UNIVERSITATEA PETROL-GAZE DIN PLOIEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

SPECIALIZAREA CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ DE
GESTIUNE

ECONOMIA ÎN ROMÂNIA DIN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

COORDONATOR: STUDENT:
PROF.UNIV.UNGUREANU ADRIAN DINU IONUT

1
 Cuprins

CAPITOLUL I
Introducere……………………………………………………………………………..........3
II. Eonomia de razboi
2.1 Economia României în perioada celui de-al doilea război mondiala..............................4
2.2 Economia de război în perioada 1940-1944 …………………………………………...6
III. STUDIU DE CAZ
3.1. Industria ……………………………………………………………………………….7
3.2. Agricultura …………………………………………...……………..............................7
CAPITOLUL IV
4.1. Evoluţia economiei după 23 august 1944...........……………………………………...8
Concluzie…………………………………………………………………………………...13
Bibliografie……………………………………………………………………...…………14

2
I.Introducere

Economia de război a unui stat poate fi definită ca acea formă de organizare şi

desfăşurare a activităţii economice apărută într-o anumită conjunctură ca urmare a politicii
duse de guvern pentru pregătirea şi participarea la un conflict armat internaţional. Această
paranteză în evoluţia normală a vieţii economice este caracterizată printr-o serie de
trăsături:
- creşterea rolului statului în economie (controlul producţiei, al importului şi
exportului, influenţarea mecanismului de formare a preţurilor etc.);
- micşorarea volumului investiţiilor cu caracter productiv; apariţia unor dezechilibre
în/între sferele activităţii economice (producţie, schimb, repartiţie, consum), între ramurile
şi subramurile economiei naţionale, între sectoarele reglementate şi cele nereglementate;
- dificultăţi în combinarea factorilor de producţie (creşterea preţurilor la materiile
prime strategice, diminuarea resurselor naturale provenite din import, schimbări cantitative
şi calitative în structura forţei de muncă);
- creşterea consumului cu destinaţie militară în dauna celui al populaţiei,;
- creşterea datoriei publice, dezechilibre bugetare, inflaţie accelerată, şomaj etc.
Desfăşurarea celor două conflicte mondiale ale secolului al XX-lea a dezvăluit în
întreaga complexitate legătura organică dintre economie şi război, durata mare a
războaielor şi creşterea continuă a consumului de resurse destinate satisfacerii nevoilor
militare făcând să iasă în evidenţă necesitatea organizării unei economii de război,
beligeranţii luând măsuri în această direcţie, atât în plan legislativ cât şi prin crearea unor
organisme specializate. În timpul acestor războaie, toate domeniile vieţii economice, în
special cele legate de efortul de război, au trecut progresiv sub controlul statului care
devenea la sfârşitul conflictului, ”principalul cumpărător de bunuri din economia naţională
şi dirijorul ei, suprimând în fapt concurenţa şi legile economiei liberale” [ CITATION Pie98 \l
1048 ]. Trecerea unor ramuri, sectoare de activitate de la producţia de pace la cea destinată
războiului, proces specific perioadei de pregătire şi început a războiului, este urmat la
terminarea conflictului de un altul la fel de complex şi costisitor (investiţii suplimentare,
şomaj) de adaptare la economia de pace.

