Motivul călătoriei în literatura iluministă

„Un om nu poate descoperi noi oceane până când nu are curajul de a pierde pământul din
vedere.”
– Andre Gide
Secolul al XVII-lea este supranumit „Secolul Luminilor” datorită tendinței
absolute spre rațiune, spre primatul științei asupra dogmelor bisericești. Astfel, se poate
reliefa apriga dorință de-a înlătura bezna, obscuritatea care de-a lungul celui de-al XVIII-
lea secol s-a năpustit asupra omenirii prin: foamete, revoluții, ciumă, despotism,
fanatism... Rațiunea devine văpaia luminii, a apariției unui nou mod de gândire, unul mult
mai volnic, mai complex, detașat de monotonia vieții.

Iluminismul depășește epoca sa prin faptul că a reușit, într-un mod cu totul

extraordinar, să valorifice omul, natura acestuia, condiderând literatura un mijloc eficient
de educare, de schimbare a întregii umanități, acordând o valoare semnificativă omului
care cugetă, analizează, descoperă și luptă împotriva feudalismului.

Unii dintre cei mai cunoscuți reprezentanți al iluminismului sunt: Daniel Defoe, J.
J. Rousseau, Jonathan Swift, Voltaire, Goethe, care, datorită operelor sale,au reușit să
reflecte următoarele teme și motive: monarhul iluminat, contractul social, emanciparea
poporului prin cultură, cunoașterea, munca, călătoria.

Geniul, originalitatea caracterizează literatura iluministă, iar exponenții acestui

curent au încercat să reflecte esența existenței umane, care, cu sigurantă, poate fi
raportată la motivul literar al călătoriei, care contribuie la developarea spiritului uman,
acutizarea instinctului de supravețuire, cât și la dorința de-a identifica și interacționa cu
noi popoare, cizilizații, culturi.

Rațiunea, cunoașterea reprezintă lumina care a înlăturat bezna, obscuritatea,

fanatismul, care șterbea din valoarea ființei umane, caracterizând-o drept o vietate
vulnerabilă, care greșește, suferă și eșuiază. Secolul luminilor a pus în esență călătoria,
care a contribuit la reeducarea societății, la constituirea uner noi principii, valori.

După secolul marelor descoperiri geografice, printre care se numără deschiderea

Americii, a unor noi teritorii a căror băștinași erau aborigenii- purtătorii a unei noi culturi,
poate pe alocuri bizară, însă cu totul uluitoară. Spre exemplu, luitoarea istorie a tânărului
Robinson (Daniel Defoe), care, fiind vrăjit de văpaia aventurii, a decis să-și lase familia,
cariera de avocat, mica moștenire în numele aventurii, extazului, descoperirii lumii
înconjurătoare, care palpită sufletul tânărului în devenire, oferindu-i posibilitate să se
afirme într-o lume atât de mare și sinistră.

Prima lui mare călătorie s-a soldat cu un punct de cotitură în viață. Cel de-al doilea
capitol reflectă un moment crucial din viața protagonistului, și anume: captivitatea
acestuia. Robinson, fiind luat captiv de către pirați, a demonstrat tărie de caracter,
perseverență și maturitate psihologică, fiind capabil, într-un final, să evadeze alături de
Xury. Evadarea lui reprezintă contopirea unui amalgam de idei, care au fost zugrăvite
timp de 2 ani de sclavie, astfel abilitatea de-a gândi și a analiza realitatea înconjurătoare
caracterizează personalitatea lui Robinson Crusoe.

În întregine, romanul lui Daniel Defoe reprezintă lupta neîncetată a omului cu

forțele naturii. După nafragiul suferit, Robinson a reușit să reproducă modul său de viață,
prin construcția unei case, domesticirea unor animale, pasări, cum ar fi papagalul său,
inclusiv a reușit să creeze o mini- gradină, care ar fi suficientă pentru a-l îndestula. Prin
urmare, această tentativă de-a supravețui pe o insulă străină reliefează treptele evoluției
umane redate prin intermediul protagonistului.

