaţie este realizată sub forma unor bobine concentrice amplasate pe
polii inductori; bobinele polare sunt astfel conectate, încât să se obţină un câmp heteropolar,
adică un câmp alternant (N – S – N - ...), la periferia întrefierului.

148
 În piesele polare ale polilor aparenţi, executate din tole, sunt prevăzute crestături în
care se amplasează o înfăşurare tip colivie, care serveşte la pornirea în asincron a motorului,
sau la amortizarea pendulaţiilor rotorului, denumită şi înfăşurare de amortizare.

Pe axul rotorului sunt amplasate două inele colectoare la care se conectează capetele
înfăşurărilor inductorului şi pe care calcă periile colectoare, care vor face conexiunea cu sursa
externă de alimentare a excitaţiei maşinii.

Sursa de curent continuu utilizată pentru alimentarea înfăşurărilor de excitaţie poate fi

o maşină excitatoare, sau un convertor cu comutaţie statică, care are rolul menţinerii
constante a tensiunii de excitaţie, pe întreaga gamă de sarcină şi variază rapid curentul de
exitaţie la modificările bruşte ale sarcinii.

Între stator şi rotor rămâne un interstiţiu tehnologic din aer, denumit întrefier.

Pentru puteri mici (sub 100 kVA), maşina sincronă se realizează uneori în construcţie
inversată, cu indusul amplasat pe rotor şi excitaţia pe stator.

Mărimi nominale ale maşinii sincrone. Regimul de funcţionare pentru care a fost
proiectată şi realizată maşina asincronă, astfel încât temperatura de regim să nu o depăşească
pe cea admisă, este caracterizat de mărimile nominale, înscrise pe plăcuţa indicatoare (a
maşinii electrice) şi se referă la:
- puterea nominală, reprezintă puterea mecanică utilă la arbore – pentru motoare şi
puterea electrică la borne în regim nominal – pentru generatoare şi se exprimă în kW;
- tensiunea nominală de linie, în V;
- curentul nominal de linie, în A;
- frecvenţa nominală, în Hz;
- schema de conexiuni a înfăşurărilor indusului, Y sau Δ;
- randamentul nominal;
- factorul de putere nominal;
- turaţia nominală la arborele maşinii, în rot / min;
- tensiunea şi curentul de excitaţie la sarcina nominală;
- serviciul nominal şi gradul de protecţie contra pătrunderii corpurilor străine şi a apei
în maşină;

De asemenea, pe plăcuţa indicatoare mai pot fi inscripţionate şi alte date referitoare la

gabaritul şi masa maşinii sau a anumitor subansamble, varianta constructivă, seria şi numărul
de fabricaţie, date referitoare la transport etc.

Principiul de funcţionare şi diagrama energetică a generatorului sincron. Inductorul

maşinii sincrone, prevăzut cu o înfăşurare de excitaţie, alimentată în curent continuu,
generează la periferia sa un câmp magnetic cu poli care alternează, (N – S – N - ...) şi în care
sunt dispuse bobinele indusului. Inductorul este rotit de o maşină primară cu turaţia n1,
menţinută riguros constantă. Fluxul magnetic care înlănţuie bobinele indusului depinde de
poziţia unghiulară relativă a inductorului faţă de indus şi variază alternativ, odată cu rotirea
inductorului, indusul fiind amplasat pe statorul maşinii, va rămâne fix.

149
 În acest mod, în bobinele indusului se induc tensiuni electromotoare de inducţie
electromagnetică. Bobinajele indusului fiind simetrice, în ele se vor induce tensiuni
electromotoare simetrice, iar în cazul în care sunt închise pe sarcini echilibrate,bobinele vor fi
parcurse de curenţi trifazaţi simetrici şi echilibraţi, curenţi care vor interacţiona cu câmpul
magnetic inductor, dând naştere la un cuplu electromagnetic, M. Acest cuplu acţionează atât
asupra inductorului, în sensul frânării lui, în regim de generator, cât şi asupra indusului, în
sensul rotirii inductorului.