3
 II. Economia de război în România
2.1. Economia României în perioada celui de-al doilea război mondial

Criza internaţională din anii 1938-1939, urmată de izbucnirea celui de-al doilea
război mondial a influenţat puternic şi evoluţia economiei româneşti. Pentru a-şi păstra
suveranitatea naţională şi integritatea teritorială, statul român a fost obligat să ia măsuri
specifice, cu consecinţe asupra vieţii economice:
- alocarea unor fonduri financiare din ce în ce mai mari pentru înarmare;
- creşterea gradului de intervenţie în reglementarea vieţii economice;
- creşterea fiscalităţii;
- sporirea emisiunii monetare;
- apelarea la împrumuturi externe pentru cumpărarea de armament;
- reorientarea politicii economice externe.
Sub influenţa evenimentelor politico-militare, în anii 1939-1940, economia
României a ieşit treptat din sfera de influenţă a ţărilor cu regim democratic (Anglia, Franţa,
SUA, Belgia, Olanda), intrând în spaţiul economic dominat de Germania, proces accelerat
după căderea militară a Europei occidentale din vara anului 1940. Începând din vara anului
1940, evoluţia economică a României a fost puternic marcată de gravele amputări
teritoriale impuse prin ultimatumul sovietic din 28 iunie, dictatul de la Viena din 30 august
1940 şi tratatul româno-bulgar din 7 septembrie 1940, semnat sub presiune germană.
Pierderea unui teritoriu în suprafaţă de 99.738 km2 cu o populaţie de 6,8 milioane locuitori
a însemnat, pe de o parte, ruperea din complexul economic naţional a unui important
potenţial economic şi uman, iar pe de altă parte, grave perturbări ale sistemului economiei
naţionale:
- numărul întreprinderilor industriei mari transformatoare s-a redus cu circa 20%;
- întreprinderile industriale au fost rupte de piaţa de desfacere şi/sau de resursele
normale de materii prime, în special resurse minerale; în 166 teritoriul cedat Ungariei a

4
rămas 30,5% din producţia de aur, 87,6% din producţia de argint, 64,7% din producţia de
cupru ;
- a scăzut valoarea producţiei industriale cu aproximativ 16%, pierderi mai mari
înregistrându-se în industria alimentară (34,4%), a pielăriei (25%), a lemnului şi hârtiei
(24%)30.
- a scăzut suprafaţa agricolă a ţării şi cea forestieră; s-au diminuat producţiile
agricole; de exemplu, producţia de cereale a anului 1941 a fost de 61.565 mii chintale, faţă
de 122.970 mii chintale cât s-a înregistrat în anul 1939;
- s-au produs disfuncţii în sistemul de transport, telecomunicaţii;
- a crescut numărul şomerilor (muncitori din unităţile economice care şi-au restrâns
activitatea, personal aparţinând instituţiilor statului din teritoriile cedate).
România a intrat în război la 21/22 iunie 1941 alături de Germania, participând la
operaţiile militare împotriva U.R.S.S. până la 23 august 1944, când puterea instaurată în
urma loviturii de stat a hotărât ieşirea din alianţa cu Axa şi continuarea războiului alături de
Naţiunile Unite împotriva Germaniei şi Ungariei.

2.2. Economia de război în perioada 1940-1944

Caracteristica principală a acestei perioade o reprezintă creşterea rolului statului în

economie, mergând până la dreptul de a interveni în întreprinderile particulare pentru a
controla organizarea şi producţia lor, antrenându-le în direcţia efortului de război.
Principalele acţiuni ale guvernării mareşalului Antonescu în această direcţie au fost:
- Crearea Ministerului Coordonării şi a Statului Major Economic (10 octombrie
1940);
- Legiferarea dreptului statului de a controla şi folosi capitalurile din întreprinderile
industriale şi comerciale unde capitalul străin avea participaţii, pentru a le determina să
lucreze în interesul guvernului;
- Mărirea participaţiilor statului în întreprinderile particulare din ramurile legate
direct de efortul de război, în scopul creşterii posibilităţilor sale de influenţare;
- Înfiinţarea obştilor agricole, asociaţii care erau obligate prin lege să se supună unei
anumite planificări agricole realizată de organele specializate ale statului;

