COMPARAREA 

SOLUȚIILOR LEGISLATIVEDE GESTIONARE A INSOLV
ENȚEI GRUPURILOR DE SOCIETĂȚI ÎN PLAN TRANSFRONTALIER
(09.01.2021)

Acatincei Florina
Lupu Paula-Alina
Tărăbuță, căs. Pușcașu Petronela

I. Geneză
Grupurile de întreprinderi au apărut, cu aproximație, la sfârșitul sec. al XIX-lea și
începutul sec. al XX-lea sub efectul unui proces de expansiune internă prin care
acestea au preluat controlul propriilor capacități financiare, tehnice sau comerciale.
Unul dintre factorii care au condus la extinderea grupurilor de întreprinderi, cel
puțin în anumite state, a fost autorizația de a deține acțiuni de către o întreprindere
prin intermediul altei întreprinderi, aspect interzis inițial în sitemele de common-law
și de drept civil.

Grupul de societăți este un mod de organizare a exercitării unei activități

economice, structurat pe mai mute societăți componente, cu o direcție unică,
impunându-și deciziile la nivelul grupului, funcționând după o strategie comună,
urmărind un interes comun, distinct de interesul social al fiecărei societăți
componente. Aceste caracteristici îi permit grupului să aibă un comportament
autonom pe piață, chiar dacă îi lipsește personalitatea juridică.

Teza potrivit căreia grupul de societăți este o întreprindere nu este nouă. Această
teză fost lansată inițial și apoi dezvoltată de Curtea de Justiție de la Luxemburg în
materia dreptului concurenței, în special în contextul analizei asupra răspunderii
societății mame pentru datoriile filialei.

În hotărârea Höfner și Elser, pronunțată la 23 aprilie 1991, Curtea reține că prin

noțiunea de întreprindere se înțelege orice entitate exercitând o activitate economică,
independentă de statutul juridic al acestei entități și modul ei de finanțare. În
hotărârea Aalborg Portland c. Comisia, Curtea recunoaște grupului de societăți
caracterul de unitate economică, chiar dacă societatea mamă și filiala sunt persoane
juridice distincte și, prin urmare, îl califică drept întreprindere

Curtea de Justiție a statuat în mod constant că atunci când o filială are

personalitate juridică, dar nu are autonomie decizională, comportându-se conform
instrucțiunilor trasate de societatea-mamă, aceasta nu are o autonomie reală, formând
o unitate economică cu societatea-mamă și, prin urmare, comportamentul său trebuie
imputat societății-mamă.

II. Definiția grupului de intreprinderi

Termenul „grup de intreprinderi” desemnează o entitate economică
dominantă care înglobează mai multe entități economice, iar dintre entitățile
economice care compun grupul, una dintre ele are atribuții de conducere.
 Majoritatea statelor recunosc noțiunea juridică de "întreprindere", caracterizată
prin aceea că are personalitate juridică distinctă de cea a indivizilor care o compun,
aceasta include proprietarii, gestionari sau salariații.
Din punct de vedere contabil, o dificultate care apare in cadrul acestor grupuri
de întreprinderi este reprezentată de faptul că nu putem determina cu precizie care
este intrerpinderea ce se situeazăîn vârful grupului. Un criteriu folosit in determinarea
nivelului de putere este reprezentat de numărul de drepturi de vot.
S-a apreciat că nu putem vorbi de noțiunea juridică de grup de întreprinderi ca
persoana morală. Acest aspect prezintă importanțăîn ceea ce privește faptul că neagă
notiunea de patrimoniu și de angajamente sociale, indicând totodată si imposibilitatea
grupului de a acționa in justiție sau de a fi pus in stare de lichidare sau redresare
judiciară.
Concluzionând, se poate spune faptul ca entitățile economice componente ale
grupului sunt independente și autonome din punct de vedere juridic și se află pe
poziții de egalitate.
Grupurile de întreprinderi sunt constituite în jurul unei societăți care le asigură
conducerea, ele reunesc întreprinderi independente din punct de vedere juridic, dar
legate strâns între ele prin participații și relații contractuale.
Așa cum am arătat, semnificația sau utilitatea grupului este preponderent
economică pentru ca acesta nu are personalitate juridică, existand o
neconcordanțăîntre aspectul economic și cel juridic.
Ca să ne putem da seama dacă o întreprindere controlează o altăîntreprindere
putem avea in vedere urmatoarele criterii:
- capacitatea de a domina;
- componența consiliului de administrație sau organismul de conducere a
celeilalte entități;
- capacitatea de a revoca ansamblul sau majoritatea administratorilor sau
membrii organului de conducere a celeilalte entități;
- capacitatea de a controla majoritatea voturilor exprimate, la o reuniune a
consiliului de administrație sau organismul de conducere pentru a doua entitate.