Puterea mecanică primită la arbore de către generator P1=MΩ (în care Ω reprezintă
viteza unghiulară rotorică), se transformă în putere electromagnetică a generatorului, Pem. O
parte din această putere primită la arbore se consumă pentru învingerea frecărilor în lagăre,
cu aerul şi pentru ventilaţie, Pmv, iar în situaţia existenţei excitatoarei, deci a unui generator
auxiliar pentru excitaţie, trebuie acoperită şi această putere Pex. Puterea rămasă reprezintă
puterea electromagnetică, putere care va trece sub formă de câmp electromagnetic, în
înfăşurările indusului, Pem:

P1  Pmv  Pex  Pem . (10.1)

Puterea electromagnetică trebuie să acopere pierderile în fier PFeşi cele în înfăşurări

prin efect Joule – Lentz (care includ şi pierderile prin efect pelicular, sau alte efecte), PJ,
restul transferându-se la borne, P2 = 3 UI cos φ, iar în final rezultă bilanţul energetic:

Pem  P2  PFe  PJ . (10.2)

Pe baza relaţiile stabilite anterior se poate construi diagrama energetică a

generatorului sincron (figura 10.2).

Figura 10.2. Diagrama energetică a generatorului sincron.

Pentru anumite generatoare autoexcitate, energia

necesară excitaţiei se va colecta de la bornele de ieşire ale
generatorului.

Randamentul generatorului sincron este:

P2 P2
  . (10.3)
P1 P2  PJ  PFe  Pmv  Pex

În general, randamentul generatoarelor sincrone este ridicat şi depinde de puterea

nominală; astfel pentru puteri nominale cuprinse între 10 şi 1000 kW, randamentul ia valori
cuprinse între 0,9 şi 0,95, iar dacă puterea creşte peste 250 kW, randamentul ajunge la 0,985.

Tensiunea electromotoare a maşinii sincrone. În concluzie, un câmp magnetic

învârtitor, distribuit sinusoidal în întrefier, cu un flux pe pol Φ0, induce în fiecare înfăşurare
de fază cu w spire şi un factor de înfăşurare kw o tensiune electromotoare de frecvenţă f, a
cărei valoare efectivă va fi:

150
 E0 m kw w0 m
E0    4,44 fk w w0 , (10.12)
2 2

pn
de frecvenţă: f  .
60

Reacţia indusului maşinii sincrone. La funcţionarea în gol, câmpul magnetic din

întrefierul maşinii sincrone este generat numai de solenaţia de excitaţie. În schimb, la
funcţionarea în sarcină, curenţii din indus vor produce o solenţie suplimentară, care va
modifica spectrul câmpului din întrefier; fenomenul poartă denumirea de reacţie a indusului
şi se referă la contribuţia solenaţiei indusului la generarea câmpului magnetic rezultant, al
maşinii în sarcină.

Solenaţia generată de curenţii indusului poartă denumirea de solenaţie de reacţie a

indusului, iar câmpul magnetic pe care în creează, în absenţa solenaţiei inductorului
(excitaţiei), se numeşte câmp de reacţie a indusului.

Câmpul de reacţie al indusului este un câmp magnetic învârtitor, generat de

înfăşurările trifazate, parcurse de curenţii trifazaţi simetrici (se presupune că motorul are
înfăşurări identice, sau generatorul debitează pe o sarcină echilibrată). În funcţie de numărul
de perechi de poli ai înfăşurării, se determină viteza unghiulară a câmpului magnetic
2 2f 
învârtitor:    (10.14)
pT p p

şi turaţia cu care se roteşte câmpul indusului, respectiv rotorul maşinii, numită şi turaţie de
sincronism, în rot / min, va fi:

60 60 f
n1   , (10.15)
2 p

Din cele analizate, rezultă că viteza câmpului de reacţie a indusului este aceeaşi cu a
câmpului inductor, deci cele două câmpuri au o poziţie relativ fixă (la un defazaj constant al
curenţilor, faţă de tensiunile electromotoare induse) şi se compun într-un câmp magnetic
rezultant.