5
 - Măsuri pentru finanţarea agriculturii. Investiţiile în agricultură în această perioadă
au crescut de la 483 milioane lei la 1404 milioane lei;
- Controlul vânzărilor de cereale, declarate proprietate a statului, prin organisme
specializate care fixau preţurile acestor produse sub preţurile pieţei;
- Numirea de îndrumători ai armatei pe lângă fabricile de armament (ianuarie 1941),
urmată de militarizarea unor întreprinderi şi instituţii (februarie 1941). În aprilie 1941 au
fost create inspectoratele regiunilor militare pentru controlul şi supravegherea industriei ce
lucra pentru armată.
- Investirea Ministerului Economiei Naţionale cu atribuţii în controlarea şi dirijarea
producţiei industriale şi a circulaţiei bunurilor, ministerul având dreptul de a iniţia şi aplica
măsuri în acest sens pentru orice categorie de produse (legea pentru „activarea producţiei,
regimul preţurilor, reprimarea speculei ilicite şi a sabotajului economic” adoptată în 3 mai
1941şi revizuită la 1 mai 1943).
- Adoptarea unor măsuri pentru încurajarea industriilor legate de efortul de război
având bază de materii prime autohtone, gruparea industriilor pe cicluri de producţie,
renunţarea la întreprinderi socotite nerentabile, etc.;
- Măsuri în scopul controlării utilizării resurselor, minerale în special, prin:
restricţionarea folosirii de către particulari a unor materii prime industriale, redeschiderea
unor mine părăsite, descoperiri de noi zăcăminte, scutiri de concentrări pentru mineri şi
specialişti;
- Înăsprirea regimului de muncă. Printr-un decret din octombrie 1941 se prelungeşte
ziua de muncă la 10-12 ore, sunt desfiinţate/limitate concediile de odihnă, repaosul
duminical. Procesul de înăsprire a muncii a debutat în aprilie 1940, când a fost adoptat
Decretul-lege pentru stabilirea regimului muncii în împrejurări excepţionale.
- Introducerea regimului de muncă forţată în agricultură. Prin decizii ale
Ministerului Agriculturii, luate în colaborare cu autorităţile militare, ţăranii erau puşi sub
comanda ofiţerilor rezervişti nemobilizaţi.
- Introducerea de pedepse aspre pentru nerespectarea unor reglementări, mergând
până la pedeapsa cu moartea, în cazul sabotajului producţiei de război.
- Introducerea raţionalizării consumului de alimente de bază (pâine, ulei, zahăr,
carne) prin cartele. Legea definea militarizarea ca fiind „punerea sub regim de control,

6
disciplină şi jurisdicţie militară a instituţiilor şi întreprinderilor de stat sau particulare,
precum şi a întregului personal al acestora care va fi socotit rechiziţionat”.
- Creşterea gradului de fiscalitate prin introducerea unor taxe şi impozite noi.

3.1.Industria.

Ca urmare a măsurilor prezentate mai sus, în perioada 1940-1943, s-a înregistrat o

creştere a investiţiilor de capital şi a producţiei industriale (133,6 miliarde lei faţă de 83
miliarde lei în 1940), deşi teritoriul naţional a fost redus cu 33,8%. Cea mai mare atenţie s-a
acordat ramurilor industriale legate de producţia de război: industria metalurgică, industria
extractivă (minereuri de fier, neferoase, cărbune), industria petrolului. În 1941 industria
metalurgică a devenit prima ramură industrială a României, după numărul de muncitori.
Faţă de 1940, creşterile producţiei industriale din anul 1943 în această ramură erau de
139,6% la fontă, 138,5% la oţel, 133,9 la laminate, 147,3% la produse de atelier şi 136,0%
la maşini unelte32. Producţia de petrol a fost relativ constantă în perioada 1940-1943,
scăzând semnificativ în anul 1944. Industria uşoară a fost, la rândul ei, orientată spre efortul
de război şi cu toate măsurile luate de guvernarea Antonescu, producţia pe ansamblu a
scăzut continuu, acest lucru resimţindu-se în consumul populaţiei, aflat în scădere
vertiginoasă, mai ales după evenimentele din august 1944.

3.2.Agricultura

Măsurile luate în această ramură au avut ca scop creşterea producţiei, lucru necesar
în condiţiile în care trebuia să se asigure atât consumul intern, aprovizionarea armatei
române şi a trupelor străine aflate în ţară sau în tranzit spre frontul din Est, cât şi obligaţiile
la export asumate prin tratatele încheiate cu Germania. Micşorarea suprafeţelor agricole în
urma pierderilor teritoriale din 1940, dificultăţile în asigurarea cu forţă de muncă şi inventar
agricol generate de mobilizări şi rechiziţii, valoarea redusă a investiţiilor în exploataţiile

7
ţărăneşti, au reprezentat principalele cauze ale diminuării producţiilor agricole şi a
efectivelor de animale în acei ani.