III. Avantajele și utilitatea constituirii unui grup de întreprinderi

Așa cum am arătat, constituirea unui grup unește avantajele economice,
financiare si fiscale în baza unor „contracte de avantaje”, iar dintre acestea enumerăm:
- reducerea riscurilor comerciale și maximizarea profitului financiar,
- posibilitatea diversificării activității în mai multe sectoare,
- posibilitatea de a „acapara” întreprinderi pentru a-și mări și consolida poziția
pe piață, menținându-le și continuând să le exploateze ca pe niște entități distincte,
astfel încât, să utilize denumirea, fondul comercial și imaginea lor publică. Odată
formate, grupurile pot continua să-și continue existența datorită costurilor
administrative legate deraționalizarea și lichidarea membrilor redundanți.
Astfel, grupul de societăţi este utilizat la crearea holdingurilor, la achiziţia
societăţilor, pentru fracţionarea riscurilor afacerii, în vederea diluării răspunderii prin
multiplicarea membrilor săi persoane juridice, în scopul „excluderii” din grup a unei
societăţi bolnave, impregnată cu datoriile grupului, pentru crearea zonelor de pierderi
şi a zonelor de profit în cadrul unei afaceri, pentru evitarea propagării dificultăţilor
economice şi financiare sau a contaminării celorlalţi membri din grup prin ecranul
personalităţii juridice al acestora ş.a.m.d. Deşi este lipsit de personalitate juridică,
grupul este un instrument de control economic mascat de independenţa juridică
aparentă a societăţilor care îl compun şi un instrument de susţinere a societăţilor care
îl compun prin unitatea deciziei.

IV. Teoria entității distincte și teoria societății unice

În definirea și particularizarea grupurilor de întreprinderi s-au formulat două

teorii, respectiv teoria entității distincte(și care reprezintă o abordare tradiționalăși
larg răspândită) și teoria societății unice.
a) In ceea ce priveste teoria entitatii distincte, aceasta are in vedere o serie de
principii importante și anume:
- Fiecare membru al grupului are personalitate juridica separata;
- Raspunderea limitata a actionarilor a fiecarui membru al grupului, precum
si a obligatiilor administratorului ale fiecarui membru al grupului;
- Personalitatea juridică separată a unei societăți înseamnă, în general, că
aceasta are propriile drepturi și obligații, indiferent de cine o controlează sau o deține
(respectiv, dacă este deținută în întregime sau parțial de o altă societate) sau
participarea sa la activitățile grupului desocietății;
- Pasivul și activul nu pot fi reunite pentru a plăti aceste creanțe;
- Contractele încheiate cu persoane externe nu implică în mod automat
societatea-mamă sau a alți membri ai grupului;
- O societate-mamă nu poate lua în considerare profiturile nedistribuite ale
altor membri ai grupului, în determinarea propriilor beneficii. Limitele societății
înseamnă că, spre deosebire de un parteneriat sau proprietate exclusivă, membrii
grupului de întreprinderi nu au, în general, o răspundere pentru creanțele și obligațiile
grupului, astfel încât potențialele pierderile nu pot depăși suma cu care a contribuit
membrul grupului prin achiziționarea de acțiuni;

b) Teoria societății unice se bazează pe integrarea economică a membrilor

grupului de societăți, tratarea grupului ca o singură unitate economică și are în vedere
promovareaintereselor de grup privite ca un întreg sau a membrului dominant de grup,
mai degrabă decât pentru persoanele membre.

Câteva țări au stabilit diferite categorii de grupuri de societăți care pot funcționa
ca o singură societate, pentru o protecție sporită a creditorilor și a acționarilor
minoritari. În una dintre acestea, grupurile de societăți includ societăți care fac apel la
economiile publice și sunt divizate în trei categorii: (a) grupuri integrate; (b) grupuri
contractuale, precum și (c) acele grupuri de facto, la care se aplică un set de principii
armonizate fondată pe teoria societății unice.

- grupurile integrate rezultă din votul unui procentaj determinat a acționarilor

societății-mamă, care, la rândul său, deține un procentaj determinat din acțiunile
membrului controlat al grupului în favoarea integrării complete a acestui membru.