Caracteristicile generatorului sincron. Performanţele unei maşini electrice pot fi

analizate în mod facil cu ajutorul unor curbe numite caracteristicile maşinii, care reprezintă
relaţia de dependenţă între două mărimi funcţionale de bază, când restul mărimilor rămân
neschimbate. În acest sens vor fi analizate cele mai reprezentative caracteristici, care servesc
performanţele generatorului sincron.

151
 Caracteristica de funcţionare în gol reprezintă dependenţa tensiunii electromotoare E0
de curentul de excitaţie Ie, la turaţia nominală n = n0 şi curent de sarcină nul I = 0 (figura
10.10). Deoarece tensiunea electromotoare E0 este variabilă în mod proporţional cu fluxul
magnetic inductor Φ0, iar solenaţia Ө0 este dependentă de curentul de excitaţie Ie, va rezulta
proporţionalitatea caracteristicii de mers în gol cu caracteristica magnetică a generatorului
sincron.

De regulă, în cazul generatorului sincron, tensiunea nominală este situată în zona

cotului saturaţiei caracteristicii de mers în gol. Histerezisul determină existenţa unei tensiuni
remanente de circa 4 ÷ 8 % din tensiunea nominală.

Caractersitica externă reprezintă dependenţa tensiunii (U) la bornele generatorului,

de curentul de sarcină (I), menţinând constante: curentul de excitaţie, turaţia la arbore şi
factorul de putere al sarcinii (figura 10.11).

Figura 10.10. Caracteristica de Figura 10.11. Caracteristicile externe ale genera-

mers în gol a generatorului torului sincron; a – concurente la funcţionarea în gol;
sincron. b – concurente la curentul nominal
Caracteristicile externe pot fi ridicate în două ipoteze:

- în prima ipoteză se presupune că la funcţionarea în gol, generatorul funcţionează la

tensiunea nominală Un = E0, la Ie = constant şi E0 = constantă; dependent de caracterul
sarcinii (capacitiv, activ sau inductiv), caracteristica externă poate fi crescătoare sau
căzătoare, conform figurii 10.11, a;

- a doua ipoteză corespunde la situaţia în care la curentul In nominal debitat,

generatorul va funcţiona la tensiunea nominală Un, iar la sarcini reduse, tensiunea la borne va
creşte sau va scădea, după caracterul sarcinii (inductiv, activ sau capacitiv), conform figurii
10.11, b.

Caracteristicile externe corespunzătoare unor sarcini inductive sau capacitive sunt

întotdeauna căzătoare, pe când cele capacitive pot fi şi urcătoare.

152
 Caracteristica reglajului reprezintă
dependenţa curentului de excitaţie Ie, de curentul de
sarcină, corespunzătoare unei tensiuni la borne egală
cu tensiunea nominalăU = Un şi la un factor de putere
constant, figura 10.12.

Figura 10.12. Caracteristicile reglajului generatorului

sincron.

Pe măsura creşterii sarcinii, la sarcini inductive sau active şi pentru menţinerea

constantă a tensiunii la bornele generatorului, va trebui mărit curentul de excitaţie, iar la
sarcini capacitive acelaşi curent de excitaţie va trebui micşorat.

Caracteristicile de reglaj ale generatorului sincron pot fi ridicate în ipoteze similare

caracteristicilor externe.

Cuplul şi puterea electromagnetică. Mărimea şi sensul câmpului electromagnetic,

creat de interacţiunea dintre curentul indusului şi câmpul magnetic inductor, pot fi
determinate pornind de la puterea electromagnetică a maşinii, iar pe baza diagramei fazoriale
simplificate a generatorului sincron (figura 10.13, a), se poate scrie următoarea relaţie,
obţinută prin proiecţia pe direcţia fazorului I şi multiplicarea cu 3 I:

Figura 10.13. Diagrama fazorială simplificată a generatorului sincron; a – cu rezistenţa R a

fazei; b – prin neglijarea rezistenţei R a fazei.