Capitolul IV
4.1 Evoluţia economiei după 23 august 1944

În intervalul de timp cuprins între lovitura de stat de la 23 august 1944 şi 9 mai

1945, data încheierii războiului în Europa, economia României a trebuit să facă faţă unor
presiuni extraordinare: susţinerea efortului militar al armatei române pe frontul de vest şi
achitarea obligaţiilor asumate prin Convenţia de Armistiţiu din 12/13 septembrie 1944. Pe
ansamblul campaniei hitleriste, între 24 august 1944 şi 12 mai 1945, armata română a
angajat în operaţiile militare desfăşurate peste o jumătate de milion de militari, care au
înaintat, prin lupte, timp de 263 de zile, peste 1700 km, de la ţărmul Mării Negre până în
podişul Boemiei, au traversat 20 de masive muntoase, au forţat 12 cursuri mari de apă, au
eliberat mii de localităţi, provocând forţelor germane şi ungare pierderi cifrate la 136.529
militari ucişi sau luaţi prizonieri, precum şi în armament şi alte mijloace tehnice de luptă.
Pierderile proprii s-au ridicat la 169.822 militari (morţi, răniţi, dispăruţi)33. Efortul militar
al României a fost dintre cele mai mari deoarece, pe tot timpul ducerii campaniei din Vest,
s-au folosit doar resurse proprii, neprimind nici un ajutor de la Aliaţi. Mai mult, economia
românească a fost subordonată efortului de război, trebuind să facă faţă presiunilor uriaşe
exercitate de prezenţa masivă a trupelor sovietice pe teritoriul naţional. Prin Convenţia de
Armistiţiu, semnată la Moscova în dimineaţa zilei de 13 septembrie 1944, României i-au
fost impuse grele clauze politice, militare, economico-financiare. Acest document, mai
degrabă un tratat de pace decât o convenţie de armistiţiu, reglementa o multitudine de
aspecte:
8
 - ducerea războiului alături de Aliaţi cu cel puţin 12 divizii de infanterie şi serviciile
auxiliare aferente;
- restabilirea frontierei de stat stabilită prin acordul sovieto-român (a se citi „dictat”)
din 28 iunie 1940;
- asigurarea înlesnirilor pentru libera mişcare pe teritoriul României a forţelor
militare sovietice şi a aliaţilor, pe pământ, pe apă şi în aer, prin mijloace proprii şi pe
cheltuială românească;
- predarea prizonierilor de război sovietici şi aliaţi, a cetăţenilor internaţi şi a celor
„aduşi cu sila” în România, asigurarea hranei, îmbrăcămintei, asistenţei medicale şi
mijloacelor de transport pentru înapoierea în ţară pentru aceştia, precum şi pentru
persoanele strămutate şi refugiaţii din U.R.S.S.;
- desfiinţarea oricărei legislaţii discriminatorii, eliberarea persoanelor arestate din
cauza activităţii (simpatiei) pentru „cauza Naţiunilor Unite” ori din motive rasiale; arestarea
şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război;
- dizolvarea imediată a tuturor organizaţiilor „prohitleriste de tip fascist aflate pe
teritoriul românesc, atât cele politice, militare sau paramilitare”, a oricărei organizaţii care
ar duce „propagandă ostilă Naţiunilor Unite şi în special Uniunii Sovietice”;
- restabilirea drepturilor şi intereselor Naţiunilor Unite şi a cetăţenilor din aceste ţări
pe teritoriul românesc aşa cum existau înainte de război;
- funcţionarea sub controlul Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) a sistemului de
telecomunicaţii şi a poştei, cenzurarea tipăririi, importului şi răspândirii publicaţiilor pe
teritoriul României, a filmelor şi spectacolelor de teatru;
- restabilirea administraţiei civile româneşti pe întreg teritoriul până la o distanţă de
50-100 km de linia frontului, dar şi obligativitatea de a duce la îndeplinire „în interesul
restabilirii păcii şi securităţii” a instrucţiunilor şi ordinelor Înaltului Comandament Aliat
(Sovietic).
Articolele 10, 11 şi 12 conţineau grele sarcini economico-financiare.
Potrivit articolului 10, guvernul român trebuia să facă, în mod regulat, în monedă
românească, plăţile cerute de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) pentru îndeplinirea
funcţiunilor sale şi, în caz de necesitate, să asigure folosinţa întreprinderilor sale industriale
şi de transport, a mijloacelor de comunicaţie, staţiunilor generatoare de energie,