Societatea-mamă va avea putere nelimitată de a direcționa membru controlat al

grupuluit, în schimb aceasta răspunde solidar pentru datoriile și obligațiile membru
controlat al grupului.
 - grupurile contractuale pot fi formate dintr-un procentaj determinat de
acționari a fiecarei dintre cele două societăți care încheie un contract și care acordă
unei societăți (societatea-mamă), dreptul de a conduce altă societate, cu condiția ca
directivele să servească interesele societății-mamă sau a grupului în ansamblul său.

În schimbul renunțării societății-mame a dreptul de control acordat,

acționarilor minoritari și creditorilor li se oferă o protecție sporită;

- grupurile de facto sunt acelea în care o societate exercită, direct sau indirect,
o influență dominantă asupra altei societăți. Deși grupul nu provine în urma unui
acord formal, cu toate acestea, societatea-mamă trebuie să intervină sistematic în
activitățile societății controlate.

V. Abordări legislative

Există două posibilităţi de abordare a legiferării în domeniul insolvenţei grupului

de întreprinderi: norme care să prevadă „consolidarea” procedurilor de insolvenţă
deschise împotriva membrilor şi/sau dispoziţii privind „coordonarea” acestora;

Consolidarea presupune ca toate procedurile deschise împotriva societăţilor ce

fac parte dintr-un grup să se reunească în faţa unei singure instanţe şi să se numească
acelaşi practician în insolvenţă care să gestioneze procedura de insolvenţă a grupului.
Consolidarea se poate referi totodată și la activ sau pasiv, astfel că bunurile
societăţilor din grup pot fi valorificate pentru acoperirea tuturor creanţelor, variantă
avantajoasă din punct de vedere financiar deoarece ar putea contribui la redresare
uniforma a grupului, dar prezinta dezavantajul că ar putea încălca autonomia juridică
a diferitelor societăți privite particular.

Grupurile de întreprinderi pot avea o structură verticală sau orizontală, acestea

succed societății-mamă și membrilor controlați ai grupului, care pot fi filiale sau alte
tipuri de entități afiliate sau asociate, ce funcționează la diferite puncte într-un proces
de producție sau de distribuție.
Concentrarea la nivelul unui grup este procesul de întărire a controlului, a puterii
precum și de comasare a patrimoniului în mâinile câtorva persoane fizice sau juridice.
Aceasta va permite conducătorilor acestei întreprinderi să utilizeze importante mijloace
financiare și de producție pentru o politică corectă și mai puțin influențată de specificul
zonei geografice în care se desfășoară, sau de aspectele sociale ale acesteia.

 Concentrarea verticală - prin aceasta se realizează o regrupare a întreprinderi

cliente unele față de altele realizându-se integrarea unor activități diferite sau
complementare. În acest caz grupul va avea un control total al ciclului de
producție de la materia primă la produsul finit și un control parțial al pieței
 Concentrarea orizontală - presupune regruparea întreprinderilor care fabrică
aceeași categorie de produse realizându-se astfel o integrare a tuturor fazelor
ciclului de producție și de distribuție. În acest caz grupul își crează un bun control
al pieței și posibilitatea de a impune prețurile. Avantaje: economice; mijloc de
partajare a riscurilor, de reducere a costurilor, de creştere a investiţiilor, de unire a
know-how-ului, de sporire a calităţii şi diversităţii produsului şi de lansare mai
rapidă a inovaţiei. Dezavantaje: la probleme de concurenţă în cazul în care
 produce efecte negative pe piaţă în ceea ce priveşte preţurile, rezultatele, inovaţia
sau diversitatea şi calitatea produselor.

Datorită faptului că o întreprindere încearcă din ce în ce mai mult să devină cât mai
puţin vulnerabilă dar şi cât mai performantă, se manifestă tendinţa generală de
concentrare a mai multor societăţi fie prin integrarea fazelor procesului de fabricaţie fie
de distribuţie a unui produs (concentrare verticală), fie în baza integrării unor activităţi
complementare sau similare chiar dacă acestea sunt de natură diferită (concentrare
orizontală).