( ) , (10.33)

în care, cu uşurinţă pot fi recunoscute pierderile Joule în înfăşurări:

(10.34)

şi puterea activăla borne, debitată de generator: . (10.35)

În procesul conversiei electromecanice, dacă se face abstracţie de pierderile în miezul

feromagnetic a indusului, cele două puteri (mai înainte amintite), reprezintă însăşi puterea
electromagnetică: ( ). (10.36)

Prin neglijarea în continuare a pierderilor Joule din înfăşurări, considerând rezistenţa

lor R = 0, se va obţine diagrama fazorială simplificată din figura 10.13, b, din care va rezulta:

( ) .

153
 Relativ facil pot fi stabilite relaţiile:

şi ( ) .

Cu acestea, puterea electromagnetică devine:

(10.37)

căreia îi corespunde un cuplu electromagnetic, dezvoltat de generator:

, (10.38)

în care: Ω - reprezintă viteza unghiulară sincronă a rotorului;

ω – pulsaţia tensiunilor induse;

p – numărul perechilor de poli ai generatorului.

Dependenţa cuplului şi a puterii electromagnetice (reprezentate la scări diferite), de

unghiul intern δ al generatorului sincron, menţinând constante, tensiunea la borne U şi
tensiunea electromotoare E0, sunt redate în figura 10.14.

Cuplul electromagnetic creşte o dată cu creşterea unghiului intern δ, fiind pozitiv,

situaţie care corespunde regimului de generator a maşinii sincrone. Pentru unghiuri δ > π / 2
puterea începe să scadă, cu creşterea unghiului intern a maşinii, ceea ce corespunde unei
funcţionări instabile în regim permanent.

Figura 10.14. Variaţia cuplului electromagnetic şi a puterii

electromagnetice cu unghiul intern a maşinii sincrone.

Unui cuplu extern oarecare Mext, care va antrena rotorul generatorului, îi va

corespunde pe caracteristica cuplulului M(δ), două puncte posibile de funcţionare, A şi B,
dintre care numai A va fi stabil. Dacă din varii motive, unghiul intern va lua valori diferite
faţă de cele corespunzătoare cuplului Mext, de exemplu o valoare corespunzătoare punctului
A”, cuplul extern va rămâne mai mare decât cuplul electromagnetic Mext> M, iar rotorul va fi
accelerat şi va tinde către punctul A. Similar, dacă funcţionarea ajunge în punctul A’, rotorul
va fi frânat, deoarece Mext< M şi unghiul intern va scădea. Ca o concluzie, punctul A
reprezintă o funcţionare stabilă deoarece forţele care determină soaterea rotorului din această
poziţie, tind să restabilească poziţia iniţială.

154
 Bazându-ne pe un raţionament similar, se ajunge la concluzia că punctul B este unul
instabil.

Astfel, corespunzător punctului B’ rotorul va fi frânat, deoarece Mext< M şi unghiul

intern scade, ceea ce corespunde faptului că rotorul se depărtează de punctul B, iar în punctul
B”, rotorul va fi aceelerat pentru că Mext> M, iar unghiul intern va creşte, axa rotorului se va
îndepărta de poziţia corespunzătoare punctului B.

Corespunzător unor valori negative ale unghiului intern, -π < δ < 0, cuplul
electromagnetic este negativ, ceea ce corespunde funcţionării în regim de motor a maşinii
sincrone. La depăşirea valorii de – π / 2 a unghiului intern, se va intra în zona instabilă a
funcţionării motorului.

Maşina sincronă va funcţiona stabil ca generator sau motor, numai pentru unghiuri
interne cuprinse între π / 2 şi – π / 2, pe porţiunea DOC a caracteristicii din figura 10.14.

Cuplul maxim dezvoltat de maşina sincronă se numeşte cuplu maxim sau de

răsturnare; pentru generatorul sincron, acesta este:

, (10.39)

unde: U – tensiunea la borne, iar - curentul de scurtcircuit al generatorului.