9
întreprinderilor şi instalaţiilor de utilitate publică, depozitelor de combustibil, petrol,
alimente şi alte materiale sau servicii „în acord cu instrucţiunile date de către Înaltul
Comandament Aliat (Sovietic)”. Anexa acestui articol prevedea retragerea şi răscumpărarea
de către guvernul român, în limitele de timp şi potrivit condiţiilor specificate de Înaltul
Comandament Aliat (Sovietic), a tuturor monedelor deţinute în teritoriul românesc emise
de către acesta. Acest articol era deosebit de împovărător, deoarece sovieticii erau singurii
judecători ai sumelor destinate „îndeplinirii funcţiunilor” Înaltului Comandament Aliat
(Sovietic), românilor rămânându-le speranţa că, prin intrarea americanilor şi englezilor în
Comisia Aliată de Control ce urma să se înfiinţeze, sumele reclamate nu vor depăşi o limită
acceptabilă.
Articolul 11 stabilea cuantumul reparaţiilor de război pe care ţara noastră urma să le
plătească pentru „pierderile pricinuite Uniunii Sovietice prin operaţiunile militare şi prin
ocuparea de către România a teritoriului sovietic”, precum şi obligativitatea de a plăti
despăgubiri pentru „pierderile pricinuite proprietăţilor celorlalte State Aliate şi naţionalilor
lor”, suma urmând să fie fixată la o dată ulterioară. Pe parcursul a 6 ani, România trebuia să
plătească în mărfuri (produse petroliere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi
fluviale, diverse maşini etc.) suma de 300 milioane dolari S.U.A. la paritatea 35 de dolari
pentru o uncie aur. În articol se stipula faptul că „luând în considerare că România nu
numai că sa retras din război, dar a declarat război Germaniei şi Ungariei, Părţile sunt de
acord ca compensaţiile pentru pierderile menţionate să nu fie plătite în întregime, ci numai
în parte, şi anume suma de 300 milioane dolari ai Statelor Unite”.
Prin articolul 12, România se obliga, ca la termenele indicate de către Înaltul
Comandament Aliat (Sovietic), „să restituie Uniunii Sovietice, în desăvârşită bună stare,
toate valorile şi materialele luate de pe teritoriile ei, în timpul războiului, aparţinând
Statului, organizaţiilor publice şi cooperativelor, întreprinderilor, instituţiilor sau cetăţenilor
particulari, precum: utilajul fabricilor şi uzinelor, locomotive, vagoane de căi ferate,
tractoare, autovehicule, monumente istorice, valori de muzeu şi alte bunuri”. Acest articol,
ca şi art.10 şi 11, prin formularea sa vagă, avea să dea naştere la interpretări diferite,
abuzive sau arbitrare, ceea ce va duce la sporirea cheltuielilor pentru aplicarea Convenţiei
care vor fi mult mai mari decât cele pentru aplicarea articolului 11, cel mai des citat în