Ghidul legislativ al Comisiei Naționale Unite pentru Dreptul Comercial

Internațional - prevede principalele obiective, recomandări și principii care ar trebui
să se regăsească în toate legislațiile naționale în ceea ce privește insolvența pentru a
armoniza sau concilia interesele creditorilor cu cele ale debitorilor.
Cu privire la insolvența grupurilor de întreprinderi, prezintă relevanță
principiile enunțate de Ghid, în partea a III-a, regăsind aici criterii de orientare cu
privire la următoarele aspecte:
- coordonarea procedurilor multiple care implică doi sau mai mulți debitori;
- finanțarea după deschiderea procedurii;
- cererea de deschidere a procedurii în situația unui grup de întreprinderi;
- dispoziții în ceea ce privește anularea/fuziunea patrimoniilor în procedurile de
insolvență
- nominalizarea unui reprezentant unic sau același reprezentant al insolvabilității
(lichidator) pentru toți membrii insolvabili ai unui grup de întreprinderi;
- planuri de reorganzare coordonate

Ghidul transpune dispozițiile legii tip asupra insolvabilității internaționale în

cadrul grupurilor de întreprinderi, și dacă este cazul, aplicarea în cadrul internațional
al mecanismelor propuse pentru a se ocupa de insolvabilitatea grupurilor de
întreprinderi la nivel național

VI. Chestiuni problematice privind grupul de societăţi

Capitolul din Legea nr. 85/2014 privind insolvenţa grupului de societăţi este unic
în Europa. Acesta corespunde însă unei nevoi economice reale, aceea de a avea o
viziune integrată, mai ales în cazul insolvenţelor complexe, cu mai multe societăţi
interconectate, ce s-au văzut lipsite de instrumente adecvate.
La redactarea prevederilor acestui capitol s-au luat în considerare studiile,
analizele şi recomandările realizate de experţii internaţionali în contextul tentativelor
europene sau naţionale de introducere a unor asemenea prevederi în legislaţie.
Astfel, Principiile Băncii Mondiale Privind Eficienţa Insolvenţei şi Regimului
Creditorilor/Debitorilor, anume C16 (Insolvenţa grupurilor naţionale de societăţi) şi
C17 (Insolvenţa grupurilor transnaţionale de societăţi), dar şi Ghidul UNCITRAL,
partea a III-a, precum şi propunerile experţilor Comisiei Europene şi INSOL Europe
pentru amendarea Regulamentului 1346/2000, au fost distilate în prevederile Legii nr.
85/2014.
Codul insolvenţei a introdus definiţii noi pentru concepte noi, cum ar fi: grup de
societăţi, membru al grupului, societatea-mamă, control, membru controlat al
grupului, participaţie calificată, cerere comună de deschidere a procedurii, obligaţie
de cooperare etc.
Prevederi speciale au fost introduse în vederea maximizării şanselor de
restructurare a grupului, prin corelarea şi coordonarea procedurilor de insolvenţă ale
membrilor grupului:
– Cererea comună de deschidere a procedurii, de către doi sau mai mulţi membri ai
grupului;
– Stabilirea competenţei teritoriale a tribunalului corespunzător societăţii-mamă sau
societăţii cu cea mai mare cifră de afaceri;
– Un judecător-sindic, un administrator special;
– Un administrator judiciar sau, după caz, practician în insolvenţă coordonator;
– Abordare corelată în privinţa planurilor de reorganizare;
– Tratament favorabil al împrumuturilor intragrup (ordine de prioritate superioară faţă
de procedura comună a falimentului la distribuţie);
– Obligaţii de cooperare pentru instanţe, practicieni în insolvenţă, chiar şi pentru
comitetele creditorilor. Prevederile curente sunt menite nu doar să maximizeze
şansele de recuperare pentru creditori şi cele de redresare efectivă pentru debitori, dar
şi să menţină integritatea afacerii, reducând totodată costurile. Neajunsurile
prevederilor menţionate apar în anume circumstanţe:
– Obligaţiile de cooperare nu pot fi impuse eficient, dat fiind că nu există sancţiuni
pentru părţile ce nu le respectă;
– Incertitudini în modul de aplicare a legii când procedura insolvenţei pentru un
membru al grupului este deschisă subsecvent;