Funcţionarea maşinii sincrone ca motor electric. Generatorul sincron conectat la o

reţea electrică, reţea alimentată şi de la alte surse de energie electrică, poate funcţiona şi în
regim de motor electric, prin modificarea semnului cuplului mecanic extern, aplicat arborelui
rotorului maşinii.

Motorul sincron este utilizat în acţionări electrice de mare putere şi care necesită
menţinerea constantă a turaţiei, la un factor de putere ridicat.

Prin trecerea de la regimul de generator, la regimul de motor, unghiul intern δ al

maşinii îşi schimbă semnul, componenta activă a curentului devine negativă în convenţia de
la generator (figura 10.15).

Figura 10.15. Diagrama fazorială a maşinii sincrone; a – convenţia de la generator;

b – convenţia de la receptor.

155
 Dintre cele două convenţii, în cazul motorului sincron, se va utiliza convenţia adoua,
cea de de la receptoare; corespondenţa dintre cele două seturi de mărimi este:

şi . (10.40)

Dacă motorului sincron i se solicită un cuplu extern Mext’, dar care nu depăşeşte
cuplul maxim a maşinii Mm, se modifică unghiul intern a maşinii, δ, valoarea curentului I şi
factorul de putere cos φ, pe când viteza sa se va menţine constantă şi egală cu cea de
sincronism: , [rot / min].

Motorul sincron dezvoltă cuplu mediu, nenul, numai la viteza de sincronism. Din
această cauză se întâmpină anumite dificultăţi la pornirea motorului sincron. Acesta va putea
fi pornit fie cu un motor auxiliar de pornire, fie în asincron (când înfăşurările rotorice vor fi
conectate în scurtcircuit), până la o turaţie apropiată de viteza de sincronism, după care el va
trece în motor sincron, prin alimentarea circuitelor rotorice în curent continuu.

La motorul sincron, prin modificarea curentului de excitaţie, Ie (deci a tensiunii

electromotoare E0), se poate modifica şi valoarea curentului indusului I’, dar şi factorul de
putere, cos φ’.

Diagramele fazoriale ale motorului sincron, corespunzătoare unei puteri active date,
P’, la diverse tensiuni electromotoare E0, sunt prezentate în figura 10.16. Deoarece la o
tensiune constantă,U = const., condiţia unei puteri constante , este
asigurată de constanţa componentei active a curentului , iar vârful fazorului
curentului I’ se va afla pe dreapta D1, care este perpendiculară pe U.

Figura 10.16. Diagramele fazoriale ale motorului sincron la o putere activă constantă, cu
excitaţie variabilă.

156
 Similar, începutul fazorului jXsI’ cu vârful în punctul B se va deplasa pe o dreaptă D2
paralelă cu U, iar vârful fazorului E0 va trebui să fie poziţionat pe aceeaşi dreaptă. Din
diagramele fazoriale anterioare se observă faptul că la diferite tensiuni electromotoare E01,
E02, E03, corespunzătoare unor diverşi curenţi de excitaţie, Ie1, Ie2, Ie3, vor rezulta curenţii
indusului, care vor avea defazaj de tip: inductiv ( - defazat în urma tensiunii U), rezistiv
( - în fază cu tensiunea U, când curentul absorbit este minim, iarcos φ’ = 1), sau capacitiv
( - defazat în faţa tensiunii U).

Concluzia semnificativă a acestei observaţii constă în faptul că motorul sincron poate

fi utilizat ca şi compensator sincron supraexcitat, când se va comporta ca o sarcină
capacitivă, corespunzătoare unor curenţi mari de excitaţie şi va debita energie reactivă (pe
baza energiei active absorbite), în reţeaua electrică, a cărui factor de putere este puternic
inductiv; această îmbunătăţire a factorului de putere se aplică unor mari consumatori de tip
inductiv. La utilizarea ca şi motor electric se va alege acel curent de excitaţie căruia îi va
corespunde o funcţionare cu un factor de putere unitar, invariabil.