10
literatura de specialitate referitoare la mărimea sarcinilor economice impuse prin Convenţia
de Armistiţiu.
Importante consecinţe economice aveau şi alte prevederi: articolul 1 (participarea la
campania militară pe frontul de vest), articolul 3 (România trebuia să asigure forţelor
sovietice şi Aliaţilor înlesniri pentru libera lor mişcare pe teritoriul său, în orice direcţie,
dacă acest lucru era cerut de către situaţia militară, „Guvernul şi Înaltul Comandament
Român acordând orice concurs posibil pentru o astfel de mişcare, prin mijloacele lor proprii
de comunicaţie şi pe cheltuiala lor, pe pământ, pe apă şi pe aer”), articolul 5 (cheltuieli
pentru întreţinerea şi repatrierea prizonierilor de război, persoanelor strămutate şi
„refugiaţilor” din Basarabia), art. 7 (remiterea ca trofee a materialelor de război aparţinând
Germaniei şi sateliţilor săi), art. 8 (imobilizarea şi controlul bunurilor din România ce
aparţineau Germaniei şi Ungariei). Majoritatea articolelor cu consecinţe economice, ca şi
anexele lor, aveau o redactare foarte elastică.
Pe timpul „negocierilor”, experţii români au intuit consecinţele unui asemenea mod
de redactare, dar eforturile lor pentru a obţine precizarea conţinutului unor asemenea
articole a rămas fără rezultat, delegaţia română ajungând la convingerea că unele texte
neprecise trebuiau lăsate în forma relativ vagă sub care au fost prezentate, fiindcă orice
încercare de a le preciza se transforma într-o redactare cu totul nefavorabilă României.
Volumul prestaţiilor cerute de Înaltul Comandament Sovietic din România prin articolul
10, reprezentând „necesităţile unei armate de câteva milioane de oameni”, erau de două ori
exagerate: în primul rând, exagerate faţă de necesităţile efectivului probabil şi normal al
trupelor sovietice aflate în România şi, în al doilea rând, faţă de posibilităţile producţiei
româneşti. Livrarea cantităţilor cerute de noii aliaţi reprezenta un efort uriaş pentru
economia românească chiar şi în condiţii normale, cu atât mai mult atunci când ţara era
„aproape ruinată în urma bombardamentelor, a luptelor şi a dezorganizării producţiei în
general”. Valoarea prestaţiilor româneşti efectuate în contul articolului 10 în perioada 24
august 1944-10 februarie 1947 este mult mai mare decât cuantumul despăgubirilor de
război plătite în acelaşi interval de timp, respectiv 147-184 milioane dolari S.U.A. valoare
1947.
O altă modalitate prin care sovieticii au jefuit economia românească a fost
interpretarea abuzivă a articolului 11 din Convenţia de Armistiţiu privitor la plata

11
despăgubirilor de război către Uniunea Sovietică (mărfuri în valoare de 300 milioane dolari
SUA). Deşi în textul armistiţiului se preciza că baza pentru stabilirea cantităţilor o
constituia dolarul american la paritatea sa în aur din ziua semnării armistiţiului (35
dolari/uncie), aceasta însemnând, în fond, o referire la preţurile mondiale ale momentului,
sovieticii, prin Convenţia din 16 ianuarie 1945, în ciuda protestelor angloamericane, au
impus ca bază de calcul preţurile mondiale din 1938 în dolari SUA, cu o majorare de 15%
pentru maşini şi material de cale ferată, locomotive, vagoane, cisterne, vase, şi 10% pentru
celelalte mărfuri.
Din examinarea preţurilor de export româneşti, rezultă că din 1938 şi până la 12
septembrie 1944, data semnării Convenţiei de Armistiţiu, acestea au crescut - în medie - de
9,38 ori. Pentru pieţele internaţionale specialiştii români au determinat un coeficient
general de scumpire de 3,66, valorile pentru principalele produse fiind stabilite după cum
urmează: grâu, 2,79; secară, 3,22; ovăz, 2,87; porumb, 2,66; orez, 2,00; carne, 2,10;
grăsimi, 2,06; seu şi alte grăsimi, 2,06; fier, 2,04; cositor, 1,88; plumb, 2,12; aramă, 2,10;
petrol, 19,75. În aceste condiţii, impunând statului român obligaţia de a plăti datoria de
război la preţurile anului 1938 (cu o 174 majorare de 10-15% pentru unele produse), suma
de 300 de milioane dolari S.U.A s-a majorat semnificativ. Una dintre cele mai exacte
caracterizări ale tratamentului la care a fost supusă România de sovietici în urma
armistiţiului semnat la Moscova la 12 septembrie 1944 aparţine vicemareşalului Stevenson,
şeful misiunii britanice în Comisia Aliată de Control. Într-un raport transmis la 22 iunie
1945 subsecretarului de stat pentru problemele de război10, vicemareşalul Stevenson
descrie pe larg modalităţile prin care articolele de interes economic din Convenţia de
Armistiţiu sunt folosite de ruşi în mod exclusiv pentru promovarea propriilor interese. După
părerea şefului misiunii engleze în Comisia Aliată de Control, dacă nu ar fi existat un
armistiţiu, „nimeni nu ar fi pus sub semnul întrebării dreptul Rusiei de a scoate tot ce se
poate din această ţară”. El admitea că ruşii au mari nevoi (explicabile prin uriaşul efort de
război, prin folosirea tacticii "pământului pârjolit" în anii 1941-1942 şi prin devastările
cauzate de trupele Germaniei, inclusiv ale României) şi că era "drept şi necesar" ca, în
limite raţionale, aceştia să ia din România tot ce le trebuia pentru continuarea efortului de
război şi îmbunătăţirea aprovizionării, dar în acelaşi timp sublinia necesitatea respectării
Convenţiei de Armistiţiu. „Rusia are de fapt tot dreptul de a trata România cu maximă