VII. Potrivit Regulamentului nr. 848/ 2015 privind procedurile de insolvenţă

aPARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE, în
vederea unei cooperări adecvate între actorii implicaţi în toate procedurile
desfăşurate în paralel, atat Procedurile de insolvenţă principale cat şi secundare,
practicienii în insolvenţă şi instanţele ar trebui să poată încheia acorduri şi
protocoale în scopul de a facilita cooperarea transfrontalieră a mai multor
proceduri de insolvenţă din state membre diferite care vizează acelaşi debitor sau
societăţi membre ale aceluiaşi grup, atunci când acest lucru este compatibil cu
normele aplicabile fiecăreia dintre proceduri.
Astfel de acorduri şi protocoale pot avea forme diferite, în sensul că pot fi scrise
sau orale, domenii de aplicare diferite, în sensul în care variază de la general la
specific, şi pot fi încheiate între părţi diferite.
Acordurile generale simple pot pune accent pe necesitatea cooperării strânse între
părţi fără să abordeze aspecte specifice, în timp ce acordurile mai detaliate, specifice,
pot stabili un cadru de principii care guvernează procedurile multiple de insolvenţă şi
pot fi aprobate de instanţele implicate, atunci când dreptul intern impune acest lucru.
Acestea pot reflecta un acord între părţi de a întreprinde sau de a se abţine de la
anumite măsuri sau acţiuni.
În mod asemănător, instanţele din state membre diferite pot coopera prin
coordonarea numirii practicienilor în insolvenţă. În acest context, ele pot numi un
singur practician în insolvenţă pentru mai multe proceduri de insolvenţă care vizează
acelaşi debitor sau diferite societăţi membre ale aceluiaşi grup, cu condiţia ca această
numire comună să fie compatibilă cu normele aplicabile fiecăreia dintre proceduri şi
în special orice cerinţă referitoare la calificarea şi la autorizarea practicienilor în
insolvenţă.
 Prezentul regulament ar trebui să asigure administrarea eficientă a procedurilor de
insolvenţă referitoare la diferitele societăţi care fac parte dintr-un grup.
În cazul în care au fost deschise proceduri de insolvenţă care vizează mai multe
societăţi din cadrul aceluiaşi grup, ar trebui să existe o cooperare adecvată între actorii
implicaţi în aceste proceduri. Diferiţii practicieni în insolvenţă şi instanţele implicate
ar trebui, prin urmare, să se supună unei obligaţii asemănătoare de a coopera şi de a
comunica, în mod similar practicienilor în insolvenţă şi instanţelor implicate în cadrul
procedurilor principale şi secundare de insolvenţă referitoare la acelaşi debitor.
Cooperarea dintre practicienii în insolvenţă ar trebui să nu dăuneze intereselor
creditorilor implicaţi în fiecare dintre proceduri şi o astfel de cooperare ar trebui să
urmărească găsirea unei soluţii care să genereze sinergii în cadrul grupului.
Introducerea de norme privind procedurile de insolvenţă a grupurilor de societăţi
nu ar trebui să limiteze posibilitatea unei instanţe de a deschide o procedură de
insolvenţă în cadrul unei singure jurisdicţii pentru mai multe societăţi aparţinând
aceluiaşi grup, în cazul în care instanţa constată că centrul intereselor principale ale
acestor societăţi se află într-un singur stat membru.
În astfel de situaţii, instanţa ar trebui, de asemenea, să poată să numească, dacă
este cazul, acelaşi practician în insolvenţă în cadrul tuturor procedurilor în cauză, cu
condiţia ca acest lucru să nu fie incompatibil cu normele aplicabile acestor proceduri.
În vederea îmbunătăţirii în continuare a coordonării procedurilor de insolvenţă
deschise împotriva societăţilor membre ale unui grup şi pentru a permite
restructurarea coordonată a grupului, prezentul regulament ar trebui să introducă
norme procedurale privind coordonarea procedurilor de insolvenţă deschise împotriva
societăţilor membre ale unui grup. În cadrul unei astfel de coordonări, ar trebui
depuse eforturi în vederea asigurării eficienţei, respectându-se, în acelaşi timp,
personalitatea juridică distinctă a fiecărui membru al grupului.
In plus, se statueaza ca „Prezentul regulament ar trebui să nu împiedice statele
membre să instituie norme naţionale care să completeze normele privind cooperarea,
comunicarea şi coordonarea în privinţa insolvenţei societăţilor membre ale grupurilor
prevăzute de prezentul regulament, cu condiţia ca domeniul de aplicare al
respectivelor norme naţionale să se limiteze la jurisdicţia naţională şi ca aplicarea lor
să nu afecteze eficienţa normelor din prezentul regulament.
Normele privind cooperarea, comunicarea şi coordonarea în cadrul insolvenţei
societăţilor membre ale unui grup prevăzute în prezentul regulament ar trebui să se
aplice doar în măsura în care procedurile vizând societăţi diferite membre ale
aceluiaşi grup au fost deschise în state membre diferite.