Observaţii. 1o. Valoarea inferioară a curentului de excitaţie este dată de limita de

stabilitate a funcţionării maşinii.

2o. Reprezentarea variaţiei factorului de putere cos φ’, în funcţie de valoarea

curentului de excitaţie (la putere activă P’), constantă, poate fi realizată din curbele în V ale
curentului şi au alura unor curbe în V întoarse, tangente la dreapta cos φ’=1 (figura 10.17).

La varierea excitaţiei se va modifica şi capacitatea de supraîncărcare a motorului

sincron, Mm / Mn; acest factor de supraîncărcare va creşte / scădea o dată cu creşterea /
scăderea curentului de excitaţie. Uzual, unghiul intern al motoarelor sincrone nu depăşeşte π /
3 în regim nominal, căruia îi corespunde o capacitate de supraîncărcare .
√

Figura 10. 17. Curbele în V ale motorului sincron.

Şocurile de sarcină mari, care depăşesc capacitatea de supraîncărcare,

pot determina ieşirea din sincronism a motorului sincron.

În anumite cazuri speciale, motorul sincron se utilizează numai ca şi compensator

sincron supraexcitat, fără a putea livra şi putere mecanică, situaţie în care se realizează într-o
construcţie specială, fără capete de arbore, accesibile.

Caracteristicile motorului sincron. În general, caracteristicile motorului sincron

reprezintă variaţia în funcţie de puterea utilă a: curentului absorbit I’, a puterii absorbite
, a cuplului , a factorului de putere cos φ’ şi a randamentului η, la menţinerea constantă
a tensiunii la borne, a curentului de excitaţieIe şi a frecvenţei f (figura 10.18).

157
 Figura 10.18. Caracteristicile motorului sincron.

O analiză comparativă cu motorul asincron – cel mai utilizat

motor la puteri mici şi mijlocii, motorul sincron prezintă o serie de
avantaje:

a. poate funcţiona cu un factor de putere unitar sau chiar poate

furniza energie reactivă instalaţiei respective;

b. deoarece cuplul dezvoltat la arbore depinde liniar de tensiunea de la borne

( ), pe când cel al maşinii asincrone depinde cu pătratul tensiunii de alimentare,
cuplul este mai puţin influenţat de variaţiile tensiunii;

c. prezintă un randament mai mare, datorită pierderilor mai reduse;

d. cu toate că are o capacitate de supraîncărcare mare, aceasta poate fi mărită prin

creşterea curentului de excitaţie, ceea ce recomandă motorul sincron pentru acţionări dificile,
cum ar fi laminoare etc.;

e. condiţii de ventilaţie îmbunătăţite, datorate în special autoventilaţiei polilor aparenţi

rotorici;

f. construcţia inductorului este mai simplă ca şi rotorul bobinat al maşinii asincrone.

Principalele dezavantaje ale motorului sincron se referă la:

- necesită în permanenţă două surse de alimentare; una trifazată şi una de curent

continuu;

- pornire dificilă, care se poate asigura, fie cu o maşină suplimentară, fie se asigură
pornirea în asincron, iar după ce turaţia a atins valori apropiate de cea de sincronism, se va
trece în sincron.

10.2. Probleme rezolvate -

Cu caracter obligatoriu, pentru aprofundarea disciplinei, se vor consulta şi cele 2

probleme rezolvate, pe paginile 210, …, 211, în cursul [1], editat în 2018 la UTPRESS.

10.3. Probleme propuse -

Se vor rezolva problemele propuse pe pagina 212 a cursului [1], editat în 2018 la
UTPRESS.

BIBLIOGRAFIE

1. Suărăşan, I., Budu, S. R., Suărăşan, R. E. – Electrotehnică şi Maşini electrice pentru

ingineri cu profile mecanice. 236 pag. Editura UTPRESS Cluj-Napoca, 2018.

158