12
severitate” - era de părere Stevenson, numai că aceasta „ar trebui temperată în numele
dreptăţii şi al grijii dictate de bunul simţ pentru efectele ulterioare pe termen lung.” Analiza
acestuia scoate în evidenţă faptul că ruşii au interpretat sau au răstălmăcit termenii
armistiţiului exclusiv în interesul lor, fără a lua în consideraţie efectele acestui tratament
asupra efortului general de război, intereselor Aliaţilor în zonă, respectiv asupra economiei
României. Metoda sovieticilor, „expusă în termenii cei mai simpli - după cum se exprima
autorul raportului - este să ceară, sau pur şi simplu să ia tot ce doresc, 175 indiferent dacă
acest lucru este justificat prin termenii armistiţiului sau nu, şi să se hotărască după aceea în
cadrul cărui articol au luat, variind propria interpretare a articolului respectiv de la caz la
caz.”
Efortul financiar al statului român pentru executarea armistiţiului în perioada 1
septembrie 1944 – 31 martie 1947 se ridică la suma de 7.026,8 miliarde lei. Importanţa
acestui fapt apare mai evidentă din următoarea situaţie comparativă între cheltuielile pentru
armistiţiu şi cheltuielile generale pentru administrarea statului şi armată:
Participarea României la campania militară împotriva Germaniei şi Ungariei
simultan cu îndeplinirea obligaţiilor asumate prin Convenţia de Armistiţiu din 12
septembrie 1944, achitarea angajamentelor economice rezultate din aceasta în perioada
1945-1947 s-au făcut prin diminuarea avuţiei naţionale, reducerea producţiei destinate
satisfacerii cerinţelor elementare ale populaţiei, reducerea (absenţa) investiţiilor,
deprecierea monedei naţionale, toate acestea având urmări negative asupra ritmului şi
dimensiunii procesului de refacere postbelică36. În intervalul de la 1 septembrie 1944 până
la 31 martie 1947, mijloacele de acoperire a cheltuielilor statului, inclusiv armistiţiul au
constat din:
- venituri bugetare şi extrabugetare: = 7.474,8 miliarde lei (53,2%);
- împrumut pe piaţă: = 3.619,5 miliarde lei (25,7%);
- împrumut B.N.R.: = 2.971,8 miliarde lei (21,1%).

13
Bibliografie
(n.d.).

(1998). In S. B. Pierre Milza, Istoria secolului XX (volumul 1): 1900-1945. (p. 76). București: All.

14