VIII. Conflictul de legi şi conflictul de jurisdicţii în cazul grupurilor

multinaţionale
Dacă în cazul grupului de societăţi de dimensiune naţională, problema
competenţei teritoriale este mai simplu de rezolvat, în cazul grupului multinaţional
desluşirea ei este mai dificilă. În ipoteza identificării unui grup multinaţional este
posibil să existe conflicte de legi şi/sau de jurisdicţii. În acest din urmă caz, devin
aplicabile prevederile Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului privind
procedurile de insolvenţă. Articolul 3 din Regulament fixează criteriile în funcţie de
care se stabileşte competenţa jurisdicţională în cazul procedurii insolvenţei.
Noţiunea „centrul intereselor principale” folosită în art. 3 din Regulament a
făcut obiectul mai multor interpretări ale Curţii de Justiţie de la Luxemburg. Însă o
altă hotărâre a Curţii confirmă insuficienţa Regulamentului în materia grupurilor de
societăţi. Astfel, Curtea a statuat că „Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului
privind procedurile de insolvenţă trebuie interpretat în sensul că o instanţă a unui
stat membru care a deschis o procedură principală de insolvenţă împotriva unei
societăţi, reţinând că centrul intereselor principale ale acesteia se află pe
teritoriul acelui stat, nu poate extinde, în temeiul unei norme din dreptul
naţional, această procedură la o a doua societate, al cărei sediu social este situat
într-un alt stat membru, decât cu condiţia de a se demonstra că centrul intereselor
principale ale acesteia din urmă se află în primul stat membru”.
De asemenea, Curtea afirmă că Regulamentul nr. 1346/2000 trebuie interpretat în
sensul că, în ipoteza în care o societate, al cărei sediu social este situat pe
teritoriul unui stat membru, este vizată de o acţiune prin care se încearcă să se
extindă în privinţa sa efectele unei proceduri de insolvenţă deschise într-un alt
stat membru împotriva unei alte societăţi, stabilite pe teritoriul acestui din urmă
stat, simpla constatare a confuziunii patrimoniilor acestor societăţi nu este
suficientă pentru a demonstra că centrul intereselor principale ale societăţii
vizate de acţiunea respectivă se află de asemenea în acest din urmă stat.
Pentru răsturnarea prezumţiei potrivit căreia acest centru se află la locul sediului
social, este necesar ca o apreciere globală a ansamblului elementelor relevante să
permită să se stabilească faptul că, într-un mod verificabil de către terţi, centrul
efectiv de conducere şi de control al societăţii vizate de acţiunea care are ca obiect
extinderea procedurii se situează în statul membru în care a fost deschisă procedura de
insolvenţă iniţială”

În cauza C-327/13 având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în

temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel din Bruxelles, Belgia, în cauzaBurgo
Group SpA împotriva Illochroma SA, în lichidare, Curtea s-a pronunțat cu privire la
dispozițiile din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului privind procedurile
de insolvență care vizează grupurile de societăți, statuând că, în interpretarea dată
noțiunii de «sediu» la care se referă articolul 3 alineatul (2) din regulament, acesta
trebuie înțeles ca o sucursală a debitorului împotriva căruia a fost deschisă
procedura principală și se opune ca, în cadrul intrării concomitente în procedura
de lichidare a mai multor societăți care aparțin aceluiași grup, acestea să poată
face obiectul unei proceduri secundare în statul membru în care acestea au
sediul social, pentru motivul că au personalitate juridică.

Resurse bibliografie și legislație (selectiv)

 Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului

 Regulamentului nr. 848/ 2015 privind procedurile de insolvenţă a Parlamentului
European și Consiliul Uniunii Europene 
 Principiile Băncii Mondiale Privind Eficienţa Insolvenţei şi Regimului
Creditorilor/Debitorilor
 Ghidul UNCITRAL, partea a III-a, precum şi propunerile experţilor Comisiei
Europene şi INSOL Europe pentru amendarea Regulamentului 1346/2000,
 Legea nr. 85/2014privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență

 „Falimentul în relațiile comerciale inernaționale”, Luiza Cristina Gavrilescu,

Ed. Hamangiu, 2013, București.
 „Restructurarea extrajudiciară. Chestiuni problematice privind grupul de
societăți”, Ana-Irina ŞARCANE, Revista Phoenix, disponibilă online la adresa
 https://www.unpir.ro/documents/phoenix/pdf/revista61.pdf?fbclid=IwAR2f24Yv-
2mgUeZjcSetpQ01RqF9OEJqQxtnZiiJ_MhyLPVPH4UJMGjvtkI
 „Influența grupului de societăți în procedura colectivă”, Lavinia Maria Tec,
Revista Universul Juridic nr. 8/2015, p. 11-22