Robinson Crusoe este omul luminilor, care tinde spre cunoștințe, care este ghidat
de propria rațiune, fiind capabil să creeze propriul calendar, chiar să intervină în
conflictul dintre navigatori și un trib de canibali, unde, nemijlocit, face cunoștință cu
Friday( Vineri), care va deveni ucenicul său. Tendință lui Crusoe de-al educa pe
Friday( Vineri), de-ai impune o limbă, cultură, religie străină reflectă tendința
colonialismului englez de-a răspândi influențele sale dincolo de hotarele regatului său. Cu
toate că Robinson Crusoe poate fi analizat ca un am al luminilor, o latură a sa se află în
contradicțăe cu principiile curentului, și anume atașamentul său față de religie, fată de
Dumnezeu. Douăzeci și opt de ani de izolare pe o insulă pustie l-au determinat pe
Robinson să se apropie de Domnul, considerându-l singurul capabil să-i trimită o serie de
provocări, care, cu siguranță, trebuie depășite, deci, are loc contrapunerea dintre
dogmatismul bisericesc și conceptul de rațiune.
 Cronotopul, anturajul, viața în izolare influențează aspura formării personalității
lui Robinson, care prin munca sa a reușit să supravețuiască, căpătând experiență.

Cu siguranță, Robinson Crusoe este exponentul culturii engleze, care tinde spre a
educa pe cei care par a fi barbari, care nu corespund standartelor culturii engleze. El
poate fi definit ca un colonizator, care după 28 de ani de solitaritate a perceput adevăratul
său rol în viață- cel de-a descoperi și de a împărtăși cele aflate cu lumea înconjurătoare,
astfel contribuind la educarea întregii omeniri.

Poemul dramatic „Faust” de Goethe prezintă motivul călătoriei din perspectiva

cunoașterii integrale, deci, călătoriile sale la curtea sultanului, al pepei, a unor monarhi
iluminați din spațiul european au contribuit la transformarea lui Faust într-o ființă
omniscientă.

Calătoriile lui Faust nu sunt asemănătoare cu cele ale lui Robinson Crusoe,
Gulliver, Tom Jones sau Candid, deoarece reprezintă o oscilare a timpului, a parcurgerii
timpului, efectuată datorită demonului Mefistofel cu care a încheiat un pact pe durata de
douăzeci și patru de ani. Faust, fiind sătul de timpul irosit pentru studierea din cărți,
decide să capete propria experiență: „S-a rupt gândirea, fir de ață/ De-orice știință îmi e
greață/ De-acum în voluptoase adâncuri/Noi patimi înfocate-om potoli.”

În finalul operei, bătrânul Faust moare, iar sufletul său nu devine pradă demonului
Mefistofel, ci este salvat, astfel se anunță:

Faust : „Ce murmur cunoscut, ce sunet lin

Îmi smulge cu putere cupa de venin?

Voi clopote înalte, pe pământ Vestiţi de Paşti întâiul ceas?

Voi coruri, ziceţi voi mângâietorul cânt,

Ce a sunat din guri de îngeri la mormânt

O veste bună aducând?”

Corul de îngeri adăugând :

„Pururi- vrednicul

Pildă e numai;
 Aici neprihănitul

Faptă acuma-i,

Aici îți dă plinul

Tot ce-i de nespus;

Etern-femininul

Ne trage în sus. ”

Munca depusă pe tot parcursul vieții sale, tendința lui aprigă spre cunaștere, spre
identificarea iubirii, fericirii îl aracterizează ca un adevărat exponent al iluminismului.

În „Candid” de Voltaire, motivul literar al călătoriei este abordat într-um mod

cu totul spectacular. Istoria personajului eponim, a cărui nume poate fi deslușit ca
„neprihănit”, „curat”, „pur”, „nevinovat”, are o viață, inițial, fără de griji, crescând la
curtea baronului german Thunder-ten-tronck, apoi alungat din cauza unei intrigi cu
fica acestuia- Cunégonde. În cele ce urmează, tânărul Candid este de sinestătător într-o
lume străină sufletului său, astfel este nevoit să depună un efort considerabil pentru a
supravețui. Participarea în divergențele bulgaro- avare, călătoriile in Olanda,
Portugalia, unde are șansa de a o revedea pe Cunégonde, care de acum este ținută drept
prizonieră de incvizitorul- Don Isaachar, deoarece familia ei a fost asasinată în timpul
războiului. Toate acestea influențează maturizarea tânărului Candid, transformându-l,
treptat, într-o personă capabilă să asasineze, cum a făcut-o în cazul cu marele
incvizitor, dorind s-o salveze pe Cunégonde, însă aceasta acceaptă cererea în căsătorie
a guvernatorului din Buenos Aires, lăsându-l pe Candid jertvă a propriilor aspirații,
care s-au dovedit a fi deșarte.
Munca, perseverența, dorința de a supravețui într-o lume complet înstrăinată,
pribeagă contribuie la educarea lui Candid, acesta depune un efort remarcabil pentru a
progresa ca o personalitate, ca un individ uman demn de a fi numit om, care suferă,
însă totodată capătă experiență.
Riscul de a fi mâncat de canibalii din tribul Biglus, îi readuc aminte lui Candid
valoare adevărată a vieții, iar sosirea în Eldorado reprezintă o șansă reală de a o lua de
la capăt. Eldorado, fiind o utopie adevărată, poate fi analizată ca tentativa lui Voltaire
de a critica sistemul politic, social, economic din Franța în secolul XVIII. Descrierea
uuni tărâm unde știința a atins apogeul dezvoltării, unde nu există conflicte religioase,
sistem judiciar, iar aurul, diamantele, rubinile nu sunt nimic mai mult decât pietre,
fiind lipsite de oarecare valoare.
Se poate constata o interdependență dintre motivul literar al călătorie și tema
fericirii, pentru că omul luminilor tinde spre dobândirea fericirii, chiar dacă uneori
suferă eșec, fiind căzut într-un abis al deznădejdei, ignoranței, disperării.
O altă operă, care de fapt poate fi definită ca o satiră- alegorie politică este
romanul de aventură „Călătoriile lui Gulliver” de Jonathan Swift. Pot afirma cu
certitudine faptul că romanul „Călătoriile lui Gulliver ” reprezintă contopirea fanteziei
autorului cu aspra satiră socială, care țintește viciile maladivite a societății englezești
din secolul XVIII. Spre exemplu, cartea întâi- „Călătorie în Lilliput” critică dur viciile
și moravurile societății, care este o reprezentare „minusculă” a societății englezești din
secolul XVIII, prin urmare statura acestora definește decăderea lor morală, iar
conflictul care a separat întreaga societate în două părți- modul corect de-a sparge
ouăle, pare a fi ridicol. Astfel, divergențele dintre Laputa și Blefuscu reprezintă
conflictul alegoric dintre Anglia și Franța, care nu puteau împărți supremația pe
continentul european, cât și în întreaga lume, fiind nevoită să jertvească viața a mii de
soldați pentru un petic de pământ, pentru o iluzie a puterii, care este efemeră.
În cea de-a doua carte- „Călătorie în Brobdingnag”, îl plasează pe Gulliver în
țara uriașilor. Gulliver face aluzie la sclavagism, considerându-se un scalv din
perioada iluminismului, care în pofida declarațiilor universle a drepturilor omului, este
capturat în Laputa, Brobdingnag.
Swift, prin intermediul personajului său, și-a asumat responsabilitatea de-a
deschide tema abolirii sclavagismului. Politica existentă considera că puțina libertate
pe care o oferă omului este suficientă pentru a-l stopa de dorința de-a progresa, de-a
lupta pentru ceea ce-i aparține cu adevărat. Pe când gânditorii iluminițti considerau că
libertatea cetățenilor, inclusiv al sclavilor va contribui la o tranziție mai ușoară în
societate, la un progres considerabil în diverse domenii.
Cartea trei- „Călătoria în Laputa” este reprezentarea alegorică a colonialismului
englez, a absolutismului englez, care a fost comparat cu o insulă plutitoare folosită
pentru a controla orașele de pe pământ. Cei care au putere absolută fac ce doresc, iar
orașele dominate tind de-a se elibera de sub fanatismul existent, considerând că
oamenii trebuie să fie conduși de monarhi iluminiați, capabili să deslușească, să
perceapă care sunt necesitățile societății, modalitățile de-a realiza progresul.
Adaptarea lui Gulliver prin toate cele patru insule prin care a călătorit se referă
la capacitățile întregii omeniri de-a învăța să accepte idei, limbi, culturi noi.
Pe parcursul romanului lui Jonathan Swift există numeroase relații satirice între
evenimentele descrise și cele ce au avut loc în secolul XVIII, astfel iluminismul
promovat de Swift pune lumea sub o schimbare masivă în cultură, religie, ceea ce a
permis succesele, cât și căderile societății pe care o cunoaștem cu toții astăzi.
Literatura iluministă a reprezentat conceptul/ tema fericirii din perspectiva celor
mai extraordinare personaje: de la Faust, care a suferit un eșec în identificarea fericirii,
până la Crusoe, Gulliver, Candid, care au identificat fericirea în cele mai mărunte
lucruri, parcurgând un drum de inițiere soldat cu identificarea de sine și realizarea sa
ca o adevărată ființă umană.
În concluzie, după o epocă a descoperirilor geografice, a interacțiunii dintre un
amalgam de popoare ale lumii, a avut loc revigorarea, developarea conceptului de
cunoaștere. Călătoria devenind instrumentul sau mai bine spus cea mai eficientă
modalitate de-a spori procesul cunoașterii/ autocunoașterii, analizei cât și gândirea
critică.